4.

7 Reprezentarea complexă a seriilor Fourier

Pentru o funcţie periodică f ( x ) cu perioada T = 2π

a0 ∞
f (x ) = + ∑ (an cos nx + bn sin nx )
2 n =1
π
1
an =
π ∫ f ( x ) cos nx dx
−π
n = 0,1,2,…
π
1
bn =
π ∫ f ( x ) sin nx dx
−π
n = 1,2,…

Forma complexă a seriei Fourier:

+∞
f ( x) = ∑ce
n =−∞
n
inx

π
1
∫π f ( x ) e
− inx
cn = dx , n = 0, ±1, ±2,…
2π −

În general, pentru o funcţie periodică f ( x ) cu perioada T = 2l , l > 0 seria

Fourier va fi:
a0 ∞ ⎛ nπ x nπ x ⎞
f ( x) = + ∑ ⎜ an cos + bn sin ⎟ (23)
2 n =1 ⎝ l l ⎠

nπ x
l
1
an = ∫ f ( x ) cos dx , n = 0,1, 2,…
l −l l
nπ x
l
1
bn = ∫ f ( x ) sin dx , n = 1, 2,…
l −l l
a0 nπ x nπ x
, an cos + bn sin n = 1, 2,… se numesc armonicele functiei f ( x ) , iar
2 l l
multimea coeficientilor Fourier an, bn formeaza spectrul functiei f ( x ) .

Observatie: Multe procese oscilatorii in fizica se modeleaza cu functii f ( x ) cu perioada

T = 2l , si pot fi functii de timp f ( t ) care reprezint[ elongatia unei oscilatii, marimea
unei forte sau intensitatea curentului electric. In astfel de situatii seria Fourier poate avea
urmatoarea dezvoltare:

a0 ∞ ⎛ an nπ x bn nπ x ⎞
f ( x) = + ∑ an2 + bn2 ⎜ cos + sin ⎟
2 n =1 ⎜ a 2 + b2 l a 2
+ b 2 l ⎟
⎝ n n n n ⎠
 an bn
Notatii: = cos ϕ n = sin ϕ n ϕn ∈ [ 0, 2π )
an2 + bn2 an2 + bn2
a0 ∞ ⎛ nπ x nπ x ⎞
f ( x) = + ∑ an2 + bn2 ⎜ cos ϕn cos + sin ϕ n sin ⎟
2 n =1 ⎝ l l ⎠

a0 ∞ ⎛ nπ x ⎞
f ( x) = + ∑ An cos ⎜ − ϕn ⎟
2 n =1 ⎝ l ⎠
Unde An = an2 + bn2
In fizica se spune ca procesul oscilator f ( x ) se descompune in scilatiile armonice
simple:
⎛ nπ x ⎞
An cos ⎜ − ϕn ⎟
⎝ l ⎠
nπ
Cu frecventele , amplitudinile An si fazele initiale ϕn .
l
Forma complexă a seriei (23) este:
+∞ nπ x
i
f ( x) = ∑ce
n =−∞
n
l
(24)

în care coeficienţii sunt:

l nπ x
1 −i
cn = ∫ f ( x) e l
dx , n = 0, ±1, ±2,…
2l −l

Observaţie: Seriile sunt convergente pentru un x fixat, dacă există limitele:

+n +n kπ x
i
lim
n →∞
∑ ck eikx
k =− n
şi lim
n →∞
∑ ck e
k =− n
l

Exemplu: Dezvoltaţi într-o serie Fourier complexă funcţia periodică:

⎧0, -π < x < 0

f ( x) = ⎨ T = 2π
⎩1, 0≤ x <π

Funcţia îndeplineşte condiţiile de dezvoltare în serie Fourier.

+∞
f ( x) = ∑ce
n =−∞
n
inx

π π
1 1
∫ f ( x) e ∫
− inx
cn = dx = e −inx dx
2π −π
2π 0
 ⎛ 1 − inx π ⎞
1 1
= ⎜⎜ − e
2π
⎟⎟ =
2π ni
1 − e−inπ ( )
⎝ in 0 ⎠

=
1
2π ni
(1 − cos nπ + i sin nπ ) =
i
2π n
( −1) − 1
n
( )
⎧ 0, n par
⎪
cn = ⎨ i
⎪⎩− π n , n impar

i
c2 n −1 = −
π ( 2n − 1)

i +∞
ei( 2 n −1) x 1
f ( x) = − ∑
π n =−∞ 2n − 1
, x ∈ ( −π , 0 ) ∪ ( 0, π ) S ( 0) =
2

4.8 Generalizare: Serii Fourier pe sisteme de funcţii ortogonale

Analizând modul de determinare a coeficienţilor Fourier (Teorema 1, parag. 4.2),

observăm că raţionamentele folosite s-au bazat pe proprietatea de ortogonalitate a
sistemului trigonometric. Din acest motiv, este natural ca în locul sistemului
trigonometric de funcţii ortogonale să considerăm un sistem oarecare de funcţii
ortogonale. În acest fel o funcţie poate fi reprezentată în serie de funcţii ortogonale
oarecare. Procedând astfel obţinem serii Fourier generalizate.

