6.

6 Ecuaţii diferenţiale liniare omogene cu coeficienţi constanţi

Considerăm ecuaţii diferenţiale liniare omogene, de ordin n arbitrar, cu

coeficienţi constanţi:
L [ y ] = y ( n ) + p1 y ( n −1) + … + pn −1 y′ + pn y = 0 (19)

în care p1 , p2 ,… , pn sunt numere reale. Soluţia generală se caută în aceeaşi manieră ca şi

la ecuaţia diferenţială de ordinul doi.

1. Căutăm soluţii în forma y = eλ x . Substituim eλ x în ecuaţia (19) şi obţinem:

L ⎡⎣eλ x ⎤⎦ = eλ xϕ ( λ ) = 0

Adică, vom obţine ecuaţia caracteristică:

λ n + p1λ n −1 + … + pn −1λ + pn = 0 (20)

2. Calculăm rădăcinile ecuaţiei caracteristice λ1 , λ2 ,… , λn .

3. În acord cu natura rădăcinilor scriem soluţiile particulare, liniar independente ale

ecuaţiei (19), astfel:
a) La fiecare rădăcină reală simplă λ a ecuaţiei caracteristice, alegem câte o soluţie
particulară eλ x .
b) La fiecare pereche de rădăcini complexe conjugate simple λ1 = α + i β şi
λ2 = α − iβ alegem două soluţii particulare liniar independente :

eα x cos β x şi eα x sin β x

c) La fiecare rădăcină reală λ cu multiplicitate r, alegem r soluţii particulare liniar

independente
eλ x , xeλ x , … , x r −1eλ x

d) La fiecare pereche de rădăcini complexe conjugate λ1 = α + i β şi λ2 = α − i β cu

multiplicitate μ, alegem 2μ soluţii particulare:

eα x cos β x , xeα x cos β x , … , x μ −1eα x cos β x

eα x sin β x , xeα x sin β x , … , x μ −1eα x sin β x

1
 4. Numărul soluţiilor particulare construite în această manieră este egal cu ordinul n
al ecuaţiei diferenţiale. Se poate arăta că aceste soluţii sunt liniar independente.
Cu aceste n soluţii particulare liniar independente y1 ( x ) , y2 ( x ) , … , yn ( x ) , care
formează un sistem fundamental de soluţii, scriem soluţia generală:

y ( x ) = C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + … + Cn yn ( x ) (21)

Exemple:
1) Determinaţi soluţia generală pentru ecuaţia diferenţială: y ( 6) − y′′ = 0

λ6 − λ2 = 0 λ 2 ( λ 4 − 1) = 0 λ 2 ( λ − 1)( λ + 1) ( λ 2 + 1) = 0

λ1 = λ2 = 0 λ3 = 1 λ4 = −1 λ5 = i λ6 = −i

y ( x ) = C1 + C2 x + C3e x + C4 e − x + C5 cos x + C6 sin x

2) Determinaţi soluţia generală pentru ecuaţia diferenţială:

y ( 6) − y ( 5) − 4 y ( 4) + 2 y (3) + 5 y′′ − y′ − 2 y = 0

λ 6 − λ 5 − 4λ 4 + 2λ 3 + 5λ 2 − λ − 2 = 0

( λ − 1) ( λ + 1) ( λ − 2 ) = 0
2 3

λ1 = 1 multiplicitate 2
λ2 = −1 multiplicitate 3
λ3 = 2 simplă

y ( x ) = C1e x + C2 xe x + C3e − x + C4 xe − x + C5 x 2 e − x + C6 e 2 x

3) Determinaţi soluţia următoarei probleme:

⎧ y′′′ − 5 y′′ − 22 y′ + 56 y = 0
⎨
⎩ y ( 0 ) = 1, y′ ( 0 ) = −2, y′′ ( 0 ) = −4

λ 3 − 5λ 2 − 22λ + 56 = 0
( λ − 2 )( λ + 4 )( λ − 7 ) = 0

λ1 = 2 simplă
λ2 = −4 simplă

2
 λ3 = 7 simplă

y ( x ) = C1e −4 x + C2 e 2 x + C3e7 x

Constantele se determină din condiţiile iniţiale

y ( 0) = 1 ⇒ C1 + C2 + C3 = 1
y′ ( 0 ) = −2 ⇒ −4C1 + 2C2 + 7C3 = 1
y′′ ( 0 ) = −4 ⇒ 16C1 + 4C2 + 49C3 = 1

