Drepturile omului

Introducere. Privire istorică. Noțiune.

Sorgintea drepturilor omului. Din cele mai vechi timpuri legiuirile au încercat a conferi
protecție unor drepturi individuale ale persoanei. Reglementările străvechi aveau în vedere de
cele mai multe ori fie drepturi patrimoniale, fie drepturi ce țin de libertatea sau integritatea fizică
a persoanei, pedepsind faptele reprobabile îndreptate împotriva valorilor sociale astfel ocrotite
sau instituind norme ce reglementau raporturi juridice între particulari.
Treptat știința dreptului a evoluat dând naștere unor ramuri noi, iar specializarea dreptului
a reprezentat un corolar al dezvoltării sociale. În acest context evolutiv, preocupările s-au
îndreptat cu timiditate însă și asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale individului.
Constituind astăzi un concept modern al unei realități foarte străvechi, drepturile omului
luate în ansamblu au prezentat, vreme îndelungată, puțin interes pentru juriști, rațiune pentru care
materia drepturilor omului a constituit nu de puține ori o preocupare cvasi-exclusivă a filosofiei1.
Stiința drepturilor omului a fost chiar definită ca o ramură specifică a științelor umaniste al cărui
obiect este acela de a studia relațiile dintre oameni în funcție de demnitate umană, pentru a
determina ansamblul drepturilor și libertăților necesare dezvoltării personalității oricărei ființe
umane2. Treptat însă, drepturile omului au devenit o realitate juridică, iar materia o ramură de
drept distinctă.

Evoluția normativa a drepturilor omului

Magna Carta Libertatum. Ideea unei protecții a individului în raport de arbitrariul

puterii publice a apărut mult după apariția izvoarelor scrise ale dreptului și a fost încorporată
pentru prima dată într-un text opozabil suveranului în Magna Charta Libertatum3. Aceasta
prevedea o serie de drepturi ale persoanei și implicit garanții (a se citi obligații) în sarcina
autorităților şi astfel a fost transpusă în cuprinsul unui act normativ pentru prima dată ideea unor
drepturi ce pot fi opuse autorității de stat, drepturi menite să asigure protecția fiecărui individ, ca
parte a societății împotriva unor intervenții nejustificate ale autorităților. Deși aplicabilitatea era
restrânsă exclusiv la nobili între aceste drepturi se numărau egalitatea în fața legii, dreptul de

1
K. Vasak (réd. gén.) Les dimensions internationales des droits de l’homme, Unesco, Paris, 1978, p.1
2
R. Cassin, Science des droits de l'homme: méthodologie et enseignement, apud J.F. Renucci, Tratat de drept
european al Drepturilor Omului, ed. Hamangiu, București, 2009, p. 1
3
Adoptată în Anglia anului 1215, pe fondul unei crize politice în timpul domniei regelui Ioan Fără de Ţară, Actul a
constituit mugurele parlamentrismului Britanic.
proprietate sau aspecte privitoare la libertatea religioasă 4. Magna Charta reprezentat punctul de
început a limitării puterii absolute și arbitrare a suveranului5.
Constituția Statelor Unite ale Americii. Următoarea etapă a afirmării drepturilor
fundamentale ale persoanei a constituit-o adoptarea în Statele Unite ale Americii a Constituției
precum și a amendamentelor acesteia cuprinse în actul ce poartă denumirea Bill of Rights 6.
Precedată de Declarația de independență din 4 iulie 1776 în cuprinsul căreia părinții fondatori ai
Statelor Unite au statuat că toți oamenii sunt egali, înzestrați cu anumite drepturi inalienabile
printre care Viața, Libertatea și căutarea Fericirii, Constituția SUA adoptată la 17 septembrie
1787 stabilea principii precum separația puterilor în stat, egalitatea în fața legii și supremația
legii. Amendamentele subsecvente 7, în număr de 27, au reglementat o serie de drepturi și libertăți
fundamentale dintre care vom aminti: libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea de
exprimare (Primului Amendament) dreptul la viață privată (desprins din amendamentul IV) ne
bis in idem, interdicția autoincriminării și dreptul la un proces echitabil (amendamentul V)
dreptul de a fi judecat de îndată, publicitatea procesului, imparțialitatea juriului, dreptul de a fi
informat cu privire la acuzație, dreptul de a confrunta martorii sau dreptul la asistență juridică
(amendamentul VI) sau interdicția pedepse crude și neobișnuite (amendamentul VIII). Din
punctul nostru de vedere aceasta reprezintă prima codificare modernă a drepturilor omului cu
aplicabilitate directă în sistemul judiciar.
Declarația franceză privind drepturilor omului și ale cetățeanului 8. Apariția
drepturilor omului ca o regulă generală în societate, resimțite atât ca o nevoie cât și ca o realitate,
a fost influențată în mod esențial de schimbările sociale fundamentale ale sistemului feudal,
determinate de Revoluția Franceză și conceptele de libertate și egalitate promovate ca valori
imuabile. Franța a constituit, în plan european, leagănul în care au germinat mugurii drepturilor
și libertăților fundamentale. Influența franceză nu este cu siguranță exclusivă însă merită
subliniată, Franța fiind în mod tradițional prezentată ca patria drepturilor omului9.
În acest context s-a arătat că este total greșit să cercetezi originile drepturilor omului în
sistemele sociale care nu au recunoscut condiția fundamentală pentru existența drepturilor