Sisteme de funcţii ortogonale

Notăm cu L2 [ a, b ] mulţimea funcţiilor reale definite şi integrabile pe [ a, b ] astfel încât să
existe integrala:
b

∫ f ( x ) dx < +∞
2
(25)
a

Funcţiile continue pe [ a, b ] aparţin acestei mulţimi L2 [ a, b ] .

Definiţie: Un sistem de funcţii {ϕn ( x )} , cu ϕn ∈ L2 [ a, b ] se numeşte ortogonal pe [ a, b ]

dacă:
b
⎧ 0 pentru m ≠ n
(ϕm , ϕn ) = ∫ ϕm ( x ) ϕn ( x ) dx = ⎨ (26)
a ⎩λn > 0 pentru m = n
Această condiţie presupune că mulţimea nu are nici o funcţie identic nulă.
Norma funcţiilor ϕn este:
 b
ϕn = (ϕn , ϕ n ) = ∫ ϕn2 ( x ) dx
2
(27)
a

Dacă în sistemul ortogonal {ϕ ( x )}

n avem ϕn = 1 pentru orice n, atunci
sistemul de funcţii {ϕn ( x )} este unul ortonormat.
⎧⎪ϕ ( x ) ⎫⎪
Dacă sistemul {ϕn ( x )} este ortogonal şi ϕn ( x ) ≠ 0 , atunci sistemul ⎨ n ⎬
⎩⎪ ϕ n ⎭⎪
este ortonormat.

Exemple:
1) Sistemul trigonometric: 1, cos x, sin x, cos 2 x, sin 2 x,… , cos nx, sin nx,…
este ortogonal pe [ −π , π ] .
Cum cos nx = sin nx = π , sistemul următor este ortonormat pe [ −π , π ] .

1 1 1 1 1 1 1
, cos x, sin x, cos 2 x, sin 2 x,… , cos nx, sin nx,…
2π π π π π π π

2) Sistemul de cosinusuri:
πx 2π x nπ x
1, cos , cos ,… , cos ,…
l l l
şi sistemul de sinusuri:
πx 2π x nπ x
sin ,sin ,… ,sin ,…
l l l

nπ x nπ x l
sunt ortogonale pe [ 0, l ] dar nu şi ortonormate, cos = sin = ≠1
l l 2
2nπ x
l l 1 + cos l
2 nπ x l dx = 1 x l + 1 l sin 2nπ x = l
∫ cos l dx = ∫ 2 2 0 2 2nπ l 0 2
0 0

3) Polinoamele Legendre se definesc cu formula Rodrigues:

(
d n ⎡ x2 −1 ⎤ )
n

1 ⎢⎣ ⎥⎦
Pn ( x ) = , n = 0,1, 2,… (28)
n !2n dx n
 Figura 4.12

P0 ( x ) = 1 , P1 ( x ) =
1 d (x 2
) =x,
−1
1!2 dx
d 2 ⎡( x 2 − 1) ⎤
2

P2 ( x ) =
1 ⎣⎢ ⎦⎥ = 3 2 1
x − etc.
2 2
2!2 dx 2 2

Polinoamele Legendre Pn ( x ) formează un şir ortogonal în raport cu produsul din L2 pe

[ −1, +1] .
+1 ⎧ 0, n ≠ m
⎪
∫−1 Pn ( x ) Pm ( x ) dx = ⎨ 2 , n = m
⎪⎩ 2n + 1
Şirul de funcţii:

2n + 1
ϕn ( x ) = Pn ( x ) , n = 0,1, 2,…
2

formează un sistem ortonormat pe [ −1,1] .