14 13 16
C1 = C2 = C3 = −
33 15 55

14 −4 x 13 2 x 16 7 x
y ( x) = e + e − e
33 15 55

4) Determinaţi soluţia generală pentru ecuaţia diferenţială:

y ( ) − 15 y ( ) + 84 y ( ) − 220 y′′ + 275 y′ − 125 y = 0

5 4 3

λ 5 − 15λ 4 + 84λ 3 − 220λ 2 + 275λ − 125 = 0

( λ − 1)( λ − 5 ) ( λ 2 − 4λ + 5) = 0
2

λ1 = 1 simplă
λ2 = 5 multiplicitate 2
λ3,4 = 2 ± i simple

y ( x ) = C1e x + C2 e5 x + C3 xe5 x + C4e 2 x cos x + C5e 2 x sin x

6.7 Ecuaţii diferenţiale liniare neomogene

O ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de ordinul n are forma:

y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y = f ( x ) (22)

Teorema 1: Dacă coeficienţii pk ( x ) şi f ( x ) din ecuaţia diferenţială (22) sunt funcţii

continue pe un interval [ a, b ] , atunci ecuaţia diferenţială are soluţie unică care satisface
condiţiile iniţiale:

y x = x = y0 , y′ x = x = y0′ , … , y ( n −1) = y0( n −1) , x0 ∈ ( a, b ) , y0( k ) ∈ (23)

0 0 x = x0

3
Ecuaţia diferenţială (22) poate fi scrisă în forma:

L [ y] = f ( x) (24)
unde
L [ y ] = y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y (25)

Teorema 2: (Structura soluţiei generale) Soluţia generală, în domeniul x ∈ ( a, b ) ,

y(k ) ∈ , k = 0,1,… , n − 1 a ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene:

L [ y ] = y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y = f ( x )

cu pk ( x ) , k = 1,… , n şi f ( x ) funcţii continue pe [ a, b ] , este suma dintre soluţia

generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare şi o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene:
n
y ( x ) = ∑ Ci yi ( x ) + y ( x ) (26)
i =1

ygenerala neomogena = ygenerala omogena + yparticulara neomogena

Exemplu: Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei y′′ + y = x

Se observă că y ( x ) = x este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene date.
Atunci, mai trebuie determinată doar soluţia generală a ecuaţiei omogene.

y′′ + y = 0
λ +1 = 0
2
λ1 = i λ2 = −i
ygen. omogena = C1 cos x + C2 sin x
ygen. neomogena = C1 cos x + C2 sin x + x

6.8 Integrarea ecuaţiei liniare neomogene prin metoda variaţiei constantelor a lui
Lagrange

• Începem cu o ecuaţie diferenţială de ordinul doi:

y′′ + p1 ( x ) y′ + p2 ( x ) y = f ( x ) (27)

4
unde p1 ( x ) , p2 ( x ) şi f ( x ) sunt funcţii continue pe [ a, b ] .

Presupunem cunoscut un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă

asociată:
y′′ + p1 ( x ) y′ + p2 ( x ) y = 0 (28)

Fie acesta y1 ( x ) şi y2 ( x ) . Atunci, soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

y ( x ) = C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) (29)

Vom căuta soluţia ecuaţiei neomogene (27) în forma:

y ( x ) = C1 ( x ) y1 ( x ) + C2 ( x ) y2 ( x ) (30)

