Cursul 1 Sociologia educaţiei

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI. FIŞĂ DE IDENTITATE

1.1 Obiectul sociologiei

De obicei, oamenii au reprezentări, idei sau puncte de vedere cu privire la viaţa lor socială şi
adesea se întâmplă ca unul şi acelaşi fenomen social să fie reprezentat, înţeles şi explicat diferit, în
maniere personale, sau de grup. Să ne gândim, de pildă, la semnificaţia diferită pe care o presupune
iubirea, pentru oameni diferiţi, din perspectiva vieţii personale trăite, a culturii sau religiei pe care
şi-o asumă, sau chiar în raport cu perioada istorică în care trăiesc ! Sau, un exemplu de altă natură:
consumul de alcool. Acesta prilejuieşte, de asemenea, reprezentări extrem de diferite: el poate fi pus
în legătură cu plăcerea, cu prilejuirea „ritualică“ a unor întâlniri, poate fi plasat social sub semnul
prohibitoriului, sau, dimpotrivă, poate fi vizat sub aspect preponderent economic. Până la un punct,
toate aceste reprezentări ţin de simţul comun. Desigur, gândul se poate îndrepta asupra lor şi
articulat-ştiinţific.
La nivelul simţului comun avem de-a face cu o experienţă fragmentară şi adesea incoerentă,
chiar şi când multe din aceste reprezentări nu sunt false. Trecerea de la nivelul simţului comun
înspre nivelul critic şi sistematic de abordare a fenomenelor şi proceselor sociale presupune
depăşirea perspectivelor individuale, a experienţei spontane, ocazionale şi neorganizate. Aceasta
înseamnă, de fapt, punerea sub condiţia întrebării a simţului comun şi trecerea la abordarea
ştiinţifică.
Simţul comun se constituie, în virtutea unor idei asimilate treptat de individul uman, prin
convieţuirea cu semenii săi. Această asimilare pune accentul pe ceea ce este confortabil,
neproblematic, familiar, ea presupunând, de asemenea, credulitatea naivă, utilizarea unor
subterfugii de gândire, refuzul ideilor altora, mai ales când acestea devin nefavorabile propriilor idei
etc. În plus, pentru simţul comun, adevărul poate fi alterat prin informaţii greşite (neintenţionat),
eschivare (actul intenţionat de ascundere a adevărului), minciună, manifestări de faţădă etc. (Mihu,
1992). Toate acestea fac necesară depăşirea simţului comun, prin exercitarea spiritului critic şi prin
prudenţa faţă de intuiţiile, credinţele ori speculaţiile individuale sau comune.
A aborda ştiinţific realitatea socială înseamnă a realiza construcţii teoretice coerente cu
privire la aceasta, prin intermediul unui limbaj conceptual specific, recunoscut şi frecventat de o
comunitate ştiinţifică. Se ştie, însă că „realitatea socială“ este obiect de studiu pentru mai
multe ştiinţele sociale, fiecare având „identitatea sa epistemologică“, identitate conferită de
următoarele elemente: un obiect (domeniu) propriu de studiu, un sistem coerent de concepte
specifice, legi şi metode proprii de cercetare. Din secolul al XIX-lea se consideră că sociologia este
o ştiinţă cu identitate epistemologică satisfăcută.
Termenul de sociologie a fost folosit prima oară de către filosoful pozitivist francez,
Auguste Comte, în 1832. Etimologic, acest termen îşi află rădăcinile în două cuvinte vechi: socius
(latină) - care înseamnă „social“ şi logos (greaca veche) - cu sensul de cunoaştere, ştiinţă, raţiune.
Pe linia pozitivismului său, A. Comte va defini sociologia drept „studiu şiinţific, sau pozitiv, al
faptelor sociale“. Între multele definiţii date ulterior acestui termen, amintim acum doar câteva:
„ştiinţa realităţii sociale“ (D. Gusti), „ştiinţa faptelor sociale“ (E. Durkheim), „ştiinţa fenomenelor
sociale totale“(G. Gurvitch) etc.
Apariţia sociologiei ca ştiinţă a însemnat satisfacerea a două mari categorii de condiţii:

