SPIRALA SĂRBĂTORILOR

Rosturi, tâlcuri şi desluşiri

„Sărbătorile sunt, desigur, măşti

pe care şi le pune sacrul şi profanul, pentru a se arăta unul altuia,
şi-n acest sens vom vorbi despre omul sărbătoresc ca persona (mască).”
Paul Drogeanu
 Narcisa Alexandra Ştiucă

Spirala sărbătorilor.
Rosturi, tâlcuri şi desluşiri

Editura „ASTRA Museum”

2014
 Corectură: Delia Voina
Prelucrare imagini:
Copertă:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ŞTIUCĂ, NARCISA ALEXANDRA
Spirala sărbătorilor : rosturi, tâlcuri şi desluşiri /
Narcisa Alexandra Ştiucă. - Sibiu : Astra Museum, 2014
ISBN 978-606-8520-98-8

39

© 2014 Complexul Naţional Muzeal ASTRA, autor

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă,
transmisă sau multiplicată, în orice formă sau prin orice mijloace electronice,
mecanice, de fotocopiere sau de orice alt fel fără acordul prealabil scris al
Complexului Naţional Muzeal ASTRA sau al autorului, în conformitate cu
prevederile Legii dreptului de autor.

4
 Cuvânt înainte

Lucrarea de faţă se doreşte a fi un fel de „carte de învăţătură” despre

anotimpuri, luni şi zile cu toată încărcătura lor sacră, atât creştină, cât şi
precreştină.
În anii din urmă s-au mai scris asemenea cărţi fie că au îmbrăcat forma
unor dicţionare sau a unor crestomaţii puse sub semnul restituirii, fie că
au adoptat un ton didactic sau orientat către studierea resorturilor care
imprimă dinamică tradiţiei. Este răspunsul specialiştilor în etnologie la
nevoia de cunoaştere şi afirmare a dominantelor noastre identitare, un
răspuns convingător, mai ales atunci când inventarierea este însoţită de
actualizarea faptelor de cultură populară şi de interpretarea lor.
Mi-am propus ca în cele trei „cărţi” să sintetizez şi să formulez
interpretări („decriptări”) ale sărbătorilor mari şi mărunte - unele de mare
prestigiu, altele deja uitate sa doar trecute în memoria culturală latentă -
în ideea de a construi un profil al festivului în civilizaţia românească.
Desigur că majoritatea caracterizează stadiul tradiţional, rural al
acesteia, dar câţi dintre noi pot mărturisi că au o descendenţă exclusiv
urbană şi câte dintre oraşele (cu evident aer cosmopolit) nu sunt
constituite din micro-colectivităţi de sorginte ţărănească?!...
Prin urmare, cititorii vor afla în acest volum tradiţii răspândite pe întreg
teritoriul României, atestate de lucrări şi exegeze mai vechi sau mai noi,
unele modificate şi resemantizate, altele prezentând variante zonale sau
chiar locale, adevărate embleme identitare intim conectate la ritmul
ocupaţiilor dominante sau dictate de profilul spiritual al românilor.
Acestei perspective i-am adăugat o alta absolut necesară demersului

5
 meu: încercarea de a armoniza semnificaţiile creştine cuprinse în
Sinaxarul ortodox cu cele pe care le-a generat religiozitatea populară
de-a lungul secolelor (de la simple tradiţii orale, care justifică un
comportament îndătinat, la legendele apocrife). Este vorba despre
identificarea unor straturi profunde, despre reconstituirea printr-un
anume fel de arheologie culturală, a reprezentărilor mitice şi reflectărilor
cùlturilor acestora în practici, acte şi gesturi care atestă străvechiul lor
prestigiu şi justifică păstrarea ca vestigii ale unei civilizaţii ancestrale.
Nu m-am oprit doar asupra acestor semnificaţii, care multor cititori li s-ar
putea părea vetuste, ci am adus „martori recenţi”, notaţii şi interpretări a
ceea ce este astăzi viu, toate rezultate din cercetări de teren derulate în
ultimele două decenii în zone cu vocaţie conservatoare.
Dacă prin primele încercări datând din 2003-2004, publicate în volumele
Sărbătoarea noastră cea de toate zilele (I - II) am intenţionat să elaborez
o sinteză cu rost de popularizare, lucrarea de faţă nu se îndepărtează de
această perspectivă, însă şi specialiştii pot să găsească informaţii şi
sugestii interpretative deloc de neglijat. Prin urmare, Spirala sărbătorilor
poate fi utilă cititorului pasionat de tradiţiile noastre şi debutantului în
studii etnologice, cercetătorului de cabinet, dar şi celui interesat de ceea
ce ne mai rezervă astăzi „terenul naţional”.
Mulţumesc colaboratorilor, colegilor şi prietenilor mei pentru sprijinul pe
care mi l-au acordat în privinţa unui dialog exegetic fertil, în desăvârşirea
proiectului meu - prin includerea unei ilustraţii adecvate şi actuale - şi
mai ales în editarea volumului de faţă.

6
 CARTEA ÎNTÂI:
ÎNCEPUT DE AN, SFÂRȘIT DE AN

Ce este sau ce poate însemna pentru omul contemporan o sărbătoare?

Mai întâi, ea pare a fi o evocare, omagiere a ceea ce s-a întâmplat într-
un moment dat, în acest fel, legându-se de timp, de un timp ce poate fi
concret, real, istoric, dar şi de un altul mitic, sacru, al gesturilor şi
evenimentelor revelate.

A serba, sărbătoare
A serba este echivalent cu a nu da uitării, a cinsti şi a onora, dar şi cu a
reveni la un moment şi la un eveniment esenţial, generator de ordine şi
echilibru, la un etalon. Sărbătoarea este, în egală măsură, amintire şi
inaugurare, conturând ideea de întemeiere, de consacrare.
Cuvânt vechi, din fondul latin, a serba (< lat. servāre), desemnează
respectul cu care slujim un model, dar şi îndatorirea de a-l transmite, de
a face din el un reper viu al istoriei trăite sau al celei mitice. Un altul, la
fel de bogat în rezonanţe religioase - mai solemne şi mai profunde - este
slavul a prăznui.
Puse în practică, ele capătă aspecte nuanţate în funcţie de sfera pe care
o reprezintă. Sărbătoarea şi praznicul vor fi fost poate cândva mai intim
legate, astăzi însă, cel dintâi poate denumi, deopotrivă, desfăşurări laice,
dar şi religioase, pe câtă vreme cel de-al doilea rămâne rezervat
evenimentelor dictate ecleziastic și celor incluse în seria riturilor
postfunerare.
Lor li se adaugă festivitatea, desfăşurare publică având ca unic reper
viaţa civică, deşi, la origine, <festum> era sărbătoarea prin excelenţă,
adică revărsarea exuberantă a bucuriei momentului.
În fine, vin apoi ceremonia, păstrătoare, deopotrivă, a semnificaţiilor
religioase originare, cărora li s-au adăugat cele sociale marcante şi
aniversarea, raportată atât la existenţa individuală, cât şi la cea familială
sau socială, cu o desfăşurare ritmică, dar lipsită de solemnitate şi
rigoare.
A serba înseamnă a ne raporta la timpul absolut, la timpul modelator, dar
şi la cel mărunt, individual. Este un drum făcut în timp, o revenire, o
împrospătare prin memorie şi repetare, un traiect circular ce le include şi
le absoarbe, la un moment dat, pe toate cele lineare. De aceea filosofii
spun despre timpul sărbătorii că are ca emblemă cercul, cercul perfect,

7
 netulburat, egal cu sine, în vreme ce, timpul cotidian, ca şi cel existenţial,
este figurat ca o dreaptă ireversibil orientată către mai departe, către
„dincolo”.
Simţim nevoia să sărbătorim, să prăznuim, să celebrăm, să aniversăm
ca într-un refuz de a ne supune acestei ireversibilităţi. Astfel, ne
purificăm, ne revigorăm, ne consfinţim, căci ne întoarcem într-un punct
esenţial, originar, pentru a retrăi un eveniment, o experienţă decisivă. De
aici se naşte ideea că timpul nu este egal cu sine, adică nu este calitativ
acelaşi, ci există momente şi intervale puternic impregnate de sacralitate
- cele sărbătoreşti - şi altele - cele cotidiene - de esenţă laică, ce se
derulează fără o relaţie intimă şi evidentă cu sacrul. De fapt, revenirea
aceasta nu este altceva decât o raportare la ritmurile universului fiindcă
momentele ce se cer sărbătorite se supun mersului aştrilor şi ciclului
vegetaţional.
Ca să răspundem pe deplin la întrebarea „Ce înseamnă o sărbătoare?”
ar trebui să vedem care este configuraţia ei, să înţelegem ce se află
dincolo de bucuria festivă - concret - ce se crede şi se spune, cum se
aşteaptă şi cum se pregăteşte, ce se face şi de ce, cu prilejul unei date
consacrate.
Esenţa sărbătorilor este, în contextul de care ne ocupăm, una sacră,
acest caracter fiind, deopotrivă, favorabil şi nefavorabil, pozitiv şi negativ,
într-o îmbinare imprevizibilă şi capricioasă. Comportamentul tradiţional
este reglat de prescripţii şi interdicţii, de perioade de privaţiuni (posturi şi
reţineri de tot felul), de purificare obligatorie şi de instaurare a păcii
lăuntrice şi armoniei exterioare, pentru ca momentul sărbătorii să fie unul
pe care oamenii să-l poată trăi din plin.
Sărbătorile - mai cu seamă cele foarte importante ce marchează
inaugurarea unui alt ciclu temporal - au caracter de previziune (în latină,
<omen>). Cu alte cuvinte, timpul sărbătorii este un timp tare, un timp atât
de puternic, încât poate asigura împlinirea cuvântului rostit în mod
solemn, a gestului imitativ şi stimulativ şi chiar scrutarea şi interpretarea
viitorului.
De bună seamă că ierarhizarea sărbătorilor în funcţie de prestigiul şi
rosturile lor multiple face ca unele să beneficieze de o desfăşurare mai
amplă, concretizată în practica tradiţională românească în ceea ce
numim „datini” şi „obiceiuri”. Dacă cele dintâi sunt constructe mentale
vechi şi complexe, alcătuite din credinţe, mituri, reprezentări, idei,
asocieri de semne şi simboluri însuşite ca zestre culturală tradiţională,
celelalte sunt chiar punerea lor ritmică şi riguroasă în practică, nelipsită

8
adesea de elemente înnoitoare, de variaţii zonale şi de schimbări
spectaculoase de funcţii.
Sărbătoarea nu înseamnă, aşadar, numai bucurie, descătuşare de
energii sau excese de tot felul, ci freamătul aşteptării ei, cu toate
pregătirile şi cu toate renunţările la ceea ce este vechi, pentru a putea
intra, purificat, într-un asemenea moment încărcat cu energii şi
promisiuni de împlinire.
Zile, luni şi anotimpuri
Dincolo de orice delimitare temporală ce se poate face pe criterii
ocupaţionale, calendarul trasează jaloanele principale ale timpului, însă
chiar şi raportările la unităţile lui poartă amprenta conceperii lumii ca pe o
realitate complexă şi armonioasă, aproape întotdeauna pusă sub semnul
sacrului.
Chiar dacă amintesc de numele unor zei din panteonul antic latin, ca în
toate civilizaţiile romanice, zilele săptămânii şi-au aflat la români, odată
cu afirmarea şi consolidarea creştinismului, patroni şi poveşti, care le-au
înzestrat cu forţe faste sau nefaste, imprimând astfel sensuri calitativ
deosebite activităţii oamenilor.
Între acestea, cea mai aleasă şi mai respectată zi este, desigur,
duminica, ziua Învierii, a Domnului (după cum îi spune şi numele), a
viilor, a lumii şi luminii, zi de sărbătoare şi de bucurie în care „nu se
lucrează nimic, nu se taie lemne, căci dai cu toporul în Dumnezeu, nu se
mătură, să nu colbăieşti faţa sfântului soare”.
Tot o zi fastă este socotită joia, în care „e bine să începi şi să lucrezi
orice”; mai mult, aceasta era preferată pentru logodne şi cununii, întrucât
este patronată de Sfântul Ierarh Nicolae, ocrotitorul familiei.
Cea mai sfântă zi a săptămânii, personificată de o femeie bătrână care
„se supără foc pe cel care o nesocoteşte”, este vinerea, ziua Răstignirii,
zi de post şi de rugăciune în care femeile nu coc pâine, nu spală şi nu
cos, „ca să nu rănească mâinile Maicii Domnului”.
Lunea, zi patronată de Sfinţii Arhangheli, „umblă pe punţile Iadului şi ale
Raiului” şi este întruchipată de „o fată curată care ţine cheia de la cea
dintâi poartă a cerului”. Este bună pentru începerea oricărui lucru, mai
puţin pentru peţit, întrucât este socotită totuşi o zi a morţilor. Cei ce-şi
doresc copii postesc în zilele de luni.
Vegheată de Sfântul Ioan Botezătorul sau de Sfântul Prooroc Ilie, marţea
este „ziua în care s-a pornit lumea”, „zi de primejdie” în care se lucrează
orice este deja început, dar nu se porneşte nimic nou.
Miercuri, ziua Maicii Domnului, este „rea de boale, de primejdii şi de

9
 năpaste”, „o zi văduvă, stingheră pe lume”, care nu este favorabilă
întemeierilor, ci doar continuării lucrului început.
În fine, sâmbăta este tot o zi a morţilor reprezentată adesea de Lazăr cel
înviat din morţi (Lazăr din Betania), de aceea este potrivită oricărei
munci, dar nu şi călătoriilor, fiindcă „numai morţii se pornesc pe drumul
fără întoarcere”.
Zilele săptămânii capătă forţe deosebite atunci când sunt integrate în
cicluri sărbătoreşti mai ample (Postul Mare) sau când, înlănţuite într-o
serie ce străbate un întreg sezon sau tot anul cultic, se cer respectate ca
ajunuri ale sărbătorilor religioase. Aşa sunt cele douăsprezece Vineri
Mari ce se cer respectate prin post şi rugăciune; ele se plasează înaintea
unor date importante din calendarul creştin ortodox: Sfântul Apostol
Andrei (30 noiembrie), Naşterea Domnului (25 decembrie), Întâmpinarea
Domnului sau Stretenia (2 februarie), Sfinţii patruzeci de mucenici din
Sevastia sau Măcinicii (9 martie), Bunavestire sau Blagoveşteniile (25
martie), Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile sau Duminica Mare (a şaptea
după Paşti), Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau Sânzienele (24
iunie), Sfinții Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), Schimbarea la Faţă sau
Pobrejenia (6 august), Adormirea Maicii Domnului sau Sântămăria Mare
(15 august), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi
Ziua Crucii (14 septembrie). Nu la fel de strâns legate de calendarul
religios, Joierelele sau Joile Mari, cuprinse între Paşti şi Rusalii, sunt zile
de temut, păstrate prin evitarea anumitor activităţi fiindcă sunt „zile
mânioase” care pot aduce furtuni, grindină şi mană căci „vremea nu e
încă aşezată”.
Lunile anului sunt alegoric reprezentate fie ca cei doisprezece „fii ai
Anului”, fie ca ramuri ale unui copac bătrân. Numele lor populare
amintesc de tradiţii antice, de ocupaţiile cele mai importante sau oferă
rezultatul unor îndelungate observaţii meteorologice.
Prima lună a calendarului oficial, ianuarie, care se mai pronunţa şi
Genarie sau Ghenarie, purta şi numele de Călindariu, ca o amintire a
anticelor Kalendae Ianuarii, sărbătorile ce inaugurau noul an. Presărată
cu sărbători de importanţă deosebită şi plasată în cumpăna iernii,
„Cărindari cu gheţile mari” era socotită ca prevestitoare pentru prima
jumătate a anului: moina din ianuarie aduce o primăvară friguroasă şi o
vară călduroasă; dacă nu e ger în ianuarie, atunci va fi în martie şi
aprilie; ianuarie uscat şi geros prevesteşte un februarie bogat în zăpadă.
Fratele său mai mic, februarie, „luna lupilor”, este temută pentru gerurile
şi viscolele sale mari, care „fac să crape până şi ouăle corboaicei” şi

10
„bagă omătul pe borta acului în casă”... Se spunea că el ferecă
(îngheaţă) două săptămâni şi desferecă altele două şi că doar de ruşinea
fratelui mai mare, Ghenarie, nu dă geruri ca să îngheţe până şi viţelul în
burta vacii. N-ar fi exclus ca asemenea tradiţii orale să fie amintiri ale
ajustărilor calendarului antic, precum cea din anul 450 î.H., la care au
recurs decemvirii romani, inversând lunile Ianuarius şi Februarius.
Numele de Făurar trimite la pregătirile ce se fac pentru începerea
muncilor agricole.
Nici martie nu se lasă mai prejos; de altfel, numele de Făurel vorbeşte
clar despre acest lucru, subliniind faptul că este o lună capricioasă
fiindcă se credea că a luat câte o zi de la fiecare lună pentru a fi mai
tare; celălalt nume popular, Germănar (Încolţitorul), arată totuşi că ne
apropiem de primăvară. Ciclul de zile cunoscut sub numele de zilele
babei (Marta) beneficiază de o bogată serie de poveşti care
interpretează în manieră fabuloasă lupta dintre iarnă şi primăvară, dintre
întuneric şi lumină.
Într-o altă poveste, cea despre lunile-fraţi, se spune că Mart l-a poftit în
ospeţie pe fratele său mai mic, Prier (aprilie). Acesta, sfătuit de Florar
(mai), şi-a luat cu sine atât căruţa, cât şi sania şi luntrea ştiindu-l pe Mart
pus pe şotii. De cum s-a schimbat vremea, Prier a putut merge mai
departe, călătorind în ciuda vremii schimbătoare. Mânios că i s-au
zădărnicit planurile, Mart a jurat să se răzbune trimiţând uneori brumă
care să vestejească podoabele cu care atât de mult se făleşte Florar.
Luna a patra, aprilie, conţine adesea câteva „zile împrumutate”, adică o
prelungire a zilelor Babei Marta (până la douăsprezece), zile „foarte
stricăcioase” pentru pomi şi animalele mărunte, astfel încât se spune că
„Prier prieşte, dară şi jupeşte.” sau că „Prier prieşte, multe piei de miel
beleşte.” Când vântul este secetos şi temperaturile scăzute, aprilie este
numit Traistă-n Băţ.
Celelalte opt luni ale anului nu au tot atât de multe repere în tradiţiile
orale, în schimb, numele şi semnele lor sunt la fel de interesante. Mai,
numit şi Florar sau Frunzar sau Pratar (din lat. pratum = pajişte), este
luna ierburilor: „Mai e rai.” spune o zicătoare populară.
Iunie este cunoscut ca luna cireşelor (Cireşar sau Cireşel), însă e şi el
schimbător: „Oamenii şi vântul de iunie mai curând se schimbă!”. Iulie,
Cuptor, pare a fi, într-un fel, perechea lui Faur căci „Cum e de cald în
luna lui Cuptor aşa de frig va fi în Faur.” La rândul său, august (Gustar,
Secerar ori Măselar) se leagă în mod implicit de martie, care nu lipseşte
niciodată din Postul Mare, întrucât „E credinţă că la început, Postul Mare

11
 de dinaintea Paştilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea
lung şi prea sărăcăcios, aşa că oamenii ieşeau prea slabi în primăvară,
când trebuia să se dea cu totul muncilor, s-a micşorat acest post cu două
săptămâni şi s-au pus aceste zile de post înaintea Sântă Măriei Mari,
când e belşug de legume şi zarzavaturi.”
Septembrie este luna vinului - Viniţel sau Viniceriu - dar şi a virozelor: „În
Răpciuni cad copiii pe tăciuni, iar în Brumari cad şi cei mari.” Această
lună se află şi ea la cumpăna anotimpurilor, de aceea semnele
meteorologice pe care le pun în valoare credinţele populare sunt
prevestitoare pentru întreaga perioadă ce va urma. Dacă Răpciune este
cald, Brumărel (octombrie), va fi rece şi umed; tunetul din septembrie
vesteşte nea multă în Faur şi an mănos; vântul de septembrie e vânt
bogat; dacă înfloresc scaieţii în septembrie, atunci va fi toamnă
frumoasă; „ducerea timpurie a rândunelelor înseamnă că şi iarna se va
pune iute”.
Se poate spune despre lunile octombrie şi noiembrie - Brumărel şi
Brumar - că mai curând deschid ciclul hibernal, decât să-l prelungească
pe cel autumnal. Dacă bruma, vântul şi promoroaca apar din aceste luni,
acest fapt va îmblânzi lunile de temut ale iernii, iar ploaia măruntă şi
vântul le vor înăspri.
Luna decembrie poartă mai multe nume: Ningău, Neios, Andrea
(pronunţat şi Indrea sau Undrea). Cel din urmă este de fapt o
transformare populară a numelui Sfântului Apostol Andrei care este
prăznuit în ultima zi a lui noiembrie, dar este interpretat prin etimologie
populară: „această lună fiind geroasă, încât înţeapă de parcă-ţi bagă
ace, undrele.” Şi ea are puteri prevestitoare: „Indrea geros aduce an
mănos”, spun credinţele vechi, sau „Nea în Indrea, ploaie în Cireşar.”
După cum se poate observa, lunile anului sunt strâns legate între ele, se
condiţionează şi se susţin reciproc, ceea ce, într-un fel, explică toate
credinţele şi poveştile care le pun sub semnul metaforei şi chiar al
personificării timpului.
Mai puternic marcate de spiritul practic şi de ocupaţiile ţăranului român,
ca şi de observarea fenomenelor meteorologice sunt delimitările
anotimpurilor. Anul se decupa în mod tradiţional în două anotimpuri - cel
cald şi cel rece - în mod diferenţiat, pentru agricultori şi păstori. Aceasta
nu înseamnă că nu există şi delimitări ale celor patru anotimpuri ce intră
în componenţa anului calendaristic.
Instaurarea primăverii este pusă sub semnul capriciilor naturii, de aceea
ea are loc fie la 1 martie (Mărţişor), fie după cele nouă sau

