Şcoala Gimnazială „ Arhitect T.T.

Socolescu”

Comuna Păulești, județ Prahova.

MITURI ȘI CREDINȚE MAGICE ÎN

OPERE LITERARE STUDIATE

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au creat și au spus povești. Din acestea s-au clădit mituri
care au influențat gândirea și modul de viață al multor generații. Mai mult, în mituri a fost marcată
cunoașterea arhaică a omenirii. Așa cum omul și-a reprezentat, spre înțelegere, prima oară: focul,
frica, cutremurul, gheața, copacul, cerul și stelele, soarele și luna, așa le surprind și le transmit
miturile străvechi.
De-a lungul vremii, întregi concepții despre crearea lumii au luat naștere.
Autorii, anonimi și/sau culți, creează lumi noi, nemaivăzute, animate de magie și locuite de
rase și creaturi fantastice. Lumea descrisă nu este cea reală, ci una imaginată.
Considerând că fantasticul mitologic românesc îşi are rădăcinile în folclor, creaţia
folclorică a imprimat literaturii noastre o direcţie puternică, aceea a fantasticului mitologic.
Miraculosul mitic, magic şi fabulosul folcloric se constituie într-una din cele mai importante
direcţii ale prozei fantastice româneşti, care o individualizează în rândul celorlalte literaturi. Miticul
şi magicul sunt permanenţe ale spiritului uman. Basmele sunt mituri desacralizate. Prin
orientarea lor spre folclor şi mitologie, romanticii au creat basmul cult în care vedeau o sinteză
superioară de poezie şi filosofie.
Alături de basme, folclorul a impus miturile, povestiri fabuloase cu o încărcătură
semantică deosebit de complexă prin problematica pe care o abordează: credinţe populare despre
zei şi eroi legendari etc. reprezentând prima treapta a cunoaşterii, efortul dintâi al omului de a
stabili prin intuiţie, marile adevăruri ale lumii – adevăruri mitice.
Mitologia şi folclorul poporului român cunosc, în toate formele lor de expresie – balade,
legende, basme, cântece rituale, credinţe şi superstiţii – o bogată tematică a apei, cu deschideri
spre fabulos, magic, fantastic.
Atât în folclorul românesc, cât şi- prin influenţa acestuia - în literatura cultă se întâlnesc
numeroase motive legate de apele miraculoase: apa vie şi apa moartă, fântâna tinereţii, apa rituală,
roua, apa somnului, sărbătorile de apă, hidromacia, apa de aur, lacrima, ploaia etc.
De netrecut cu vederea sunt probe, capcane, sancţiuni privitoare la apă: proba abandonului
pe / lângă apă, proba căratului apei, proba băutului, proba scăldatului, probele ascunderii în apă,
fântâna-loc de întâlnire şi capcană, podul, interdicţii cu privire la băutul apei, sancţiuni pentru furtul
ori risipirea apei etc..
Analiza acestor motive specifice basmului a fost gândită în sfera funcţiilor magice ale
apei, cu rare proiecţii în fantastic, dar încadrându-se în fabulosul folcloric. Totdeauna eroul care
trece probele şi capcanele dovedeşte virtuţi supranaturale, iar cel care aplică sancţiunile are puteri
oculte.
Dezechilibrul apei în natură alimentează numeroase legende, superstiţii şi practici de
magie populară ce exprimă teama oamenilor faţă de stihiile naturii. Acestea se constituie ca o
adevărată mitologie a secetei, inundaţiilor şi ploilor mari.
Balada populară Monastirea Argeșului dezvoltă unul dintre miturile esențiale ale folclorului
românesc, anume mitul estetic. Subiectul este generat de o superstiție potrivit căreia, pentru a
rezista, orice construcție trebuie să aibă zidită în temelii o ființă.