 Condiţii epistemologice - ce numesc un model de ştiinţificitate considerat a fi valabil pentru

orice ştiinţă:
 obiectul ştiinţei - fenomenele reale dintr-un domeniu de referinţă oarecare;
 principiul determinismului- constituirea şi dinamica fenomenelor din domeniul de referinţă
sunt guvernate de legi care urmează a fi descoperite de către ştiinţă;
2

 funcţia descriptiv-explicativă a ştiinţei: orice ştiinţă trebuie să descrie fenomenele reale, să le

explice şi să prevadă evoluţia lor;
 structura teoretico-metodologică a ştiinţei: orice ştiinţă presupune folosirea sistematică a
metodelor de investigare empirică, analizarea datelor de experienţă, propunerea unor teorii
explicative aplicabile unui domeniu de referinţă şi verificarea teoriilor pe cale experimentală.
Sociologia, ca ştiinţă, respectă toate aceste „repere“ epistemologice şi de structură.

 Condiţii sociale:

contextul social-istoric: este marcat de frământările sociale din Franţa perioadei post-
napoleoniene, frământări ce necesitau nu doar o explicaţie, ci şi „ angajarea unor finalităţi de
ordin terapeutic“ (în raport cu conflictele sociale);
 contextul cultural- marcat de apariţia unor lucrări de filosofie socială şi de filosofie a istoriei,
ca şi de credinţa în forţa mijloacelor raţionale în încercarea de surprindere a structurii
existenţei sociale şi a devenirii acesteia.
Ca studiu global al relaţiilor sociale, al societăţii ca integralitate de raporturi, ca cercetare
asupra naturii şi esenţei, structurilor şi funcţiilor societăţii, şi ca analiză a comportamentului uman
în cadrul social (propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri), sociologia generală
ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale.
Rolul sociologiei în ameliorarea climatului social , ca şi în devenirea culturală a unei
societăţi, grup social etc. este des tematizat în literatura de specialitate. Amintim acum doar opiniile
lui Giddens (2000) cu privire la această problemă. Între „beneficiile“ sociologiei avute în vedere de
acest autor se numără şi acestea:
 conştientizarea diferenţelor culturale: Sociologia, spune Giddens, ne permite să vedem
lumea socială din mai multe perspective, iar o înţelegere superioară a problemelor celorlalţi
ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Or, a înţelege problemele celorlalţi,
presupune a înţelege inclusiv faptul că ei pot fi plasaţi pe coordonate culturale diferite de ale
noastre. Să ne gândim, de pildă, la asistentul social ce îşi desfăşoară activitatea într-o
comunitate de rromi şi care nu va câştiga niciodată încrederea acestei comunităţi fără
identificarea specificului ei cultural;
 posibilitatea evaluării neutral-ştiinţifice a efectelor iniţierii politice a unor programe de
reformă ce privesc ameliorarea vieţii sociale;
 posibilitatea reconştientizării (lucid) de sine, aceasta vizând deopotrivă individul şi grupul
social: Giddens susţine că sociologia ne poate „înzestra“ cu o mai profundă conştiinţă de
sine. Grupurile cu conştiinţă de sine , care au iniţiative politice proprii si răspund într-un
mod eficient la diverse politici guvernamentale, beneficiază de pe urma cercetărilor
sociologice. Spre exemplu, Asociaţia alcolicilor anonimi, asociaţiile ecologice sau alte
grupuri sociale delimitate instituţional, au urmărit în ultimii ani să producă diferite reforme
practice, cu un succes considerabil;
 dezvoltarea posibilităţilor de angajare în practica socială etc.
Apărută din raţiuni practice şi exercitându-şi vocaţia aplicativă şi social-transformatoare,
sociologia este tot mai mult prezentă în peisajul social. Aceasta se vede inclusiv din faptul că, tot
mai mult, azi, persoanele cu „formaţie sociologică“ se numără printre consultanţii industriali,
urbanişti, lucrătorii sociali, managerii de personal, sau, altfel spus, printre persoanele care lucrează
în diferite servicii sociale.