12
douăsprezece zile ale Babei sau chiar la Alexii (17 martie, Cuviosul
Alexie, Omul lui Dumnezeu), iar în zonele reci şi înalte aceasta vine la
treisprezece săptămâni numărate din ziua de Crăciun, atunci când toată
zăpada se topeşte chiar şi de pe munţii cei mai înalţi. Vara începe la
Onofrei (12 iunie, Cuviosul Onufrie cel Mare), începe „să se
călătorească” la 27 iulie (Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor
Pantelimon sau Pintelei Călătorul) şi se încheie la Sântămărie Mică (8
septembrie, Naşterea Maicii Domnului), lăsând locul toamnei, care se
încheie la 6 decembrie, când Moş Nicolae aduce cu sine iarna.
Caruselul timpului: sărbători fixe şi sărbători schimbătoare
Calendarul bisericesc a fost şi va rămâne, orice s-ar spune, cadrul
ordonator al întregii vieţi în satul românesc de odinioară, ca şi în cel
contemporan. Majoritatea sărbătorilor au, aşa cum am arătat, dată fixă,
însă numai cele plasate în mijlocul anului sunt autonome, toate celelalte
fiind circumscrise ciclurilor festive generate de cele două sărbători
religioase cardinale: Crăciunul şi Paştile.
Se vorbeşte aşadar despre sărbători cu dată fixă şi sărbători cu dată
mobilă, dar şi despre săptămâni consacrate trecerii de la un ciclu festiv
la altul, cele mai multe fiind dispuse în preajma şi în interiorul celui
pascal.
Câşlegile de Iarnă, Cârnelegile sau Dulcele Crăciunului, cum îl numesc
transilvănenii, cuprinde toate cele nouă săptămâni „dezlegate” de
Crăciun, câteva dintre ele fiind marcate de tradiţii şi obiceiuri.
Urmează un vast ciclu temporal pe care, în mod convenţional, folcloriştii
îl numesc ciclul pascal. Acesta cuprinde atât săptămânile din Postul
Mare (şapte la număr până la Duminica Învierii Mântuitorului) şi încă tot
atâtea până la Pogorârea Sfântului Duh sau Duminica Mare, a Rusaliilor.
Aceste coordonate ar putea lăsa impresia că sărbătoarea Paştilor ar fi
una cu dată fixă, or lucrurile nu stau deloc aşa. De-a lungul timpului,
Biserica a oscilat în a oferi un sistem de calcul al acestei sărbători. Abia
Sinodul Panortodox de la Niceea, convocat de împăratul Constantin în
anul 325 d.H., a stabilit intervalul în care creştinii ortodocşi vor serba
Învierea Domnului. Astfel, aceasta cade în prima duminică de după luna
plină a echinocţiului de primăvară, dar, restrictiv faţă de Paştile catolicilor,
nu odată cu Paştile evreilor. Se poate vorbi, aşadar doar teoretic, despre
un interval de 35 de zile în care se prăznuieşte această sărbătoare
cardinală (22 martie-25 aprilie), însă intervalul se măreşte în funcţie de
restricţiile astronomice şi rituale arătate mai sus, aşa încât, pentru
ortodocşi, intervalul real se întinde între 4 aprilie şi 8 mai. În funcţie de

13
 acesta, după cum vom arăta, se ordonează celelalte sărbători mărunte,
majoritatea aparţinând calendarului tradiţional şi având semnificaţii
multiple ce le trădează vechimea şi importanţa în viaţa oamenilor.
Calendar, calendare
Ciclul lunar şi cel solar au generat, după îndelungi şi atente observaţii,
ordonarea timpului oamenilor în ceea ce astăzi numim calendar. Mai
întâi, timpul s-a decupat în diurn şi nocturn, apoi în douăsprezece
secvenţe, în funcţie de apariţia şi dispariţia succesivă a lunii, apoi, în
anotimpuri - iarnă/ vară, primăvară/ vară/ toamnă/ iarnă -, dictate de
creşterea şi descreşterea forţei soarelui.
Aşa se face că în calendarele tradiţionale, sărbătorile marcante sunt
prefaţate de ajunuri, adică încep în cursul nopţii cu acte şi gesturi de
întâmpinare (Ajunul Crăciunului, Revelionul, Noaptea Sfântului Andrei
sau Noaptea strigoilor şi Noaptea Sângiorzului sau Mânicătoarea) și se
închid printr-o a treia zi (Poitra lui Sfântului Gheorghe); altele se
prelungesc de-a lungul unei perioade socotite critice (Săptămâna Cailor
lui Sântoader, Strodul / Stratul Rusaliilor) sau, dimpotrivă, favorabile
(cele douăsprezece zile de la Crăciun la Bobotează).
În calendarul românesc, prin excelenţă solar, sărbătorile de mare
importanţă creştină se plasează în preajma momentelor hotărâtoare ale
traiectului astrului zilei (solstiţiul de vară, aproape de Naşterea Sfântului
Ioan Botezătorul numită popular şi Sânzienele sau Drăgaica, solstiţiul de
iarnă, în preajma Naşterii Mântuitorului, Crăciunul, Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe, la o lună după echinocţiul de primăvară, iar Ziua Crucii, cu o
săptămână înainte de echinocţiul de toamnă).
Configuraţia şi sensurile lor sunt pe cât de complexe, pe atât de bogate
întrucât întrunesc atribute străvechi cărora li s-au adăugat, ulterior,
influenţe culturale, adoptări şi adaptări de alte funcţii şi semnificaţii.
Ce este, prin urmare, un calendar şi ce rosturi are el? Poate fi definit
doar ca o simplă tabelă a timpului pornind de la unităţile cele mai mici,
zilele, apoi săptămânile şi lunile, însă acest fapt este valabil numai
pentru calendarul laic oficial.
O altă configuraţie prezintă calendarul - prin raportarea la viaţa religioasă
- mai ales atunci când vorbim despre lumea creştină. La români,
sărbătorile impuse de biserica creştină au un substrat arhaic, înglobând
şi alte elemente (mitice, religioase, sociale) ce transpar din denumirea,
dar şi din practicarea lor.
Avem de-a face, pe de o parte, cu un calendar creştin oficial şi cu un
altul popular. În cel dintâi aflăm cruci neagre, zile patronate de personaje

14
consacrate de biserică (spre exemplu, 4 decembrie: Sfânta. Mare
Muceniţă Varvara, 12 decembrie: Sfântul Ierarh Spiridon, 17 ianuarie:
Cuviosul Antonie cel Mare, 27 ianuarie: Aducerea Moaştelor Sfântului
Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul) şi cruci roşii, ce marchează zilele
dedicate unor evenimente şi sfinţi importanţi precum: Înălţarea Sfintei
Cruci (14 septembrie), Cuvioasa Parascheva (14 octombrie), Sfântul
Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir (26 octombrie), Soborul Sfinților
Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie), Sfântul Apostol Andrei (30
noiembrie), Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie). Cele mai importante
sunt însă cele legate de viaţa Mântuitorului, praznicele împărăteşti,
sărbători definitorii pentru creştinătate (25 decembrie: Naşterea
Mântuitorului, 1 ianuarie: Tăierea Împrejur cea după Trup a Domnului şi
Sfântul Vasilie cel Mare, 6 ianuarie: Botezul Domnului sau Boboteaza, 25
martie: Bunavestire), precum şi Intrarea Domnului în Ierusalim sau
Floriile, Învierea Domnului sau Paştile, „sărbătoarea sărbătorilor şi
praznicul praznicelor” pentru creştinii orientali, Înălţarea la Ceruri a
Domnului sau Ispasul, Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor sau
Rusaliile, toate cu dată mobilă, acestea din urmă dispunându-se în cicluri
festive precedate de ample perioade de întâmpinare.
În calendarul popular acestea capătă, pe lângă semnificaţiile religioase,
rosturi precise prin raportare atât la ritmul naturii, cât şi la ocupaţii. Aflăm
dintr-o asemenea ordonare că în satul tradiţional românesc şi chiar în cel
actual se respectă „zile oprite”, „zile mânioase”, săptămâni şi ajunuri la
fel de puternice ca sărbătoarea în sine, unele în care se aduc ofrande şi
jertfe celor plecaţi în lumea de dincolo (Moşii sau sâmbetele morţilor) şi
altele în care se consumă în mod obligatoriu anumite alimente
(Săptămâna Brânzei, praznicul Sfântului Apostoli Petru şi Pavel -
dezlegare la mere văratice, praznicul Sântămăriei Mari - coliva de
struguri) şi, în fine, sfinţi care veghează asupra liniştii, bunăstării şi
sănătăţii familiei cu specializări stricte (Arhanghelii Mihail şi Gavriil sunt
patronii familiei în toată Moldova, Sfânta Varvara şi Sfântul Sava apără
copiii de bubat, Sfântul Haralambie este ţinut împotriva ciumei, Sfinții
Andrei, Petru şi Filip sunt patronii lupilor, iar Sfinți Împăraţi Constantin şi
Elena veghează asupra păsăretului de curte, în vreme ce Sfântul Apostol
Petru şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul pot trimite grindină şi ploi
abundente dacă nu sunt cinstiţi cum se cuvine).
Totodată, datele importante din calendarul creştin, ca şi cele mai
mărunte, devin repere hotărâtoare pentru începerea, cumpăna şi
încheierea unor activităţi. Aşadar, dacă dintr-un calendar bisericesc nu

15
 transpare ideea de anotimp, într-unul tradiţional decupajul este mult mai
riguros, adesea fiind vorba doar de două anotimpuri - iarnă şi vară -
raportate la ocupaţiile de bază, cultivarea pământului și creșterea
animalelor.
Mai mult decât sărbătorile bisericeşti, cele tradiţionale se bazează pe
raportul favorabil/ nefavorabil în ceea ce priveşte o activitate sau alta,
aşa încât ele se definesc în primul rând ca jaloane ale muncii şi abia prin
raportare la valorile creştine devin momente de celebrare şi răgaz.
Aceasta face ca ele să fie mult mai numeroase, întrucât cumulează toate
datele ordonatoare amintite mai sus. Satul românesc deţine un calendar
agrar şi unul pastoral, unul pomiviticol şi unul apicol, precum şi ceea ce
adesea peiorativ numim „calendarul babelor”, adică cel al îndeletnicirilor
exclusiv feminine.
Se poate vorbi despre un an nou civil început la 1 ianuarie şi încheiat la
31 decembrie şi despre unul bisericesc între 1 septembrie şi 31 august
(în preajma zilei de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), distinct
de cel liturgic instituit odată cu Sfintele Paști, despre un an agrar împărţit
în două anotimpuri - vara, între 9 martie (Măcinicii, Sfinţii 40 de Mucenici
din Sevastia) şi 14 septembrie (Ziua Crucii sau Înălţarea Sfintei Cruci,
popular, Cârstovul viilor) şi iarna, după această dată şi până trec Zilele
Babelor - şi un calendar pastoral a cărui vară poate începe de Sângiorz
(23 aprilie) sau de Armindeni (1 mai) în funcţie de zonă, dar se încheie
întotdeauna de Sântămăria Mare (15 august), iarna aşternându-se fie de
la Vinerea Mare (14 octombrie, Cuvioasa Parascheva), fie de la
Sâmedru (26 octombrie, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) până către
mijlocul lunii aprilie. Cât despre muncile casnice, acestea beneficiază de
o multitudine de prescripţii şi recomandări, de zile şi intervale favorabile,
dar şi de tot atâtea interdicţii puse adesea sub semnul unor pedepse
exemplare, toate având ca reper temporal marile sărbători creştine.
Cum lesne se poate observa, există o strânsă dependenţă între festivul
religios şi cel tradiţional: ocupaţiile şi chiar grupurile de vârstă şi gen se
pun sub patronajul unor personaje creştine importante, ritmul muncilor
este sincronizat perfect nu doar cu cel al aştrilor şi anotimpurilor, ci şi cu
cel al intervalelor şi momentelor de celebrare impuse de Biserică.
Privite din această dublă perspectivă, sărbătorile româneşti se dezvăluie
ca nişte interesante sinteze de religiozitate populară încărcate deopotrivă
cu semnificaţii sacre şi laice, creştine şi precreştine, culturale şi sociale,
practice şi ideatice, fapt ce atestă prestigiul şi valoarea lor spirituală.
Dintre acestea, circumscrise sărbătorilor cardinale ale creştinismului sau

16
angrenându-le în cicluri mai ample, cele mai spectaculoase se dovedesc
a fi momentele de trecere dintr-un an într-altul, de la un ciclu vegetaţional
la altul. Exemple edificatoare în acest sens ar putea fi intervalul cuprins
între Crăciun şi Bobotează, Măcinicii, moment tradiţional al pornitului
plugului şi etapă însemnată a cultului morţilor, sărbătorile pascale,
precedate de şapte săptămâni de post şi succedate de încă cinci alte
săptămâni sfinţite de Învierea Domnului, Săptămâna Rusaliilor, a şasea
după Paşti, perioadă de cinstire a morţilor dar şi de instituire a protecţiei
împotriva spiritelor rele, devastatoare pentru recoltă şi sănătate (Ielele,
Vântoasele sau Şoimanele), Sânzienele sau Drăgaica, sărbătoare
solstiţială consacrată secerişului, ziua Sfântului Prooroc Ilie, miezul verii
pastorale.
Sfârşit de an, început de an
Aşa cum am arătat, începutul anului bisericesc este ţinut de creştinii
ortodocşi la 1 septembrie, început calendaristic al toamnei, ce a fost ales
pentru ca „popoarele, îndulcindu-se de rodurile câmpului, cu multă
dragoste să slujească bunului Dumnezeu.” Tot în această zi este
prăznuit de Biserică Sfântului Simeon Stâlpnicul, slujitor smerit al
acesteia despre care tradiţia spune că, după ce a făcut multe fapte bune
şi a vindecat oameni munciţi de boli şi de ispite, s-a retras în singurătate
absolută, zidindu-şi o chilie strâmtă în vârful unui stâlp şi petrecându-şi
tot restul zilelor în post şi rugăciune.
În credinţele populare, Simion uneşte cerul cu pământul ca un stâlp
sprijinit pe spatele peştelui cel mare care ţine lumea, de aceea ziua lui se
păstrează pentru a alunga primejdiile mari, în special, cutremurele, dar şi
pentru bunul mers al livezilor şi holdelor. Femeile îl cinstesc spre a fi
ferite de boli, de naşterea unor prunci nefireşti, dar şi pentru că este unul
dintre patronii gângăniilor şi păsărilor pe care, dacă s-ar mânia, le-ar
putea trimite să strice casele şi gospodăriile.
Ca orice zi de început, ziua de 1 septembrie este purtătoare de semne
meteorologice pe care oamenii de demult le puneau tot pe seama
sfântului patron, a dispoziţiei şi stării de spirit pe care ar fi avut-o în
fiecare din sferturile zilei. Aşadar, dacă Simion e posomorât, dimineaţa
va fi mohorâtă, ceea ce va aduce o primăvară ploioasă, dar dacă
supărarea îi trece, la amiază se face senin ceea ce înseamnă că anul va
fi favorabil.
Sărbătoarea de încheiere a anotimpului cald, „zi de hotar pentru vară”,
este socotită Naşterea Maicii Domnului, Sântămăria Mică sau Precista
Mică 8 septembrie. Odată cu schimbarea vremii, oamenii îşi schimbau

17
 ţinuta vestimentară: „A trecut Sântămăria, să lepădăm pălăria!”, iar
păsările migratoare îşi încep călătoria spre alte tărâmuri mai calde, semn
că vara s-a călătorit.
În localităţile din sud-vestul Olteniei se ţin „Sărindare de obşte” numite şi
„Pomeni de vii”, desfăşurări ample pentru sănătatea familiilor, pomenirea
morţilor şi sfinţirea fructelor toamnei. Este o sărbătoare a bucuriei, a
celebrării recoltei, a transformării naturii în cultură, căci fructele şi
celelalte roade ale pământului s-au zămislit prin truda oamenilor. În
Moldova, sub influenţă catolică, este onomastica Mariilor, o zi de
aniversare a celor vii, căci Sântămăria Mare (15 august, Adormirea
Maicii Domnului) este destinată prinoaselor celor ce au trecut în lumea
drepţilor purtând acest nume.
Sfârşitul anului după tradiţiile viticultorilor, este pe 14 septembrie,
Cârstovul Viilor fiind denumirea regională a sărbătorii religioase numită
Înălţarea Sfintei Cruci, în amintirea semnului izbânzii pe care împăratul
bizantin Constantin l-a avut înaintea înfruntării vrăjmaşilor. Este o zi de
post aspru în care credincioşilor nu li se îngăduie să mănânce niciun fel
de aliment de culoare neagră sau care poartă pe el semnul crucii (nuci,
usturoi, peşte, castraveţi). Cel ce ţine post va fi ferit de boli şi de
necazuri, iar dacă într-un moment de grea încercare de peste an îşi va
aminti în ce zi a căzut Ziua Crucii, va trece cu bine şi va scăpa
nevătămat. Această sărbătoare este dedicată ofrandelor făcute din
roadele viei şi ale livezii pentru strămoşi şi totodată, este ultima din an în
care se mai pot culege plante de leac ce urmează a fi păstrate la icoane.
Femeile ştiutoare şi vracii puteau afla ce spun florile fiindcă ele prind grai
pentru câteva momente şi, înainte de a se usca şi pieri, îşi spun toate
tainele.
În calendarul popular această dată mai apare sub numele de Ziua
Şarpelui fiindcă se credea că este momentul în care toate gângăniile şi
jigăniile se ascund în pământ până la 17 martie, când patronul lor, Alexie
cel Cald, Omul lui Dumnezeu, le va elibera. Cei care voiau să aibă
putere în tămăduirea bolilor trebuiau să urmărească ”soborul şerpilor” şi,
prin forţă şi vicleşug, să le ia piatra scumpă pe care o poartă în guşă.
O prelungire interesantă a verii agrare este atestată în jumătatea de sud
a ţării, aceasta purtând numele de Vara lui Mioi sau Vara lui Sânmihai şi
fiind cuprinsă între 29 septembrie şi 14 octombrie. O veche legendă
spune că un om sărman l-a rugat pe Dumnezeu „să-i dea şi lui câta vară”
ca să-şi poată treiera grâul. În zonele cu climă mai blândă ale
Transilvaniei se spune că: „Vara lu’ Sânmihai, vara mică, e dată de

18
Dumnezeu să mai cosească cine n-a cosit tot şi să culeagă cucuruzu’.
Se-ncălzeşte parcă ar vrea să se întoarcă vara din nou!”. Încheierea
anului pentru agricultori coincide cu o altă sărbătoare dedicată Fecioarei
Maria, 1 octombrie, Acoperământul Maicii Domnului sau Pocrovul, pe
care bărbaţii o respectă prin nelucru la câmp pentru ca omătul să cadă
din belşug şi să ocrotească semănăturile de toamnă, femeile postesc
pentru ca Maica Domnului să le acopere (ocrotească) de năpaste şi boli,
iar fetele, pentru „a se vedea acoperite” (pentru a li se acoperi capul cu
belşugul părului şi apoi pentru a se înveli cu năframa de nevastă cât mai
curând).
Pentru ciobani sfârşitul verii este ceva mai timpuriu, adică la 15 august,
căci „La Sântămărie Mare tulesc olile la vale”, aşa încât în Vinerea Mare
(14 octombrie) sau de Sâmedru (26 octombrie), în funcţie de
caracteristicile zonale ale climei, ei socotesc începutul anotimpului rece
şi implicit sfârşitul anului pastoral. Ambele date se bucură de un mare
prestigiu în rândul creştinilor ortodocşi, în special al românilor: cea dintâi
este dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva ale cărei moaşte, prin
osârdia domnitorului Vasile Lupu, au fost aduse la biserica Trei Ierarhi
din Iaşi în anul 1641, devenind astfel ocrotitoarea Moldovei şi patroana
oraşului, iar la cea de-a doua este prăznuit Sfântul Mare Mucenic
Dimitrie Izvorâtorul de Mir, una dintre cele mai impresionante prezenţe
din panteonul creştin.
Ziua Soroacelor, sfârşitul anului pastoral, este marcat de o serie de
activităţi precum: încheierea socotelilor cu ciobanii tocmiţi la Sângiorz
(23 aprilie) şi tocmirea altora, organizarea de târguri de toamnă,
petreceri şi ospeţe câmpeneşti, aprinderea de focuri, oferirea de
prinoase din roadele toamnei (ajunul zilei Sfântului Dumitru mai poartă şi
numele de Moşii de Toamnă sau Moşii de Sâmedru) şi încercări
oraculare de a afla cum va fi vremea şi cât spor vor avea turmele.
În dimineaţa zilei Cuvioasei Parascheva, ciobanii căutau să vadă cum
s-au culcat oile: dacă stăteau grămadă, iarna urma să fie rea, dacă erau
împrăştiate, va fi uşoară; în noaptea de Sâmedru aşterneau o dulamă pe
pământ şi dacă se culca pe ea o oaie neagră, era semn că iarna va fi
bună, dar dacă oaia era albă, şi iarna avea să fie aspră şi plină de
nămeţi. Desigur că asemenea previziuni erau absolut necesare celor ce
aveau de străbătut distanţe foarte mari spre a duce turmele la iernat în
zone mai calde, dar este evident că în practicile citate rolul covârşitor îl
juca magia prin similitudine, nu numai observarea ritmurilor şi semnelor
naturii. Alte interpretări sunt rodul a generaţii de experienţă trăită în sânul

19
 naturii, de aceea pot avea un grad de credibilitate şi de valabilitate mult
mai mare: „Dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna începe curând şi se gată
iute, iar dacă e lună plină, iarna se începe curând şi se gată târziu: va fi
iarnă grea. Dacă se gată luna la Sâmedru, şi iarna se gată iute şi va fi
uşoară; de va fi însă lună plină, iarna va fi grea.”
Sub denumirea „Focurile lui Sumedru” putem afla şi astăzi în ţinutul
Muscelului tradiţii bogate, legate de viaţa pastorală şi de cultul morţilor şi
al fertilităţii. Printre protagonişti se numără şi copiii care primesc fructe
târzii de toamnă, must şi covrigi după ce rostesc formule de urare şi
strigături similare cu cele din Ajunul Crăciunului. Este un moment
impresionant în care familiile se adună pentru câteva ceasuri ca să
petreacă în jurul focurilor aprinse în răspântii, pe dealuri şi la marginea
cimitirelor, o sărbătoare ce aminteşte, deopotrivă, de invocarea spiritelor
din lumea de dincolo - cărora oamenii din vechime le mulţumeau pentru
recolta bogată, - cât şi de bucuria revenirii în sat a ciobanilor ce
hălăduiau mai bine de jumătate de an prin munţi.
În satele dunărene ale Doljului, se încheie tot de Sfântul Dumitru seria de
slujbe de pomenire a morţilor şi viilor începută la Lăsatul Secului de Paşti
cu petrecerea familiilor înfrăţite prin legătura sărindarelor. „Spargerea
sărindarului” de obşte este o tradiţie zonală ce îmbină praznicul pentru
morţi cu slujba de sănătate şi spor a gospodăriei şi cu petrecerile
familiale de la care sunt nelipsite ospăţul opulent, muzica şi jocul într-o
stranie încercare de împăcare cu ideea trecerii în „lumea fără dor”.
Un corespondent al tradiţiei amintite îl poate constitui Hramul de
Arhangheli ce se păstrează cu aceeaşi amploare şi rigurozitate în
întreaga Moldovă la data de 8 noiembrie, Soborul Sfinților Arhangheli
Mihail şi Gavriil. Şi aici, ospeţele familiale se împletesc cu praznicele şi
pomenile pentru morţi; se ţin slujbe de sănătate şi se aduc jertfe de
lumină la biserică pentru ca Arhanghelul Mihail, călăuzitorul sufletelor, să
le înlesnească şi să le lumineze tuturor calea fără întoarcere.
Moşii de Hranghel încheie în această parte a ţării manifestările dedicate
morţilor fiind, ca şi Moşii de Sâmedru, o sărbătoare ce marchează un
străvechi sfârşit de an cultic destinat strămoşilor şi vegetaţiei. Este
totodată o sărbătoare a întemeierii şi continuităţii dacă luăm în
considerare faptul că cei doi „voievozi ai cetelor îngereşti” sunt ocrotitorii
vieţii şi armoniei familiale. Atributele lor de-a dreptul impresionante îi
plasează în rândul celor mai prestigioşi sfinţi creştini. Arhanghelul Mihail
este cinstit de bărbaţi la data de 6 septembrie (Minunea sau Ciuda
Arhanghelului Mihail) ca fiind agricultorul exemplar, un fel de erou

