Istoria religiilor - Budismul

Tradiţia spune că la scurtă vreme de la moartea lui Buddha (aprox.

480 î.Hr.) şi intrarea acestuia în parinirvāna (pali: parinibbāna,
"stingerea totală") s-a convocat primul consiliu al budismului care a
fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka şi Sutra-Pitaka. Acesta a fost
organizat la Rajagriha de către Mahākāśyapa, un discipol al lui Buddha.
În secolul următor, pe măsură ce comunitatea budistă Sangha a
continuat să se extindă, a apărut o controversă în jurul celor zece
puncte de disciplină monastică. Cel de-al doilea consiliu budist (care s-
a produs la aproximativ o sută de ani de la moartea lui Gautama) a
fost ţinut la Vaisali şi a avut ca rol rezolvarea acestei dispute. În cele
din urmă, toţi membrii consiliului au fost de acord ca cele zece puncte
să rămână nemodificate.

La puţin timp însă după această hotărâre, Sangha a început să se

dividă în grupuri separate. Nu se ştie cu exactitate când a survenit
schisma; unele izvoare cum ar fi Dipavamsa din tradiţia pali o plasează
imediat după cel de-al doilea consiliu. Tradiţia budistă Sarvastivada
identifică schisma în vremurile regelui Asoka (268-234 î.Hr.), în timp
ce Mahasanghika susţine că aceasta a fost provocată mult mai târziu,
în jurul anului 100 î.Hr. Cert este că principalele cauze ale rupturii au
fost divergenţele de percepere a regulilor călugăreşti. Astfel
comunitatea s-a împărţit în două fracţiuni: sthaviravadini (theravadini)
sau cei care se considerau ortodocşi şi loiali vechilor norme riguruase
legate de învăţăturile lui Buddha şi mahāsānghikaşi (partizani ai şcolii
Mahāsānghika), care abordau o viziune liberală şi permisivă asupra
dogmei şi a monahismului.

Edictele din vremea regelui Asoka consemnează un nou conflict de

ordin religios, cu prilejul căruia are loc un nou consiliu, cel de-al al
treilea, la Pataliputra, aproximativ în anul 250 î.Hr., la 236 de ani de la
moartea lui Buddha. Dirijat de Moggaliputta Tissa şi întrunind în jur de
o mie de călugări (printre care se zice că s-ar fi numărat însuşi Asoka,
în calitate de monah), consiliul a stabilit sthaviravadismul (budismul
theravada) ca singura formă ortodoxă şi nu a aceptat niciun
compromis în favoarea dizidenţilor religioşi, care expulzaţi fiind din
cadrul Sanghăi, au fost catalogaţi drept eretici. O altă realizare a
consiliului a fost întregirea Canonului Pali prin adăugarea textului
Abhidammam Pitaka. Tot în această perioadă, din cercul
sthaviravadinilor se mai desprinde o nouă grupare, cea a
sārvāstivadinilor.
Imediat după aceste schisme, şcolile budiste au început să alcătuiască
o Abhidharma/Abhidhamma, adică o colecţie de lucrări filozofice.
Versiuni asemănătoare acestui tip de scriere au existat probabil şi în
timpul lui Buddha, însă concepute sub forma unor liste. Evoluţia
budismului însă, a dus la încadrarea conceptelor cuprinse în acele liste
ăntr-o lucrare mult mai voluminoasă şi mai sistematică, într-o nouă
Pitaka: Abhidhamma Pitaka. Unii academicieni moderni numesc
această etapă "budismul Abhidhamma". Cu toate acestea, unele şcoli,
Mahasamghika de exemplu nu au o Abhidhamma Pitaka, fapt ce se
află în conformitate cu refuzul lor de a aduce adăugiri canonului.

Hartă înfăţisând acţiunile de misionariat ale călugărilor budişti sub

patronajul împăratului Asoka cel Mare (268-234 î.Hr.)