2. Momente teoretice importante în evoluţia sociologiei

Auguste Comte (1798-1857)

A. Comte este iniţiatorul termenului de „sociologie“ (în cel de-al 47 lea capitol din al său
Cours de philosophie positive) şi unul dintre fondatorii acestei ştiinţe. Termenul de „sociologie“
este propus ca o reacţie la ideea lui Adolphe Quételet de-a numi „fizică socială“ orice cercetare
2
statistică cu referire la criminalitate şi demografie. De fapt, Comte nu credea în aplicarea
probabilităţilor (a statisticii) în cercetarea fenomenelor sociale. Pentru el, numele cel mai potrivit al
„fizicii sociale“ este cel de „sociologie“, iar obiectul acesteia este un ansamblul de fenomene
deosebit de complexe, fenomene guvernate de legi specifice, adică de „relaţii invariabile de
succesiune şi similitudine“. Nu numai că sociologia este văzută ca ştiinţa cea mai complexă, dar ea
este în stare „ să contribuie la bunăstarea umană, folosind ştiinţa pentru înţelegere şi, prin aceasta,
putând să prevadă şi să controleze comportamentul uman“ (Giddens, p. 16).
După Comte, istoria societăţii prezintă o linie ascendentă, pe care se succed „epoci
organice“- adică epoci în care se menţine ordinea socială tradiţională, deosebirile sociale fiind
socotite normale, iar societatea este considerată ca ceva supraindividual - şi „epoci critice“- în care
se destramă ordinea socială tradiţională, deosebirile sociale sunt respinse, iar societatea este văzută
ca o sumă a indivizilor autonomi. Succesiunea nu este o simplă repetiţie, ci, conducând spre o
ordine superioară, presupune progresul social. Acest progres social este determinat de „progresul
intelectual“: schimbarea modului de gândire ar antrena, deci, schimbarea socială în sens
cuprinzător: dinamica instituţiilor, moravurilor, dreptului, ar depinde de evoluţia intelectuală, ce se
petrece în sfera ştiinţei şi filosofiei.
Comte descrie progresul intelectual al umanităţii cu ajutorul „legii celor trei stări“. În istoria
intelectuală a umanităţii se pot delimita trei perioade, stadii: stadiul teologic, stadiul metafizic,
stadiul pozitiv.
 Stadiul teologic se defineşte prin aceea că, spiritul uman îşi reprezintă „fenomenele, ca fiind
produse de acţiunea directă şi continuă a agenţilor supranaturali“. Fetişismul (credinţa că
obiectele sunt înzestrate cu o viaţă proprie), politeismul şi monoteismul marchează în acest
mod copilăria umanităţii, al cărei punct culminant este Evul Mediu. Este vorba despre o
perioadă caracterizată în plan social-istoric de ordinea de esenţă militar–războinică, în care
clerul deţine un rang social superior.
 Stadiul metafizic utilizează pentru explicarea lumii reprezentări speculative, “esenţe
abstracte“ precum: „fiinţă“, „gândire pură“etc., capabile să genereze prin ele însele toate
fenomenele observate şi care înlocuiesc factorii supranaturali.
 Stadiul pozitiv reprezintă o etapă matură când spiritul uman ajunge la „starea pozitivă“,
desprinzându-se de speculaţiile gândirii religioase şi de abstracţiile metafizicii, spre a se
dedica „ descoperirii legilor efective ale fenomenelor, adică relaţiilor lor invariabile de
succesiune şi similitudine, folosind combinat raţionamente şi observaţia“. În plan istoric,
această stare corespunde societăţii industriale. Industriaşii au luat locul războinicilor, singura
putere căutată fiind aceea de a domina natura în folosul tuturor.
Opoziţia dintre aceste stadii, observa Comte nu le face incompatibile. Dimpotrivă, sunt
etape istorice în care cele trei stări ale spiritului uman coexistă. Important este sensul evoluţiei, ce
presupune „modul în care gândirea devine pozitivă“. Sociologia, „ca ştiinţă a întregului istoric şi ca
fizică socială“, trebuie să introducă spiritul pozitiv şi în domeniul existentei umane şi să soluţioneze
astfel „criza lumii moderne“, contribuind prin aceasta la „reformarea vieţii sociale“.