20
întemeietor ce a încercat și a reuşit să-i scoată pe oameni de sub
puterea Satanei printr-o minune: slujindu-i cu jurământ timp de un an, a
arat trei brazde deodată şi a semănat tot atâtea holde. Tot el veghează
începutul unei noi existenţe căci femeile se roagă lui şi poartă amulete în
timpul sarcinii ştiut fiind că este învingătorul Avestiţei sau Samcei, una
dintre cele mai primejdioase reprezentări diavoleşti. Descântătoarele şi
vracii îl recunosc drept patron şi învăţător al lor, întemeietor al practicilor
de vindecare, de prelungire a vieţii şi de uşurare a morţii. La rândul său,
Arhanghelul Gavriil este un deschizător de drumuri căci a fost consacrat
în această calitate de istoria sfântă a lui Iisus ca vestitor al întrupării Lui
şi al mântuirii oamenilor. Ambii sunt sfinţi militari, „mai marii oştilor
îngereşti”, străjeri ai vieţii şi ai morţii, precum şi ai aştrilor cerului şi
veghează, la porunca lui Dumnezeu, întunericul Iadului spre a nu fi
slobozită iarna aducătoare de ger şi moarte, ci a o ţine în frâu şi a păstra
rânduiala anotimpurilor.
În această perioadă a anului, o serie de zile impresionantă prin numărul,
dar şi prin complexitatea semnificaţiilor magice şi rituale era dedicată
protejării împotriva incursiunilor terifiante şi păgubitoare ale lupilor.
Aceasta se deschidea cu un ciclu de trei sau patru zile, începând cu 24
septembrie şi numit Teclele, Teclele Berbecilor sau Berbecarii, urmat de
ziua Lucinului (17 octombrie) şi de altele două, Martinii de Toamnă (12-
14 noiembrie) şi Filipii de Toamnă sau Gădineţii (ce debutează la 14
noiembrie şi au momentul culminant pe 21 noiembrie, la Filipul cel
Şchiop), pentru ca, în fine, în plin Post al Crăciunului, în ziua de 30
noiembrie, Sânandrei Cap-de-Iarnă, să se încheie cu Ziua Lupului. La o
confruntare a calendarului pastoral cu cel bisericesc se poate lesne
observa, mai ales dacă vom compara denumirile lor şi rangul sfinţilor, că
nu toate aceste „zile oprite” sau primejdioase sunt sărbători religioase
marcante ceea ce ne face să presupunem că au o vechime mult mai
mare. Totuşi, ele au înglobat trei momente importante ale ciclului
hibernal: începutul postului Crăciunului (14 noiembrie), Intrarea Maicii
Domnului în Biserică sau Ovidenia şi Sfântul Apostol Andrei. De altfel,
ele nu au avut o răspândire generală şi, în principiu, se poate vorbi
despre zonele silvestre, despre cele pastorale şi de transhumanţă ca
fiind cele mai bogate în tradiţii legate de „zilele lupilor”. Mai mult decât
atât, denumirile zilelor, reprezentările mitice populare, dar mai ales
înfăţişarea, atributele şi istoria vieţii lor sunt departe de tradiţia Bisericii,
dezvăluindu-ne mai curând nişte spirite demonice străvechi, jumătate
oameni-jumătate fiare, ce-şi au sălaşele în sălbăticie şi stăpânesc

21
 asupra vieţuitoarelor, decât nişte sfinţi sau martiri preacuvioşi ai
creştinătăţii. Ceea ce este însă foarte interesant şi ne-a îndemnat să le
includem în rândul sărbătorilor de încheiere şi inaugurare, este faptul,
deloc întâmplător, că aceste săptămâni coincid cu debutul perioadei de
reproducere a temutelor carnasiere. Că oamenii satului tradiţional
românesc au observat şi au înţeles acest lucru o dovedesc interdicţii
precum: „... gunoiul nu trebuie dat afară din casă; el se strânge la un loc
până ce trec zilele Filipilor, căci dacă s-ar scoate afară, lupii ar scociorî
acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se ştie că lupii nu leagă, şi deci
nu se pot prăsi până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele
de Filipi” [23]. Credinţele şi actele de protecţie erau păstrate cu stricteţe
mai cu seamă de către femei, cu toate că, prin natura lucrurilor, nu ele
erau cele mai expuse întâlnirilor cu lupii. După asfinţit sau chiar întreaga
perioadă, ele nu torceau, nu coseau, nu împrumutau nimic, nu foloseau
obiecte cu dinţi, iar pe cele tăioase le legau rostind o formulă de
alungare a lupilor, în schimb, opăreau rufele cu leşie „ca să se pârluiască
gura lupilor” şi dregeau cu lut şi var gura sobei şi crăpăturile pereţilor
spre a le încleşta fălcile şi a le pecetlui ochii. Numele lupului nu era rostit
ca atare în tot acest timp fiindcă aceasta l-ar fi atras în prejma celui ce
săvârşea această încălcare, se utilizează eufemisme (Filipul Mare,
Martinul Mare) sau nume generice (gădineţ = sălbăticiune).
Animal totemic al dacilor şi al romanilor, lupul s-a păstrat în imaginarul şi
în miturile populare ca o reprezentare ambivalentă: pozitivă, ca arhetip al
războinicului neînfricat şi al tovarăşului loial, şi negativă, ca animal de
pradă extrem de primejdios pentru oameni şi gospodărie. Puţini cunosc
astăzi faptul că lupul este prezent în folclorul românesc în calitate de
animal-călăuză în lumea de dincolo, că el apare în basme ca fârtat
credincios şi atotştiutor al eroului şi că, în fine, atunci când se recurgea
la schimbarea numelui pentru alungarea bolilor unui copil, acesta primea
numele de Lupu, Lupaşcu sau Vâlcu.
Încărcătura mitică şi magică a acestor sărbători, precum şi marele
prestigiu de care s-au bucurat chiar şi după asimilarea valorilor creştine,
ba mai mult, remodelarea acestora din urmă în funcţie de „zilele lupului”
i-au îndemnat pe unii cercetători să vadă în această perioadă sfârşitul
anului civil după calendarul dacic, apreciind că ziua de 30 noiembrie, cu
tot cortegiul ei de credinţe şi practici similare sărbătorilor inaugurale, ar fi
putut fi pentru strămoşii noştri Anul Nou.

22
Vestigii şi efigii ale sărbătorilor
Crăciunul, cea mai fastuoasă şi mai aşteptată sărbătoare a românilor,
este pe cât de veche, pe atât de complexă ca rosturi şi semnificaţii. Ca
orice sărbătoare ce închide un interval spre a deschide un altul nou,
Crăciunul are câteva dominante ce se disting cu evidenţă: nu este o zi, ci
un ciclu de zile - douăsprezece la număr - ce prefigurează lunile anului
următor, are o pronunţată esenţă sacră subliniată de Naşterea lui Iisus
Hristos şi caracter augural, aşadar, este un timp învestit cu forţe
redutabile ce se cer adânc respectate şi atent invocate.
Asupra denumirii populare s-au oprit, de-a lungul timpului, mulţi
cercetători propunând origini ce nu se exclud, dimpotrivă, se
completează, subliniind uluitoarea sinteză culturală a sărbătorii.
Crăciun ar putea deriva de la latinescul <creationem> (creaţie), ce face
trimitere la semnificaţiile creştine: re-crearea, re-ordonarea universului
prin întruparea divinităţii cu promisiunea jertfei izbăvitoare pentru
omenire; ar mai putea fi pus în relaţie cu albanezul <kračon> (trunchi de
copac, butuc), ceea ce are un corespondent în practica arderii în
noaptea de Ajun a unui lemn uriaş care să împrospăteze forţele epuizate
ale soarelui sau, comparat cu termenii slavi <krt> şi <ciort> (spirit,
demon), ce ar putea vorbi despre vechimea unei reprezentări mitice pe
care creştinismul a încercat s-o estompeze, dându-i chiar o tentă
negativă.
Aşa cum se întâmplă în culturile tradiţionale cu majoritatea sărbătorilor,
s-a creat o imagine personificată a Crăciunului: un moş albit de vreme,
posac şi ranchiunos de cele mai multe ori, vicios câteodată. În legende,
el îşi persecută nevasta fiindcă i-a încălcat poruncile, iar în colinde, îşi
dispută întâietatea cu Iisus şi cu ceilalţi sfinţi. Nimic din dărnicia,
bonomia şi jovialitatea lui Moş Crăciun contemporan, atât de îndrăgit şi
de aşteptat de copiii de pe întreg mapamondul!...
În Antichitate, ultima lună a anului era foarte bogată în sărbători: între 24
noiembrie şi 17 decembrie se desfăşurau sărbătorile ce încheiau muncile
viticole, Brumalia, foarte populare în răsăritul Imperiului Roman fiindcă
înglobau şi Dionysiacele Mici (serbări dedicate lui Dionysos Tracus);
urmau apoi, între 17 şi 23 decembrie, opulentele desfăşurări carnavaleşti
dedicate Vârstei de Aur guvernată de Saturn şi două sărbători dedicate
cultului strămoşilor: Compitalia şi Larentalia. Anul se încheia cu o noapte
de veghe şi reculegere: Vigilia, pentru ca la 1 ianuarie, Kalendae
Ianuarii, să se serbeze intrarea în noul an civil printr-o serie de ospeţe,
schimburi de urări şi daruri, întreceri de cai şi acte de divinaţie.

23
 În anul 274 d.H., împăratul Aurelian a declarat ziua de 25 decembrie
Dies Natalis Solis Invicti, introducând astfel în mod oficial în Imperiu
cultul zeului oriental Mithra. Impunerea creştinismului a făcut ca această
zi să se păstreze în apusul Europei ca zi a naşterii lui Iisus Hristos, ştiut
fiind faptul că la data de 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la
întemeierea Romei) a avut loc recensământul lui Caesar Augustus,
eveniment pentru care, spun şi scrierile sfinte, Iosif şi Maria au fost
obligaţi să revină în Bethleem.
În Răsărit însă, Naşterea după Trup a lui Iisus a fost celebrată odată cu
Botezul (naşterea spirituală), conform ideilor Evanghelistului Luca.
Celebrarea celor două evenimente, Naşterea şi Botezul Mântuitorului, se
separă abia în secolele IV-V: în 354 Biserica Romană, în 375, în Biserica
din Constantinopol, iar în 378, în cea din Antiohia, declarând zilele de 25
decembrie şi respectiv 6 ianuarie ca sărbători de sine stătătoare, egale
ca importanţă. Totodată, Crăciunul este socotit până târziu, prin secolele
XVI-XVII ca început al anului bisericesc şi oficial civil, deşi nu era decât o
singură zi de repaus, precedată de o alta de impunere a postului strict şi
a slujbelor de rugăciune. Postul de patruzeci de zile este fixat, în Răsărit,
de către Sinodul de la Constantinopol abia în anul 1166.
Din această succintă istorie a sărbătorii reiese pe de o parte complexa ei
sinteză precreştin-creştină, cu multiple suprapuneri şi influenţe, precum
şi încercarea Bisericii de a întemeia pe cea mai prestigioasă perioadă a
anului una dintre sărbătorile definitorii pentru spiritualitatea creştină.
Aşadar, zilele cuprinse între Crăciun şi Bobotează au păstrat o seamă de
manifestări din fiecare sărbătoare antică: ospeţele, jertfa animalului-
simbol al belşugului - porcul - şi răsturnarea temporară a ordinii sociale
reflectată în jocurile cu măşti, de la Saturnalia; caracterul de moment
favorabil urărilor, vrăjilor şi ghicirii viitorului, de la Kalendae Ianuarii;
arderea focurilor purificatoare şi dătătoare de energii şi prepararea pâinii
rituale (colacul), de la cultul zeului solar Mithra şi vestigii ale zilelor
Compitalia şi Larentalia, în care se aduc ofrande pentru îmbunarea şi
invocarea spiritelor morţilor, despre care se crede că revin printre noi în
acest interval de timp.
Prestigiul sărbătorilor
Toate aceste vestigii antice, laolaltă cu alte elemente autohtone şi mai
ales cu cele creştine dau o configuraţie fascinantă sărbătorilor de iarnă
ale românilor. Numai aparent Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza sunt
doar descătuşări ale energiilor şi bucuriei, căci în satele româneşti, ele
sunt puse mai ales sub semnul sacralităţii.

24
Restricţiile alimentare, comportamentale şi ceremoniale (nu se consumă
alimente „de frupt”, adică de provenienţă animală, nu se organizează
petreceri şi nici nu se oficiază nunţi), prescripţiile în privinţa relaţiilor
familiale şi comunitare transpuse în gesturi îndătinate de bunăcuviinţă şi
respect (sărutatul mâinii părinţilor şi naşilor şi împăcarea cu toţi semenii
înainte de începutul postului), pomenirea morţilor şi ofrandele făcute din
primele preparate consacrate de sărbătoare, intonarea cântecelor de
vestire a Naşterii Mântuitorului (colindele) şi a celor de urare (plugușorul,
sorcova), purificarea prin foc şi apă concretizată în rituri îndeplinite în
momentele de maximă potenţialitate sacră de persoane învestite cu
asemenea forţe (preotul, ceata de colindători, bătrânii din gospodărie
sau capul familiei) sunt acte de o solemnitate aparte fără de care
echilibrul sărbătorilor nu ar exista.
Pe de altă parte, toate acele acţiuni - fie ele formule, invocaţii sau gesturi
- care ţintesc spre asigurarea bunăstării, armoniei şi împlinirii individuale,
familiale şi comunitare au la bază credinţa în cuvântul rostit şi în actul
înfăptuit într-un moment hotărâtor, ce trebuie să fie de bun augur, fiindcă
este timpul de cumpănă între trecut şi viitor, momentul tainic în care
lumea întreagă se primeneşte şi renaşte trăind la modul ceremonial
miracolul Naşterii Pruncului Dumnezeiesc.
Prin toate acestea, seria sărbătorilor hibernale a căpătat un prestigiu
deosebit în civilizaţia tradiţională românească fapt atestat atât de bogăţia
tradiţiilor şi obiceiurilor ce punctează fiecare zi în parte, cât şi cele care le
preced şi le succed, de răspândirea şi trăinicia practicilor şi credinţelor
străvechi pe tot teritoriul românesc şi de valenţele multiple pe care le au
(religioase, magice, augurale, divinatorii, economice).
Am putea spune că cele trei zile de mare sărbătoare - Crăciunul, Anul
Nou şi Boboteaza - pun cel mai bine în valoare rolul fiecărei categorii de
vârstă, al femeii şi al bărbatului, al agricultorului şi păstorului, în viaţa
tradiţională a satului românesc.
Cât despre spaţiul şi civilizaţia urbane, aici, alături de valorile tradiţionale
- destul de slab reprezentate - aflăm achiziţii moderne ce reconfigurează
sărbătorile propunând şi o altă ierarhie. Astfel, după o jumătate de veac
de comunism, cel mai prestigios pare a fi Ajunul Anului Nou (Revelionul),
urmat doar în ultimul deceniu de Crăciun, apoi Bobotează şi, în fine,
Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile şi Sfântul Ion, celebraţi mai ales ca patroni
onomastici.
Anul Nou, numit în Maramureş şi Bucovina „zi la anul”, iar în Banat
„Crăciunul Mic” sau „Fratele Crăciunului”, este covârşitor de important

25
 pentru orăşeni întrucât este perceput ca fiind „pragul” prin excelenţă al
trecerii peste care trebuie să păşească bine dispuşi, încrezători, „cu
dreptul”. Crăciunul rămâne, în acest fel, o sărbătoare petrecută în familie
sau între prieteni, fără însă a mai beneficia de tradiţii şi obiceiuri vii.
Oamenii ascultă sau privesc desfăşurarea acestora la televizor sau în
spectacole ce transportă viaţa satului în mediul urban, fac şi primesc
vizite, se felicită şi schimbă daruri ca semn al iubirii şi prieteniei, îşi
împodobesc casele cu brazi şi ghirlande (achiziţii ale civilizaţiei ce
datează de cel mult un secol), îşi trimit ilustrate cu felicitări sau - în cel
mai fericit caz - îi primesc pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun, personaje
mai curând comerciale decât tradiţionale, detronate într-o vreme de Moş
Gerilă...
Puţini mai ştiu câte ceva despre felul cum străbunicii şi mai ales
străbunicile aşteptau această mare sărbătoare, despre ceea ce am
putea numi „vrăji casnice” menite să aducă belşug, sănătate şi înţelegere
în familie, despre rolul de liant al vieţii săteşti al acestor vrăji şi despre
valenţele auspiciale, căci cine îşi mai pune astăzi întrebări neliniştitoare
precum: „Va fi anul ploios ori secetos?”; „Va rodi pământul, se vor prăsi
animalele de curte, vom avea spor în toate? Dar sănătate şi cumpene?”;
„Se mărită fata noastră în anul ce vine?”
Reminiscenţe ale încrederii în spiritul sfânt al sărbătorilor inaugurale par
să fie dorinţa de împăcare cu cei din jur şi petrecerile zgomotoase cu
ospeţe abundente, ca un fel de prefigurare a ceea ce românii îşi doresc
în viitor.

Minunata veste a Naşterii

În aşteptarea sărbătorilor
Am văzut deja că data de 14 noiembrie este socotită de calendarul
popular în rândul „zilelor lupilor”, ultima zi a Martinilor de Toamnă şi cea
dintâi a Filipilor, în vreme ce, calendarul creştin ortodox prăznuieşte pe
unul dintre cei dintâi ce au crezut în adevăratul Mesia şi L-au urmat:
Apostolul Filip.
Credinţele populare par să fi adoptat din tradiţia creştină numai numele,
multiplicând în mod impresionant o stranie divinitate pe cât de
capricioasă, pe atât de primejdioasă. Filipii vor fi fost în timpurile mitice
nişte spirite rătăcitoare; zdrenţăroşi şi înfometaţi, ce se ascundeau de
privirile oamenilor, însă, atunci când nu le erau respectate zilele, îi
poceau şi-i schimonoseau. Cel mai de temut era Filipul Şchiop care,
mânios pe fârtaţii lui că nu l-au aşteptat, apărea cel din urmă, într-una

26
dintre zilele de sărbătoare creştină pe care, prin prezenţa lui terifiantă, o
umbrea: Intrarea Maicii Domnului în Biserică sau Ovidenia.
Zilele Filipilor de Toamnă nu au avut, se pare, un interval riguros
statornicit fiindcă, aşa cum arată consemnările din secolele anterioare,
erau un fel de sărbători familiale moştenite. Orice tânără nevastă era
obligată să adopte de la soacra ei numărul de sărbători restrictive pentru
anumite munci şi, în cazul în care era unica fiică, să adauge acestora şi
pe cele ţinute de propria familie. Astfel Filipii par a fi nişte protectori ai
familiei, justificarea acestei caracterizări fiind şi denumirea mai puţin
cunoscută de Drăgostiţe motivată de realitatea naturală: în zilele târzii de
toamnă se drăgostesc lupii, iepurii şi alte sălbăticiuni care pot aduce
stricăciuni în gospodărie.
În treacăt, trebuie să notăm că seriei de zile cunoscute sub numele de
Filipii de Toamnă îi corespund altele, din Dulcele Crăciunului, la sfârşitul
lunii ianuarie şi începutul lunii februarie, ce poartă numele de Filipii de
Iarnă şi respectiv, Martinii de Iarnă, în total, cinci zile, precedate de ziua
altui stăpân temut al lupilor, Sâmpetru de Iarnă, sărbătorit la 16 ianuarie
(Închinarea Cinstitului Lanţ al Sfântului Apostol Petru). La rândul ei, data
de 14 noiembrie semnifică un început: cel al Postului Crăciunului, de
fapt, o etapă de purificare a trupului şi sufletului în întâmpinarea Naşterii
Mântuitorului.
Ca orice încheiere de etapă festivă dedicată permisivităţii totale (să
reţinem că între Sântămăria Mare şi Crăciun se instituie obligatoriu doar
două zile de post: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august
şi Ziua Crucii, 14 septembrie), ziua Lăsatului Secului de Crăciun se
înscrie în acelaşi tip de manifestări: petreceri cu mâncare şi băutură
(odinioară, cu puşti, pistoale şi chiote de veselie), vizite în familie,
întruniri ale tinerilor, cu muzică şi joc. Asemenea manifestări nu erau
doar simple excese ci marcau despărţirea de petrecerile îngăduite, ştiut
fiind faptul că postul tradiţional nu însemna doar interdicţii alimentare, ci
mai ales restricţii comportamentale, aşa încât abia din a doua zi a
Crăciunului tinerii şi gospodarii puteau să mai participe la aniversări,
petreceri şi hore.
Dezlănţuirile zgomotoase par să fi avut odinioară explicaţia în faptul că
încă din ajunul zilei Sfântului Dumitru lumea se umplea de spiritele
rătăcitoare ale morţilor neîmpăcaţi (strigoii), momentul de manifestare
maximă fiind Noaptea Sfântului Andrei; ulterior, asemenea zgomote au
fost percepute ca expresii ale veseliei şi rămas-bun de la sărbătorile
toamnei.