1
 Monastirea Argeșului este în același timp balada și legendă. Este o baladă deoarece se
construiește într-un poem narativ, cu elemente descriptiv-lirice, care dezvoltă un subiect
fantastic, se prezintă un erou de excepție, cu un destin impresionant. Este o legendă întrucât
explică, în viziune populară, apariția unui monument de arhitectură: biserica mănăstirii de la
Curtea de Argeș, zidită sub domnia lui Neagoe Basarab, între anii 1512 și 1517.
... pe locul unde se prăbușește Manole izvorăște o apă, simbol al vieții și al creației veșnice.
Puterea stăpânului îl doboară pe artist, dar creația lui înfrunta veacurile. Prin perfecțiunea ei, creația
intră în eternitate și, o data cu ea, iubirea de viață, de artă.
Reprezentările fantastice ale secetei se întâlnesc în literatura noastră mai ales la prozatorii
lirici din sud, care au trăit spaima de ariditate a locuitorilor Bărăganului. Dintre aceştia se
distanțează Fănuş Neagu, cu evocările lui fermecătoare, în care realitatea se dilată, se
supradimensionează, trecând în fantastic: Dincolo de nisipuri.
Apa a inspirat literatura lumii, a fertilizat imaginaţia poeţilor şi prozatorilor, care i-au închinat
nenumărate opere, nu de puţine ori în registrul fantasticului. Apa devine un motiv important, în
literatura română, începând cu Mihai Eminescu, un mare poet „neptunic” – conform lui G.
Călinescu.
Revenind, Mircea Eliade teoretizează: Mitul este o istorie sacrcă; el relatează un eveniment
care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor.
Astfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a
născut, fie că e vorba de realitate totală, cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie
vegetală, o comportare umană, o instuție. E așadar povestea unei faceri: se povestește cum ceva a
fost produs, a început să fie.
Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat
pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale/.../. Miturile relevează activitatea
lor  creatoare și dezvăluie sacralitatea(sau numai caracterul supranatural ) al operelor lor.” ( Mircea
Eliade, Aspecte ale mitului). 
Mitul este, în consecință, o „istorie adevărată” și exemplară, la ale cărei fapte comunitatea
arhaică se raportează în permanență și pe care le reactualizează prin ritual. Timpul mitic este, la
rândul său, unul exemplar, „sacru”, opus timpului istoric, „profan”. Iar protagoniștii povestirii
mitice sunt personaje supranaturale(zei, eroi) al căror comportament în timpul mitic a generat o
realitate și care funcționează, prin urmare, ca modele, gesturile lor consemnate în istoria mitică fiind
apoi reproduse în ritualuri.
Considerat drept„poveste sacră” în comunitatea de tip arhaic, mitul a fost preluat sub alte
forme de către comunitatea mai evoluată, precum aceea a satului tradițional românesc la care ne
referim atunci când discutăm despre creația folclorică ce îi este proprie. Elemente mitice, desprinse
de contextul ritualic inițial și desacralizate, supraviețuiesc în basme, legende sau balade.
George Călinescu a dorit să găsească rădăcini mitice care să„legitimieze originea literaturii
române culte” vorbind despre „patru mituri”ale poporului român, precizând însă faptul că acestea
sunt „nutrite de mediile literare, tinzând a deveni piloni autohtoni.” Deci întregul demers al
criticului pornește din perspectiva literaturii culte și de la textele acesteia, încercând să identifice în
literatura populară motive și teme cultivate de anumiți scriitori. Desigur, un demers invers ar fi fost
mai fructuos, mai ales că teme și nuclee mitice se găsesc în întreaga literatură, unde funcționează
într-adevăr ca niște „piloni ai tradiției”, respectiv ca niște„arhetipuri” ce se regăsesc în structura de
profunzime a marilor opere ale literaturii universale.
Cele patru mituri fundamentale ale literaturii populare, stabilite de criticul George Călinescu:
1.mitul etnogenezei (formarea poporului român) – balada„Traian şi Dochia”;
2.mitul morţii şi transhumanţei (mit dublu) - identificat, în primul rând, în balada
populară„Mioriţa”, însăși sursă de inspirație pentru romanul„Baltagul”, de Mihail Sadoveanu
(roman mitic);
3.mitul Sburătorului – mitul erotic - balada„Zburătorul”, „Luceafărul ” lui Mihai Eminescu;

2
 4.mitul jertfei necesare creaţiei – în balada„Meşterul Manole” sau „Monastirea Argeşului”, în
piesa lui Lucian Blaga„Meşterul Manole”.Toate miturile, baladele, legendele, basmele populare
sunt forme arhetipale care conţin un sâmbure de adevăr, îmbrăcat în haină fabuloasă. Toate aceste
forme arhetipale constituie surse de inspiraţie (geneză) pentru opere culte, create ulterior.
Mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație - rod al suferinței, identificat în
Meșterul Manole, are la rândul său, un substrat mitic universal, privind valorificarea de tip creator a
morții violente și a similititudinii planurilor micro și macroscopice, dar și o serie de credințe și
practici de construcție și întemeiere, de largă circulație în Balcani, credințe pornind de la o
valorificare mai târzie a aceluiași subtrat mitic. Alături de „Miorița”, „Meșterul Manole” este al
doilea „mit” călinescian încadrabil într-un context ritualic, deci își poate justifica denumirea de
„mit”, însă aspectele sale mitologice se află dincolo de perspectiva unilaterală a criticului.
Având drept punct comun cu miturile nararea unor fapte legate de apariția unei anume
„realității”: poporul român, o construcție, o concepție despre moarte sau un sentiment, „miturile”
călinesciene sunt însă desprinse de contextul cu adevărat generator al miturilor și constituie
valorificări târzii, de factură livrescă, a unor creații folclorice. De fapt, ceea ce își dorea cu adevărat
George Călinescu era să studieze punctul de interferență al literaturii populare cu literatura cultă și
nu să definească niște realități ale culturii populare și spiritualității tradiționale.

http://prezi.com/g6jluugdlull/?utm_campaign=share&utm_medium=copy&rc=ex0share,
material complementar( text, audio-vizual etc.)

Profesor, Ileana-Alina Popescu.

 
Bibliografie:

George Călinescu, Istoria literaturii române: compendiu, Ed. Minerva, București, 1968;

George Călinescu, Estetica basmului, Ed. Pt. Literatură,București, 1965;

Mircea Eliade Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978.

Monastirea Argeșului(baladă populară)

Sursă: Wikipedia