De la clasicism la Keynes

În decursul industrializării și a agravării diferențelor sociale asociate cu aceasta, s-au amplificat

în orașe întrebările economiștilor despre împărțirea câștigurilor și au devenit un subiect de
discuție interesant. Au apărut socialismul și marxismul. Aceste curente au accentuat nevoia de a
regulariza operațiunile economice și au cerut colectivizarea mijloacelor de producție.
Reprezentanții cei mai importanți ai acestui curent au fost: Robert Owen, Charles Fourier și Karl
Marx.
În același timp alți oameni de știință puternic animați de un sentiment burghez național au
creat istorismul: Friedrich List și Gustav von Schmoller. Ei cereau ca statul să se implice pentru a
proteja economia națională și investigarea realității în locul generalizărilor rapide.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a fost înființată școala utilității marginale, sub influența unor
economiști ca și William Stanley Jevons, Carl Menger și Léon Walras. Pentru prima dată s-au
tematizat începuturile microeconomiei, cum ar fi estimările individuale ale utilității și funcțiile
cererii și ofertei.
De atunci, problemele metodologice au constituit un suport echitabil al economiei, alături de
problemele de conținut și de regularizare politică. Sub influența modului de gândire al școlii
utilității marginale, clasicismul a fost dezvoltat și s-a creat neoclasicismul, avându-l ca
reprezentant pe Alfred Marshall care a îmbinat în analiza echilibrului curentele subiective ale
școlii utilității marginale cu teoriile obiective ale clasicilor.