Pentru a determina funcţiile necunoscute C1 ( x ) , C2 ( x ) avem nevoie de un sistem de

două ecuaţii. C1 ( x ) şi C2 ( x ) trebuie să satisfacă ecuaţia care rezultă din substituţia
soluţiei (30) în ecuaţia diferenţială (27) şi avem nevoie de încă o ecuaţie adiţională.
Această ecuaţie secundă o obţinem diferenţiind relaţia (30)

y′ = C1 ( x ) y1′ + C2 ( x ) y2′ + C1′ ( x ) y1 + C2′ ( x ) y2

şi impunând condiţia adiţională:

C1′ ( x ) y1 ( x ) + C2′ ( x ) y2 ( x ) = 0 (31)
Cu această condiţie adiţională continuăm procesul de substituţie a soluţiei (30) în ecuaţia
diferenţială (27):
y′ = C1 ( x ) y1′ + C2 ( x ) y2′
y′′ = C1 y1′′ + C2 y2′′ + C1′ y1′ + C2′ y2′

Substituim y , y′ , y′′ în (27) şi obţinem:

( )
C1 y1′′ + C2 y2′′ + C1′ y1′ + C2′ y2′ + p1 C1 y1′ + C2 y2′ + p2 ( C1 y1 + C2 y2 ) = f ( x )

C1′ ( x ) y1′ ( x ) + C2′ ( x ) y2′ ( x ) = f ( x ) (32)

y ( x ) = C1 ( x ) y1 ( x ) + C2 ( x ) y2 ( x ) va fi soluţie pentru ecuaţia diferenţială neomogenă

(27) dacă C1 ( x ) şi C2 ( x ) verifică simultan ecuaţiile (31) şi (32), adică sistemul:

5
 ⎧
⎪ C1′ ( x ) y1 ( x ) + C2′ ( x ) y2 ( x ) = 0
⎨ (33)
⎪⎩C1′ ( x ) y1′ ( x ) + C2′ ( x ) y2′ ( x ) = f ( x )

Determinantul acestui sistem este Wronskian-ul soluţiilor liniar independente y1 ( x ) şi

y2 ( x ) ale ecuaţiei omogene, deci este nenul ∀x ∈ ( a, b ) . Atunci, sistemul (33) are soluţie
unică pentru C1′ ( x ) şi C2′ ( x ) . Fie soluţiile:

C1′ ( x ) = ϕ1 ( x ) C2′ ( x ) = ϕ 2 ( x ) (34)

Funcţiile ϕ1 ( x ) şi ϕ2 ( x ) sunt funcţii cunoscute şi prin integrare obţinem:

C1 ( x ) = ∫ ϕ1 ( x ) dx + C1 C2 ( x ) = ∫ ϕ 2 ( x ) dx + C2 (35)

cu C1, C2 constante de integrare.

Substituind funcţiile (35) în soluţia generală (30) a ecuaţiei (27) obţinem:

y ( x ) = C1 ( x ) y1 ( x ) + C2 ( x ) y2 ( x ) =
(36)
= C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + y1 ( x ) ∫ ϕ1 ( x ) dx + y2 ( x ) ∫ ϕ 2 ( x ) dx

1
Exemple: 1) Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei: y′′ + y =
sin x
Considerăm ecuaţia omogenă: y′′ + y = 0

λ 2 +1 = 0 λ1 = i λ2 = −i

ygen. omogena = C1 sin x + C2 cos x

Căutăm soluţia ecuaţiei neomogene date de forma:

y ( x ) = C1 ( x ) sin x + C2 ( x ) cos x
Sistemul (33) devine:
⎧C ′ ( x ) sin x + C ′ ( x ) cos x = 0
⎪ 1 2
⎨ 1
⎪ C1′ ( x ) cos x − C2′ ( x ) sin x =
⎩ sin x
Rezolvăm sistemul:
sin x 1
C1′ ( x ) cos x + C1′ ( x ) sin x =
cos x sin x