4
R. Smith, International Human Rights Law 8th Edition, ed. Oxford University Press, 2018, p.6
5
D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.4.
6
Se argumentează că o etapă în plus (intermediară) o constituie adoptarea în Anglia a Declarației Drepturilor (Bill
of Rights) din 1689 sau în Statul american Virginia a Declarației asupra drepturil or (Virginia Declaration of Rights)
din 12 iunie 1776. În ceea ce ne privește cele 2 documante nu formează o etapă distinctă, deoarece primul, în
ciuda denumirii nu reglementează drepturi efective, constituind mai mult o afirmare a suveranității Parlamentului,
în timp ce al doilea este un precursor al Declarației de independență și Constituției SUA cu toate amendamentele
acesteia. În același sens, D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.5-7.
7
Primele 10 amendamente ale Constituției Statelor Unite a u fost inclus în Bill of Rights, și au fost adoptate în
perioada 1789-1792
8
În franceză: Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen, adoptată la 26 august 1789
9
J.F. Renucci, op.cit., p. 7
omului, și anume ideea de libertate și egalitate, rațiune pentru care nu poate fi proiectată o nouă
instituție pe relații sociale învechite, cărora nu le corespunde 10.
Conform celei mai tradiționale concepții privitoare la drepturile omului la mementul
trecerii de la statul primitiv la statul social, oamenii ar fi încheiat un contract între prin care ar fi
renunțat la o parte din drepturile lor naturale de care s-au bucurat anterior, păstrând în același
timp anumite drepturi fundamentale: dreptul la viață, la libertate, la egalitate. Drepturile astfel
păstrate constituie drepturi eterne și inalienabile pe care toate sistemele sociale și de stat sunt
obligate să le respecte. Teoria contractului social11 este produsul școlii dreptului natural, apărută
în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Potrivit acesteia, drepturile omului sunt legate de natura
fundamentală a omului: de aici își au originea și din acest motiv constituie drepturi ale omului12.
Aceste idei au reprezentat fundamentul Declarației privind drepturile omului și ale
cetățeanului. Această declarație împreună cu alte acte apărute ulterior fac o distincție între, pe de
o parte, drepturile omului și, pe de altă parte, drepturile cetățenilor. Omul apare ca o ființă privită
în afara contextului social (în afara societății), despre care se presupune că a existat înaintea
societății. În ceea ce privește cetățeanul, el este subordonat puterii statului. Prin urmare,
drepturile omului sunt drepturi naturale și inalienabile iar drepturile cetățeanului sunt drepturi
pozitive, drepturi recunoscute prin acte normative în vigoare. Drepturile omului sunt drepturi
fundamentale, tocmai pentru că au existat înaintea statului, în timp ce drepturile cetățeanului sunt
subordonate și depind de Stat13.
Articolul 4 al declarației franceze definea libertatea ca fiind aptitudinea de a face tot ceea
ce nu dăunează altor persoane și prevedea că exercitiul drepturilor poate fi limitat exclusiv prin
lege și doar în vederea asigurării respectării drepturilor celorlaltor membrii ai societății14. Alte
articole reglementau preeminența dreptului, inclusiv dreptul la un proces echitabil (art. 6-10) sau
libertatea de exprimare (art.10-11). Declarația franceză a avut un impact considerabil servind
drept model constituțiilor statelor europene și fostelor colonii, precum și Convenției Europene a
Drepturilor Omului15.