Proprietăţi:

1) Polinoamele Legendre sunt soluţii pentru ecuaţia diferenţială:

(1 − x ) y′′ − 2 xy′ + n ( n + 1) y = 0
2
y = Pn ( x )

2) Paritate: Pn ( − x ) = ( −1) Pn ( x )
n
3) Mărginire: Pn ( x ) ≤ 1 , ∀x ∈ [ −1,1]
4) Valori particulare: Pn (1) = 1 , Pn ( −1) = ( −1) , P2 n +1 ( 0 ) = 0
n

5) Formule de recurenţă:

( n + 1) Pn+1 ( x ) − ( 2n + 1) xPn ( x ) + nPn−1 ( x ) = 0

Pn′+1 ( x ) − xPn′ ( x ) = ( n + 1) Pn ( x )

xPn′ ( x ) − Pn′−1 ( x ) = nPn ( x )

Pn′+1 ( x ) − Pn′−1 ( x ) = ( 2n + 1) Pn ( x ) utilă pentru integrare

Exerciţiu: Arătăm că polinoamele Legendre sunt ortogonale pe [ −1,1] .

Presupunem m > n .

(x − 1) d m ( x 2 − 1)
n m
n 2
+1
1 d +1

∫ m n( ) ( )
2m + n m !n ! −∫1
P x P x dx = dx
−1
dx n dx m

(x ) ⎛ m −1 x 2 − 1 ( ) ⎞
n m
1 d +1 n 2
−1 d ⎜d ⎟ dx
2 m !n ! −∫1
= m+n
dx n dx ⎜ dx m −1 ⎟
⎝ ⎠
⎛ n 2 +1
⎞
⎜ d ( x − 1) d ( x − 1) d n +1 ( x 2 − 1) d m −1 ( x 2 − 1)
n m −1 2 m n m
+1
1 ⎟
= m+ n −∫ dx ⎟
2 m !n ! ⎜⎜ dx n dx m −1 −1
dx n +1 dx m −1 ⎟
⎝ −1 ⎠
(x − 1) d n +1 ( x 2 − 1)
m n
m −1 2
1 d +1

2 m !n ! −∫1
= − m+n
dx m −1 dx n +1

Integrăm de n ori prin părţi şi obţinem:

( ) ( ) dx
m n
( −1) d m−n x 2 − 1 d 2n x2 − 1
n +1

2m + n m !n ! −∫1
=
dx m − n dx 2 n
−1) ( 2n ) ! +1 d ( x − 1)
m
( m−n
n 2

=
2m + n m !n ! ∫
−1
dx m − n
dx = 0

Deoarece toate derivatele funcţiei ( x − 1) până la ordinul m − 1 se anulează la capetele

m
2

intervalului [ −1,1] .
Definiţie: Un sistem de funcţii {ϕn ( x )} se numeşte ortogonal pe ( a, b ) în raport cu
ponderea ρ ( x ) dacă pentru orice n = 1, 2,… există integralele:

b
⎧ 0, pentru m ≠ n
∫ ρ ( x ) ϕ ( x ) ϕ ( x ) dx = ⎨⎩λ
a
m n
n > 0, pentru m = n
(29)

Se presupune că funcţia pondere ρ ( x ) este pozitivă pe ( a, b ) , cu o excepţie posibilă într-

un număr finit de puncte unde ρ ( x ) este zero.

Exemplu: Polinoamele Hermite definite cu formula Rodrigues:

2
d n e− x
H n ( x ) = ( −1) e
n x2
, n = 0,1, 2,… (30)
dx n
H 0 ( x ) = 1 , H1 ( x ) = 2 x , H 2 ( x ) = 4 x 2 − 2 , etc.

cu ponderea ρ ( x ) = e − x ,
2
Se poate arăta că polinoamele Hermite sunt ortogonale pe
adică
∞
⎧⎪ 0, m≠n
∫e
− x2
H m ( x ) H n ( x ) dx = ⎨ n (31)
−∞ ⎪⎩2 n ! π , m = n

Figura 4.13
Proprietăţi:
1) Polinoamele Hermite sunt soluţii pentru ecuaţia diferenţială:
y′′ − 2 xy′ + 2ny = 0 y = Hn ( x)
 2) Paritate: H n ( − x ) = ( −1) H n ( x )
n

3) Formule de recurenţă:

H n +1 ( x ) − 2 xH n ( x ) + 2nH n −1 ( x ) = 0

H n′ ( x ) = 2nH n −1 ( x )

H n +1 ( x ) = 2 xH n ( x ) − H n′ ( x )