27
 O serie de alte acte rituale şi gesturi erau obligatorii pentru protejarea
familiei: femeile aveau grijă să încheie una dintre operaţiile de bază ale
prelucrării cânepei - meliţatul - şi să pună la adăpost meliţele fiindcă
acestea sunt „vehicole şi arme ale strigoaicelor”, să nu împungă (coasă)
în piele şi în pânză, pentru a ca gurile hulpave ale lupilor să nu devoreze
animalele şi să facă anumite vrăji împotriva păsărilor răpitoare care ar
putea să atace gospodăria. După cum lesne se poate observa, aceste
gesturi sunt puse și ele sub semnul magiei simpatetice și al mitologiei
belșugului căci toate țintesc spre conservarea și protejarea sporului
casei, esență intim legată de sfera femininului.
Începea tot acum perioada de temut pentru anumite boli (bubatul,
vărsatul sau varicela), de aceea, chiar dacă preparatele consacrate
acestei zile erau boabele de porumb fierte şi turtele coapte pe vatră,
copiilor nu le era îngăduit să le guste spre a nu se îmbolnăvi. Obligaţia
fiecărei gospodine de a împărţi aceste alimente este probabil tot o formă
de manifestare a sărbătorilor recoltei ce asigura în vechime pe de o
parte împăcarea sufletelor celor morţi ce au vegheat asupra recoltei, iar
pe de alta, o nouă recoltă, mai bună, întrucât ofranda se făcea chiar din
seminţele îngropate în brazdă de către gospodari înainte cu câteva
săptămâni.
Schimbarea regimului alimentar (instituirea rigorilor postului) impunea
operaţii pe care puţini le mai îndeplinesc astăzi: opăritul vaselor sau
chiar separarea acestora de cele utilizate ulterior, ba chiar înlocuirea
unor ingrediente de bază precum borşul utilizat la mâncărurile de dulce
cu altul de post, de fapt, împrospătarea fermentului cu o compoziţie
derivată din roadele anului abia încheiat. Spaima de spirite necurate era
atât de mare încât toate vasele în care acestea ar fi putut sălăşlui
acestea erau aşezate cu gura în jos pentru ca nu cumva, într-un moment
de ezitare sau de tentaţie, să fie folosite pentru încălcarea postului. La
toate acestea se adăugau rigorile impuse de „zilele lupului” pe care, în
zonele conservatoare, gospodinele le mai respectă cu stricteţe.
Am putea afirma că această zi este un început în sine, o etapă de
deschidere către sărbători, dar şi pragul trecerii într-o perioadă critică,
hotărâtoare pentru viitorul tuturor, una dintre cele care sunt încărcate de
forţe care, deşi vag definite, pot fi benefice sau malefice în funcţie de
comportamentul nostru. În ţinutul cuprins între Pădurenii Hunedoarei şi
Banat, femeile spun şi astăzi că dacă intri în Postul Crăciunului „cu inimă
bună” (împăcat şi cumpătat), sărbătorile şi începutul anului îţi vor merge
în plin, dar dacă vei avea momente şovăielnice, anul pe care îl aştepţi va

28
fi sinuos, cu multe cumpene şi restrişti.
În satul tradiţional românesc perioada aceasta era consacrată şi vârstei
tinere: pentru fete începea „întrecerea meşteşugului mâinilor”, adică
şezătorile destinate pregătirii ţinutei sărbătoreşti, iar pentru feciori era
debutul integrării în ceata de colindători, cu toate cerinţele stricte legate
de condiţia de emisar al Înnoirii.
Crăciunul, „cea mai aşteptată şi cea mai văzută zi din an”, precum şi
sărbătorile ce-i succed, s-a bucurat dintotdeauna de respectul şi de
preţuirea tinerilor fiindcă, aşa cum vom vedea, ei sunt nu doar
protagoniştii amplelor desfăşurări festive, ci mai cu seamă beneficiarii
sacralităţii pe care o implică.
Dacă intonarea colindelor este cu desăvârşire oprită până la această
dată (se crede că celui care încalcă interdicţia „îi ies puşchele pe limbă”
şi că se răstoarnă ordinea anotimpurilor!), începând din prima zi a
postului acest lucru este îngăduit, ba mai mult, în Transilvania, zonă
păstrătoare a tradiţiei colindatului de ceată, aceasta se constituie şi
feciorii încep pregătirile (organizare, găsirea unei familii-gazdă,
rememorarea repertoriului).
În timpuri nu prea îndepărtate de noi, atunci când portul era o marcă a
apartenenţei la un anumit grup bine definit de tradiţia locului, frenezia
pregătirilor le cuprindea mai ales pe fete. Chiar dacă veşmintele se
supuneau unor dominante prin croială, cromatică, ornamente şi
accesorii, acestea erau într-un fel nepereche: fiecare fată căuta să se
distingă de suratele ei într-un fel anume, fie prin măiestria motivelor
brodate, fie prin îmbinarea acestora sau prin îndrăzneala culorilor aşa
încât, în zilele de sărbătoare, înfăţişarea lor să surprindă şi să atragă prin
acest limbaj simbolic plin de strălucire. Niciun efort nu părea să fie prea
mare pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat, de aceea, în
serile lungi de sfârşit de toamnă, ele se străduiau să „înscrie cu slove
meşteşugite” adevărate descântece de dragoste menite să le facă
admirate şi dorite. Adesea, pentru ca nimeni să nu le poată fura
meşteşugul, fetele „înfloreau” două cămăşi: în văzul tuturor, în şezătoare,
se ivea una ce nu părea să surprindă prin nimic, dar într-ascuns, departe
de privirile tuturor, pregăteau cu înfrigurare o alta, cum nimeni nu mai
văzuse până atunci.
Tinerii păstrau aşadar un echilibru între ceea ce nu le era îngăduit şi
pornirile năvalnice ale vârstei şi firii lor mulţumindu-se, în locul horelor
duminicale şi al altor petreceri, cu întâlnirile discrete din şezători, strict
supravegheate de gazde şi de părinţi. Şezătoarea, această adevărată

29
 instituţie cu multiple funcţii sociale şi-a pierdut în ultimul veac prestigiul,
locul ei fiind luat de căminul cultural, întrunirile familiale în jurul gazetelor,
apoi al radioului şi televizorului. Şezătorile se reiau în zilele noastre ici-
colo, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, căci pregătirea acestora
este de neconceput într-un alt cadru.
Un asemenea prilej este sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei
(Sântandreiul sau Indrea) despre care se poate spune că reuneşte, prin
toate datinile şi tradiţiile de o bogăţie impresionantă, toate grupurile de
vârstă, gen şi statut marital ale comunităţilor săteşti.
O sărbătoare marcantă
Puţine sunt, în tradiţia românească, sărbătorile ce au o asemenea
complexitate, manifestată în credinţe şi practici de o vechime
incontestabilă, răspândite pe întreaga arie românească şi atât de bine
păstrate aşa cum este ziua de 30 noiembrie.
În ce calendar putem include Ajunul Sfântului Andrei şi ziua acestuia?
Sunt acestea sărbători pastorale ori pot fi incluse în calendarul muncilor
casnice? Fac parte din cultul morţilor sau sunt mai degrabă destinate
acţiunilor magice de aflare şi influenţare a norocului în dragoste şi
căsnicie? Nu putem da un unic şi ferm răspuns la toate aceste întrebări
fiindcă, Sântandrei Cap-de Iarnă, ca orice sărbătoare de sfârşit şi de
început, este din toate câte ceva.
Pe de altă parte, dacă majoritatea datelor din calendarul românesc au
doar câte o denumire creştin religioasă şi una populară, acestor zile le
sunt ataşate numeroase altele ce vorbesc despre atributele sacre şi
despre prestigiul ei zonal. Astfel, ziua de 29 noiembrie este închinată
Sfinţilor Mucenici Paramon şi Filumen, însă este mai cunoscută sub
numele de Ajunul Sfântului Andrei, a cărui sărbătoare debutează cu
Noaptea Strigoilor, iar următoarea, cea a Apostolului celui Întâi Chemat
este numită şi Ziua Lupului, Gădineţul Şchiop, Ieşirea (încheierea)
Filipilor de Toamnă sau Moş Andrei. O altă valenţă creştină a zilei de 30
noiembrie este cea de ocrotitor al României, acesta fiind cel care i-a
creştinat pe locuitorii ţinuturilor danubiano-pontice.
Prestigiul incontestabil al Sfântului Andrei se datorează faptului că el a
fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos, originar din
Betsaida (oraş din provincia Galileea, aproape de Capernaum), el era
pescar, ca şi tatăl său, Iona, şi fratele său Şimon (devenit Apostolul
Petru). Scrierile evanghelice spun despre Andrei că a pornit în căutarea
lui Mesia şi că, într-o bună zi, după ce s-a statornicit în preajma lui Ioan
Botezătorul, el L-a văzut pe Mântuitor şi a fost primul căruia i s-a îngăduit

30
să vadă unde locuieşte. Andrei a primit de la Hristos puterea de a lega şi
dezlega păcatele oamenilor, iar după primirea botezului Duhului Sfânt (la
cincizeci de zile după Înviere), prin tragere la sorţi, i-a revenit misiunea
de a da vestea cea bună a Mântuirii omenirii în Bitinia şi Pont, în
ţinuturile din jurul Mării Negre, în Sciţia şi mai apoi în Asia. Sfântul
Apostol Andrei şi-a continuat drumul prin Peloponez, iar în oraşul Patras
din provincia Ahaia, „Dumnezeu i-a rânduit să încheie ostenitoarea sa
lucrare prin stingere mucenicească”; aici, locuitorii l-au batjocorit şi l-au
răstignit cu capul în jos pe o cruce făurită din lemn de măslin în forma
literei „X”. Acest instrument al caznelor sale îi poartă şi azi numele,
străjuind intersecțiile periculoase, mai cu seamă cele în care se întretaie
drumuri mari şi grele.
Cinstit atât de Biserica de Răsărit, cât şi de cea romano-catolică, Sfântul
Apostol Andrei este una dintre figurile proeminente ale creştinismului.
Din anul 1997, prin osârdia Înalt Preasfinţitului Mitropolit Daniel al
Moldovei şi Bucovinei şi prin bunăvoinţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit
Nicodimos de Patras, o parte a moaştelor sfântului au rămas în oraşul
Galaţi, ca o recunoaştere a calităţii lui de misionar şi ocrotitor al
ţinuturilor de la Dunărea de Jos.
Tradiţiile orale spun despre Sfântul Andrei, că a fost un copil abandonat
într-o albiuţă pe apă şi apoi a fost crescut de o familie. Într-o zi l-a
împuşcat - din greşeală - pe tatăl său crezând că este un hoţ; mergând
să se spovedească la doi preoţi, aceştia i-au spus că e bun de aruncat în
foc, de aceea i-a ucis. Ajungând la un călugăr, acesta l-a închis într-o
groapă şi a aruncat cheia în apă. L-a regăsit după 100 de ani şi l-a trimis
în lume cu doi desagi plini cu piatră împovărându-i umerii şi cu cinci oi
albe şi cinci negre. Călugărul i-a spus să nu se întoarcă până nu se vor fi
transformat oile albe în negre şi invers; pe drum, Andrei s-a întâlnit cu un
criminal pe care, ucigându-l, şi-a răscumpărat toate păcatele şi a devenit
sfânt [23].
S-ar putea ca această naraţiune să transpună, într-o manieră simbolică,
atât tradiţii de crono-meteorologie arhaică precum: Sfântul Andrei este
„cap de iarnă”, din acest moment „ziua începe să crească cât un bob de
mei” (de aici simbolistica alb-negru, lumină-întuneric), dar şi tradiţii
creştine, legate de misiunea pe care Mântuitorul i-a încredinţat-o
Apostolului Andrei, numit şi Cel Întâi Chemat, aceea de a-i păstori pe
credincioşi. Mai probabil este însă ca Sântandrei, Moş Andrei sau Indrea
să fie o divinitate foarte veche a timpului hibernal dominat de lup ca
animal emblematic, peste care să se fi suprapus atributele creştine ale

31
 Apostolului Andrei şi ale Sfântului Andrei Cretanul, autorul canonului
mare al slujbelor de post.
Oricum ar fi, ca şi ceilalţi doi apostoli, Filip şi Petru, Andrei rămâne, la
rândul său, un stăpân al fiarelor sălbatice foarte temut căci în ajunul
praznicului său, el „le slobozeşte să umble pe la toate răspântiile şi pe
toate drumurile, cu soroc a mânca vitele celor ce n-au păzit
sărbătoarea”. Ca şi în alte nopţi vrăjite (Sânvăsâi, Bobotează, Sâmpetru
de Iarnă), acum animalele prind grai, dar nimănui nu-i este îngăduit să le
asculte sub pedeapsa cu moartea! Această credinţă se leagă de esenţa
puternic marcată de sacru a acestui moment de cumpănă: ca orice zi de
prag, ea se vesteşte printr-o reproducere la scară redusă a haosului
primordial: cerurile se deschid, spiritele morţilor hălăduiesc alături de cei
vii, iar strigoii şi strigoaicele (hoţii de mană a laptelui şi câmpului) se
adună în soboare şi se iau la luptă.
Este greu de spus câte din aceste credinţe venite din profunzimile
gândirii mitice mai sunt păstrate ca atare şi repovestite în aceste nopţi şi
zile de pomină, dar în virtutea datinilor şi a obiceiurilor destinate să
atenueze forţa lor negativă, oamenii mai respectă încă anumite interdicţii
şi prescripţii ce se adaugă celor despre care am vorbit în contextul
Filipilor.
Ziua Sfântului Andrei este păstrată cu atâta străşnicie în toate ţinuturile
româneşti, încât, încă în urmă cu mai mult de un secol, se spunea în
Moldova că poţi „să munceşti în orice zi, cât de mare, numai în această
zi să serbezi”. Evident, este o exagerare căci nu este vorba despre toate
tipurile de munci, ci mai cu seamă despre cele casnice feminine (tors,
cusut, măturat) şi nici despre întreaga zi. În jumătatea de sud ţării nu
atragerea lupilor constituie pericolul la care se expun cei ce nu respectă
aceste interdicţii, ci bolile, de la ciumă la simple dureri de cap („Cine
toarce capătă o huială de cap, un sfârâit ca acela al fusului”…) [12].
Cum, potrivit credinţelor, zilele despre care vorbim sunt puse şi sub
semnul unor incontrolabile şi devastatoare incursiuni ale morţilor,
gândirea magică arhaică a generat o serie de practici care pot fi astăzi
socotite stranii.
Dacă ne referim la zonele şi aşezările pastorale din Transilvania, nu este
exagerat să afirmăm că, până în zilele noastre, oamenii se dovedesc
foarte pricepuţi în ceea ce am putea numi „magie casnică” deprinsă de-a
lungul a generaţii de observare a naturii, de temeri şi de acumulare de
experienţă, dar şi de încredere în puterea unor plante şi elemente de a
alunga spiritele vrăjmaşe: „De Sânandrei nu toarcem, nu împletim, nu

32
umblăm cu lână, că ne mănâncă lupii oile. Atuncea fac împreunarea
lupii. Pârluiam hainele în râu şi turnam leşie fiartă şi le opăream să să
opărească gura la lupi!”
Sarea, „aurul alb al magicienilor” şi antidotul universal al deochiului şi
răului de orice fel, focul şi ceara curată sfinţite în biserică, alături de
cânepă, mac şi usturoi slujesc îndeplinirii unor gesturi de protecţie ce
închid într-un cerc magic întreaga gospodărie: animalele sunt înconjurate
cu seminţe de mac ori cânepă, se ung uşile cu usturoi, se lipesc între
coarnele boilor lumânări aprinse sfinţite şi se descântă un drob de sare
care apoi este îngropat sub pragul staulului şi dat animalelor în ziua de
Sângiorz.
Ce puteri le sunt recunoscute plantelor enumerate şi în virtutea căror
tradiţii, iată întrebări ale căror răspunsuri ne conduc, de la teama de lupi,
la cea de strigoi şi de morţi neliniştiţi şi nocivi.
Macul, cânepa şi usturoiul sunt prezenţe vegetale nelipsite din practicile
funerare. Presărate în sicriu sau în jurul mormântului, ele au rostul de a
ţine departe şi chiar de a anihila spiritele nehotărâte să treacă definitiv în
„lumea de dincolo”, dar mai ales pe acelea ale celor bănuiţi încă din
timpul vieţii că ar fi în stare să aducă sterilitate, cu alte cuvinte, să ia
belşugul grânelor şi sporul laptelor animalelor.
De asemenea, proprietăţile lor farmacopeice nu sunt deloc de neglijat.
Macul (Papaver somniferum), recunoscut opiaceu, era utilizat din
vechime ca sedativ, analgezic şi somnifer, în vreme ce cânepa (mai ales
specia Canabis indica, mult mai puţin cea autohtonă, Canabis sativa)
este unul dintre psihotropele şi halucinogenele cele mai cunoscute, cu
atestări interesante în cadrul riturilor postfunerare ale tracilor
consemnate de istoricii antici.
Într-un planul simbolic, cele două plante prezintă şi alte înţelesuri: macul
semnifică invazia prin număr, proba separării şi sortării lui este una a
răbdării, concentrării şi supunerii căreia nu oricine îi poate face faţă, iar
cânepa textilă (Canabis sativa) cultivată la noi până de curând este o
plantă culturală prin excelenţă ale cărei “chinuri” de transformare din
sămânţă în veşmânt slujeau, în anumite circumstanţe, tocmai alungării
relelor.
Dacă ar fi să explicăm ce se urmărea prin utilizarea acestor plante ca
antidoturi magice ar trebui să ţinem seamă de toate cele trei aspecte.
Dincolo de rigoarea cerută la îndeplinirea riturilor funerare şi
postfunerare, se căuta, la asemenea sărbători, înşelarea spiritelor rele,
îmbătarea, adormirea şi amorţirea lor, întrucât, deşi imateriale, acestea

33
 erau socotite nişte prezenţe înzestrate cu lăcomie şi tenacitate multă, dar
cu minte puţină, aşadar nu puteau fi înfrânte doar prin cunoaştere şi
acţiune magică, ci mai ales prin perspicacitate şi uneori chiar viclenie.
Cât despre usturoi, acesta pare să fie o pavăză vegetală redutabilă
împotriva răului de orice esenţă întrucât îl aflăm, cum am văzut, în
practici menite să ţină lupii departe de gospodării, dar şi în cele de
apărare împotriva duhurilor rătăcitoare. Iată, în acest sens, cum erau
„întâmpinaţi” strigoii prin Bucovina sfârşitului de secol XIX: „Ca să nu se
întâmple în gospodării răutăţi din pricina strigoilor, mama ungea cu
usturoi clampa uşii, scara, stâlpii hornului, câhleaţa, crucile de la fereşti,
boii şi vacile la coarne, meliţoiul şi meliţuca, cleştele, cociorva, lada şi
toporul, iar noi căsaşii mâncam mujdei… şi ne ferea Dumnezeu de
strigoi” [21]. La prima vedere usturoiul era preferat altor plante fiindcă pur
şi simplu strigoii „nu pot suferi mirosul” şi de aceea nu mai cutezau să se
apropie de casele îmbibate cu această aromă… Din nou ne aflăm în faţa
imaginii monstrului rău, dar prost, ce cade pradă propriilor slăbiciuni sau
se trădează din nimic, lăsând loc practicilor de exorcizare atât de simple
încât par la îndemâna oricui.
Şi totuşi, privind către alte segmente ale culturii populare, aflăm lucruri
fascinante despre acest condiment vegetal şi anume că este prezent şi
la alte date din calendarul tradiţional (Moşii de Iarnă sau Moşii de Piftii, în
a opta săptămână după Crăciun, Ajunul Sfântului Gheorghe, 22 spre 23
aprilie, altă noapte de “efervescenţă” a strigoilor, şi de Rusalii), precum şi
în practicile de vindecare şi în cele de asumare a unor calităţi vrăjitoreşti,
în cele de ghicire a ursitei şi de protejare a persoanelor aflate în pragul
unei hotărâtoare schimbări de statut (nou născutului nebotezat i se pun
“grăunţe” de usturoi la capătul feşei şi în vecinătatea leagănului, iar
mireasa trebuie să poarte în pantofii cu care merge la cununie trei fire
din aceeaşi plantă spre a fi ferită de rele).
Să mai adăugăm şi o interdicţie alimentară ce pare să lămurească întru
totul consacrarea usturoiului ca plantă magică: „De Ziua Crucii nu se
mănâncă nimic ce are cruce: usturoi, nucă, perjă, peşte că are cruce în
cap.”, precum şi lamentaţia Ielelor cuprinsă în descântece: “De n-ar fi ai
şi rostopască/ Toată lumea ar fi a noastră!”. Aşadar, usturoiul sau aiul,
cum i se mai spune regional, poartă semnul sfinţeniei, crucea, „arma cea
mai puternică a Domnului Hristos şi a omului” împotriva duhurilor morţii.
Ca şi în cazul celorlalte plante, trebuie să adăugăm la această
simbolistică figurată de mit pe cele ce ţin de medicina empirică, usturoiul
fiind înzestrat cu atribute esenţiale între care cele antiseptice şi

34
profilactice, dar şi de reglare a tensiunii arteriale.
Numai astfel putem explica dăinuirea unei tradiţii precum „Păzitul
Usturoiului” în sudul Moldovei, un tip special de şezătoare - singura
petrecere îngăduită atât maturilor cât şi tinerilor în Postul Crăciunului - ce
îmbină demersurile destinate asigurării protecţiei despre care am vorbit,
cu practicile de ghicire şi chiar de influenţare a norocului în dragoste şi în
căsnicie. Întrunirile acestea sunt găzduite de un număr restrâns de
gospodării - 7, 9 sau 13 - protagoniştii fiind stăpânii acestora. Ei aşează
pe masă usturoiul alături de tămâie, smirnă şi făclii păstrate de la Paşti,
iar în alte locuri, de pâine, busuioc şi rachiu. Este de fapt o noapte de
veghe rituală, în cursul căreia se consuma un preparat tradiţional: julfa
sau jolfa (local numită şi „pelincile sau scutecele Domnului”), o plăcintă
umplută cu fiertură de cânepă pisată. Astăzi aceasta a rămas doar în
amintirile vârstnicilor, fiind înlocuită cu alimente de post ce se consumă şi
cu alte ocazii: boabe de porumb fiert cu sare, colarez (fiertură din făină
de grâu) sau dovleac copt. Am putea vedea în această tradiţie zonală o
reminiscenţă a unui cult al plantelor magice, întrucât ea vorbeşte într-un
mod foarte interesant despre o comuniune între planul uman şi cel
vegetal. Oamenii, în special cei tineri, „slujesc” usturoiul făcător de
minuni într-un interval foarte primejdios pentru păstrarea calităţilor lui, cel
în care strigoii devin atât de puternici şi îndrăzneţi încât se bănuieşte că
ar putea să-şi însuşească antidotul de care se feresc şi pe care îl urăsc
cel mai mult... Chiar şi o singură atingere a plantei, cu atât mai mult furtul
ei, poate duce la anularea virtuţilor, de aceea nu doar prin nesomn, ci
printr-o vigilenţă continuă, toţi cei prezenţi trebuie să participe la această
noapte magică într-o atitudine de seriozitate şi respect desăvârşite. În
zori, fiecare primeşte o parte din usturoiul păzit pe care îl va păstra fie ca
ingredient cu sporite calităţi magice, eficient mai cu seamă în
descântecele de dragoste, dar şi în cele de însănătoşire, fie ca amuletă
apărătoare de rele la drum lung sau aducătoare de noroc pentru fetele
ce ies prima oară la horă.
Întocmai ca în noaptea de Sânvăsâi (Noaptea Anului Nou), fetele şi
flăcăii „îşi caută de ursită”, adică încearcă să ghicească cine le este sortit
şi peste cât timp se vor căsători. Cele mai multe sunt mai curând jocuri
sau ghicitori auspiciale bazate pe analogii transparente, din care nu
lipsesc hazardul şi nici umorul, decât vrăji propriu-zise. Iată câteva dintre
cele mai răspândite: număratul parilor din gard şi legatul celui de-al
şaptelea urmate de o interpretare prin comparaţie (strâmb-răutăcios,
noduros-bătrân, drept-tânăr, cojos-bogat, crengos-văduv), invocarea şi

35
 lovirea animalelor ale căror strigăte vestesc numărul de ani până la
căsătorie, scrutarea imaginii în oglinda străjuită de două lumânări sau în
apa fântânii pentru a vedea chipul viitorului soţ şi multe altele. Încrederea
în aceste practici mai are şi astăzi ecouri şi, drept mărturie, cităm
relatarea - plină parcă şi acum de emoţie - a unei bătrâne dintr-un sat
băcăuan: “Am fost şî io în noaptea ceea să păzâm usturoiu’ la Ghiţî
Gligoraş: era Anica fatî mari! Era ţaţa Anica asta a lu’ Ispirachi mai mari
ca mini cu şapti ani. Şî zâci ţaţa Ileana lu’ Gligoraş:
- Ia duceţi-vă, fa, la oi! Duceţi-vă şî videţi pi cari oaie puniţi mâna!
Şî ni-a dus acolo în ocol. Am pus toati mâna: a mè iara cu nişti puchiţăi
pi obraz, da’ tânără! (A’ nieu îi mai mic cu v’o doi ani!). Da’ ţaţa Anica o
pus mâna pi iadă! (Ţî l-o luat pi Ispirachi cu opt ai mai nic ca ia!). Ţî iera
ţî fetili Ioanii lu’ Ceapă: Pavilina ceia o pus mâna pi-o oaie bătrânî ţî-i
curge ţî ochii!... (Ţ-aţa o luat unu’: bătrân!...). Ţî baba o vinit cu
lumânarea:
- Ia sî videm pi ci-aţ’ pus mâna! Ţâneţi ghini di oaie ca sî văd io cumu-
i!...”
În „şezătorile de băiete” (fete aflate în pragul căsătoriei), în Bistriţa-
Năsăud, acestea erau învăţate să prepare o pâine rituală: „turta lui
Indrei” din compoziţia căreia nu lipseau, desigur, apa neîncepută, sarea
şi macul. Această vrajă de dragoste era însă cu mult mai complicată,
fetele trebuind să dovedească nu numai curiozitate, ci mai ales voinţă şi
chiar rezistenţă. Prepararea cerea curăţenie trupească şi sufletească
desăvârşită: fetele se primeneau, ţineau post negru şi nu vorbeau, apoi
îşi pregăteau un aşternut nou, însă suficient de sumar ca să nu le
asigure un somn profund, ci să le păstreze într-o stare de semiveghe
spre a nu-şi uita visul. Experienţe astfel trăite marchează şi astăzi
amintirile femeilor de pe Valea Bârgăului, vrând parcă să convingă pe
cele ce le-au uitat sau le nesocotesc de importanţa zilei de Indrei în viaţa
de odinioară a satului:
„... n-am mâncat nimnica în zuua-ceea, la Indrei, să videm ce fac iele fac
şî ieu (macar că ieu ieram mai mică decât iele!).
Şî venim sara şî... - nemânca’, nenimnica! - pe cân’ ne-am strâns în cas’-
am făcu’-o turtă din noo linguriţă de sare şî noo de fărină ş-am pus şî
sămânţă de mac! (Io ieram ca de cin’spre’ce ai, da’ ieram curioasă să
văd că ce jisăz!) Şî am mâncat di trii ori din turt’-aceea, da’ n-am putut-o
mânca tătă, c-o fo’ prè sărată. M-am displetit pe partea dreaptă ş-am dat
de trii ori cu ceaptănu’ cum or zâs iele şî m-am culcat cu doo feţă de
masă un’e nu s-o culcat nime’ pân-atunci: cu una să mă-nvălesc şî pe