6
 cos 2 x + sin 2 x 1
C1′ ( x ) =
cos x sin x

cos x
C1′ ( x ) =
sin x

sin x
C2′ ( x ) = −C1′ ( x ) = −1
cos x

Integrăm cele două ecuaţii şi obţinem:

cos x dϕ
C1 ( x ) = ∫ dx = ∫ = ln sin x + C1
sin x ϕ

C2 ( x ) = ∫ ( −1) dx = − x + C2

Substituind aceste funcţii obţinem soluţia ecuaţiei neomogene date:

y ( x ) = C1 sin x + C2 cos x + sin x ⋅ ln sin x − x cos x

2) Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei: y′′ − 3 y′ + 2 y = e x

y′′ − 3 y′ + 2 y = 0
λ 2 − 3λ + 2 = 0
λ1 = 1 λ2 = 2
y ( x ) = C1e x + C2e2 x
y ( x ) = C1 ( x ) e x + C2 ( x ) e2 x

⎧⎪C ′ ( x ) e x + C ′ ( x ) e2 x = 0
1 2
⎨
⎪⎩ C1′ ( x ) e + C2′ ( x ) 2e = e
x 2x x

C1′ = −1 C2′ = e− x
C1 ( x ) = − x + C1 C2 ( x ) = − e − x + C 2

y ( x ) = C1e x + C2 e2 x − xe x − e x

3) Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei: y′′ − 2 y′ + y = e x

7
 x +1 1
4) Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei: y′′ − y′ + y = x
x x

Daca se cunosc solutiile particulare liniar independente ale ecuatiei omogene asociate
y1 ( x ) = e x si y2 ( x ) = x + 1

• Considerăm ecuaţia diferenţială liniară neomogenă de ordinul n

y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y = f ( x ) (37)
Similar, presupunem cunoscut un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă
asociată:
y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y = 0 (38)

Fie acesta y1 ( x ) , y2 ( x ) , … , yn ( x ) . Atunci, soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

y ( x ) = C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + … + Cn yn ( x ) (39)

Vom căuta soluţia ecuaţiei neomogene (37) în forma:

y ( x ) = C1 ( x ) y1 ( x ) + C2 ( x ) y2 ( x ) + … + Cn ( x ) yn ( x ) (40)

Pentru a determina cele n funcţii necunoscute C1 ( x ) , C2 ( x ) , … , Cn ( x ) , avem

nevoie de un sistem alcătuit din n ecuaţii pentru aceste necunoscute. La construcţia
sistemului considerăm n − 1 ecuaţii într-o manieră arbitrară iar a n-a ecuaţie o obţinem
din cerinţa ca soluţia y ( x ) in forma (40), să satisfacă ecuaţia diferenţială (37). Astfel,
funcţiile necunoscute C1 ( x ) , C2 ( x ) , … , Cn ( x ) se determină din sistemul:

⎧ C ′ y + C ′ y +… + C ′ y = 0
⎪ 1 1 2 2 n n

⎪⎪ C1′ y1′ + C2′ y2′ + … + Cn′ yn′ = 0

⎨ (41)
⎪ …
⎪ ′ ( n −1)
⎪⎩C1 y1 + C2′ y2 + … + Cn′ yn = f ( x )
( n −1) ( n −1)

Determinantul acestui sistem este Wronskian-ul soluţiilor liniar independente y1 ( x ) ,

y2 ( x ) … yn ( x ) ale ecuaţiei omogene, deci este nenul ∀x ∈ ( a, b ) . Atunci, sistemul (41)
are soluţie unică pentru C1′ ( x ) , C2′ ( x ) , … , Cn′ ( x ) . Fie soluţiile sistemului:

Ci′ ( x ) = ϕi ( x ) , i = 1,… , n .

8
Funcţiile ϕi ( x ) sunt cunoscute şi putem integra:

Ci ( x ) = ∫ ϕi ( x ) dx + Ci i = 1,… , n

Substituind aceste funcţii în soluţia generală (40) a ecuaţiei neomogene obţinem:

n n
y ( x ) = ∑ Ci yi ( x ) + ∑ yi ( x ) ∫ ϕi ( x ) dx (42)
i =1 i =1
Adică, o sumă formată din soluţia generală a ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară a
ecuaţiei neomogene.