′
e − x H n +1 ( x ) = − ⎡e − x H n ( x ) ⎤
2 2

⎣ ⎦

Serii Fourier pe un sistem ortogonal

Fie un sistem ortogonal de funcţii {ϕn ( x )}
∞
pe ( a, b ) şi fie seria:
n =1

c1ϕ1 ( x ) + c2ϕ 2 ( x ) + … + cnϕ n ( x ) + …

convergentă pe interval la f ( x ) :
f ( x ) = c1ϕ1 ( x ) + c2ϕ 2 ( x ) + … + cnϕ n ( x ) + …

Înmulţind cu ϕk ( x ) şi integrând după x de la a la b, cu ajutorul ortogonalităţii obţinem:

b ∞ b

∫ f ( x ) ϕk ( x ) dx = ∑
n =1
cn ∫ ϕn ( x ) ϕk ( x ) dx
a a
b b

∫ f ( x ) ϕk ( x ) dx = cn ∫ ϕk ( x ) dx
2

a a
b
1
ck = b ∫ f ( x ) ϕ ( x ) dx
k (31)
∫ ϕ ( x ) dx
2 a
k
a
sau
ck =
( f , ϕk ) , k = 1, 2,…
2
ϕk

⎪⎧0, x ∈ [ −1, a )
Exemple: 1) Fie f : [ −1,1] → definită prin f ( x ) = ⎨ , a ∈ ( −1,1)
⎪⎩1, x ∈ [ a,1]
Să se dezvolte funcţia f în serie Fourier-Legendre.

∞
f ( x ) = ∑ cn Pn ( x )
n=0
 1
2n + 1
f ( x ) Pn ( x ) dx
2 −∫1
cn =
1 1
2n + 1 2n + 1 1
cn =
2 a ∫ Pn ( x ) dx = ∫
2 a 2n + 1
( Pn′+1 ( x ) − Pn′−1 ( x ) ) dx =
1
2
= ( 1 1 1
2
)
Pn +1 ( x ) a − Pn −1 ( x ) a = ( Pn +1 (1) − Pn +1 ( a ) − Pn −1 (1) + Pn −1 ( a ) )
1
Cum Pn (1) = 1 , cn = ( Pn −1 ( a ) − Pn +1 ( a ) )
2
1
1 1 1 1− a
c0 = ∫ P0 ( x ) dx = x a =
2a 2 2
1− a 1 ∞
f ( x) = + ∑ ⎡⎣ Pn −1 ( a ) − Pn +1 ( a ) ⎤⎦ Pn ( x )
2 2 n =1

2) Să se dezvolte în serie Fourier-Hermite funcţia f : → definită prin:

⎪⎧ 1, x <a
f ( x) = ⎨
⎪⎩0, x >a
Dezvoltarea este de forma:
∞
f ( x ) = ∑ c2 n H 2 n ( x )
n =0
a
1
c2 n = 2 n ∫e
− x2
H 2 n ( x ) dx
2 ( 2n ) ! π −a
a
1 ′
c2 n = ∫ ⎡⎣e
− x2
H 2 n −1 ( x ) ⎤ dx
22 n ( 2n ) ! π ⎦
−a

−1 −1
( )
a
e − x H 2 n −1 ( x ) = 2 n e − a H 2 n −1 ( a ) − e− a H 2 n −1 ( −a )
2 2 2
=
2 ( 2n ) ! π
2n −a 2 ( 2n ) ! π

=
−1
2 ( 2n ) ! π
2n
2

(
e − a H 2 n −1 ( a ) + e − a H 2 n −1 ( a )
2

)
−1
e − a H 2 n −1 ( a )
2
c2 n =
2 2 n −1
( 2n ) ! π
a
1
∫e
− x2
c0 = dx = erf a
π −a

Unde, erf x este funcţia erorilor definită prin:

x
def
2
∫ e dt
2
−t
erf x =
π 0
Dezvoltarea pentru funcţia dată este:
( )
2
e− a ∞ H 2 n −1 a
f ( x ) = erf a −
π
∑ 2 ( 2n ) ! H ( x ) ,
n =1
2 n −1 2n x∈

Cap.5 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi

5.1 Noţiuni elementare

O ecuaţie diferenţială ordinară este o ecuaţie de tipul

(
F x, y, y′, )
, y( n) = 0 (1)

care pune în relaţie o variabilă independentă x, funcţia necunoscută y = y ( x ) şi

derivatele acesteia y′ ( x ) , y′′ ( x ) , , y ( n ) ( x ) . În acest context, F este o funcţie cunoscută
de argumentele sale.
Cea mai simplă ecuaţie diferenţială este:
y′ = f ( x ) (2)

unde f ( x ) este o funcţie dată, continuă pe un interval ( a, b ) , iar y = y ( x ) este funcţia

necunoscută. Ecuaţii similare apar în calculul integral. Adică, fiind dată o funcţie f ( x ) ,
trebuie determinată o primitivă a sa F ( x ) . Astfel, o funcţie care verifică ecuaţia (2) are
forma:
y = F ( x) + C (3)

unde F ( x ) este o primitivă a lui f ( x ) pe ( a, b ) , iar C este o constantă arbitrară.