36
una să mă culc! (Şî noaptea visăzi că-ţi vin’e ursâta ş-îţ’ dă apă!).
Io am jisat c-o vinit on cal şchiop, on cal şarg, şchiop şî mni-o zâs: <Un’e
meri, Ioană?>; io zâc: <La soru-mea!>; <Hai, suiă-te pe mine că te duc
io!>; <Cum să mă duci tu pă mine, că tu nu-mi trebuiăşti!>. Da’ m-am
urcat călare pă cela cal şî l-am loat acasă şî l-am legat! ... Şî la toamna,
la anu’, io m-am măritat! Şî calu’ mnieu o fo’ şarg, c-o fos’ mai bătrân şî
şchiop (şî şchiop ie ş-în zuua de az’!). Ş-acela o fo’ bărbatu-mneu! Şî
celea o jisat, şî care ce-o jisat, aşa s-o măritat!”.
Forţa de prevestire şi de prefigurare a zilei Sfântului Andrei transpare şi
în alte tradiţii păstrate chiar şi în mediul urban. Încolţirea grâului din anul
respectiv semănat în preziua sărbătorii sau înverzirea ramurii de pom
fructifer arăta fiecărui membru al familiei cât de norocos şi de sănătos va
fi. Această practică, atestată în Muntenia şi Oltenia pare să se fi extins
fiind un fel de emblemă modernă a sărbătorii, alături de aniversările
onomastice mult mai vesele decât ar fi îngăduit odinioară viaţa
tradiţională rurală.
Nici ghicitorile erotice nu se poate spune că s-au pierdut iremediabil
fiindcă adolescentele de astăzi au grijă să-şi pună sub pernă o stea de
hârtie tăiată în şase sau opt colţuri pe care scriu fie nume de băieţi, fie
denumiri de ocupaţii, de oraşe şi, mai recent… de ţări îndepărtate din
care visează să le vină peţitori. Colţul pe care îl îndoaie în somn
prevesteşte ceva în legătură cu viitorul soţ, informaţii mult mai concise,
deloc simbolice, ci mai curând confirmări ale aspiraţiilor lor…
Între tradiţiile pierdute, ar fi interesant de menţionat prepararea unui
aliment ce avea şi rosturi rituale: „covaşa”, de fapt, o băutură fermentată
şi îngroşată, foarte asemănătoare cu braga, preparată din făină de
porumb şi grâu. Pe lângă faptul că era o băutură îngăduită de post
(băuturile alcoolice de orice fel sunt excluse în acest interval), câteva
detalii privind obligativitatea preparării şi consumului ei o plasează între
alimentele consacrate zilei de Sfântul Andrei. Aşadar, „covaşa” se
prepara de către gospodinele din Moldova în ajunul sărbătorii, era lăsată
să fermenteze toată noaptea, în zori era fiartă pentru a deveni mai
consistentă, apoi, înainte chiar ca membrii familiei s-o fi gustat, se
împărţea vecinilor existând credinţa că „pomana aceasta se face ca
vacile să fie lăptoase, iar laptele să fie smântânos” şi că „fiecare om este
dator să mănânce covaşă în această zi pentru ca să fie ferit de strigoi”
[23]. Iată că revenim mereu la câteva dintre preocupările ţăranilor
români: păstrarea sporului şi belşugului casei, protejarea împotriva
„hoţilor de mană”, dar şi aducerea ofrandelor din recolta anului ce se

37
 încheia.
Hrana de post nu era doar o renunţare impusă şi asumată, ci se lega -
prin esenţele ei naturale şi solemnitatea rituală a actului preparării şi
consumării - de tot ceea ce era determinant în viitor pentru viaţa
individuală şi familială, ba chiar şi comunitară.
Nu-i lipsesc zilei de Sfântul Andrei nici semnele meteorologice pe care
astăzi puţini le mai ştiu citi şi lua în seamă. Acestea se referă nu numai la
iarna pe care o deschide - „dacă cerul va fi întunecat, dacă va ninge sau
va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele” -, ci şi pentru întreg anul:
„Se ia o crăcuţă verde de măr, se pune în apă şi se lasă până la Sfântul
Vasile; dacă înfloreşte, e semn că anul viitor este roditor.” sau „În ziua de
Sfântul Andrei să cauţi gogoşi de tufă (ristic); dacă vor fi pline, anul
următor e ploios” [12].
Având în mod evident o serie de caracteristici dominante ale sărbătorilor
inaugurale, Sântandreiul tradiţional românesc se defineşte ca aparţinând
acestei categorii, cu toate că se plasează către sfârşitul anului.
Să fi fost cândva, în străvechime, 30 noiembrie începutul anului? Greu
de demonstrat, dar şi mai greu de contestat!... Cele câteva pagini pe
care le-am dedicat acestei sărbători nu fac decât să-i motiveze, pe cât
posibil, prestigiul datorat esenţei sacre şi să înfăţişeze complexitatea şi
vigoarea tradiţiilor păstrate ce tind să o detaşeze de întreg ciclul hibernal.
Un moş bun al tuturor
„Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, care stă alături
de Părintele Ceresc, în stânga Lui, şi în noaptea către Sfântul Vasile,
Dumnezeu şi cu Sfțntul Neculai stau la masă, arătându-se lumii în
lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori.”
„Dumnezeu /.../ a pus străjer la miazănoapte pe Sfântul Nicoară, şi la
miazăzi pe Sfântul Toader, ca să ţie calea Soarelui şi să-l abată din cale.
/.../ Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân-
Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr şi are
cai, dar Sân-Nicoară n-are cai şi e bătrân” [16].
„Prin Bucovina se zice că Sfântul Neculai a oprit chiar apele potopului
care căutau, după învăluirea pământului şi prăpădirea lumii, să înece şi
corabia lui Noe.”
„Sfântul Nicolae e milostiv faţă de săraci, ajută văduvele şi orfanii şi
dăruieşte bani tuturor oropsiţilor. Dătător de bogăţie, de noroc tuturor, dă
mai ales noroc fetelor sărace, pe care le mărită” .
„Se spune că Sfântul Nicolae a fost corăbier, îndeletnicindu-se cu
negoţul pe apă şi prinsul peştelui.”

38
„În Ghizdăreştii Dobrogei, precum şi prin alte sate dunărene, am auzit
pescari rostindu-i numele în clipe de primejdie sau chemându-l într-ajutor
pentru mai târziu”.
„... în afară de acestea, se crede că Sfântul Neculai este brodari (podar)
mare şi călăuză şi sprijin celor ce umblă pe ape.” [21].
„De Sânmicoară intră dracii în moară şi dă cu morarii în apă ori dă
drumul morilor. Pentru îmblânzire se face sfeştanie şi praznic morii.”
„Tâlharii se roagă la Sfântul Neculai să le ajute la furat; el e al tâlharilor”
[12]. Aceste tradiţii orale ne pun în faţa unor fascinante ipostaze ale unui
personaj deosebit de preţios: pe de o parte, el se află în graţiile divine,
ca unul dintre demnii purtători ai unor sarcini de care depinde însăşi
existenţa Lumii şi părtaş la purificarea ei prin potop, iar pe de alta, ca
patron al unor categorii profesionale, în virtutea invocării unei biografii
spectaculoase.
Ambele faţete au apropieri şi deosebiri interesante dacă îl raportăm pe
Sân-Nicoară (Sânmicoară) sau Sfântul Neculai din calendarul popular la
Sfântul Ierarh Nicolae, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe 6
decembrie.
El s-a născut în Patara (Asia Mică) în a doua jumătatea a secolului al III-
lea, într-o familie de oameni înstăriţi şi dreptcredincioşi creştini. Numele
său înseamnă „biruitor de popor” şi în această lumină a slujit întreaga sa
viaţă, fiind declarat de-a lungul timpului ocrotitor al Greciei şi Rusiei,
precum şi al multor oraşe europene.
Din fragedă tinereţe el s-a învrednicit cu învăţarea Sfintei Scripturi şi a
altor scrieri dumnezeieşti, fapt pentru care a fost consacrat de tradiţie
drept patronul învăţătorilor şi al dascălilor. După trecerea părinţilor săi la
cele veşnice, sfântul a împărţit săracilor întreaga sa avere trăind în
continuare ca stareţ al unei mănăstiri din cetatea Myra din Lycia (astăzi,
Kale, în Asia Mică), apoi, ca arhiepiscop al ţinutului. Viaţa sfântului
purtător de biruinţă asupra tuturor relelor şi ispitelor este un exemplu de
smerenie, de iubire de Dumnezeu şi de semeni. Una dintre secvenţele
biografice relatează cum, prin rugăciuni fierbinţi, a reuşit să scape de la
înec pe călătorii unei corăbii şi o alta cum, fiind Arhiepiscop al Mirei
Lyciei, a înzestrat pe fiicele unui om sărac oprindu-le să ia calea
pierzaniei. Această credinţă îl consacră drept ocrotitor al tinerelor aflate
în pragul căsătoriei, al familiei.
Următoarea tradiţie creştină îl consacră drept ocrotitor al condamnaţilor
(prin extensie, al tâlharilor) ce îl invocă în momentele de cumpănă cu
nădejdea înfăptuirii unei minuni: „Pentru viaţa sa aleasă, sfântul a fost

39
 răsplătit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Astfel a izbăvit de la
moarte trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia erau în
închisoare, au aflat de timpul când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe
sfântul în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum
izbăvise de moarte alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel
grabnic spre ajutor şi gata de apărare, s-a arătat în vis împăratului şi
eparhului; pe eparh l-a mustrat că a defăimat împăratului pe acei bărbaţi,
iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit că aceia sunt nevinovaţi şi numai
din pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit
Sfântul Nicolae de la moarte” [33].
În colinde, Sânicoară se înfăţişează tot în calitatea sa de ocrotitor al
corăbierilor, întrucât acestea dezvoltă secvenţa biografică a călătoriei
spre Palestina în cursul căreia, prin rugăciuni, a reuşit să îmblânzească
furtuna şi să scape de la naufragiul iminent pe toţi tovarăşii lui de
călătorie. Calitatea sa de călăuză în trecerea în „lumea cealaltă” ce
implică traversarea Apei Sâmbetei şi a mării primordiale pare să fie tot
un rezultat al adaptării la mitologia românească a morţii. În virtutea atâtor
calităţi, Sfântul Nicolae din tradiţiile populare se plasează într-un loc
ceresc privilegiat - „în stânga Tatălui Ceresc” - legendele conferindu-i
atributele unui personaj primordial, mai vechi decât miticul Noe.
Totodată, subliniind faptul că este unul dintre cei mai dragi lui Dumnezeu
şi transpunând în mod simbolic succesiunea anotimpurilor, oamenii au
dat la iveală legendele conform cărora el este „străjerul soarelui”, fiind
ajutat la capătul celălalt al firului timpului de un alt sfânt, mult mai tânăr şi
mai viguros, Sân-Toader.
Mai presus de toate Sfântul Nicolae, numit de Biserică „ierarhul
Domnului” şi „mare făcător de minuni”, este o pavăză a tuturor celor aflaţi
în nevoie căci - spun „Vieţile sfinţilor” - nu şi-a uitat credincioşii nici după
trecerea în lumea drepţilor, ci, „în fiecare zi, cu îmbelşugare, face bine
celor ce au nevoie de el şi-i izbăveşte de tot felul de primejdii şi nevoi”.
Un fapt amintit de cronici este învierea a trei copii omorâţi de către un
hangiu lacom de bani şi de câştig necinstit. Tocmai în noaptea crimei,
Sfântul Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere, probabil spre
Niceea, pentru a lua parte la primul conciliu ecumenic. Înştiinţat în vis de
Dumnezeu, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurile tăiate ale
copiilor într-un vas de lemn; văzându-se descoperit, acesta a căzut la
pământ de groază. Sfântul Nicolae a făcut semnul Sfintei Cruci şi
deodată copiii au revenit la viaţă ca dintr-un somn adânc şi au înconjurat
cu drag pe bătrânul episcop. Apoi s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă

40
şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu. În
amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulţi
copii zi de mare sărbătoare.
Aşa se face că, în zilele noastre, Sfântul Nicolae, sub numele familiar de
Moş Nicolae, este unul dintre cele mai îndrăgite şi aşteptate personaje
ale acestei perioade. Scrutând tradiţia românească, observăm cu
uşurinţă că atributele ce i se recunosc astăzi nu existau în urmă cu un
secol-un secol şi jumătate, prin urmare, ne aflăm în faţa unei achiziţii din
spaţiul occidental pătrunsă pe filieră urbană.
Sinter Niklaas, protectorul oraşului Amsterdam, era întâmpinat prin
secolul al XVIII-lea cu multă însufleţire pe 5 decembrie, când se ivea în
port, într-o corabie feeric luminată, însoţit de Zwarte Piet, slujitorul lui
negru; se spunea despre el că descinde pentru două săptămâni din
castelul său din Spania spre a aduce cadouri tuturor în prag de Crăciun.
Ulterior, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, pedagogii şi autorii de
literatură pentru copii l-au impus ca patron al acestora, aducând,
totodată, câteva inovaţii decisive pentru transformarea lui dintr-un ierarh
sobru, înveşmântat în odăjdii arhiereşti, într-un spiriduş zâmbitor, ce-şi
face apariţia în noaptea de Ajunul al Crăciunului într-o sanie trasă de reni
şi coboară pe hornul casei (întocmai ca un vrăjitor!) pentru a pune în
ciorapi sau ghete darurile mult aşteptate. Astfel, Sfântul Nicolae a
devenit în lumea occidentală, cât şi dincolo de ocean, Santa Claus
pentru ca apoi, adoptat parţial sau total de celelalte ţări, să capete nume
diferite: Père Nöel, Babbo Natale, Father Christmas devenind personajul
cel mai important al sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou [14].
La români, Moş Nicolae s-a instalat mai întâi în mediul citadin şi foarte
târziu în cel rural şi în orice caz nu s-a suprapus celorlalţi doi moşi: Moş
Ajun şi Moş Crăciun. Mai mult decât atât, el s-a distins încă de la început
(graţie povestirilor adulţilor) nu atât ca un moş darnic şi îngăduitor, ci ca
unul justiţiar, mai degrabă un sprijin divin al dascălilor şi părinţilor în
demersurile lor educative, decât un personaj năzdrăvan gata să se
topească la orice rugăminte sau vis copilăresc... Emblema sa, nuieluşa
sau băţul, era de altfel nelipsită din recuzita pedagogică de odinioară
fiind legitimată de însăşi atingerea divină a patronului celor aflaţi în
nevoie...
Cu toată faima creştină a Sfântului Nicolae, datinile şi tradiţiile din ziua
de 6 decembrie nu sunt prea numeroase: se serbează pentru ajutor la
boli şi mai ales lovituri (aluzie probabil la toiagul arhieresc!), se fac
praznice pentru „morţii năpraznici” (în accidente, mai ales înecaţi), iar

41
 fetele fac rugăciuni pentru noroc în căsătorie.
Fiind o zi plasată la începutul iernii calendaristice, este firesc să fie
socotită prevestitoare pentru mersul vremii: „Când vine Sân-Micoară cu
calul alb, adică aduce neaua cu sine, atunci aduce cu sine şi iarna grea,
care se înfrânge la Sânt-Ion.”, se spunea mai demult în Banat; dacă
ninge, se spune că moşul îşi scutură barba, iar dacă e vremea blândă şi
pământul neacoperit cu zăpadă se spune că el a întinerit; în Muntenia,
oamenii spun că de la Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât
se suceşte puiul în găoace [16].
Pentru zonele ce păstrează tradiţia colindatului, în special în
Transilvania, Sfântul Nicolae este într-un fel patronul cetei de tineri, la
această dată ei întrunindu-se pentru alegerea conducătorului (vătaf,
jude, birău, primar - în Transilvania, zaraf sau calfă - în Moldova, cap de
strană - în Ţara Loviştei) şi a celorlalţi funcţionari cu roluri bine stabilite
(casierul sau pârgariul, pivniceriul sau crâşmarul, pristavul, chemătorul
sau trăgătoriul fetelor, adică cel ce invită şi conduce fetele la petreceri,
desăgariul sau iapa, cel ce cară darurile în alimente, pristavul, însărcinat
cu aducerea la repetiţii a feciorilor).
Ridicarea vătafului se face fie prin vot, fie prin licitaţie, ştiut fiind faptul că
pentru familia acestuia participarea în această calitate la sărbătorile
Crăciunului presupune un efort economic considerabil, materializat într-o
contribuţie substanţială pentru achiziţionarea băuturii şi a alimentelor
pentru petrecerile cetei şi pentru plata muzicanţilor, însă este totodată şi
o marcă de mare prestigiu în sat. Oricum ar fi ales, conducătorul cetei de
colindători trebuie să îndeplinească nişte condiţii stricte: să cunoască
foarte bine toate colindele şi să aibă voce bună, să aibă o ţinută morală
ireproşabilă şi să fie respectat şi apreciat nu doar de membrii cetei, ci de
întreg satul, să fie autoritar şi corect.
În trecutul nu prea îndepărtat, feciorii care făceau parte din ceata de
colindători se separau de familiile lor începând de la această dată şi se
mutau cu toţii, asemenea membrilor unei confrerii masculine de iniţiere,
în gospodăria unei familii înstărite şi, de preferinţă, fără urmaşi. Aici,
tinerii se gospodăreau împreună, îşi ajutau gazdele la muncile mai grele,
iar seara repetau colindele şi petreceau departe de restul satului. Ei se
supuneau fără crâcnire „tatălui” şi „mamei de feciori”, cum era numită
familia care îi adopta temporar, de la care învăţau reguli de bunăcuviinţă,
protocolul colindatului şi mai cu seamă cum să păstreze cumpătarea în
toate şi armonia cetei.
În zona Orăştie din Hunedoara, în Mărginimea Sibiului, în Ţara Oltului şi

42
în satele năsăudene, acest moment are o desfăşurare sobru
ceremonială: tinerii discută aducându-şi fiecare argumentele în favoarea
fiecărei propuneri, conducătorului i se cere să rostească un angajament,
este ridicat pe braţe în strigătul: „Vivat! Vivat! Vivat!”, apoi „se bea
adălmaşul”, o masă în comun care pecetluieşte înţelegerea. Primul lucru
pe care îl are de făcut ceata este acela de a merge să plătească la
primărie „cauţia” sau „garanţia”, o taxă pentru eventualele stricăciuni pe
care le-ar putea face de-a lungul sărbătorilor. Tot acum autorităţile şi
notabilităţile satului sunt înştiinţate de organizarea şi alegerea feciorilor,
deoarece conducătorii devin un fel de mediatori între grupul lor de vârstă
şi restul sătenilor, dar şi responsabili pentru faptele celorlalţi, atribuţii
prelungite practic până la Crăciunul următor. În fine, ziua se încheie tot
într-o notă sărbătorească, întrucât, ca un preludiu la sărbătoarea
Crăciunului, dar şi ca semn de înaltă preţuire, ceata merge să-i colinde
pe cei ce se numesc Nicolae [18].
O sărbătoare a jertfei pentru belşug
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia
cerului; şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine
mă primeşte!”; „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este
cel mai mare în împărăţia cerurilor!” - acestea au fost cuvintele pe care
Iisus Hristos le-a rostit atunci când, în peregrinările Lui prin lume, părinţii
lui Ignatie I l-au dat în braţe să-l binecuvânteze.
Sfântul Ignatie Teoforul („purtătorul de Dumnezeu”) a fost unul dintre
ucenicii Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan şi este prăznuit de către
Biserica Ortodoxă la 20 decembrie. Viaţa lui se leagă într-un chip foarte
interesant de istoria românilor întrucât, spune tradiţia bisericească, fiind
mărturisitor al credinţei întru Hristos şi devenind mai apoi episcop al
Antiohiei, el a căzut în dizgraţia împăratului Traian care a ordonat să fie
dus la Roma pentru a fi sfâşiat de fiare în amfiteatru şi a spori astfel
fastul triumfului organizat cu prilejul înfrângerii dacilor. Martiriul sfântului
a avut loc pe 20 decembrie al anului 107 şi i-a adus numele de „jertfă vie
şi cuvântătoare a lui Iisus”. Ca o confirmare a iubirii lui pentru Fiul lui
Dumnezeu, Biserica mai spune că aflându-i-se inima între rămăşiţele
sfâşiate de lei, credincioşii au putut să vadă înlăuntrul ei numele Lui scris
cu slove de aur [33].
Povestirile şi datinile populare româneşti păstrează destul de puţin din
aceste tradiţii creştine. O legendă spune că Sfântul Ignat era făcător de
minuni şi că ori de câte ori înnopta în câte o casă, lăsa „câte ceva de
ţinut minte”. Aşa s-a întâmplat într-un Ajun de Crăciun la casa unui

43
 sărman pe care l-a îndemnat să sape sub pat unde va găsi un porc bun
de tăiat. Sfântul l-a învăţat cum să-l pregătească şi apoi să nu uite să
dea şi altora: de atunci, oamenii au învăţat să taie porci de Crăciun.
O alta, nu mai puţin interesantă, ni-l înfăţişează pe Ignat ca pe un om
sărac, cu mulţi copii. Plecând să găsească ceva de mâncare pentru
Crăciunul care se apropia, s-a întâlnit cu diavolul preschimbat într-un
popă. Acesta i-a dat nouă porci, cu condiţia să-i făgăduiască lui ce are
acasă şi nu ştie: fiul abia născut. Peste noapte, a cerut găzduire un
moşneag care s-a dovedit a fi Dumnezeu. Când diavolul a venit să-i
ceară lui Ignat făgăduiala, Dumnezeu l-a supus probei ghicitorilor
numărând de la zece la unu şi făcând ca diavolul să plesnească de
ciudă. Lui Ignat i-au rămas porcii, devenind astfel un om cu stare.
În fine, într-o a treia, se spune că Ignat şi-a ucis din greşeală tatăl pe
când se pregătea să taie porcul. Un preot i-a dat canon să-şi
construiască o luntre şi să se retragă pe malul unei ape, unde să
slujească oamenilor ca luntraş de pe un mal pe altul şi să răsădească un
tăciune de răchită, iar când aceasta va înfrunzi, să ştie că a fost iertat.
Într-o noapte, au venit Dumnezeu şi Sfântul Petre şi au făcut o minune
umplând ţestul gol cu o pâine nemaivăzută. L-au luat apoi pe Ignat şi i-
au arătat că tăciunele a devenit răchită, apoi i-au cerut să-i însoţească în
lume. Revenind acasă peste ani de zile, şi-a regăsit fiii care deveniseră
negustori înstăriţi.
Acestea şi încă alte multe povestiri îl prezintă pe Ignat în contextul
sărbătorii Crăciunului fie în calitatea lui de sfânt făcător de minuni, fie
într-o condiţie umilă din care iese graţie ajutorului divin, fapt ce
motivează denumirea populară: Ignatul porcilor. El se înfăţişează uneori
ca un erou civilizator ce-i învaţă pe muritorii de rând să se pregătească
aşa cum se cuvine pentru Crăciun, fără însă a da propriu-zis dezlegare
pentru consumul cărnii. În ipostaza sa de om nevoiaş, Ignat primeşte ca
dar scos de sub puterea Răului tot porci, odată cu binecuvântarea de a-i
creşte şi consuma.
Este evident că asemenea naraţiuni, unele dintre ele povestite odinioară
în ajunul zilei lui Ignat, nu fac altceva decât să adapteze figura sfântului
la tradiţiile alimentare ale românilor astfel încât animalul sacrificat,
porcul, un simbol foarte vechi al norocului, belşugului şi fertilităţii, devine
o emblemă a sărbătorii şi chiar a patronului ei creştin. De altfel, acest
animal, alături de mielul pascal, sunt singurele jertfe acceptate şi chiar
impuse de biserica creştină, ambele trimiţând la ideea de sacrificiu, de
pregătire pentru intrarea în timpul festiv [14].