2
Exemplu: Integraţi ecuaţia diferenţială: xy ′′′ − y ′′ − xy ′ + y = − x dacă ecuaţia omogenă
x −x
asociată admite soluţiile: y1 = x , y2 = e , y3 = e .
După împărţirea cu x, ecuaţia diferenţială are forma:

1 1
y ′′′ − y ′′ − y ′ + y = − x
x x

Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

y ( x ) = C1 x + C2 e x + C3e − x

Căutăm soluţia ecuaţiei neomogene în forma:

y ( x ) = C1 ( x ) x + C2 ( x ) e x + C3 ( x ) e− x

Noile funcţii necunoscute C1 ( x ) , C2 ( x ) şi C3 ( x ) se dermină din sistemul:

⎧ C ′ ( x ) x + C ′ ( x ) e x + C ′ ( x ) e− x = 0
1 2 3
⎪
⎪
⎨ C1′ ( x ) + C2′ ( x ) e x − C3′ ( x ) e − x = 0
⎪
⎪⎩C1′ ( x ) × 0 + C2′ ( x ) e + C3′ ( x ) e
x −x
= −x

Substituind ultima ecuaţie în prima obţinem: C1′ ( x ) x − x = 0 ⇒ C1′ ( x ) = 1

Adunând ecuaţia 2 cu ecuaţia 3 obţinem: 1 + 2C2′ ( x ) e x = − x

9
 1
C2′ ( x ) = − e − x ( x + 1)
2
C2 ( x ) =
1
2 ∫ ( x + 1) d ( e ) = 2 (( x + 1) e
−x 1 −x
∫
− e− x dx )
1
Scazând ecuaţia 3 din ecuaţia 3 obţinem: C3′ ( x ) = e x (1 − x )
2

∫ (1 − x ) d ( e ) = 2 ( (1 − x ) e + ∫ e dx )
1 x 1 1
C3′ ( x ) = e (1 − x ) C3 ( x ) = x x x
2 2

1 1
C1 ( x ) = x + C1 C2 ( x ) = ( x + 2 ) e− x + C2 C3 ( x ) = ( 2 − x ) e x + C3
2 2

y ( x ) = C1 ( x ) x + C2 ( x ) e x + C3 ( x ) e− x = C1 x + C2 e x + C3e− x + x 2 + 2

6.9 Ecuaţii diferenţiale liniare neomogene cu coeficienţi constanţi

Definiţie: Dacă în ecuaţia diferenţială liniară neomogenă (37):

y ( n ) + p1 ( x ) y ( n −1) + … + pn ( x ) y = f ( x )

coeficienţii sunt constante, adică pi ∈ , atunci

y ( n ) + p1 y ( n −1) + … + pn y = f ( x ) (43)

şi ecuaţia diferenţială L [ y ] = f se numeşte ecuaţie diferenţială liniară cu coeficienţi

constanţi.
Numim polinom caracteristic ataşat ecuaţiei diferenţiale liniare cu coeficienţi
constanţi, polinomul
ϕ ( λ ) = λ n + p1λ n −1 + … + pn −1λ + pn (44)

Iar, ϕ ( λ ) = 0 se numeşte ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei omogene L [ y ] = 0 .

Teorema 1: Fie y0 soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene cu coeficienţi

constanţi L [ y ] = 0 şi fie y o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene L [ y ] = f . Atunci,
soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene este:

y = y0 + y (45)

y putându-se determina întotdeauna prin metoda variaţiei constantelor.

10
 În anumite cazuri se poate determina forma soluţiei particulare y funcţie de
forma membrului drept al ecuaţiei L [ y ] = f şi atunci y poate fi determinat prin metoda
coeficienţilor nedeterminaţi.

Teorema 2: Dacă membrul drept al ecuaţiei cu coeficienţi constanţi L [ y ] = f are forma:

• f ( x ) = eα x Pm ( x ) , Pm fiind un polinom de gradul m în x, atunci soluţia particulară
are forma:
y ( x ) = eα x Qm ( x ) , dacă ϕ (α ) ≠ 0 .
sau
y ( x ) = x r eα x Qm ( x ) , dacă ϕ (α ) = ϕ ′ (α ) = … = ϕ ( r −1) (α ) = 0 şi ϕ ( r ) (α ) ≠ 0

adică α este rădăcină multiplă de ordinul r a ecuaţiei caracteristice.