Émile Durkheim (1858-1917)

Plasat mai întâi pe direcţia lui Comte, É. Durkheim (în lucrarea Regulile metodei
sociologice) considera că sociologia trebuie să studieze realitatea socială cu aceeaşi obiectivitate cu
care oamenii de ştiinţă studiază lumea naturală. Un fapt social, spunea el, este „ orice mod de a face,
stabilit sau nu, care exercită asupra individului o constrângere exterioară“. Din această perspectivă,
Durkheim a elaborat „teoria faptului social“, ale cărei principale teze sunt următoarele:
 faptele sociale sunt considerate ca lucruri;
 faptele exterioare individului, ce exercită o presiune forţată asupra acestuia, iar prin coerciţia
presupusă îndeplinesc o funcţie socializatoare.
Émile Durkheim este considerat unul din fondatorii sociologiei şi pentru alte merite decât
acela de a-l fi urmat pe Comte. În primul rând, Durkheim a elaborat cadrul conceptual specific

3
4

sociologiei şi a definit termenii ei operaţionali (concepte precum: „morfologie socială“, „faptul

social“, complexul conceptual „reprezentări colective - reprezentări individuale“ etc.). Apoi, el a
statuat pentru sociologie principiile ei metodologice (principiul dominaţiei socialului asupra
individului etc.).
În altă lucrare, Diviziunea muncii sociale, Durkheim este interesat de problema solidarităţii
sociale, în marginea căreia va deschide şi un discurs asupra devianţei comportamentale. El spune că
se poate vorbi despre două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică. Prima este specifică
societăţilor primitive, „inferioare“, caracterizate prin „dreptul opresiv“ şi prin preponderenţa
reprezentărilor colective - în raport cu cele individuale. Contează asemănarea, nu diferenţa dintre
indivizii sociali. În cazul „solidarităţii organice“, coerenţa grupului rezultă din diferenţierea
indivizilor. Individualitatea umană se afirmă prin sine, iar societatea se dezvoltă datorită
complementarităţii rolurilor susţinute cu personalitate de către indivizi. Este cazul societăţilor
industriale, “superioare“, în care diviziunea muncii are rolul de „operator al coeziunii“ (Lallment,
I,1993.p.63). Prin această funcţie, societatea comportă totuşi o autoritate relevantă faţă de
personalitatea individului. Acestei societăţi - mai spune Durkheim, îi este specific „dreptul
restitutiv“, care „urmăreşte să restabilească starea de lucruri conform justiţiei“.

Max Weber (1864-1920)

În spaţiul teoretic al sociologiei germane, Weber se impune, prin originalitatea şi forţa

ideilor sale, în faţa unei adevărate pleiade de sociologi: F. Tönnies, G.Simmel, P.Barth, Leopold
von Wiese etc.. Sistemul său doctrinar presupune două tipuri de angajamente:
 teoretice: (tematizarea distincţiei dintre fapte şi valori, necesitatea definirii conceptului de
„acţiune socială“);
 metodologice: (descrierea şi angajarea în cercetare a metodei „tipului ideal“). “Tipurile
ideale“ sunt idealizări metodologice , un fel de modele teoretice cu care comparăm realitatea
socială (ele sunt ideale în sens logic, nu evaluativ); sunt constructe mentale utile, menite
unei mai bune înţelegeri şi explicări a realului.
Max Weber defineşte sociologia drept „ştiinţă a acţiunii umane, disciplină destinată
opimizării acţiunii umane“. Conceptul de „acţiune umană“ este, de altfel, central în opera sa.
Urmare a analizelor întreprinse, Weber distinge între patru tipuri de acţiune:
 acţiuni raţionale în raport cu un scop (autorul acţiunii structurează precis scopul şi alege
corespunzător mijloacele pentru finalizarea lui );
 acţiunea raţională în raport cu o valoare (subiectul acţionează doar pentru a ramâne fidel
ideii de onoare);
 acţiunea afectivă (decurge din trăirile şi din starea de spirit a subiectului);
 acţiunea impusă de tradiţii.
Studiind religiile din China, India , Orientul Apropiat, Europa, a adus importante contribuţii
în domeniul sociologiei religiilor. În cartea sa, Etica protestantă şi spiritul capitalismului , Weber
demonstrează că anumite aspecte din credinţa creştină, a confesiunii protestante, au dus la afirmarea
capitalismului. Capitalismul afirmă gânditorul german, a fost obstrucţionat în evoluţia sa de către
catolicism, care vedea mântuirea dependentă de biserică şi nu de o activitate intensă pe pământ.
Protestantismul ascetic şi puritanismul promovat de Calvin , dimpotrivă, încurajează un
comportament economic deosebit. Profesiunea devine o vocaţie, o datorie, o mărturie de credinţă.