44
În unele credinţe apare şi mai explicită ideea sacrificiului obligatoriu
impus în această zi: „să vezi sânge în ziua de Ignat şi să spui: <Ignat,
Ignat, porc umflat!> ca să fii ferit de boli” sau „să nu lucrezi nimic în acea
zi până nu vezi sânge de porc negru, altminteri ţi se moleşesc mâinile
precum carnea de porc”. O serie de gesturi obligatorii amintite până
astăzi subliniază solemnitatea săvârşirii acestei jertfe: unele ţin de magia
de influenţare a fertilităţii şi de protecţie împotriva bolilor, altora li se oferă
explicaţii de rezonanţă creştină: „când se înjunghie porcul, cel ce-l taie,
ca şi cei dimprejur, îşi fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoşi şi roşii peste
an şi zic: <La anul şi la mulţi ani cu sănătate!> “; „cel ce taie porcul nu
trebuie să crişte - să scrâşnească - sau să strângă din dinţi ca să nu iasă
carnea porcului tare şi să fiarbă cu anevoie.”; „după ce se pârlesc, se
crestează întâi la ceafă, ca o cruce, apoi se presară sare, ca să fie
carnea lor primită de Dumnezeu, când va da din ea de pomană şi să nu
se strice”; „capul se taie înaintea şoldurilor şi se duce în casă cu râtul în
urmă, pentru ca să nu se spargă oalele gospodinei; iar prin alte părţi se
face acelaşi lucru ca să fie bine şi să aibă gazda noroc la porci” [23].
Bătrânii mai cred şi astăzi că sângele porcului tăiat de Ignat este bun de
leac: amestecat şi măcinat cu mei, acesta ar fi bun pentru afumarea
copiilor bolnavi de guturai, „de spaimă” sau „de nălucă”, untura sfinţită ar
vindeca junghiurile şi reumatismul, iar intestinele uscate şi falca ar putea
ajuta la tratarea unor boli atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Ca şi
în vechime, în zilele noastre, bărbaţii caută semne ale vremii în viscerele
porcului sacrificat: grosimea splinei prevesteşte vremea rea de peste
iarnă, intervalele cu ger şi precipitaţii, precum şi prelungirea lunilor
nefavorabile agriculturii.
Deşi este un act impresionant prin violenţa lui, la tăiatul porcilor sunt
părtaşi, cu mare veselie, chiar şi copiii; în sudul ţării, dar şi în Moldova,
cei mai mici sunt puşi să încalece porcul înjunghiat ca să fie sănătoşi şi
graşi, apoi li se fac semne cu sânge pe frunte şi pe obraji ca să fie
rumeni la faţă şi feriţi de deochi, iar cei mai mari primesc băşica porcului
din care îşi fac o zornăitoare cu care să alunge spiritele rele pe toată
durata sărbătorilor.
Femeile au grijă ca două dintre cele mai importante părţi ale corpului să
fie decupate şi conservate cu grijă - capul şi picioarele - din care se
prepară piftiile, „aiturile” sau „răciturile” ce constituie un preparat
tradiţional din care, pentru a-şi asigura sporul şi sănătatea animalelor în
gospodărie, „se face parte morţilor” atunci când carnea animalului e pe
sfârşite (la Anul Nou, după Bobotează, iar mai apoi, în a opta săptămână

45
 după Crăciun, la Moşii de Piftii).
Ziua de Ignat mai are şi o altă denumire ce o detaşează în mod clar de
sărbătoarea religioasă iar aceasta ţine de ocupaţiile casnice feminine.
Inătoarea este conform credinţelor vechi nevasta lui Ignat şi este
reprezentată în imaginarul popular ca o femeie monstruoasă ce opăreşte
mâinile gospodinelor care torc, le mutilează sau le face să-şi piardă
vlaga.
De fapt, ziua de 20 decembrie era termenul-limită al încheierii unor
operaţii de prelucrare a firelor naturale (cânepă, in, lână) aşa că
impunerea lui se făcea prin raportarea la sărbătoarea populară patronată
de asemenea reprezentări terifiante. Se credea că cele care mai torceau
de acum şi până după ziua de Sfântul Ion Botezătorul „ridicau furca
împotriva crucii” de aceea „li se torceau zilele” (îşi scurtau viaţa) şi „se
întorcea Crăciunul de la ele”. Asta nu înseamnă că era un timp nefast
pentru toate muncile casnice, dimpotrivă, aşa cum am văzut, era afectat
în special îndeletnicirilor culinare cărora li se adăuga spălatul rufelor
fiindcă în perioada următoare se concentrau multe sărbători ce nu mai
îngăduiau această operaţie.
Am putea afirma că sărbătoarea Sfântului Ignat are mai mult un caracter
domestic şi că doar păstrarea unor habitudini rustice de alimentaţie
tradiţională i-a asigurat perpetuarea. Ignat este mai curând un sfânt
mărunt, un spirit al belşugului şi un vestitor al sărbătorii celei mari,
asemănându-se doar în acest sens cu cel pe care tradiţia creştină îl
numeşte martirul Ignatie Teoforul: un slujitor al Mântuitorului discret, umil,
dar deosebit de tenace şi de convingător prin fapte.
Pragul sărbătorii
Începând cu ziua de 23 decembrie se poate spune că am intrat în
sărbătorile de iarnă: febra pregătirilor se atenuează lăsând loc gesturilor
mai sobre, cum ar fi sfinţirea casei şi a mesei de Ajun, ospătarea
spiritelor morţilor cu ultimele preparate de post şi primirea celor mai mici
colindători.
În 22 decembrie şi în ziua de Ajun, mai toate pregătirile pe care le fac
gospodinele de la sate au rosturi magice bine definite al căror scop este
stimularea belşugului casei. Cel mai important dintre acestea este
momentul pregătirii „copturilor” - turtele, covrigii şi colacii - ce se vor
împărţi fie ca daruri colindătorilor, fie ca ofrande pentru morţi. Preparate
cu multă grijă şi multe precauţii din cea mai aleasă făină, pentru ca
aspectul şi gustul lor să pună în valoare priceperea gospodinei, acestea
capătă valenţe rituale datorită momentului căruia îi sunt destinate, dar şi

46
solemnităţii ce subliniază fiecare etapă.
Din acest moment, pâinea cea de toate zilele, „cinstea mesei” nu mai
este doar alimentul vital al fiecărei familii fiindcă ea se încarcă de
sacralitatea pe care apropierea serii de Crăciun o revarsă asupra întregii
firi. Colacii sunt numiţi în oraţiile de mulţumire de la sfârşitul ceremoniei
colindatului „faţa lui Hristos”, această minunată metaforă concentrând
credinţa că Maica Domnului a binecuvântat bobul de grâu să poarte
chipul Fiului său. Este firesc aşadar ca în pragul Crăciunului,
transformarea acestuia dintr-un produs natural obţinut cu trudă şi râvnă,
într-unul cultural, preparat cu meşteşug, să fie pusă sub semnul
miracolului.
„Aluatul de Crăciun” a fost şi este un simbol al belşugului, o emblemă a
sărbătorii şi chiar un panaceu universal. De aceea nu se împrumută din
el, spre a nu se da din sporul casei, nu se priveşte cu uimire, spre a nu
se deochia (ceea ce l-ar opri din creştere), se păstrează ca atare peste
an pentru a se da vitelor bolnave şi a se folosi la descântecele de
vindecare, ori se prepară separat de celelalte „copturi”, după o reţetă
magică specială, „dodomeţi” (un fel de pâinici rotunde) buni ca leac
pentru durerile gastrice care apar primăvara şi „creciuni” (colaci de forma
cifrei opt) din care gustă plugarii înainte de a trage prima brazdă.
Mai sunt apoi o serie de credinţe mărunte care spun că nimic din ce a
slujit preparării „aluatului de Crăciun” nu trebuie risipit sau lăsat la voia
întâmplării căci fiecare fărâmă are virtuţi magice: tărâţele sunt bune
pentru prăsirea animalelor, resturile de aluat de pe lopată nu trebuie
aruncate în foc sau în gunoi „ca să nu se pună tăciunele pe grâu”, iar
apa este păstrată cu grijă de fete şi utilizată în practicile de
înfrumuseţare... [23]
Ca în orice noapte mare, „înspre Crăciun cerurile se deschid, dar
minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu. /.../ Cei care
vor, stau toată noaptea trezi şi păzesc clipa când se deschide cerul.
Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte. Unii cer
sănătate ori bani, căci orişice ar cere, cred că vor dobândi” [22].
În aceste formulări simple care pot părea astăzi naive, transpare
explicaţia revenirii sufletelor celor plecaţi - de astă-dată, blajini şi deloc
primejdioşi - dar şi aceea a vegherii obligatorii din noaptea de 23 spre 24
decembrie. Românii, ca de altfel şi popoarele vecine, socoteau că
păşesc peste pragul sărbătorii în această noapte învestită cu o forţă
augurală de neegalat, de aceea, Ajunul este la fel de important ca şi
restul zilelor ce-i succed.

47
 La o analiză mai atentă, oricât de laici şi de emancipaţi de tradiţie ne-am
socoti, nu putem să nu recunoaştem că seara de Ajun are semnificaţii
bogate şi pentru noi: o petrecem în familie, alături de cei dragi, pentru ca
tot anul să fim uniţi, ne facem urări şi daruri, pentru a ne împăca şi a fi
veseli, ne punem în gând planuri şi dorinţe, fiindcă suntem siguri că
această cumpănă a timpului are darul de a face din vis un fapt împlinit.
„Masa de Ajun” era însă în satul tradiţional românesc un ospăţ sobru, ce
încheia perioada de post, nu unul ce excela prin opulenţă. Mai mult
decât atât, fiecărui aliment i se recunoşteau şi i se puneau în valoare
calităţi simbolice, fapt ce dovedeşte încă o dată că pentru omul
tradiţional a se hrăni nu însemna a îndeplini un simplu act fiziologic, ci
mai ales într-un asemenea moment, a comunica printr-un cod
comportamental complex, atât cu forţele universului, cât şi cu semenii.
Ingredientele de bază nu erau alese la întâmplare, diversitatea
preparatelor urmărea obţinerea sporului la toate legumele, fructele şi
zarzavaturile ce se cultivau în gospodărie; unele erau evitate fiindcă nu
erau de bun augur („Sarmalele-s sfădăuşe ca neamurile; cât fierb în
oală, tot una clocotesc şi huiesc.”), altele erau preferate: bobul pentru că
„aduce saţ”, perjele (prunele), pentru că-i îndulcesc pe oameni, pâinea,
zahărul şi mierea pentru că aduc împăcare şi belşug, peştele (în
Bucovina), ca să fie feriţi de friguri peste an [23].
Pregătită chiar la miezul nopţii, „masa de Ajun” reunea bucate „de sec”
dintre cele mai elaborate şi mai rafinate: bob făcăluit sau sleit, cu ceapă
prăjită şi plante aromate, plachie de hribi (pilaf cu ciuperci), salată de
măsline cu oţet şi ceapă, pere fierte, tocmagi (tăiţei de casă) cu zahăr şi
nuci, grâu îndulcit cu miere, prune afumate, jolfă cu sămânţă de cânepă
sau cu nuci şi sirop de zahăr ori pâine de târg muiată în apă de flori sau
de migdale cu fel de fel de mirodenii; nu lipsea, desigur, vinul roşu sau
porfiriu (rozé).
Alături de acestea se puneau pe masa festivă spre a fi sfinţite de preot
câte puţin din seminţele ce urmau a fi îngropate în brazdă, lumânări
aprinse şi bani. Primirea preotului era un act de mare ceremonialitate: el
trebuia să binecuvânteze masa, apoi să se aşeze (ca să stea cloştile şi
să vină peţitorii la fete!), să guste din fiecare fel de mâncare şi să închine
un pahar de vin făcând urările cuvenite.
Seara de Ajun era pentru gospodari un prilej de a înfăptui vrăji casnice
mărunte ce au ca scop stimularea fecundităţii animalelor din gospodărie
şi a recoltei. Capul familiei arunca din grâul fiert până în grinda casei
pentru a face grânele să crească şi pentru sporul stupilor, aducea în

48
casă fân şi paie pe care le aşternea sub „masa de Ajun” ca să aibă
animale sănătoase, simula toate muncile de peste an atingând simbolic
fiecare unealtă, iar apoi, într-un dialog imaginar ce aminteşte de
scenariile magice, ameninţa cu tăierea pomii neroditori. Gospodinele
socoteau că Ajunul este o zi favorabilă vrăjilor pentru protejarea şi
stimularea păsăretului de curte, de aceea le hrăneau din ciur ca să se
ouă precum se cerne făina, dar nu le strigau, ca să nu atragă ulii, aveau
grijă să nu rămână surcele pe afară pe care, dacă cineva le-ar fi luat, toţi
puii ar fi murit peste an, măturau, însă nu scoteau afară gunoiul până
după sărbători, ca să nu dea belşugul şi tihna casei şi, din acelaşi motiv,
nu făceau vizite şi nici nu dădeau împrumut.
Ajunul Crăciunului se petrece în desăvârşită linişte, curăţenie şi armonie
pentru că este un prag către timpul sacru al sărbătorilor şi către un nou
an. Tot ceea ce facem - bun sau rău - are ecou în existenţa noastră
imediată, de aceea nu sunt îngăduite pizma şi supărarea, certurile şi
loviturile: cel ce loveşte cu pumnul sau cu palma va căpăta atâtea bube
câţi pumni a dat şi atâtea răni, câte palme.
Fetele nu pierdeau nici ele prilejul de a-şi face favorabile forţele ce
veghează la găsirea şi aducerea „ursitului”: prin Moldova, ele ascundeau
sub pragul peste care urma să treacă preotul un ac de păr pe care apoi îl
luau şi-l puneau în acea noapte în păr ca să-şi viseze viitorul mire sau
presărau boabe de grâu pe locul unde era poftit să şadă preotul, şi-l
foloseau la descântece, care să le grăbească măritişul.
În satele de pe Valea Sălăuţei din Ţinutul Năsăudului, femeile îşi mai
amintesc şi acum visul din noaptea de Ajun şi, cu toate că se îndoiesc de
felul cum au respectat prescripţiile magice, pun pe seama ursitei căsnicia
de-o viaţă: „Păi ş-în Agiunu’ di Crăşiun nu mâncai (care vrè - fată! - ca
să-şi jisăză ursâta!).
Că şî io am proboluit o dată şî n-am ştiut cum să fac: să nici nu mănânc,
să nici nu beu, da’ sara să şiu şî prezentabilă la colindat!... (Să beu on
pahar de ţuică, ori... ceva!...)
Avèm farţî toţ’ mai mari ş-am ţânut ce-am ţânut, n-am mai putut de
foame ş-am mâncat... Ş-am mâncat şî mămuca cân’ o văzut, ’ce: <Păi...
tu mănânci?!...>; <Păi că nu mai pot de foame!>; <Păi atuncea
mănâncă, da’ nu bea apă!> (Atuncea jisăzi că cine ţ-a da apă acela a şi:
Ursătoarea, no!).
Am mâncat, n-am băut, dup-aceea mi s-o făcut o săte!... No! M-am
menţinut cât am putut! N-am băut apă! M-am culcat (că nu ş’ ce
rugăciuni trebea să zâci, ce Tatăl Nostru, şî nu-ş’ ce mătănii să faci la

49
 tăietoriu’ de lemne, afară şî să te culci pă o faţă de masă noo, or ceva
pânză ţăsută noo, să nu dormi bine!). Cân’ s-o jeschis uşa să mă scol,
să mă pornesc la colindat, m-am trezât!
Ş-apăi or vinit aici la lelea Aristina; or vinit lelea Lionora, mama lu’
doamna Valerica cu bărbatu’-su, cu Petăr, or adus aicea niştă fini ş-atâta
mi s-o făcut săte!... Ş-am băut on păhar-doo de vin...
Da’ ştiţ’ ce-am jisat noaptea? Am jisat c-am fos’ la o petrecere şî io la tăţ’
le dam apă, da’ tăţ’ iera cu dosu’ cătă mine! Apă’ dacă io n-am ţânut nişi
de mâncare, nişi de nimica?!... Am jisat! Mi-am jisat ursâta, da’ iera cu
dosu’ cătă mine!... Da’ pă cine-am văzut aşa, cu dosu’ cu iera, c-on
pieptari pă iel, aşa o fost omu’ mieu!...”
Odată cu lăsarea serii, pornesc şi alţi vestitori ai sărbătorii: cei mai mici
colindători, numiţi în Oltenia şi Banat „piţărăi” sau „pizărăi”. Adunaţi în
cete numeroase, având şi ei - ca şi feciorii cei mari - un vătaf al lor,
înzestraţi cu „bote înflorate” ori „colindeţe” (beţe de alun sau de corn
împodobite cu cioplituri şi incizii) şi purtând pe umeri trăistuţele pentru
covrigii, nucile şi merele pe care le vor căpăta, mărunţii colindători se
revarsă în valuri gureşe pe uliţele satelor urând belşug şi sănătate
gospodarilor.
Obiceiul este cunoscut şi păstrat şi în Muntenia sub numele de „Moş
Ajun”, „Bună dimineaţa” sau „Neaţălaşul” şi transpune în bună măsură
credinţa în vizita purtătoare de noroc a primului venit în prag de
sărbătoare (prezentă şi la populaţiile slave sub denumirea de
„polajenik”), în forţa magică a copiilor de a aduce fecunditate şi bogăţie.
Formulele simple pe care aceştia le scandează nu fac decât puţine aluzii
la sărbătoarea Crăciunului, alteori sunt un simplu salut ritual („Bună
dimineaţa la Moş Ajun!”), deoarece revărsarea zorilor însemna începutul
unei noi etape care se doreşte favorabilă.
În satele mehedinţene, în timp ce „vrăjesc” prin jăratecul vetrei cu
colindeţul, copiii rostesc:
„Bună dimineaţa lui Ajun
Că-i mai bună-a lui Crăciun
Porcii graşi şi unturoşi
Şi oamenii sănătoşi!
Oile lânoase,
Vacile lăptoase,
Caii-ncurători,
Boii trăgători!
Câte scântei

50
 Atâţia miei şi purcei!”
În Olt, urarea lor face referire şi la darul aşteptat şi, luând în mâini paie
numite „pui”, micuţii le puneau pe foc ca să scoată cloştele pui, strigând:
„Bună ziua lui Ajun
Şi mai bună lui Crăciun!
Pui, mamă, pui!
Dă şi mie-un colindete
Să-l bag în săculete
Pui, mamă, pui!
Şi un codru de dovlete
Să fiu mândru la fete!”
La casele unde nu sunt primiţi, copiii au formule de descolindat, un fel de
„urări pe dos” în care conturează sărăcia a păsătoare din basme:
„Câţi bureţi
Pe pereţi,
Atâţia copii
S-aveţi!”
degenerând chiar în adevărate blesteme:
„Mărăcine la fereastră,
Inima să te lovească,
Cu copii şi cu nevastă!”
Nu trebuie să vedem în această manifestare o formă de răzbunare
infantilă gratuită, ci o sancţionare pentru nerespectarea tradiţiei, căci cel
ce ţine colindătorilor poarta încuiată nu cinsteşte cum se cuvine
sărbătorile, deci merită oprobiul comunităţii, iar colindătorii sunt chiar
reprezentanţii ei şi ai tradiţiilor ce se cer păstrate şi respectate.
Poveştile sfinte ale Naşterii
Să păşim, aşadar, peste pragul sărbătorii Crăciunului şi să încercăm să
înţelegem cât mai mult din semnificaţiile ei de astăzi, redescoperind
strălucirea şi fastul ei tradiţionale.
S-a afirmat adesea că sărbătorile, ce încheie un an şi fac loc altuia nou,
au un model al lor şi că acest model este însăşi Cosmogonia, Zidirea
Lumii. În acel moment, spaţiul a căpătat dimensiuni şi reliefuri, timpul s-a
urnit din loc începându-şi curgerea, aştrii s-au aprins şi au scânteiat,
viaţa a prins forme şi culori. Sărbătoarea Crăciunului poartă în ea
germenii Creaţiei, de aceea, de fapt, celebrând-o, repovestind istoria
sacră, revenim în fiecare an în punctul miraculoasei deveniri a lumii.
Naşterea lui Iisus, spun legendele populare româneşti, a purificat lumea,
a reordonat-o, a făcut să se aprindă şi să strălucească cu tărie