Izvoare contemporane ale drepturilor omului

Spre deosebire de mecanismele moderne, principiile cuprinse în aceste declarații nu erau

apte să asigure o protecție efectivă și eficientă a drepturilor fundamentale. Conturarea epocii
moderne a drepturilor omului se realizează subsecvent încheierii Primului Război Mondial, când
afirmarea acestora se prefigurează sub un dublu aspect: pe de o parte, ca drepturi individuale,

10
K. Vasak (réd. gén.), op.cit., p.13
11
Cel mai proeminent exponent este Jean Jacques Rousseau, însă reprezentați marcanți sunt de asemenea Thomas
Hobbes, John Locke și David Hume. A se vedea N. Popa, I.Dogaru, G. Dănișor, D.C.Dănișor, op.cit., p.137-182
12
K. Vasak Idem, p. 13
13
K. Vasak (réd. gén.), op.cit., p.16
14
D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.8
15
R. Smith, op.cit, p.6
prin solicitarea Președintelui SUA Woodrow Wilson a includerii egalității confesionale în
statutul Societății Națiunilor (solicitare de altfel respinsă) și pe de altă parte, prin instituirea unei
protecții de drepturi colective ale minorităților, transpuse în principiului autodeterminării, în
special în statele create în Europa Centrală 16.
Apariția drepturilor omului pe scena internațională a fost însă consecința unor fenomene
sociale ce nu pot fi considerate pozitive. Devastările produse de cel de-al doilea război mondial,
disprețul față de persoana umană și degradarea extremă a relației dintre stat și om au fost factorii
care au contribuit la afirmarea drepturilor omului la nivelul dreptului internațional și la
necesitatea asigurării unei protecții acestor drepturi. Supranaționalitatea drepturilor omului s-a
impus astfel ca un corolar al necesității asigurării respectării lor de către puterea de stat
consecutiv celei de-a doua conflagrații mondiale 17. Atrocitățile comise în timpul regimului nazist
au inspirat și stimulat necesitatea creării unor instrumente naționale apte să prevină fapte similare
ce aduc atingere demnității umane. Astfel cum se arăta anii 1949-1950 au fost deosebit de
importanți în elaborarea unor astfel de instrumente, pe lângă Declarația Universală a Drepturilor
Omului fiind adoptată Convenția privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid și cele patru
Convenții de la Geneva din 1949 privitoare la conflictele armate 18.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în cadrul Organizației
Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, a constituit primul instrument internațional de
proclamare a drepturilor omului. Organizația, înființată în anul 1945 a avut ca scop cooperarea
internațională ”prin dezvoltarea și încurajarea respectului drepturilor omului și a libertăților
fundamentale pentru oricine” (art. 1 din carta ONU). Începând cu anul 1946 a fost constituită, în
cadrul Organizației Națiunilor Unite, Comisia pentru Drepturile Omului, însărcinată cu
elaborarea unui instrument ce să edicteze drepturile persoanei aplicabil tuturor statelor și
persoanelor de pe întreg mapamondul. O atare sarcină a întâmpinat dificultăți deopotrivă
filozofice și politice în condițiile în care în anul 1947 drepturile omului au devenit rapid o armă
ideologică pentru un război al cuvintelor între Est și Vest 19.
Astfel deși ideea unei Declarații era în principiu atractivă, existau dificultăți majore în
ceea ce privește punerea acesteia în aplicare în special cu privire la obligațiile legale ce
decurgeau din asumarea unui asemenea instrument. Comisia hotărât că această declarație ar
trebui să aibă trei părți: prima declarativă, a doua privitoare la obligațiile legale ce decurgeau din
aceasta și o a treia parte referitoare la măsuri de implementare a unui sistem de supraveghere și
control20.

