Anii de maturitate

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între
anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului
1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia,
Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria,

născută în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3
octombrie 1876, la Mircești. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până
la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în
misiuni diplomatice.

Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în
Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl
vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la
Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților
francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință,
fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.

Activitate culturală
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună
cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul
manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat

moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va

fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii
Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până
la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române,
devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au
însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la
serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care
spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al
poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>,
culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...).
Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare
la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării,
poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Opera. Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poștal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din
ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina,
Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu
Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară;
publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac,
Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași.
Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și
Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete
ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și

îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul
dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din
casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale.
Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris
primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua
Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă
socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela
Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III)
și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul
și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri,
închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din
Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul
1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul
„Imnului regal român”.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei
vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece
societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la
Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului
social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism
tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura
lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și,
de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor

artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând
cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general
romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o
seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește
Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre
clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică
concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente
europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din
vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de
ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă
de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre.
Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment
al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca
elementele în <<sfadă>>.[9]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor
poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile,
transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente
ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele
ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte
tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu
putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea
de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în
luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de
interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile

Alecsandri la bătrânețe
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor
literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri.

Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în
literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un
ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri
literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea

corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii
unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri natura