Funcţia căutată y = y ( x ) nu este unic determinată de ecuaţia (2).

Definiţie: Ordinul unei ecuaţii diferenţiale este ordinul cel mai mare al derivatelor
prezente în ecuaţie.

Exemplu: Ecuaţia y′′ + y = 0 este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi.

Funcţia y ( x ) = sin x este o soluţie a acestei ecuaţii diferenţiale pe intervalul ( −∞, +∞ )

Definiţii:
• Rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale se numeşte integrarea ecuaţiei diferenţiale.
• Graficul unei soluţii a unei ecuaţii diferenţiale se numeşte curbă integrală a
ecuaţiei.
Problema 1: Determinaţi o curbă astfel încât panta curbei în fiecare punct să fie egală cu
ordonata punctului respectiv.

Fie y = y ( x ) ecuaţia curbei căutate. Panta curbei este tgα = y′ ( x ) . Proprietatea

curbei din enunţ este descrisă de ecuaţia diferenţială de ordinul întâi:

y′ = y

dy dy dy
dx
=y
y
= dx ∫ y ∫
= dx ln y = x + C y = e x +C y = Ce x

Conform integrării de mai sus, ecuaţia are un număr infinit de soluţii:

⎧ y ( x) = ex
⎪
⎨ y ( x) = 0 , unde C este o constantă.
⎪ y ( x ) = Ce x
⎩

Problema 2: Determinaţi legea mişcării rectilinii a unui punct material care se mişcă cu o
acceleraţie constantă a.
Fie s = s ( t ) legea de mişcare căutată. Din enunţ avem următoarea ecuaţie
diferenţială de ordinul doi pentru această funcţie:

d 2s
=a
dt 2

Prin două integrări succesive obţinem:

ds
= at + C1
dt
t2
s ( t ) = a + C1t + C2
2
Constantele de integrare C1, C2 pot fi determinate impunând condiţii iniţiale.
ds
s t =t = s0 = v0
0
dt t =t0
t02
s0 = a + C1t0 + C2 v0 = at0 + C1
2
t02
C1 = v0 − at0 C2 = s0 − a − ( v0 − at0 ) t0
2

a ( t − t0 )
2

s ( t ) = s0 + v0 ( t − t0 ) +
2
 Fie F ( x, y, y′ ) = 0 o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi. Dacă este rezolvabilă în
y′ , obţinem o altă formă a ecuaţiei:
y ′ = f ( x, y ) (5)

unde f ( x, y ) este o funcţie cunoscută în argumentele sale.

O altă formă echivalentă a ecuaţiei este:

dy − f ( x, y ) dx = 0 (6)
sau, mai general:
M ( x, y ) dx + N ( x, y ) dy = 0 (7)

Această ecuaţie este obţinută din precedenta prin înmulţire cu o funcţie N ( x, y ) ≠ 0 .

Funcţiile M ( x, y ) şi N ( x, y ) sunt funcţii cunoscute.
Două ecuaţii diferenţiale F1 ( x, y, y′ ) = 0 şi F2 ( x, y, y′ ) = 0 sunt echivalente pe
un domeniu, dacă orice soluţie y ( x ) a unei ecuaţii diferenţiale este soluţie şi pentru
cealaltă ecuaţie şi vice versa.

O ecuaţie diferenţială poate avea şi o infinitate de soluţii. Pentru a preciza o

anumită soluţie a ecuaţiei y′ = f ( x, y ) trebuie să impunem o condiţie iniţială, adică să
presupunem că la o anumită valoare x0 a variabilei x funcţia căutată ia o anumită valoare
y0 :
y x = x = y0 sau y ( x0 ) = y0 (8)
0

Geometric, condiţia iniţială implică precizarea unui punct M 0 ( x0 , y0 ) prin care

va trece curba integrală căutată.

Definiţie: Problema determinării acelei soluţii a ecuaţiei y′ = f ( x, y ) care verifică

condiţia suplimentară y ( x0 ) = y0 , se numeşte problemă Cauchy sau problemă iniţială.

