Evaluare Numărul 1

Explicați raportul dintre filosofia lui Confucius și concepția religioasă despre lume.

Profesor titular Mihai Braga

Profesor coordonator Simion S. Dănuț

Studenta grupei RM-201 Alexandra Cojocaru

În primul rînd doresc să menționez că concepția despre lume este unul din principalele
componente ale conștiinței omului, ea reprezintă un fenomen social și spiritual, adică nu se
transmite prin eriditate dar se formează pe parcursul vieții omului. Noțiunea de concepție
este totalitatea de viziuni sau ansamblu de idei, cunoștințe, convingeri despre lume.

Așadar concepția despre lume este un sistem de cunoștințe generale, o totalitate de

principii și convingeri, de opinii și reprezentări ale omului depre lumea înconjurătoare și
locul lui în ea.

Concepția religioasă despre lume se bazează pe divizarea lumii în două părți: în lumea
pământescă și lumea cerească. Din punct de vedere a religiei, aceste două lumi sunt diferite.

Lumea cerească este o lume veșnică, este lumea forțelor supranaturale. Acestea sunt
atotputernice și se amestecă sau chiar dirijează cu mersul lucrărilor din lumea pământească.

Lumea pâmântească este o lume temporară, ea are început și sfârșit, și este dependentă
supusă forțelor supranaturale din lumea cerească.

Religia se bazează pe credință, în existența puterilor supranaturale și posibilitatea de a

utiliza aceste puteri pentru rezolvarea unor probleme.

Termernul „religie” provine de la cuvântul latin „religio”, care înseamnă „legatura” dintre om
și forțele supranaturale (Dumnezeu).

Din punct de vedere al filosofiei, în religie se petrece următorul lucru: se separă esențele de
lucruri și fenomene și se consideră pe acestea forțe supranaturale, care sunt cauza apariției
fenomenelor.

Credința religioasă a apărut în epoca paleoliticului (secolele de piatră), adică cu 40-50 mii
de ani în urmă. Trăsătura principală a concepției religioase despre lume este credința în
dogmele religioase. Dogmă - ceea ce este crezut și nu are nevoie de argumentat.

În al doilea rînd vreau să vă aduc la cunoștință despre Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550
î.Hr.; d. 478 î.Hr.) care a fost un filozof chinez, născut în regiunea Lu, filozof care a influențat
decisiv gândirea asiatică.

Cele mai vechi date biografice, inserate în opera istoricului Sima Qian, sunt deja impregnate
de legendă. Descendent al unei familii princiare din satul Song, Confucius a ocupat înalte
funcții oficiale la curtea suveranilor Lu (actuala provincie Shandong); petrece călătorind cei
13 ani ai unui exil început în 496 î.Hr., revine apoi în Lu, unde își încheie viața. Confucius este
prima personalitate a culturii chineze care a pus bazele unei concepții filozofice sistemice.
Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filozofic propriu-zis,
interesul practic depășește în preocupările sale determinarea teoretică. Natura ar fi pătrunsă
de o esență divino-cerească - din care s-ar desprinde natura umană și ea, în ultimă analiză,
tot „cerească”. Problema de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care
să asigure ordinea în stat și societate. Buna înțelegere între oameni și ordinea în societate se
obțin numai prin desăvârșirea interioară a individului și prin supunerea lui structurilor statale
și culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârșirii se face prin perfecta cunoaștere
a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor și tradițiilor ancestrale, prin
subordonarea față de suveran și instituțiile statului. Virtuțile admirate de Confucius rămân
pietatea filială, respectul față de frate, loialitatea, înțelepciunea, iubirea și curajul - calități
proprii modelului de viață al aristocrației. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia,
principiul iubirii umane). El a lăsat fără răspuns întrebarea dacă omul este bun sau nu din
cauza naturii. Din învățătura sa s-au desprins diferite linii de gândire și școli, fie filozofice, fie
religioase, dar și confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în
timpul celor două dinastii Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) răspândindu-se în antichitate și în ev.
mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.

Potrivit Dictionarului estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației... de Ion

Pachia Tatomirescu, «prin Confucianism este desemnată una dintre cele Trei Religii aflate în
patrimoniul chinez, fundamentată de filosoful Kong-Fu-zi, în secolul al VI-lea î. H., religie în
care:

(I) Cerul, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea supremă /
absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor / comportamentelor uman-
terestre;
(II) deși existența se bizuie pe virtutea esențială jen (jun) / omenie, din lume nu-i nimic
de salvat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“ și „n-
au nici cum să-i poată sluji oamenii pe zei“, de vreme ce „nu poți cunoaște viața,
neavând nici cum cunoaște moartea“;
(III) preocuparea esențială a fiecărui ens rămâne să afle un Dao, adică o Cale păstrătoare
a echilibrului între voința Pământului și voința Cerului;
(IV) sacrificiile trebuie să fie pentru Cer și pentru Pământ;
(V) totuși, menirea ens-ului pe pământ este de a se desăvârși întru ren / run (omenie),
îndeplinindu-și datoria numai în concordanță cu ceea ce este adevărat și drept etc.

Iar în al treilea rînd doresc să adaug că pentru chinezi Confucius se situează pe primul loc
pentru că fiecare cetățean este influențat în grade diferite de filozofia lui.