Sociologia contemporană presupune, mai ales, dezvoltarea „sociologiilor de ramură“ şi

angajarea cercetărilor şi în domenii mai „subtile“ ale realităţiilor sociale, cu programe vizând, de
pildă, aspecte sociologice ale ştiinţei (Thomas Kuhn), raţionalitatea comunicării (Jurgen Habermas)
etc.Trebuie, desigur, remarcate si unele teorii aparute în marginea influenţei exercitate de Weber,
precum „sociologia neostructuralistă“ a lui Michel Foucoult (ce abordează probleme precum:

4
birocraţia, nebunia, semnificaţia socială a sexualităţii, dezvoltarea închisorilor etc.), sau „sociologia
cunoaşterii“ (Richard Rorthy), „sociologia reflexivă“ (O.W. Guldner), ori „internaţionalismul
simbolic“ (iniţiat de G. H. Mead şi H. Blumer).

1.3 Sociologia educaţiei - ramură a sociologiei

Fără îndoială, există o anumită unitate a cunoaşterii cu privire la realitatea umană, fie şi
numai pentru motivul că toate cunoştinţele se dezvăluie ca rezultat al activităţii spiritului omenesc.
A devenit însă o tradiţie efortul de a delimita, pe cât posibil, graniţele diferitelor discipline, precum
şi, mai nou, încercarea de a surprinde suprapunerile de teritorii şi metode, adică dimensiunea
interdisciplinară. Aşa a ajuns să se delimiteze şi ştiinţa sociologiei şi tot aşa, în câmpul cercetărilor
interdisciplinare, se exprimă relaţiile sociologiei cu alte ştiinţe. Expresii (şi discipline) precum:
sociologie organizaţională şi management, medicină socială, biosociologie, psihosociologie etc., au
devenit de mult „locuri comune“. În acest câmp al prefacerilor (inter)disciplinare se încadrează şi
specializarea domeniului de cercetare sociologică, în legătură cu care s-au produs:
 diferenţierea disciplinelor sociologice;
 conturarea unor ramuri ale sociologiei-cu caracter explicativ;
 apariţia interdisciplinarităţii între ramuri ale sociologiei.
În funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor vieţii sociale, vorbim despre
următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare:
 discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, precum: familia, şcoala, instituţii
politice, juridice, economice etc.;
 discipline sociologice care studiază diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane:
colectivităţi urbane, rurale, categorii şi clase sociale etc.;
 discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale, privind organizarea ,
structura şi dinamica grupurilor, adaptarea şi integrarea socială etc. .
Având în vedere acelaşi criteriu (tipologia fenomenelor sociale), specializarea domeniilor
devine tot mai profundă (se vorbeşte astăzi despre mai mult de 100 de discipline sociologice). Spre
exemplu, cercetările de teren privind modul cum se difuzează informaţiile culturale au contribuit la
constituirea sociologiei mijloacelor de comunicare; tot aşa au apărut discipline sociologice care
studiază devianţa şi delincvenţa, inovaţia şi creativitatea, reproducerea culturală prin învăţmânt etc.
. Să precizăm însă că toate aceste sociologii de ramură sunt strâns corelate cu sociologia generală,
care le oferă conceptele şi teoriile cu privire la legităţile cele mai generale ale existenţei sociale.
Abordarea sociologică a sistemului educaţional a condus la consacrarea unei discipline
specializate care se numeşte sociologia educaţiei. În domeniul pedagogiei sociale există chiar o
tradiţie , începută de Émile Durkheim, printr-o lucrare intitulată chiar Sociologia educaţiei. La noi
în ţară, în această direcţie s-a manifestat un oarecare interes în cadrul Şcolii sociologice de la
Bucureşti, şcoală condusă de Dimitrie Gusti. Cu toate acestea, îndrăznim să afirmăm că sociologia
educaţiei n-a ieşit încă, în chip evident, din „cartea facerii“. O anumită intensificare a apariţiilor de
lucrări ştiinţifice în acest domeniu s-a înregistrat totuşi începând cu deceniul şase al secolului XX.
Aceste studii privesc mai ales probleme precum: socializarea copilului în familie, instruirea primită
în diverse instituţii cu scop educativ explicit (şcoli), sau în cadrul diverselor grupări (asociaţii
sportive, culturale, grupuri politice etc.), influenţa grupului de prieteni (covârstnici) sau cea a mass-
media etc..
Câmpul educaţiei este atât de vast, încât poate cuprinde orice acţiune de transmitere a
culturii sau a valorilor. Cu toate acestea , cercetările din domeniul la care ne referim presupun un
teren mai restrâns, avându-se în vedere, în mod special, influenţa şcolii, ca organizaţie specializată
în formarea noilor generaţii. Potrivit unor autori precum Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu (1993),
sau Gilles Ferréol (1998), există câteva teme şi nivele de abordare în sociologia educaţiei:
 evoluţia efectivelor şcolare şi, în general, expansiunea sistemului de învăţământ. Este
important dacă această creştere a efectivelor (elevi, cadre didactice, personal administrativ)
este sesizată atât de cei implicaţi într-o asemenea activitate, cât şi de cei care sunt în afara

