Evaluare Numărul 1

Ce concepții filosofice susțin teoria despre reâncarnarea sufletelor și care sunt argumentele acestora în
susținerea acestor idei?

Profesor titular Mihail Braga

Profesor coordonator Simion S. Dănuț

Studentul grupei RM-201

Grosu Maxim

Este un subiect care pare să ţină exclusiv de latura spirituală, sau filosofică, a lucrurilor. Este o chestiune
pe care cei mai mulţi oameni fie o resping din principiu, fie nu o cunosc suficient. Cu toate acestea, ceea
ce nu se ştie despre reîncarnare este că există destule dovezi palpabile în sprijinul ideii că ea reprezintă
un fenomen real şi poate chiar verificabil.

Reâncarnarea sau metempsihoza este un termen filosofic care se referă la transmigrația sufletului, în
special reâncarnarea acestuia după moarte.

Este o doctrină populară în numeroase religii orientale precum hinduismul, budismul, jainismul și
druzismul, a cărei concept este reprezentat de faptul că un individ se încarnează dintr-un corp în altul,
fie că acesta este de natură umană, animală sau vegetală. În general, termenul este utilizat exclusiv în
contextul filosofiei grecești, dar a fost întrebuințat și de filosofi moderni, precum Schopenhauer și Kurt
Gödel. Folosit în alt sens, capătă alte conotații, fiind de preferat folosirea termenului „transmigrație”.
Cuvântul joacă, de asemenea, un important rol în „Ulise” al lui James Joyce și este asociat cu Nietzsche.
Termenul a fost aplicat cu succes și în literatura română, de autori precum Liviu Rebreanu cu „Adam și
Eva” și Mircea Eliade în a sa „Nuntă în cer”.

Este neclară originea greacă a metempsihozei, însă este ușor de asumat că ideile timpurii care nu au
fost suprimate vreodată au fost utilizate în scopuri religioase și filosofice. Religia orfică, care a deținut-o
inițial, a apărut pentru prima oară de-a lungul frontierei semi-barbare de nord-est. Se spune că Orfeu,
cel despre care legendă spune că ar fi pus bazele acesteia, a precizat că sufletul și trupul sunt unite
printr-o legătură inegal împărțită; sufletul este divin, nemuritor și aspiră la libertate, în timp ce corpul îl
claustrează, ținându-l prizonier. Moartea dizolvă legătura, dar numai pentru a reîncarcera sufletul
proaspăt eliberat după o scurtă perioadă de timp, pentru că roata nașterii se învârte inexorabil. Așadar,
sufletul își continuă călătoria, alternând între o existență separată, neîngrădită și reîncarnarea
proaspătă, completând cercul larg al necesității, ca și companionul multor corpuri de oameni și animale.
Acestor prizonieri lipsiți de noroc li se adresează Orfeu cu un mesaj de eliberare și îi roagă să se întoarcă
în sânul lui Dumnezeu printr-o pietate ascetică a vieții și autopurificare: cu cât viețile lor vor fi mai pure,
cu atât va fi mai înaltă reîncarnarea ulterioară, până când sufletul își va fi terminat ascensiunea voalată a
destinului determinat de zeitate. Această era teoria orfismului care a apărut în Grecia în jurul anului 6
î.Hr., organizată în mistere publice și private la Eleusis și peste tot, și care a dat naștere la o literatură
amplă. Primul gânditor grec care are legătură cu metempsihoza este Pherecide din Syros; dar Pitagora,
presupus a fi elev al acestuia din urmă, este primul mare exponent filosofic al metempsihozei. Probabil
că Pitagora nici nu a inventat doctrina, nici nu a importat-o din Egipt, dar și-a format reputația aducând-
o din nord-estul Greciei în Magna Graecia și instituind societăți pentru propagarea ei. Pe lîngă ceea ce
am menționat mai sus doresc să mai adaug că sunt foarte multe teorii despre metempsihoză și are o
mulțime de explicații. Studiind acest termen am dezvăluit că el este actual și pînă acuma, chiar și dacă
societatea progresează , prin faptul că inventează noi tehnologii inovatoare care separă lumea reală de
mistic, unii oameni cred în acest lexem. De ce oare? Deoarece misticul nu se lasă uitat ,iar psihologia
umană e făcută să creadă în tot ce este văzut și nevăzut.

Ca de exemplu vreau să aduc la cunoștință despre:

Regresia hipnotică

Discutabilă în ochii multora, regresia hipnotică este, poate, cea mai populară dovadă a reîncarnării.
După cum se poate intui şi din numele său, în cadrul acestei tehnici controversate, subiecţii sunt
hipnotizaţi şi conduşi în trecut, prin viaţa lor prezentă, în copilărie, şi tot îanpoi spre vremea de dinainte
să se nască. Odată „ajunşi” acolo, sunt rugaţi să descrie ce experimentează.

Amintiri din vieţi anterioare

Doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat din statul american Virginia, care a decedat în 2007, la
vârsta de 89 de ani, a început să studieze cazurile de copii cu amintiri conştiente ale vieţilor anterioare,
cam când se afla în pragul vârstei de 50 de ani. În cadrul acestor investigaţii, doctorul a studiat aproape
trei mii de copii cu varste între patru şi zece ani, constatând că în multe cazuri micuţii îşi aminteau
identităţile lor din vieţile trecute, precum şi detalii de context istoric şi geografic ale perioadelor
invocate, detalii privitoare la rude din familiile trecute, precum şi amănunte referitoare la momentul
morţii.

Xenoglosia

Între cele mai interesate, şi totuşi foarte rare, manifestări ce vin ca dovezi în sprijinul ideii că
reîncarnarea este un fenomen real, se numără xenoglosia, capacitatea sau tendinţa unei persoane aflate
în stare de hipnoză regresivă de a se exprima într-o limbă străină şi pe care nu o cunoaşte. De multe ori
este vorba despre numai câteva cuvinte sau fraze, dar există şi cazuri când subiectul poartă o întreagă
conversaţie într-un dialect despre care nici măcar nu ştie că există. Sunt cazuri extrem de rare, foarte
credibile şi convingătoare, de xenoglosie, în care subiectul nu doar vorbeşte într-o limbă străină, ci chiar
foloseşte o versiune arhaică ce a ieşit din circulaţie, spre exemplu, de mai multe secole.

Déjà vu

Aşa cum probabil cei mai mulţi oameni ştiu, Deja Vu este un soi de al şaselea simţ prin care individul
trăieşte senzaţia repetiţiei unui eveniment (mare sau mic) pe care însă nu l-a mai trăit, cel puţin în viaţa
curentă. De asemenea, fenomenul se mai manifestă şi prin cuoaşterea inexplicabilă a planului unei
clădiri sau al unui oraş, spre exemplu, de către o persoană care nu a vizitat niciodata locul respectiv.
Pentru unii, asemenea episoade şi deprinderi înseamnă reminiscenţe ale unei vieţi anterioare, care au
supravieţuit cumva procesului morţii şi renaşterii.