Qm ( x ) este un polinom de gradul m în x, cu coeficienţi nedeterminaţi, coeficienţii
determinându-se prin identificare după substituţia în ecuaţia L [ y ] = f .

• f ( x ) = eα x ⎡⎣ Pm ( x ) cos β x + Qs ( x ) sin β x ⎤⎦ , Pm ( x ) şi Qs ( x ) fiind polinoame de

gradul m şi s în x, atunci soluţia particulară are forma:

y ( x ) = eα x ⎡⎣U ( x ) cos β x + V ( x ) sin β x ⎤⎦ , dacă ϕ (α ± i β ) ≠ 0

sau
y ( x ) = x r eα x ⎡⎣U ( x ) cos β x + V ( x ) sin β x ⎤⎦ ,

dacă ϕ (α ± i β ) = ϕ ′ (α ± i β ) = … = ϕ ( r −1) (α ± i β ) = 0 şi ϕ ( r ) (α ± i β ) ≠ 0 , adică

α ± i β este rădăcină multiplă de ordinul r a ecuaţiei caracteristice.

U ( x ) şi V ( x ) sunt polinoame de grad egal cu maximul dintre ( m, s ) , cu coeficienţi

nedeterminaţi, coeficienţii determinându-se prin identificare după substituţia în ecuaţia
L [ y] = f .

Exemple: Determinaţi o soluţie particulară pentru ecuaţiile:

1. y′′ + y′ = 2 x + 3

α = 0 şi este rădăcină simplă ( r = 1 ) a polinomului caracteristic λ 2 + λ = 0 , atunci

conform teoremei 2, căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene date în forma
y ( x ) = x ( Ax + B ) . Substituim această expresie în ecuaţia dată şi determinăm prin
identificare coeficienţii necunoscuţi A şi B.

11
 y′ ( x ) = Ax + B + xA = 2 Ax + B

y′′ ( x ) = 2 A

Substituim în ecuaţia dată:

2 A + 2 Ax + B = 2 x + 3

2 Ax + 2 A + B = 2 x + 3

Identificând: A = 1 , B = 1 ⇒ y ( x ) = x 2 + x

Soluţia generală este y ( x ) = C1 + C2 e − x + x 2 + x

2. y′′ + y′ = 2e x

α = 1 şi nu este rădăcină a polinomului caracteristic λ 2 + λ = 0 , atunci cu teorema 2,

căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene date în forma y ( x ) = e x A . Substituim
această expresie în ecuaţia dată şi determinăm prin identificare coeficientul necunoscut A.

y′ ( x ) = e x A y′′ ( x ) = e x A

Ae x + Ae x = 2e x

A = 1 ⇒ y ( x) = ex

Soluţia generală este y ( x ) = C1 + C2 e − x + e x

3. y′′ − 2 y′ + y = xe x

α = 1 şi este rădăcină multiplă de ordinul doi a polinomului caracteristic λ 2 − 2λ + 1 = 0 ,

atunci cu teorema 2, căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene date în forma
y ( x ) = x 2 e x ( Ax + B ) . Substituim această expresie în ecuaţia dată şi determinăm prin
identificare coeficienţii necunoscuţi A şi B.

y′ ( x ) = 2 xe x ( Ax + B ) + x 2 e x ( Ax + B ) + x 2 e x A

y′′ ( x ) = 2e x ( Ax + B ) + 2 xe x ( Ax + B ) + 2 xe x A + 2 xe x ( Ax + B ) + x 2 e x ( Ax + B ) + x 2 e x A +
+ 2 xe x A + x 2 e x A

12
Inlocuim în ecuaţia diferenţiala şi simplificăm exponenţiala:

2 ( Ax + B ) + 2 x ( Ax + B ) + 2 xA + 2 x ( Ax + B ) + x 2 ( Ax + B ) + x 2 A + 2 xA + x 2 A −
− 2 ( 2 x ( Ax + B ) + x 2 ( Ax + B ) + x 2 A ) + x 2 ( Ax + B ) = x