51
 luminătorii cereşti, a dat vieţii oamenilor un sens, fiindcă până atunci ei
munciseră şi trăiseră în întuneric, fără iubire şi fără armonie, fără
înţelepciune şi fără nădejde.
În colinde Pruncul Sfânt primeşte de la Maica Preacurată „Măturiţă de d-
aur/ Să măture ceriul de nori/ Şi pământul de neguri”, dar mai explicit se
vorbeşte despre o nouă Geneză:
„De când domnul s-a născut
Şi pământul s-a făcut
Şi ceriul s-a ridicat,
Doamne, mândru l-a-mbrăcat
Tot cu stele mărunţele
Şi-o cunună printre ele.”
Colindătorii înşişi sunt vestitorii acestui timp renăscut care, printr-un
cuvânt insuflat de divinitate, aduc în casele oamenilor pe însuşi
Dumnezeu „Mitutel, înfăşăţel/ Faşă albă de mătase/ Scutecel de
bumbăcel/ Legănel de arginţel.”
Nu doar aceste imagini poetice revin mereu să amintească Naşterea
Domnului, ci o serie de povestiri legendare ce transpun într-o formă
folclorică istoriile din cărţile sfinte. Miracolul naşterii din fecioară care a
destrămat înţelegerea dintre Dumnezeu şi Nefârtat (diavol) şi a mântuit
sufletele oamenilor după moarte, este înfăţişat, ca şi în basme, în mod
fabulos. Fecioara Maria ni se arată ca fiică a unui împărat sau a unui
negustor bogat, Oachim (Ioachim), „frumoasă de nu i se găsea pereche
în lume” sau pur şi simplu, o fată curată şi cinstită care într-o bună zi, cu
toate că era închisă într-un turn de sticlă sau trăia în desăvârşită
retragere de lume, „a purces grea” din mirosul unei flori, din gustul unui
fruct râvnit sau din cuvântul îngerului Domnului, Gavriil. Copleşită de
durere şi de ruşine, fecioara pribegeşte (uneori este chiar alungată!) de
la casa părintească spre a da naştere Pruncului. După îndelungi căutări,
ajunge la „curţile lui Crăciun”, un moşneag ursuz, „care nu ştia ce-i
omenia”, de aceea, pe lângă că era neîndurător cu soţia şi cu fetele sale,
refuză să-o găzduiască în casa lui de teamă să nu i-o spurce prin
„naşterea nelegiuită a unui prunc zămislit prin greşeală”.
Dar Crăciun avea o nevastă inimoasă şi de ispravă, pe Crăciuneasa
(Crăciunoaia) sau baba Iova (Eva) care, într-ascuns, o duce pe Fecioara
Maria în staul şi o veghează când încep chinurile facerii. Spre uimirea ei,
Pruncul se naşte prin capul mamei sale şi chiar din acea clipă o lumină
orbitoare inundă întreaga fire: se aprind luceafărul de seară şi puzderie
de stele pe cerul întunecat pe care, până atunci plutea numai luna, iar

52
apoi, în revărsat de zori, se iveşte şi soarele. Cu mintea aburită de beţie,
morocănosul Crăciun crede că „netrebnicele lui fiice” au dat foc
gospodăriei şi că scânteile s-au ridicat la cer.
„Moaşa Crăciunoaie” îndeplineşte, conform tradiţiilor populare româneşti,
toate rânduielile pentru aducerea pe lume a Pruncului, dar acest fapt nu
face decât să stârnească mânia fără margini a soţului său care, socotind
că i-a pângărit sărbătoarea şi i-a necinstit oaspeţii pe care îi avea în
casă, îi retează mâinile de la coate. Acum însă are loc cea dintâi minune:
Maica Sfântă, uneori Pruncul Hristos, face ca pe loc să-i crească mâini
de aur bătrânei, iar la vederea lor Crăciun „vede că a păcătuit înaintea lui
Dumnezeu” şi merge în iesle să se închine Lui şi să-şi mărturisească
vina, devenind astfel primul creştin [23].
Naşterea lui Iisus generează în creaţia populară românească şi alte
nuclee de legendă care se pot regăsi, deopotrivă, în naraţiuni şi în
colinde. Acestea vorbesc despre binecuvântarea animalelor care au
ocrotit-o pe Maica Domnului: oile, căpătară darul de „a fi sfinţit trupul lor”
(aluzie la sacrificiul mielului de Paşti, dar şi la abundenţa pe care o pot
revărsa asupra oamenilor), porcilor li s-a hărăzit „să îndulcească oamenii
din fruptul lor” de sărbători, iar boilor, cele mai blânde şi supuse animale,
„să aibe saţ, carnea lor să fie uşoară şi să se mănânce”, pe când caii
care L-au tulburat şi L-au dezvelit, au fost blestemaţi să doarmă din
picioare, „să tot mănânce şi saţ să nu mai aibe în toate zilele lor”.
Toate aceste vechi poveşti de Crăciun, spuse în noaptea de Ajun, nu au
nimic din atmosfera sobră şi hieratică a scrierilor bisericeşti, ci sunt nişte
transpuneri în basm ale tradiţiei creştine, în care personajele sfinte se
întrupează şi coboară aievea printre muritorii de rând dezvăluindu-le
adevărurile renaşterii anuale a lumii într-o formă miraculoasă apropiată
înţelegerii şi sufletelor lor. Întâmplările, deşi plasate într-un timp de
neegalat şi într-un spaţiu consacrat de mit, se croiesc după tiparele vieţii
tradiţionale ale satului românesc unde mentalitatea oamenilor,
metehnele şi apucăturile lor, rosturile lor zilnice şi datinile de sărbători se
văd tulburate pentru un moment pentru ca apoi să capete noi sensuri şi
noi dimensiuni, hotărâtoare pentru existenţa lor viitoare.
Cum putea altfel să fie redată - pe înţelesul tuturor, dar neînţeleasă şi
neacceptată de cei ce-şi duceau traiul în vechime - minunea zămislirii
Fiului lui Dumnezeu decât raportând-o la statutul indezirabil pe care, într-
un sat tradiţional, îl aveau fetele ce făceau copii din flori? Neştiinţa şi
nepriceperea oamenilor ce încă nu-L cunoscuseră pe Iisus nu puteau să
treacă peste limitele înguste ale vieţii cotidiene, profane şi să se înalţe

53
 spre adevărurile absolute ale sacrului - vor să spună aceste poveşti.
Minunea înfăptuită mai avea nevoie de martori şi de mijlocitori (Crăciun,
soaţa lui şi uneori, Ajun, sluga lui credincioasă) ce au argumentul
vechimii. Sărbătoarea exista, aşadar, însă era una nedesăvârşită, în care
oamenii nu ştiau ce este mila şi credinţa, benchetuiau zile în şir fără a fi
pătrunşi de rosturile sacre ale hranei, nesocotindu-i pe cei aflaţi în
nevoie, trăind în întunericul străjuit doar de lună, fără zile şi anotimpuri,
ocărându-şi şi asuprindu-şi aproapele, uitând de binefacerile
dobitoacelor fără de care traiul lor ar fi fost mult mai chinuit.
Din tot acest vălmăşag de rău şi bine, se desprinde, cum am văzut, un
personaj ce se încăpăţânează parcă să nu vadă şi să nu înţeleagă ce se
petrece sub ochii săi. Crăciun întruchipează necredinciosul convins că
adevărurile pe care le deţine sunt de nezdruncinat şi că nu are nevoie să
iasă din rosturile traiului său mărunt pentru a le verifica. Întocmai ca pe
necredincioşii de demult, doar miracolul dumnezeiesc îl convinge şi îl
aduce pe calea cea dreaptă.
Cine este Moş Crăciun?
Aşa cum am văzut, Moş Crăciun al românilor este altfel şi altcineva
decât îl socotim noi astăzi. Este un fel de patron al unei sărbători mai
vechi ce lasă cu greu locul alteia pe care, la început, nu o poate cuprinde
cu mintea şi o refuză. Această ipostază are ecouri interesante în
colindele care vorbesc despre disputa dintre Dumnezeu (Iisus Hristos),
Sfântul Ion şi Moş Crăciun în care, acesta, aducând argumentul vechimii
şi evocând momentul Naşterii în acelaşi cadru fabulos-legendar, afirmă:
„- Doamne Hristoase
Tu ne eşti mai mare,
Mare de mărire,
Dar mai mic de zile.
Tu când Te-ai născut,
Eu n-am pârlejit,
Poala mi-am întins,
Poala de veşmânt.
Veşmânt mohorât,
'N poală-ai căzut,
'N mâni Te-am sprijinit,
Sus Te-am ridicat,
Sus la lighion,
La Sfântul Ion.
Noi Te-am botezat,

54
 Noi Te-am creştinat,
Numele Ţi-am pus,
Bunul Dumnezeu,
Domnul Cerului
Şi-al pământului,
Noi Ţi-am dăruit
Cerul şi pământul,
Lumea şi norodul
Şi pe noi cu totul.” [7]
Aşadar, ne aflăm în faţa unei divinităţi străvechi ce stăpânea, până la
întruparea lui Iisus, întreaga lume. De altfel, în colindele transilvănene,
ceata de colindători este emisarul acestei divinităţi a cărei înfăţişare
aminteşte, prin splendoarea şi somptuozitatea veşmântului, de
stăpânitorii cosmosului:
„D-uspăciorii lui Crăciun,
Lui Crăciun ălui bătrân,
În veşmântu mohorât,
Lungu-mi-i, largu-n pământ.
Pe la poale-i polijit,
Pe de margini mărgărit,
Jur-prejur de mânecele
Lucesc stele mărunţele;
Între doi umeri ai lui
Lucesc doi luceferui,
Dar din faţă şi din dos,
Dar din faţă ce-a luceară?
Lucea soare cu căldură.
Dar din dos ce mai lucea?
Lucea luna cu lumina.” [7]
Moş Crăciun autohton se încadrează perfect în şirul sfinţilor bătrâni ce
veghează asupra ultimelor sărbători din an: Moş Andrei, Moş Nicolae,
Moş Ajun semnificând nu doar vechimea unei zile celebrate cu mult
înaintea creştinismului, o zi dedicată, fără îndoială, Zidirii Lumii, ci şi
„îmbătrânirea” anului. Revenirea ciclică la un timp nou este simbolizată,
aşa cum am arătat, de Pruncul Divin care o recreează, o purifică, îi dă un
alt sens şi o altă strălucire.
La români, nu s-a produs suprapunerea lui Moş Crăciun occidental (de
fapt, o reconfigurare a Sfântului Ierarh Nicolae) peste cel tradiţional, ci,
dimpotrivă, ambele zile beneficiază, spre deliciul copiilor, de câte un

55
 patron la fel de darnic şi de îngăduitor, în vreme ce, în cultura populară,
cel dintâi continuă să rămână acelaşi personaj vechi de când lumea, ce
poartă pe umerii săi întreg universul a cărui lumină o revarsă peste
casele oamenilor numai în seara hărăzită lui.
Pomul de Crăciun şi casa în strai de sărbătoare
O altă emblemă a acestei sărbători este bradul împodobit care este şi el
o achiziţie relativ recentă. O atestare a acestui fapt ne-o dă o sinceră şi
oarecum naivă mărturisire de la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Eram copil
şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi
eu gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului. /.../ Mi-era milă, vedeţi
d-voastră., de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa
aceea, tocmai la aşa zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum
e copilul, mă încumăt şi întreb pe om:
- Cine a murit, aici, nene, de i-a făcut un brad aşa frumos?” [15]
Nu este vorba despre tratarea cu maliţiozitate şi lipsă de respect a
celuilalt (în casa respectivă locuia un neamţ), ci despre exprimarea unui
tipar mentalitar tradiţional românesc bine structurat de mitologie şi
subliniat de datini şi obiceiuri. Bradul deţine în cultura populară
românească mai ales funcţii funerare: este fie substitutul miresei sau
mirelui, în cazul morţii unui tânăr „nelumit” (necăsătorit), fie dubletul
vegetal al defunctului, „fratele său cel jurat”, despre care se spune în
cântecele rituale din Gorj că a răsărit în munţi odată cu naşterea
acestuia. În acelaşi context, se vorbeşte despre „bradul zânelor,
trecătoarea apelor” ce străjuieşte hotarul dintre „lumea cu dor” şi „cea
fără dor”. Acolo, zânele destinului şi ale morţii „vămuiesc” sufletele şi le
judecă pentru faptele lor, iar celor vrednice bradul le „face cale”
plecându-şi vârfurile şi transformându-se într-o punte între aici şi dincolo,
între viaţă şi moarte.
Tot un fel de punte este, în sudul ţării, „bradul de nuntă”, de astă-dată,
între două stări, în trecerea de la starea de tânăr necăsătorit la cea de
gospodar. În Oltenia şi în jumătatea de vest a Munteniei, bradul
împodobit cu beteală şi ornamente colorate precede prin prezenţa sa
simbolică venirea alaiului mirelui la casa miresei. Cu alte cuvinte, în
tradiţiile româneşti, bradul a fost şi rămâne încă un element legat profund
de ideea de trecere ireversibilă, fie că este o axă între lumi sau o
ipostază a elementului masculin sau pomului vieţii.
Poate că mai mult această din urmă semnificaţie a făcut posibilă
asimilarea şi adoptarea la noi a unei prezenţe simbolice festive din
patrimoniul altor civilizaţii. Se ştie că, în Antichitate, unele popoare aveau

56
un cult vegetal dezvoltat: arborii întruchipau spirite protectoare şi erau
adoraţi ca atare. Acest fapt a generat - potrivit atestărilor documentare -
o tradiţie ce s-a legat intim de sărbătorile de sfârşit de an. De la cultul
arborelui sacru al popoarelor germanice, s-a putut trece relativ uşor la un
simbol universal, cel al arborelui veşnic verde, „arborele vieţii”, pe care,
ulterior, creştinismul la reconfigurat ca „pom al cunoaşterii binelui şi
răului” prezent în cultul ecleziastic oficial ca brad împodobit cu fructe din
care Eva s-a înfruptat încălcând porunca divină. Din ţinuturile montane
ale Europei, în secolul XIX, această reprezentare s-a extins în mai toate
ţările apusene şi centrale, mai ales în mediile aristocratice, apoi în cele
burgheze şi în oraşe. Aşadar, şi la români, „bradul de Crăciun” a fost „o
modă” la sfârşitul secolului al XIX-lea, o imitaţie costisitoare pe care nu
oricine şi-o putea permite. Aceasta s-a extins lent nu numai datorită
posibilităţilor materiale reduse ale ţăranilor, ci mai ales conotaţiilor pe
care acest arbore le aduce [14].
Totuşi, faptul că a fost adoptat nu este un paradox, ci mai curând este
rezultatul unor inversări de funcţii şi semnificaţii. Văzut ca arbore etern,
bradul s-a asociat de timpuriu cetei de juni colindători, grup cu un
proeminent rol ceremonial în contextul sărbătorilor de care ne ocupăm,
apoi, împodobit cu dulciuri şi podoabe strălucitoare, el a putut evoca
viaţa însăşi, pentru ca, în fine, ornamentele strălucitoare (lumânările,
globurile de sticlă şi apoi artificiile) să-i adauge semnificaţii cosmice.
Evident că astăzi, cumpărând cu destule reţineri motivate pecuniar sau
ecologic un brad pentru sărbătorile de iarnă, nu avem câtuşi de puţin
sentimentul că am adus sub acoperişul nostru un zeu ancestral, nici că
am săvârşit un sacrificiu. Mai curând ne place să ne raportăm la „cetina
tot verde” şi la verticalitatea lui ca la un etalon abstract şi să-i adăugăm
din abundenţă podoabe ca să ne asigurăm - sau cel puţin să ne dorim -
un viitor apropiat favorabil, întrucât - străvechi sau împrumutat - „bradul
de Crăciun” întruchipează sărbătoarea şi, prin aceasta, trecerea într-un
alt ciclu temporal.
Ni se pare de neconceput astăzi o casă împodobită pentru Crăciun
lipsită de prezenţa bradului şi totuşi din satul de odinioară nu lipsea
atmosfera festivă, numai că aceasta avea solemnitatea ei încărcată de
alte rosturi magice.
Gospodinele „fac grijitură mare” (ceea ce numim de obicei „curăţenie
generală”) astfel încât niciun ungher nu este trecut cu vederea, iar
camera bună, cea în care sunt primiţi colindătorii şi apoi ceilalţi oaspeţi în
toate zilele de sărbătoare, o împodobesc cele mai frumoase lucruri

57
 făcute de mâinile lor. Se spune că masa nu trebuie să fie strânsă de-a
lungul acestor zile, de aceea, colacii şi vinul tronează ca adevărate
simboluri ale belşugului şi veseliei.
Colindatul, act de covârşitoare importanţă pentru fiecare familie în parte,
ca şi pentru întreaga comunitate, presupune un protocol căruia nu-i
lipseşte un anume fast dublat de solemnitate şi rigoare, întrucât, cum am
mai spus, zilele acestea au o valoare augurală deosebită, înţeleasă şi
pusă în valoare ca atare. Mai întâi este vorba despre veghea cerută de
noaptea cea mare a sărbătorii şi despre trezirea rituală într-un timp nou,
încărcat de sacru, apoi despre actele rituale săvârşite de ceata de
colindători pentru a purifica şi consacra întreaga gospodărie, pentru a
aduce armonia şi belşugul şi, în fine, despre ospăţul familial, îndestulat,
dar sobru din aceste momente.
Colindele vechi mai păstrează toate aceste elemente de viaţă
tradiţională ca vestigii, chiar dacă ceremonia s-a simplificat:
„- Hoi, juni buni colindători,
Nu-mi grăbireţi de-a intra,
De-a intra, de-a colinda,
Că fiii mei sunt adormiţi,
Fete mari neîmpodobite,
Curţile-s nemăturate,
Ci săriţi în cea grădină
Şi vă luaţi flori în mână
Şi veniţi a doua oară
Rourând şi-mpresurând
Că fii mici s-or pomeni,
Fete mari s-o-mpodobi,
Curţile le-or mătura
Cu vârfuţu cizmelor,
Cu cornii cătrinţelor.” [7]
Gazda colindată este zugrăvită într-o colindă hunedoreană într-un tablou
idilic patriarhal ce întruchipează tihna familială:
„Ferice-mi ferice
Fericean de el,
De boier bătrân
Cum l-o fericeat
Drăguţ Domn din ceri
Cum l-o fericeat
Bună zi i-o dat

58
 Jos pă lumea-i dalbă
‘Năinte de curte
Masă dalbă-ntinsă
Cu făclii aprinsă
Întâilea colţ de masă
I-un colac de grâu
Al doilea colţ de masă
I-o cupă de vin
Treilea colţ de masă
I-un pahar de mir
A’ patrulea colţ de masă
Mi-i hoi boier bătrân.
La mijloc de masă
Măr dulce-nflorit
Cu flori de argint
Prin ele, prin flori,
Sunt mere de d’aur
De-un’e să scorneşte
Boarea Raiului.
Boarea să scorneşte
Dinspre Rai din sus
Boarea-mi d’aburare
Măru-l legănare
Merele or picare
Masa s-o-ncărcare.”
Evident, multe din imaginile prezente într-un asemenea text sunt
purtătoare de semnificaţii din ce în ce mai greu de descifrat astăzi: este
vorba despre grâu, vin şi mir, simboluri creştine ale sacrificiului şi
mântuirii, dar şi despre mărul miraculos, axă de comunicare între cer şi
pământ ori proiecţie pământeană a pomului Raiului, care, întocmai ca în
basme, înfloreşte şi rodeşte fructe preţioase ca binecuvântare divină
pentru gospodarul pios şi vrednic.
Rostul unor asemenea discursuri poetice este acela ca, prin cuvântul
rostit de colindătorii vestitori ai sărbătorii, înzestraţi cu forţe magice,
viitorul oamenilor să fie pus sub semnul împlinirii, de aceea fiecare
beneficiar al colindelor este numit „boier” şi atmosfera în care este
imaginat este una cu totul remarcabilă prin strălucire şi fast.
Colinde, colindat, colindători
Colindele româneşti nu pot fi socotite echivalente ale cântecelor de

59
 Crăciun, cu toate că foarte multe vorbesc despre Naşterea Mântuitorului,
despre miracolele săvârşite în această noapte fără egal. Poate că unele
dintre ele descind din cântări bisericeşti, iar linia melodică bizantină ar
putea fi o dovadă în acest sens, ca şi forma lor poetică datorată unor
creatori de mult uitaţi: ele au fost învăţate şi transmise ca atare sau
modificate după înţelegerea, viziunea şi imaginaţia populare.
Mai există însă un repertoriu copleşitor ca diversitate şi număr de
cântece care se cântă în noaptea de Crăciun pe întreaga întindere a
spaţiului românesc. Şi acestea poartă denumirea de „colinde” ce provine
din cuvântul de origine latină „Kalendae”, derivat, la rândul lui, al verbului
<calāre> ce avea sensul de „a vesti”, dar ele sunt cântece de urare, de
confirmare a unui nou statut sau de recunoaştere a prestigiului unor
persoane importante pentru comunităţile săteşti tradiţionale. De-a lungul
timpului acestea au fost numite, spre a fi diferenţiate de cele cu tematică
exclusiv creştină, „colinde lumeşti” sau „laice”. În ele cercetătorii au
detectat totuşi nuclee mitice şi religioase precreştine ce s-au păstrat, în
ciuda unor schimbări de funcţie şi semnificaţie, cel puţin ca substanţă
poetică.
Fie că sunt destinate tinerilor aflaţi în pragul căsătoriei sau familiilor,
personalităţilor satului (preot, dascăl, primar) sau unor profesii (pescar,
păstor, vânător, oştean), acestea se plasează într-o atmosferă arhaic
sărbătorească şi vorbesc despre realităţi de mult apuse, unele evocând
Evul Mediu, altele putând fi socotite chiar relicve ale unor timpuri şi mai
vechi.
În colindele pentru feciori remarcăm teme şi motive ce descind din basm
sau din eposul eroic: lupta cu monstrul (leu, şarpe uriaş sau duh de
mare), vânătoarea exemplară a unui animal năzdrăvan (a ciutei
prooroace sau a cerbului semeţ), asedierea unei cetăţi ori salvarea ei de
la cotropire, confruntarea cu oştiri numeroase într-o luptă hiperbolică,
victoria în întrecerile de cai, slujirea cu devotament a domnitorului
urmată de primirea caftanului boieresc. Sensul lor a fost cândva unul de
iniţiere destinată celor aflaţi în pragul maturităţii şi de evidenţiere a unor
calităţi de excepţie, dar, de-a lungul timpului, au căpătat rosturi augurale
devenind urări alegorice implicite realizate prin raportarea la un model
comportamental. Dincolo de profilul eroic al personajului din colind ce se
îndreaptă spre maturitate, se mai conturează o urare: aceea a împlinirii
destinului prin căsătorie. Astfel, vânătoarea nu este doar o aventură
vitejească, ci este menită să asigure, prin sacrificarea unui animal
fabulos, ospăţul de nuntă şi chiar întemeierea unei case nemaivăzute;

60
înfrângerea monştrilor (adesea prin luptă dreaptă, voinicească) are ca
scop eliberarea de teroare a fetelor pe care aceştia le cer ca tribut viu; în
urma incursiunilor războinice, eroul învestit cu onoruri şi ranguri devine
demn de a întemeia o familie şi chiar un neam.
În virtutea aceleiaşi credinţe în cuvântul rostit în momentul favorabil şi
încărcat de sacru al sărbătorii, colinde cu un asemenea conţinut mai
răsună şi astăzi în casele cu feciori de prin părţile Hunedoarei şi
Mureşului Inferior, în Ţara Oltului şi în Mărginimea Sibiului, în Ţara
Loviştei, în Muscel şi prin vadurile Brăilei. Sunt însă foarte puţini aceia
care mai înţeleg mesajul lor ca pe o urare echivalentă predestinării, cu
atât mai puţin rostul lor modelator. Tinerii de astăzi cu studii, gusturi şi
perspective de viaţă cu totul diferite de ale străbunilor lor ascultă
asemenea cântece vechi aşa precum cei mici ascultă basme cu feţi-
frumoşi ale căror fapte incredibile îi fascinează fără a-i tenta ideea de
imitaţie, întrucât totul este pus sub semnul convenţiei fabulatorii şi al
miraculosului pur.
Fetele se bucură de o atenţie deosebită în zilele de sărbători: casele lor
mai împodobite şi mai îmbelşugate decât oricare altele, sunt cele dintâi
colindate, ceremonialul se prelungeşte cu schimburi obligatorii de daruri
şi urări, cu dansuri rituale simbolice de recunoaştere a stării nubile, apoi
cu participarea lor la toate petrecerile date de colindători.
Colindele ce le sunt destinate sunt puse sub semnul aceleiaşi aspiraţii -
căsătoria - desigur, mult mai explicit şi mai accentuat formulată. Unele
poartă în versurile lor amprente lirice: fetei i se dezvăluie intenţiile
peţitorilor - de obicei trei la număr - fie în vis, sub chipul unor păsări
vestitoare, fie aievea, într-o întâlnire idilică, fiecare aducând mesajul lui
simbolic de dragoste (inelul, mărul şi cununa) sau reprezentând câte o
profesie tradiţională (agricultor, păstor şi dascăl sau oştean). Alte texte
se plasează la interferenţa liricii cu magia erotică constituindu-se în
rafinate portrete în versuri ce laudă nu doar frumuseţea proaspătă şi
radiantă a fetei, ci mai cu seamă ţinuta şi podoabele ei de sărbătoare, ca
un fel de omagiu ascuns al destoiniciei ei. În fine, regăsim şi printre
colindele pentru tinere logodite imagini de o vechime incontestabilă între
care cea mai răspândită este cea a fecioarei purtată într-un leagăn de
mătase în coarnele unui animal fabulos (cerb sau bour) peste ape
învolburate în timp ce ea, în chip netulburat, coase şi brodează în
aşteptarea alaiului de nuntă ce se apropie.
Un bogat tezaur de imagini şi forme poetice ascund în ele şi colindele
destinate diferitelor profesii. Este segmentul cel mai interesant şi mai