⎧⎪ y ′ = f ( x, y )
⎨
⎪⎩ y ( x0 ) = y0
 5.2 Soluţia problemei Cauchy pentru ecuaţiile diferenţiale de ordinul întâi

Teorema 1: (existenţa şi unicitatea soluţiei problemei Cauchy) Fie:

y ′ = f ( x, y ) (9)

o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi şi fie f ( x, y ) o funcţie definită pe un domeniu D

din planul xy. Dacă există o vecinătate Ω a unui punct M 0 ( x0 , y0 ) din D, pe care
f ( x, y )
(i) este continuă în toate argumentele
(ii) are derivată parţială ∂f / ∂y mărginită
atunci există un interval ( x0 − h, x0 + h ) pe axa x pe care există o soluţie unică y = ϕ ( x ) a
ecuaţiei (9) astfel încât y0 = ϕ ( x0 ) .
Geometric, înseamnă că prin punctul M 0 ( x0 , y0 ) trece o curbă integrală şi numai una
pentru ecuaţia (9).

Figura 5.1

Observaţie: Teorema 1 are natură locală: garantează numai existenţa unei soluţii unice
y = ϕ ( x ) pentru ecuaţia (9) într-o vecinătate mică a punctului x0. Ecuaţia (9) are un
număr infinit de soluţii (de exemplu, o soluţie a cărui grafic trece prin ( x0 , y0 ) , altă
soluţie a cărui grafic trece prin ( x0 , y1 ) , şi aşa mai departe).

Exemple:
1. Considerăm ecuaţia y′ = x + y
Funcţia f ( x, y ) = x + y este definită şi continuă în toate punctele planului xy şi
∂f / ∂y = 1 peste tot. Cu teorema 1, prin fiecare punct ( x0 , y0 ) al planului xy trece o
curbă integrală a ecuaţiei.
2
2. Considerăm ecuaţia y′ = 3 y 3
 2
Funcţia f ( x, y ) = 3 y 3
este definită şi continuă în toate punctele planului xy şi
∂f 2
= 1 şi tinde la infinit pentru y → 0 . A doua condiţie din teorema 1 nu este
∂y
y3
îndeplinită pe axa x.
Prin integrare, obţinem y = ( x + C ) , C ∈ soluţie a ecuaţiei date.
3

2 1
dy dy y1/3
y = (x +C)
3
= 3y 3 = 3dx = 3x + C y3 = x + C
dx y 2/3 1/ 3

Mai mult, şi y = 0 este soluţie a ecuaţiei date.

Dacă căutăm o soluţie a ecuaţiei date care să satisfacă condiţia y ( 0 ) = 0 , obţinem
mai multe soluţii, ca de exemplu:

⎧ 0, x≤0 ⎧ x3 , x<0
y = 0, y=⎨ 3 , y=⎨ , y = x3
⎩x , x>0 ⎩0, x≥0

Astfel, prin fiecare punct al axei x trec cel puţin două curbe integrale, şi soluţia nu
este unică pe această axă.

Figura 5.2

Observaţie: Dacă considerăm punctul M (1,1) , pe o vecinătate suficient de mică a

acestuia, condiţiile din teorema 1 sunt satisfăcute. În consecinţă, prin acest punct, într-
2
un mic pătrat Ω, trece numai curba integrală y = x 3 a ecuaţiei y′ = 3 y 3 . Dacă
considerăm un pătrat Ω suficient de mare (să intersecteze axa x), atunci nu vom mai
avea soluţie unică. Acest lucru confirmă caracterul local al teoremei 1.

Precizare: Teorema 1 furnizează condiţii suficiente pentru existenţa unei soluţii unice a
ecuaţiei y′ = f ( x, y ) . Poate exista o soluţie unică y = y ( x ) pentru ecuaţia y′ = f ( x, y )
care să satisfacă condiţia y ( x0 ) = y0 , deşi una sau ambele condiţii din teorema 1 nu sunt
îndeplinite.
 1
Exemplu: Ecuaţia y′ = are soluţia unică y = 3 3 ( x − x0 ) care trece prin ( x0 , 0 ) cu
y2
toate că ∂f / ∂y nu este mărginită.

dy 1 y3
= y dy = dx
2
= x+C y = 3 3( x + C )
dx y 2 3

C =? 0 = 3 3 ( x0 + C ) C = − x0 y = 3 3 ( x − x0 )

Dacă renunţăm la mărginirea lui ∂f / ∂y obţinem o teoremă de existenţă a soluţiei:

Teorema 2: (existenţa soluţiei problemei Cauchy) Dacă funcţia f ( x, y ) este continuă

pe o vecinătate a punctului ( x0 , y0 ) , atunci ecuaţia y′ = f ( x, y ) are cel puţin o soluţie
y = ϕ ( x ) care în x = x0 ia valoarea y0.