5
6

sistemului. Care ar fi modelele de creştere şi dacă va continua la nesfârşit această evoluţie,

sau se va opri?
 carierele şcolare şi inegalităţile care le sunt asociate formează un al doilea ansamblu de
probleme. Ideologiei vocaţiei îi corespunde credinţa foarte puternică, potrivit căreia reuşita
socială ar fi direct legată de reuşita şcolară. Reuşita la şcoală ar fi o prefigurare a reuşitei în
viaţă. De altfel, mulţi cercetători şi-au propus ca scop al cercetării tocmai stabilirea clară a
mecanismelor de selecţie care să întreţină o asemenea „legătură“, urmată de o explicare a
resorturilor acestora;
 factorii care influenţează cererea individuală de forţă de educaţie şi posibilitatea structurală
şi funcţională a sistemului de învăţmânt de a o satisface;
 raportul dintre sistemul de învăţământ, ca sistem al profesionalizării forţei de muncă, şi
procesele de mobilitate şi de stratificare socială;
 abordări mai recente se referă la noi forme ale învăţării şi predării, sau la relaţia formare -
loc de muncă , mult timp un domeniu specific sociologiei muncii.
Cu referire la ceea ce propunem noi pentru paginile următoare, subliniem că, pe de o
parte, vom ţine cont de natura cercetărilor din acest domeniu, iar pe de altă parte, vom
încerca să relaxăm conţinutul problematic avut în vedere. În acest ultim sens, vor fi vizate şi
chestiuni precum: stiluri educative în familia contemporană, educaţie şi frustrare, spaţiul
educaţional şi delincvenţa juvenilă etc..
Educaţia (paideia) reprezintă ceea ce îi poate împiedica pe oameni să se năpustească unii
asupra altora. Ea presupune comunicarea şi, a comunica înseamnă a împărţi cu alţii ceva, care prin
împărţire nu se împuţinează, ci chiar sporeşte. Cultura însăşi este domeniul care adună tot ceea ce
creşte prin împărţire. Or, ştiinţa sociologiei este ea însăşi creaţie în cultură. Ce poate face sociologia
educaţiei, care cuprinde în sine pe „socius“, chemarea logosului (a înţelegerii, a vorbirii pentru
cunoaştere şi întemeiere) şi ceea ce grecii numeau paideia ? Poate că...ea ar putea să participe la
cultivarea voinţei de a ieşi în întâmpinarea celuilalt şi, mai ales, când celălalt este educatul. Orice
pas în privinţa înţelegerii este un pas făcut împreună cu celălalt. Dar fiecare, apoi, urmează să
răspundă pentru ceea ce el însuşi înţelege şi face. Iar cel care nu ştie să asculte pe un altul, nu va
putea spune că, într-adevăr, a înţeles.