16
D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.13, K. Vasak (réd. gén.), op.cit., p.22
17
A se vedea în același sens D. Harris, M.O`Boyle, Law of the European Convention of Human Rights, ed. Oxford
University Press, 2018, p.3, R. Smith, op.cit, p.23-24, D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.16, K. Vasak
(réd. gén.), op.cit., p.22
18
D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.16
19
D. Moeckli, S. Shah, S. Sivakumaran, op.cit., p.18
20
idem
 Declarația a fost adoptată fără niciun vot împotrivă, cu toate că trebuie remarcată
existența a 8 abțineri exprimate de Republica Bielorusă, Cehoslovacia, Polonia, Ucraina,
Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Arabia Saudită și Africa de Sud.
Forma adoptată a Declarației cuprinde o serie de drepturi precum dreptul la viață,
libertatea și securitatea persoanei (art. 3), interdicția sclaviei sau muncii forțate (art. 4),
interdicția torturii, pedepselor crude sau inumane ori degradante (art. 5), egalitatea în fața legii
(art. 7), dreptul la recurs efectiv (art. 8), dreptul la libertate (art. 9), dreptul la un proces echitabil
(art. 10-11), dreptul la viața privată și de familie (art.12), dreptul la azil (art. 14), libertatea de
exprimare (art. 19) precum și o serie de alte drepturi civile, politice, economice sau sociale. Cu
toate acestea, nefiind un tratat, Declarația are marele neajuns de a nu impune obligații din punct
de vedere juridic statelor semnatare, iar protecția instituită prin acest document, a fost
insuficientă datorită lipsei unui sistem de garantare efectivă a aplicării acestor drepturi.
Pentru a înțelege ineficaictatea reală a acestui instrument este suficient a arăta faptul că în
anul 1989 România condusă de dictatorului Nicolae Ceaușescu deținea președinția Comisiei
pentru Drepturile Omului sau că există mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU de
condamnare a Statelor Unite decât a Chinei în problema respectării drepturilor fundamentale 21.
De aceea în cele ce urmează ne vom opri auspra unui alt instrument internațional
respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) al cărui izvor îl constituie chiar
Declarația Universală 22.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950,
pe fondul afirmării drepturilor omului în contextul internațional anterior amintit, lucrările
preparatorii privitoare la Convenție au început la foarte scurt timp (1949) după adoptarea
Declarației Universale, la acel moment Declarația fiind primul și unicul instrument internațional
coerent și unitar din seria instrumentelor consacrate protecției drepturilor omului23.
Convenția a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, organizație internațională
interguvernamentală, regională, care gruperează 47 de state ale Europei24. Creat în vederea
realizării unei mai mari unități între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și a
principiilor care reprezintă moștenirea lor comună, precum și pentru facilitarea progresului lor
economic și social, Consiliului Europei îi revine misiunea de apărare a drepturilor omului, a

21
R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și Explicații, vol. I, ed. C.H. Beck, București,
2007, p. 3
22
A se vedea în acest sens C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Ediția II,
ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 4. Profesorul Bîrsan tratează expres Declarația Universală a Drepturilor Omului ca
izvor al Convenției europene, aspect ce rezultă din simpla lectură a preambulului Convențieicare face referire
directă la Declarația Universală O.N.U. a Drepturilor Omului.
23
C. Bîrsan, idem, p. 5
24
Acestea sunt : Albania, Andora, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cipru,
Croatia, Danemarca, Elveția, Estonia, Federația Rusă, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda,
Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxembourg, Macedonia de Nord, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru,
Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Republica Slovacă,
România, San Marino, Serbia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina și Ungaria
democrației pluraliste, de favorizare a conștientizării și valorizării identității culturale europene,
de identificare a unor soluții pentru problemele societății și de sprijinire a țărilor din Estul și
Centrul Europei în vederea punerii în practică a consolidării reformelor politice, legislative și
constituționale prin intermediul unor importante programe de cooperare 25.
Convenția a reprezentat primul instrument eficient de protecție a drepturilor
fundamentale în condițiile în care prin dispozițiile sale Înaltele Părți Contractante au instituit un
sistem supranațional de jurisdicție pentru constatarea oricăror încălcări ale Convenției și implicit
ale drepturilor omului. Sistemul inițial prevedea funcționarea a 2 organisme: o Comisie
Europeană a Drepturilor Omului26 și o Curte Europeană a Drepturilor Omului, instanță
supranațională ale cărei hotărâri erau obligatorii pentru membrii Convenției27. Curtea a devenit
subsecvent adoptării Protocolului adițional 11 singurul organism cu atribuții în constatarea
încălcării drepturilor omului, cererea directă adresată curții reflectând noua concepție privind
constatarea potențialelor încălcări ale Convenției.
Astfel cum s-a arătat Convenția nu asigură însă o protecție tuturor drepturilor recunoscute
de Declarația Universală, fapt pentru care, uneori, guvernele statelor contractante au susținut
existența unui „proces selectiv” urmărit de redactorii Convenției, în sensul că ea nu protejează
drepturile omului în general, ci numai „unele dintre drepturile enunțate în Declarația
Universală” 28.
Convenția Europeană instituie un sistem regional de protecție al drepturilor omului.
Avantajele acestor sisteme decurg din faptul că mai puține state sunt implicate în funcționarea
lor, fapt pentru care consensul politic în elaborarea textelor și monitorizarea aplicării acestora
poate fi mai ușor atins. De asemenea un sistem regional beneficiază de omogenitate în ceea ce
privește cultura, limba sau tradițiile, aspect din care decurg avantaje evidente. 29.
Convenția nu și-a păstrat forma inițială, fiind amendată printr o serie de protocoale
precum Protocolul 1 care reglementeaza protecția dreptul de proprietate sau obligația de a
organiza alegeri libere, Protocolul 4 care interzice privarea de libertate pentru darorii, Protocolul
6 privind abolirea pedepsei cu moartea completat de Protocolul 13 privind interzicerea pedepsei
cu moartea în orice circumstanțe sau Protocolul 7 ce prevede garanții procedurale în cazul