Definiţie: O soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale

y ′ = f ( x, y ) (10)

pe un domeniu Ω de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy este o familie

uniparametrică S de funcţii y = ϕ ( x, C ) care depind de x şi de o constantă arbitrară
(parametru), astfel încât:
• Pentru orice C permis, funcţia y = ϕ ( x, C ) ∈ S este o soluţie pentru ecuaţia
(10), adică
ϕ x′ ( x, C ) = f ( x, ϕ ( x, C ) ) , x ∈ ( x0 − h, x0 + h )

• Oricare ar fi condiţia iniţială y ( x0 ) = y0 , există o valoare C0 pentru C astfel

încât soluţia y = ϕ ( x,C0 ) să satisfacă condiţia iniţială

ϕ (x0 , C0 ) = y0

Observaţie: s-a presupus că ( x0 , y0 ) aparţine domeniului Ω de existenţă şi unicitate a

soluţiei problemei Cauchy.

Exemplu: Arătaţi că ecuaţia y′ = 1 are soluţia generală y = x + C , cu C constantă

arbitrară.
Într-adevăr, f ( x, y ) = 1 şi condiţiile din teorema 1 sunt satisfăcute peste tot.
Atunci, prin fiecare punct ( x0 , y0 ) al planului xy trece o singură curbă integrală a ecuaţiei
diferenţiale date. Vom testa cele două condiţii din definiţia soluţiei generale:
 ′
• ∀C avem y′ = ( x + C ) = 1 astfel încât y = x + C este o soluţie a ecuaţiei
date.
• Dacă impunem condiţia iniţială y ( x0 ) = y0 , obţinem y0 = x0 + C şi
C0 = y0 − x0 . Atunci, soluţia y = x + y0 − x0 este în acord cu condiţia iniţială.

Definiţie: O soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale

y ′ = f ( x, y )

este o soluţie dedusă din soluţia generală pentru o valoare precizată a lui C.

Observaţie: Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale poate fi definită ca fiind mulţimea

tuturor soluţiilor particulare.
Atunci când integrăm o ecuaţie diferenţială ajungem adesea la integrala generală,
o ecuaţie de forma:
φ ( x, y , C ) = 0 (11)

care defineşte implicit soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale iniţiale (10).

Ecuaţia
φ ( x , y , C0 ) = 0 (12)

cu C0 valoare fixată pentru C, se numeşte integrală particulară.

⎪⎧ y′ = 1 + y
2

Exemplu: Rezolvaţi problema Cauchy: ⎨

⎪⎩ y ( 0 ) = 1

dy dy dy
dx
= 1+ y2
1+ y2
= dx ∫ 1+ y 2
= ∫ dx arctg y = x + C

x − arctg y + C = 0 integrala generală

y = tg ( x + C ) soluţia generală
π
y ( 0 ) = 1 ⇒ 1 = tg C ⇒ C = arctg 1 =
4
⎛ π⎞
y = tg ⎜ x + ⎟ soluţia particulară
⎝ 4⎠

Definiţie: O soluţie y = ψ ( x ) a ecuaţiei diferenţiale y′ = f ( x, y ) se numeşte singulară,

dacă proprietatea de unicitate nu este îndeplinită în fiecare punct al său, adică prin fiecare
punct al său ( x0 , y0 ) , pe lângă această soluţie, va trece şi o altă soluţie a ecuaţiei care nu
coincide cu y = ψ ( x ) pe o vecinătate a punctului ( x0 , y0 ) .
Graficul unei soluţii singulare se numeşte curbă integrală singulară a ecuaţiei.
Geometric, aceasta este o înfăşurătoare a familiei de curbe integrale ale ecuaţiei (integrala
generală). Înfăşurătoarea unei familii de curbe φ ( x, y, C ) = 0 este o curbă care în fiecare
punct este tangentă la câte o curbă din familie.
Dacă pe un domeniu D al planului xy, ecuaţia y′ = f ( x, y ) satisface condiţiile din
teorema 1, atunci prin fiecare punct ( x0 , y0 ) ∈ D trece o singură curbă integrală y = ϕ ( x )
a ecuaţiei. Această curbă aparţine familiei uniparametrice φ ( x, y, C ) = 0 a curbelor care
formează integrala generală a ecuaţiei şi se obţine din această familie, pentru o valoare
precizată a lui C, adică este o integrală particulară a ecuaţiei. Nu este posibil ca alte
soluţii să treacă prin (x0 , y0 ) .
Pentru ca ecuaţia diferenţială y′ = f ( x, y ) să aibă o soluţie singulară este necesar
să nu fie satisfăcute condiţiile din teorema 1. Dacă funcţia f ( x, y ) din ecuaţia diferenţială
este continuă pe D, atunci o soluţie singulară poate trece numai prin punctele în care
derivata ∂f / ∂y este nemărginită.