Stingherită de numeroasele schisme, răspândirea budismului a decurs

lent până în perioada împăratului mauryan Asoka cel Mare, care fiind
un susţinător public al acestei religii a avut o importanţă
incomensurabilă în istoria acesteia. Având pentru lumea orientală un
rol asemănător cu cel al lui Constantin cel Mare faţă de Europa şi
creştinism, Asoka a îmbrăţişat budismul, ridicându-l la statut de
credinţă imperială şi a păstrat în acelaşi timp o atitudine tolerantă în
raport cu celelalte confesiuni. Vrând să unifice subcontinentul indian şi
restul Asiei de Sud sub o singură religie, împăratul mauryan a
construit numeroase mănăstiri şi stupe (în jur de optzeci de mii îi sunt
atribuite în prezent), a protejat călugării şi a trimis misionari în
întreaga lumea. O orientare a misiunilor a fost înspre vest, înspre
teritoriile iraniene, Siria, Afghanistan, Egipt, Cirene, Macedonia şi Epir,
iar alta s-a concentrat în sudul peninsulei, anume Sri Lanka şi Maldive.
Cele două incursiuni misionare au avut ca efect pe de-o parte final
izbucnirea budismului în China şi de cealaltă parte, transportarea
budismului theravada în afara teritoriului originar, răspândirea lui în
zona insulară a Oceanului Indian (inclusiv Sri Lanka) şi de-a lungul
coastelor sud-est asiatice. Pe teritoriul Indiei, Asoka a răspândit religia
în Mysore, Kashmir, Maharashtra, Varanasi şi Himalaya.

Tradiţia budistă menţionează în Milinda Panha existenţa unui rege

indo-grec, Menandru, din secolul al II-lea î.Hr., convertit la budism şi
devenit arhat.

Epoca lui Asoka marchează prima emanaţie a învăţăturilor budiste

dincolo de teritoriile indiene. Conform edictelor lui Asoka, au fost
trimişi emisari cu precădere în teritoriile învecinate Imperiului Seleucid
şi în regatele elenistice din bazinul mediteranean. Aceasta a favorizat,
un secol mai târziu, apariţia monarhilor budişti vorbitori de limbă
greacă din Regatul Indo-Grec şi dezvoltarea artei greco-budiste din
Gandhāra. În tot acest timp, budismul a fost expus atât influenţelor
greceşti şi persane cât şi celor ale religiilor indiene non-budiste.

După moartea lui Asoka, Imperiul Maurya cunoaşte o perioadă de

regres şi începe să se destrame. De asemenea, budismul suferă noi
sciziuni nu doar în grupurile "ortodoxe", ci chiar şi în noile şcoli.
Teritoriile septentrionale ale fostului imperiu revin dinastiei Sunga ai
cărei membri erau adepţi vehemenţi ai brahmanismului şi doreau
resuscitarea practicilor vedice. Evoluţia budismului în India nu este
însă atenuată nici de amplul proces de sectarizare, nici de persecuţiile
regelui Pushyamitra Sunga (185-151 î.Hr.), cel mai proeminent
membru al noii dinastii, contra credincioşilor budişti. Mărturie a
rezistenţei şi a redudabilei activităţi religioase o reprezintă numărul
mare de monumente budiste înălţate în perioada ce a urmat anilor 200
î.Hr.

Tot în acest timp, regii greci din Bactriana şi-au instalat controlul
asupra Pakistanului de astăzi şi a unor zone nordice ale Indiei (Malwa,
Bihar şi Rajastahn). Se ştiu puţine despre activitatea socială şi
religioasă ale conducătorilor greci, însă e posibil ca unii din ei să fi
renunţat la religiile proprii în favoarea budismului. Un exemplu concret
este regele Menandru care domnea peste Punjab şi care a rămas
imortalizat în faimosul text din limba pali, Milinda-Panha, purtând o
discuţie despre filozofia budistă cu călugărul Nāgasena.

După Sunga a urmat perioada dinastiei Satavahana care şi-a instalat

conducerea peste India centrală, Andhrapradesh şi Maharashtra între
anii 200 î.Hr. şi 250 d.Hr. La fel ca exponenţii dinastiei precedente,
satavahanienii au fost cârmuitori brahmanici, dar au manifestat mai
multă toleranţă celorlalte religii. Sub egida lor, hinduismul şi budismul
s-au dezvoltat şi au coexistat pacific. Prin numeroase donaţii din
partea dinastiei unele centre budiste din regiunea Andhrapradesh ca
Amaravati şi Nagarjunakonda au ieşit în evidenţă.