25
A se vedea G.Fabian, Drept instituțional comunitar, ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2004, p.23. Consiliul Europei
nu se confundă cu Consiliul European organism al Uniunii Europene ce are rol în asigurarea dinamicii politicii
generale de construcție a Europei compus din șefii de State sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene
și din președintele Consiliului. De asemenea acest organsim nu trebuie confundat nici cu Consiliul Uniunii Europene
compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru al Uniunii, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezintă și se exercite dreptul de vot A se vedea M. Pătrăuș, Drept
Instituțional European, ed. Pro Universitaria București, 2018, p.182-186, G.L. Ispas, D.Panc, Drept instituțional al
Uniunii Europene, ed. Hamangiu, București, 2019, p.171-185
26
Organsim intermediar ce a funcționat până în anul 1998 și care în urma analizării cererilor depuse statua asurpa
admisibilității cererii, sesizând Curtea cu cererile pe care le considera admisibile.
27
Curtea este formată astăzi din 47 de judecători, câte unul desemnat de fiecare parte a Convenției iar
jurisprudența acesteia reprezintă un punct de reper substanțial în dezvoltarea instituțiilor drepturilor omului.
28
C. Bîrsan, op.cit, p. 6
29
A se vedea R Smith, op.cit., p. 87
expulzării și reglementează unele drepturi în materie penală precum regula dublului grad de
jurisdicție, dreptul de a nu fi pedepsit de două ori și dreptul de a fi despăgubit în caz de eroare
judiciară.
Convenția Americană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește continentele
americane 35 de țări independente au ratificat Carta Organizației Statelor Americane și aparțin
acestei organizații. Dintre acestea 21 de state membre s-au reunit la Bogota, Columbia, în 1948
pentru a semna Carta OSA: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba1,
Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Nicaragua,
Panama, Paraguay, Peru, Statele Unite ale Americii, Uruguay și Venezuela, iar subsec vent s-au
alăturat următoarele 14 state membre: Barbados, Trinidad și Tobago (1967) Jamaica (1969)
Grenada (1975) Surinam (1977) Dominica, Saint Lucia (1979) Antigua și Barbuda, Saint
Vincent și Grenadine (1981) Bahamas (1982) St. Kitts și Nevis (1984) Canada (1990) respectiv
Belize și Guyana (1991).
Cu toate acestea doar
Conditii pentru dezvoltarea drepturilor omului. Pentru ca drepturile omului să devină
o realitate juridică, trebuie îndeplinite trei condiții30:
1. Organizarea socială să îmbrace forma statului de drept;
2. Existența unui cadru de reglementare precis, adaptabil prin raportare la natura
drepturilor și circumstanțe sociale;
3. În cele din urmă, exercitarea drepturilor omului de către deținătorii acestora trebuie să
fie însoțită de garanții legale precise și, în special, de remedii pentru a se asigura că
acestea sunt respectate.

Definirea drepturilor omului

Drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor
pot să desfășoare o anumită conduită și să pretindă altora desfășurarea unei conduite corelative
dreptului lor, sub sancțiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal și
legitim31
Utilizarea acestei noțiuni nu este însă unitară. Astfel în doctrină, în unele documente și
instrumente internaționale sau chiar în texte legale constituționale ori alte acte normative se
folosesc denumiri precum ”drepturile omului”, ”drepturi și libertăți fundamentale”, ”drepturi și
libertăți cetățenești”, ”drepturile și libertățile publice”. Multitudinea de denumiri nu afectează
substanța drepturilor și nu operează deosebiri calitative între ele 32 iar din rațiuni de unitate vom
folosi în continuare sintagma drepturi și libertăți fundamentale.

30
K. Vasak (réd. gén.), op.cit., p.2
31
I deleanu, p.143
32
C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. 2, C.H. Beck, București, 2008, p. 235
 Drepturile omului reprezintă un concept de drept constituțional și drept internațional,
concept a cărui misiune este de a apăra în mod instituțional drepturile persoanei umane împotriva
exceselor de putere comise de organele statului și de a promova în același timp stabilirea
condițiilor de viață ale omului, precum și dezvoltarea multidimensională a personalității
umane33.

33
K. Vasak (réd. gén.) Les dimensions internationales des droits de l’homme, Unesco, Paris, 1978, p.11