Exemplu: Considerăm ecuaţia diferenţială:

2
y′ = 3 y 3 (13)
2
Funcţia f ( x, y ) = 3 y 3
este continuă în toate punctele planului xy, dar derivata
∂f 2
= 1 tinde la infinit pentru y = 0 , adică pe axa x. Ecuaţia are soluţia generală
∂y
y3
y = ( x + C ) , adică o familie de parabole cubice, şi soluţia evidentă y = 0 , soluţie care
3

trece prin punctele în care derivata ∂f / ∂y este nemărginită. Soluţia y = 0 este una
singulară, deoarece prin fiecare punct al său trec atât parabola cubică cât şi dreapta
y = 0 . Astfel, în fiecare punct al soluţiei y = 0 proprietatea de unicitate nu este
îndeplinită. Soluţia singulară y = 0 nu rezultă din soluţia generală y = ( x + C ) la nici o
3

valoare numerică a lui C.

Observaţie: Din teorema 1 putem deduce condiţii necesare pentru soluţie singulară.
Dacă mulţimea de puncte în care derivata ∂f / ∂y este nemărginită, este o curbă, se poate
ca aceasta să nu fie o soluţie singulară, dacă nu este măcar curbă integrală a ecuaţiei
diferenţiale în cauză.
De exemplu, dacă în locul ecuaţiei (13) considerăm:

2
y′ = 3 y + a ,
3
a = ct , a ≠ 0 (14)

atunci pe drepta y = 0 condiţia de mărginire a lui ∂f / ∂y este încă neîndeplinită, dar

această dreaptă nu este curbă integrală pentru ecuaţia (14).
În concluzie, pentru a găsi soluţii singulare pentru ecuaţia y′ = f ( x, y ) trebuie:
 • Găsită mulţimea de puncte în care ∂f / ∂y este nemărginită.
• Dacă această mulţime formează una sau mai multe curbe, se verifică dacă ele
sunt sau nu curbe integrale pentru ecuaţie.
• Dacă curbele sunt integrale, se verifică dacă proprietatea de unicitate este
îndeplinită sau nu în toate punctele acestora.
Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, curba este soluţie singulară pentru ecuaţia
diferenţială y′ = f ( x, y ) .

Probleme: 1) Determinaţi soluţii singulare pentru ecuaţia: y′ = 1 − y 2

Funcţia f ( x, y ) = 1 − y 2 este definită şi continuă pentru − 1 ≤ y ≤ 1 .

∂f 1 y
= ⋅ (− 2 y ) = −
∂y 2 1 − y 2
1 − y2

Derivata ∂f / ∂y este nemărginită pe dreptele y = 1 şi y = −1 . Cele două drepte sunt

curbe integrale pentru ecuaţia diferenţială dată. Pentru a verifica proprietatea de unicitate
în punctele acestor curbe (drepte) căutăm soluţia generală integrând:

dy dy
= 1 − y2 , = dx , arcsin y = x + C
dx 1 − y2

y = sin ( x + C ) este soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale dată.

Figura 5.3

Prin fiecare punct al soluţiei y = 1 trec două curbe: sinusoida y = sin ( x + C ) şi dreapta
y = 1 . Astfel, în fiecare punct al soluţiei y = 1 unicitatea este nu este îndeplinită. Similar
se întâmplă şi pentru y = −1 . Cele două drepte sunt soluţii singulare.
 1− y2
2) Determinaţi soluţii singulare pentru ecuaţia: y′ =
y
1− y2
f ( x, y ) =
y
∂f 1
=−
∂y y2 1− y2

Derivata ∂f / ∂y este nemărginită pe dreptele y = 1 şi y = −1 . Cele două drepte sunt

curbe integrale pentru ecuaţia diferenţială dată. Pentru a verifica proprietatea de unicitate
în punctele acestor curbe (drepte) căutăm soluţia generală integrând:

dy 1− y2 y
= dy = dx − 1 − y2 = x + c
dx y 1− y 2

(x +C)
2
+ y 2 = 1 este integrala generala a ecuatiei diferentiale.