6 Ax + 2 B = x
1
A= B=0
6
1
y ( x ) = x 3e x
6
1
Soluţia generală este y ( x ) = C1e x + C2 xe x + x3e x
6

4. y′′ + 2 y′ + y = cos x

α = 0 şi β = 1 şi ±i nu este rădăcină a polinomului caracteristic λ 2 + 2λ + 1 = 0 , atunci

cu teorema 2, căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene date în forma
y ( x ) = A cos x + B sin x . Substituim această expresie în ecuaţia dată şi determinăm prin
identificare coeficienţii necunoscuţi A şi B.

y′ ( x ) = − A sin x + B cos x

y′′ ( x ) = − A cos x − B sin x

− A cos x − B sin x + 2 ( − A sin x + B cos x ) + A cos x + B sin x = cos x

−2 A sin x + 2 B cos x = cos x

1 1
A=0, B= ⇒ y ( x ) = sin x
2 2

1
Soluţia generală este y ( x ) = C1e − x + C2 xe − x + sin x
2

Exemplu: Rezonanţa
Considerăm ecuaţia oscilaţiilor elastice fără frecare sub acţiunea unei forţe periodice
externe:
y′′ + ω 2 y = a sin β t

In această ecuaţie variabila independentă este timpul t.

Ecuaţia caracteristică:

13
 λ2 + ω2 = 0
are soluţiile:
λ1 = iω , λ2 = −iω

Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

ygen. omogena = C1 cos ωt + C2 sin ωt = A sin (ωt + δ )

• Daca β ≠ ω , adică dacă frecvenţa forţei externe este diferită de frecvenţa

oscilaţiilor naturale ale sistemului şi β nu este soluţie a ecuaţiei caracteristice,
atunci soluţia particulară a ecuaţiei neomogene va fi:

y ( t ) = M cos β t + N sin β t , M , N = ct

Substituind această expresie în ecuaţia diferenţială se determină constantele M si N.

y′ ( t ) = − M β sin β t + N β cos β t

y′′ ( t ) = − M β 2 cos β t − N β 2 sin β t

− M β 2 cos β t − N β 2 sin β t + ω 2 ( M cos β t + N sin β t ) = a sin β t

ω2M − β 2M = 0
ω2N − β 2N = a
a
M =0, N =
ω −β2
2

a
ygen. neomogena = A sin (ωt + δ ) + sin β t
ω −β2
2

Mişcarea rezultată este o combinaţie de oscilaţii naturale cu frecvenţa ω şi oscilaţii forţate

cu frecvenţa β.

• Dacă β = ω adică frecvenţa forţei externe coincide cu frecvenţa oscilaţiilor

naturale ale sistemului şi β este soluţie a ecuaţiei caracteristice, atunci trebuie să
căutăm soluţia particulară a ecuaţiei neomogene în forma:

y ( t ) = t ( M cos β t + N sin β t )
y′ ( t ) = M cos β t + N sin β t + t ( − M β sin β t + N β cos β t )
y′′ ( t ) = − M β sin β t + N β cos β t − M β sin β t + N β cos β t + t ( − M β 2 cos β t − N β 2 sin β t )

14
Înlocuim derivatele în ecuaţia diferenţială:

y′′ + ω 2 y = a sin β t

− M ω sin ωt + N ω cos ωt − M ω sin ωt + N ω cos ωt + t ( − M ω 2 cos ωt − N ω 2 sin ωt ) +

+ ω 2 ( t ( M cos ωt + N sin ωt ) ) = a sin ωt

2 N ω cos ωt − 2 M ω sin ωt = a sin ωt

a
M =− N =0
2ω
a
y (t ) = − t cos ωt
2ω
a
ygen. neomogena = A sin (ωt + δ ) − t cos ωt
2ω

Al doilea termen sugerează o creştere continuă a amplitudinii oscilaţiilor. Acest fenomen

apare atunci când frecvenţa forţei externe coincide cu frecvenţa oscilaţiilor naturale din
sistem şi se numeşte rezonanţa.

15