Numele de habani îți are originea, după sursele de interpretări în cuvântul evreiesc ha-banium care e

tradus ca însemnând copiii lui Dumnezeu. Membrii mișcării habane au fost inițial identificați ca
non-botezați sau anabaptiși.
Meșteșugul olăritului a fost considerat binecuvântat deoarece în biblie se amintește despre
ceramică.
Anababtișii s-au instalat în secolul al XVI-lea și al XVII-lea în Moravia de Sud și Vest , fugind din
calea persecuțiilor religioase din Elveția, Germania și Țările de jos.
Cu toate ca anabaptiștii trăiau în comunități închise după propriile lor reglementări și concepte
biblice. Sunt documentați de asemenea ca fiind buni meseriași în prelucrarea artistică a pielii, în
împrimarea ei, erau curelari, cizmari, cuțitari, croitori, pălărieri, activitățile meșteșugărești
desfăsurându-se în majoritatea lor, în perimetrul curții habane.
Îbsă ceea ce a făcut ca numele lor să dăinuie și astăzi, se datorează unui mare grup de olari care au
învățat de l meșterii italieni din faenza secretul prelucrării faianței, producerea vaselor cu glazură
albă opacă cât și secretul combinațiilor culorilor obținute de cei patru oxizi metalici de cupru, de
antimoniu, de cobalt și mangan, prin ardere acești oxizi prelucrați după rețete combinatorii
cunoscute numai de habani, au dat naștere la o tipologie ornamentală policromă de mare
expresivitate artistică.
Au devenit atât de renumiți ca artiști în epocă, timp de aproape 3 secole, deoarece se distingeau prin
meșteșugul lor de producția autohtonă a olarilor obișnuiți de comunitățile vecine, care nu se ridicau
la calitățile superioare a ceramicii habanilor.
Există un parcurs al evoluției ornamentcii habane în decursul secolelor. La începutul secolului al
XVIII-lea, aceste imagini devin predilcte pe măsură ce curțile habane sunt distruse ca urmare a
prigoanelor religioase care urmăreau impunerea catolicismului în imperiul habsburgic, olarii habani
se răspândeswc în orașe cu tradiții meșteșugărești, se adaptează acestor medii, influentând producția
de ceramică locală.
Fenomenul haban continuă să îi preocupe și astăzi pe istoricii de artă, etnologi și antropologi care
studiază zona centrală europeană, se apreciază în mode deosebit prezervarea olăriei habane de o
comunitate închisă, care a preluat tendințele epocilor, însă nu le-au copiat, acest stil haban de o
maniera artistică de excepție fiind continuat, prin multiplicări repetate și astăzi.
Există de asemenea multe colecții publice și private în întreaga Europă care păstrează piese habane
datorită calităților lor estetice deosebite. Ceramica albă cu smalț de cositor răspândită în centrul și
sud-estul Europei, sute de ani, a deschis un nou capitol în istoria ceramicii europene.
Cercetările arheologice privind producerea ceramicii habane în locurile de început au scos la iveală
faptul ca olarii habani prelucrau și argila roșie concomitent cu faianța care este o pastă mai fină
decât lutul obișnuit, datorită conținutului de caolin.
Producția de ceramică habană cunoasște multe etape și evoluții în timp datorită factorilor
economici, presiunilor religioase și a schimbărilor politice din timpi istorici diferiți.
De aceea, olarii anabaptiști au perioade de înflorire care se traduc indirect prin prezența lor cu piese
habane în decorarea palatelor și conacelor nobiliar, dar de cele mai multe ori, sunt consemnați în
documentele oficiale ale vremii în timpul represiunilor religioase, întotdeauna însă modelul lor
decorativ și tehnologic a rămas să fie continuat în zona de origine, să dezvolte ornamentica habană
și s-o adapteze la cerințele epocii.

Lia Maria Voicu, Ceramica de tradiție habană,Brașov,Transilvania Expres,2013, p.16-20