61
 arhaic al acestui repertoriu tradiţional bazat tot pe ideea de etalon
comportamental şi având tot sens de urare. De altfel, o serie de variante
glisează, în funcţie de beneficiar, din categoria aceasta în cea a
colindelor de fecior prezentând similitudini tematice. Repartizarea lor ne
spune foarte multe despre ocupaţiile zonale şi despre prestigiul de
odinioară al acestora. Bunăoară, în zonele montane, cele mai
interesante sunt textele ce se cântă păstorilor; acestea înfăţişează într-o
manieră hiperbolică, aureolată de mitul belşugului, turmele fără număr
ale gazdei, cu berbeci năzdrăvani purtători ai însemnelor astrale, ori
confruntarea plină de dramatism a ciobanului cu marea, fără îndoială, un
reflex poetic al drumurilor transhumanţei, naşterea mielului năzdrăvan ce
are darul predicţiei, disputa dintre păstor, comis (crescător de cai) şi vier
(cultivator de viţă-de-vie), mândria tatălui cu trei fii ce se dovedesc a fi
păstori vrednici.
În unele ţinuturi conservatoare - precum Pădurenii Hunedoarei - mai pot
fi auzite şi astăzi colinde foarte vechi dedicate unei ocupaţii din zorii
omenirii: vânătoarea. Fie că este vorba despre înfruntarea leului sau
săgetarea cerbului, fie că vânătorii înşişi, retraşi de mult din lume, se
transformă în cerbi maiestuoşi ce refuză să mai revină acasă, acestea
sunt fascinante prin arhaicitatea imaginilor transpusă într-o limbă de
aleasă solemnitate ce descinde parcă din incantaţiile pentru invocarea
spiritelor silvestre.
O altă profesie la fel de veche ce se bucura de preţuire în trecut a fost
pescuitul ale cărui vestigii le regăsim în repertoriul din extremitatea sud-
estică a ţării în colindele „de năvodar” cu profunde rezonanţe mitice în
care gazda, însuşindu-şi tainele stăpânei apelor, vidra, reuşeşte să
adune o cantitate incredibilă de peşte, fapt ce stârneşte admiraţia
semenilor lor.
Alături de acestea aflăm colinde pentru tineri logodiţi şi pentru familii
recent constituite, pentru copii şi pentru familii vârstnice, pentru familii ai
căror fii slujesc sub arme, precum şi pentru cele îndoliate. Niciun statut
social sau marital nu este omis sau dat uitării pentru că această
sărbătoare trebuie să fie împărtăşită tuturor şi toţi trebuie să se
împărtăşească din esenţa ei.
Pe arii mari, din zona Orăştiei până în sudul judeţului Alba, în
Mărginimea Sibiului şi în unele sate din Ţara Oltului colindătorii, pe lângă
intonarea colindelor, execută o suită de dansuri masculine de o mare
eleganţă şi sobrietate: Călşerul, Romana, Banul Mărăcine şi
Fecioreasca. Adesea, ei sunt însoţiţi de turcă sau boriţă, o mască ce

62
pare a fi o întruchipare fantastică, un spirit păduratic ce impresionează
prin bogăţia culorilor revărsate în tumultul dansului ei primitiv şi
electrizant. Scoarţele de lână, panglicile multicolore, beteala şi
mărgelele, batistele brodate şi învelitorile de cap înflorate, toate sunt
împrumutate din lăzile de zestre ale fetelor pentru a-i alcătui o podoabă
cât mai atractivă, dar şi pentru a spori efectul de surpriză al mişcărilor
repezite şi ameninţătoare. Însă deasupra trupului ei acoperit cu această
beţie de culori şi străluciri se iţeşte un chip terifiant: coarne semeţe şi
rămuroase, gata să răstoarne pe oricine s-ar apropia de ea, ochi ce
parcă scormonesc totul împrejur şi un bot ce se cască hulpav ca să
scoată sunete asemănătoare boncăluitului de cerb. Jocul țurcii exercită o
fascinaţie dominată de spaime mai cu seamă asupra copiilor şi femeilor,
care văd în ea o plăsmuire a tenebrelor şi a necunoscutului, căci ar fi
posibil ca şi această mască să fie o amintire a trecutului, o divinitate
arhaică ce patrona riturile de iniţiere masculină.
O altă tradiţie interesantă - „Căluşul de iarnă” - se păstrează în
localitatea Gropeni din apropierea Brăilei şi în satele dimprejurul
acesteia. Folcloriştii nu au dezlegat enigma manifestării atât de izolate a
unui obicei legat doar în Transilvania de sărbătorile de iarnă. Unii au
afirmat că ar putea fi un vestigiu al Căluşului descris în secolul al XVIII-
lea de principele cărturar Dimitrie Cantemir, dar este inexplicabil faptul că
a „migrat” de la Rusalii (a şasea săptămână după Paşti), la Crăciun. Mai
curând, date fiind multe asemănări cu obiceiul menţionat mai sus, cel al
„căluşerilor” transilvăneni şi faptului că, în timp, aici s-au aşezat neamuri
de „mocani” (păstori transilvăneni), acesta pare să fie o consecinţă a
transhumanţei. Flăcăii ce colindă în seara de Ajun revin în zorii zilei de
Crăciun în grupuri de cinci până la şapte dansatori îmbrăcaţi în costume
tradiţionale, purtând în mâini beţe şi având feţele acoperite cu un văl
(ciurică). Pe muzică de geampara şi îndemnat de o strigătură satirică,
vătaful execută figuri de dans dificile pe care apoi toţi le repetă întocmai
descriind spirale şi serpentine ameţitoare în fiecare curte de gospodari.
Căluşul aduce noroc şi bucurie în casele oamenilor, de aceea numai
familiile îndoliate ţin porţile închise; în schimb, cei care au fete îi
răsplătesc pe căluşari cu un colac frumos împletit, vin şi carne afumată
de porc, toate aceste daruri având menirea de a spori în anul ce vine
grânele, rodul viţei-de-vie şi prăsirea animalelor.
Ceremonialul colindatului include oferirea darurilor de către familia
colindată şi elogierea de către ceata de colindători a hărniciei, bunăstării
şi dărniciei acesteia. Acest moment obligatoriu în satele transilvănene

63
 vine să-l contrabalanseze pe cel anterior, al cântării colindelor, prin oraţii
care povestesc în versuri impregnate de umor peripeţiile preparării celor
trei daruri consacrate: carnea, ţuica şi colacul. Cea mai spectaculoasă
dintre acestea, „mulţămita colacului” - numită prin Alba şi Sibiu şi „d-
auritul colacului” - este de fapt o variantă a textului moldo-muntean al
„Pluguşorului”, cu deosebirea că, departe de atmosfera idilică şi de
imaginea rodniciei hiperbolice, gazda este înfăţişată într-o ipostază ce ne
aminteşte de eroii civilizatori care supun natura printr-un demers
exemplar. De la pregătirea plugului, până la aratul şi semănatul unui
munte deloc prielnic şi până la scoaterea colacului auriu din cuptor,
oratorul prezintă în versuri meşteşugite toată truda pâinii ca într-un vechi
tratat de agricultură. Nici din „mulţămita peciei” (muşchiul de porc
afumat) şi nici din „mulţămita vinarsului” nu lipsesc momentele hilare
menite să sporească voia bună, aşa cum se mai întâmplă şi astăzi în
satele de pe Valea Dobrei (Hunedoara):
„Da’ voi nu ştiţi
Cu câte târtete-vârtete
S-o făcut ista!
Gazda cân’ după iel mergea
C-o iapă oarbă
Şî cu una şchioapă:
Cân’ era la Călărău
La locu’ ăl mai rău,
Gazda stătea şi să gândea
Nu ştia ce să-mpiedice:
Să-mpiedice căruţa
Sau să-mpiedice pă Oarba?
Gazda să socotea
Şî pă Oarba o-mpiedica.
Oarba o mai fo’ împiedicată
Da’ cociia, niciodată!
Şî gazda pleca
Ca vai de ea:
Cu capu’ la vale,
Cu coada la cale!
Şî butea dă pă cociie
Să rostogolea
Şî toate să-mpreştia:
Cercurile apucau bercurile

64
 Doagele, sfârloagele
Fusnicu, pusnicu,
Gazda numa’ atât aduna
Cât pă ficiorii dubii-i dăruia
Dăruiască-l Dumnezeu
În poala ceriului
Şi-n poarta Raiului!”
Mai mult decât alte tipuri de creaţie populară, colindele păstrează o limbă
arhaică: multe cuvinte au fost uitate, ba chiar unele nu mai poartă niciun
înţeles pentru vorbitorii contemporani, altele sunt invenţii verbale menite
să accentueze strălucirea imaginilor prin îmbinări neaşteptate de cuvinte
pe cât de plastice, pe atât de muzicale. Astfel, pentru oricine ascultă
colindele vechi, acestea prezintă imaginea unei lumi mirifice în eufonii
impresionante ce le plasează alături de cântecele sacre şi de incantaţiile
magice. La aceasta contribuie şi melodiile de o vechime incontestabilă
pe care se cântă colindele şi modalitatea de interpretare: în
contrapartidă, pe mai multe voci armonizate, ici-colo acompaniate de
sunetul dubelor sau al instrumentelor de suflat. O seară de Crăciun
petrecută într-un sat în care cetele de juni vin să colinde poate fi o
experienţă inegalabilă, de neuitat: solemnitatea ceremonialului în sine,
ţinuta festivă sobră şi totuşi strălucitoare a colindătorilor, vocile lor
rezonante şi mesajul încărcat de fiorul festiv al momentului ne transpun
într-o lume în care omul era mult mai aproape de forţele sacre.
Un alt segment al repertoriului de Crăciun îl constituie cântecele de stea
şi piesele de teatru religios numit „Viflaim” (de fapt, o rostire populară a
numelui cetăţii Bethleem) sau „Irozii”. Deşi nu au vechimea colindelor,
acestea sunt atestate încă din secolul al XVIII-lea şi au o răspândire
aproape generală. Tematica lor este foarte intim legată de dimensiunile
creştine ale sărbătorii: de fapt, copiii purtători ai stelelor de carton,
poleială şi panglici sunt vestitorii Naşterii care, precum magii şi păstorii,
vin pe calea razei să anunţe minunea. De-a lungul timpului, au circulat şi
texte foarte ample rostite sau cântate mai ales de adulţi, scurte istorii
versificate ale unor episoade din viaţa lui Iisus Hristos sau versuri
moralizatoare în care se vorbeşte despre mântuirea sufletului, despre
Iad şi Rai şi despre păcătoşi şi virtuoşi, despre Judecata de Apoi şi
despre păcatul originar. Structura versurilor, imaginile şi mai ales
intenţiile educative sunt total diferite de cele ale colindelor ţărăneşti,
întrucât cântecele şi oraţiile de stea au fost create de intelectualii satelor
inspiraţi de scrierile bisericeşti şi apocrife.

65
 Teatrul religios a fost o specie folclorică răspândită în Evul Mediu în
întreaga Europă, la noi pătrunzând tot pe filieră ecleziastică. Replicile
ample, versificate şi însoţite de cântec, dans solemn şi gesturi pe cât de
sugestive, pe atât de exagerate, costumaţia bogat colorată şi concepută
să simbolizeze însuşirile personajelor încă de la apariţia „în scenă” sunt
însoţite de elemente de recuzită şi însemne ce fac din fiecare dintre ele
prezenţe inconfundabile, le conferă prestanţă, uneori chiar grandoare,
tinzând să genereze impresii puternice, sentimente de respect pentru că
dau viaţă unor miracole.
Putem asista şi astăzi în satele din Maramureş la acest tip de spectacol
total în care, alături de cei trei păstori, Miron, Acteon şi Coridon, vin din
depărtări cei trei Crai - Veltazar (Balthazar), Melchior şi Gaşpar, apoi Irod
Împăratul, cu sfetnicii şi soldaţii săi, personaje ale istoriilor sfinte. Lor li se
adaugă toată pleiada întunecată a diavolilor, cu Inspectorul, Ispravnicul
şi mai-marele lor, Sărsăilă, ce pun la cale coruperea împăratului întru
pierzania Pruncului Dumnezeiesc. Jocul lor grotesc, replicile rostite cu
patimă şi înverşunare sunt puse în valoare de măştile de o alcătuire
nefirească - pe jumătate animale terifiante, pe jumătate închipuire hilară
de carnaval, „împodobite” cu măreţe coarne de berbec sau de taur, dar şi
cu somptuoşi ciucuri de lână roşie. Adesea, veselia lor exagerată, dansul
lor satisfăcut şi răcnetele de izbândă constituie un spectacol în sine, cu
toate că dau fiori spectatorilor. Ca element ce contrabalansează prestaţia
lor pusă sub semnul maleficului, apar mesagerii lui Dumnezeu: Îngerii
sau Frumoşii, personaje a căror înfăţişare strălucitoare şi candidă
întruchipează speranţa, salvarea sufletului prin coborârea graţiei divine.
Replica lor finală îndeamnă la milostenie, la smerenie şi armonie în prag
de sărbătoare.
Crăciunul a fost şi rămâne una dintre sărbătorile cardinale ale românilor,
ce închide în ea semnificaţii străvechi de reîntinerire a timpului, de
purificare a spaţiului şi de raportare la valori exemplare. Este în acelaşi
timp o zi în care privim înapoi şi judecăm ce am împlinit şi ce am
nesocotit, dar şi una în care ne dorim să fim mai buni, mai vrednici de
darurile ei sfinte şi mai îndestulaţi.
Petrecerile de sărbători
Noaptea de Ajun nu este decât un festum incipium adică debutul ciclului
festiv de douăsprezece zile despre care se crede că încifrează calitatea
anului ce se apropie. „Bătrânii socoteau vremea după cum era de la
Crăciun la Apă-Botează. Zâceau că de la Crăciun la Apă-Botează,
doosprezece zile îs doosprezece luni. De Crăciun, îi ianuarie, pe urmă,

66
februarie ş-aşa...” - îşi amintesc astăzi oamenii din satele Hunedoarei.
Cea dintâi zi a Crăciunului rămâne destinată valenţelor sale creştine; aşa
cum am văzut, „stelarii” şi „irozii” aduc în casele oamenilor povestea
sfântă a Naşterii. Abia în a doua zi, ceata de colindători se reuneşte într-
o petrecere numită „ospăţul feciorilor”, „ospăţul lui Crăciun”, „balul turcii”
sau chiar „zama dubii” (de la felul de mâncare tradiţional ce se serveşte).
Este o petrecere rezervată întâi de toate „cetaşilor” sau „junilor”, la care,
în satul Cut din judeţul Alba, sunt invitaţi la lăsarea serii, cu muzică şi cu
o ceremonie specială, taţii acestora, apoi preotul, primarul şi profesorii
şcolii. Ospăţul se desfăşoară sub semnul respectului şi al buneicuviinţe,
este presărat de toasturi, urări şi felicitări pentru ca apoi, în următoarele
zile, să fie invitate toate fetele, de astă-dată, după o negociere oarecum
protocolară între „trăgătoriul fetelor” sau „vicebirău” (adjunctul şefului
cetei) şi părinţii fiecăreia dintre ele.
În Gura Râului, judeţul Sibiu, acest dialog aminteşte de cele purtate, cu
mult tact şi cu evidentă disimulare de o parte şi de alta, la peţitul fetelor.
Mamele sunt cele dintâi întrebate dacă au treburi de făcut prin casă
fiindcă „junii şi-au murdărit cămăşile şi ciorecii în timpul colindatului şi ar
avea nevoie de ajutor ca să le cureţe în acea seară”, apoi, fiindcă ele nu
pot lua singure o hotărâre, sunt chemaţi taţii. Ei se prefac bănuitori, cer
detalii despre cei ce se vor afla la gazda cetei şi, ca din întâmplare, îl
întreabă pe trimisul cetei cum vor fi răsplătite fiicele lor; atunci aflând că
„plata” vor fi un ospăţ urmat de joc se prefac a înţelege în sfârşit, tâlcul
vorbelor rostite pe ocolite de trimisul junilor.
În satele din Mărginimea Sibiului dansul se desfăşoară şi astăzi în plin
centrul aşezărilor, în construcţii de lemn numite „pavilioane”, ridicate de
străbunicii junilor de azi, după modelul oraşelor în care îşi făcuseră
armata. Aceştia oferă asistenţei un spectacol impresionant executând
dansuri de mare virtuozitate şi vigoare, apoi are loc „alesul fetelor” sau
„purtata”, un joc tradiţional ce consfinţeşte şi oficializează relaţiile dintre
tineri şi în fine, „băgatul fetelor în horă”, moment mult aşteptat de cele
mai tinere dintre ele. Deşi sunt îmbrăcate de sărbătoare (în unele sate
acesta este momentul schimbării portului şi gătelii capului de copilă cu
cele de „jună”), deşi anunţă în prealabil că sunt pregătite şi aduc o
contribuţie substanţială la ospăţul cetei, fetele refuză întâi „de ochii
lumii”, se lasă îmbiate şi rugate, până când, feciori înrudiţi cu ele, le
„poartă cu de-a sila” în mijlocul horei, le trec pe sub mână, semn al
ireversibilităţii condiţiei nou căpătate, apoi, rând pe rând, toţi membrii
cetei de colindători, o joacă pe fiecare dintre ele.

67
 Rigorile comportamentului tradiţional sunt departe de a fi abolite în
aceste zile, dimpotrivă, ele operează mai bine ca oricând, cetei de feciori
revenindu-i, după rolurile rituale şi ceremoniale, altele sociale la fel de
importante.
În urmă cu câteva decenii, în satele din centrul Transilvaniei şi în
aşezările păstoreşti din Munţii Călimani şi Gurghiu se mai păstrau
vestigiile tradiţiei „lăturenitului” legată odinioară de o ordine socială
patriarhală, dar şi de eforturile de a păstra o bună vecinătate şi
înţelegere mai ales în vederea încheierii unor căsătorii în afara satului.
Într-un alai falnic şi vesel, cu muzicanţi şi daruri bogate, întreaga ceată
de juni a unui sat pornea spre satul vecin unde era găzduită de confraţi
timp de cel puţin trei zile. Petrecerile se ţineau lanţ, se legau frăţii de
cruce şi se năşteau poveşti de dragoste, se făceau schimburi de daruri şi
de urări.
Familiile de gospodari din Maramureş, dar şi din alte „ţări” româneşti
unde sărbătorile mai păstrează caracterul lor tradiţional, alcătuiesc alaiuri
de colindători pe criteriul înrudirii, al prieteniei sau vecinătăţii şi, de-a
lungul zilelor cuprinse între Crăciun şi Anul Nou, colindă ca în vremurile
tinereţii. Cei ce s-au căsătorit mai de curând, „băbarii”, au rol aparte în
organizarea întrunirilor cu dans şi ospeţe ale cetei, păstrându-şi o vreme
un loc privilegiat printre cei apropiaţi de vârsta lor.
O altă formă de petrecere o constituie cea din zona Banatului cunoscută
sub numele de „măturatul Crăciunului”. Cum arătam într-un capitol
anterior, în zilele Crăciunului, gospodinele nu scot din casă nimic din
ceea ce rămâne în urma curăţeniei, mai mult, gospodarul aduce din
poiată şi din grajd fân pe care îl aşterne sub „masa de Ajun”, fiindcă
poartă noroc şi fiindcă pe un asemenea strat s-a născut Iisus. La
acestea se adaugă seminţele aruncate în grindă de colindători,
purtătoare şi ele de belşug, plantele menite să alunge relele şi chiar
firimiturile şi resturile de la masă, despre care se crede că dacă ar fi
aruncate, familia n-ar mai avea niciodată belşug şi „saţ” (ar suferi de
foame). În cea de-a treia zi a Crăciunului are loc aşadar o curăţire
auspicială: fetele adună „stratul” şi aşteaptă ca feciorii însoţiţi de
muzicanţi să le conducă la marginea gospodăriei unde parte din el este
risipit prin grădina de zarzavaturi şi prin livadă, ca să fie ferite de
dăunători, parte este arsă. Abia după ce casa străluceşte de curăţenia
făcută cu mult sârg în zi de sărbătoare, tinerii merg la sala de dans unde
petrec până noaptea târziu.
„Îngroparea Crăciunului” pe Someşuri încheie obiceiul colindatului de

68
ceată printr-o parodie a înmormântării. Unul dintre membrii acesteia care
îl întruchipează pe „Crăciun mort” în jurul căruia tinerii alcătuiesc un
cortegiu funebru din care nu lipsesc travesti-urile („popa” şi „fătul” sau
dascălul fiind personaje hilare nelipsite). Acesta străbate întreg satul şi,
după îndeplinirea într-o manieră comică a „rânduielilor” înmormântării,
personajul revine la viaţă în calitate de „Crăciun cel nou”, este adus şi
purtat în văzul lumii cu chiote de bucurie şi muzică, la o nouă petrecere
numită „comândarea sau pomana Crăciunului”. Simbolizarea anului
vechi printr-unul dintre „uspăciorii lui Crăciun” vorbeşte despre credinţa
în „îmbătrânirea” timpului, despre ideea că ceea ce a fost în trecut
trebuie îngropat şi dat uitării, întrucât urmează un altul renăscut, tânăr şi
viguros ce trebuie întâmpinat cu veselie.
În zona Orăştiei, episodul poartă numele de „împuşcarea turcii” şi are loc
abia în primele zile ale noului an: „turcaşul” (purtătorul măştii) leapădă
turca, o dezmembrează mimând sacrificarea ei, apoi cu toţii îi
„prohodesc” rămăşiţele conducând-o la marginea satului; ea va „reînvia”
tocmai la Crăciunul următor, adică atunci când se va constitui o nouă
ceată de căluşeri. Acest ritual ce are astăzi un aspect carnavalesc
aminteşte de sacrificiile animale săvârşite în timpuri străvechi, atunci
când măştile întruchipau spirite protectoare jertfite în pragul trecerii dintr-
un anotimp într-altul pentru a da o substanţă sacră noului început.

Eterna Reîntoarcere
În vârtejul carnavalului
Pe aceleaşi reprezentări şi credinţe străvechi se bazează scenariile
jocurilor cu măşti ce se revarsă într-o splendoare de culori şi ritmuri mai
ales în Moldova. Dacă în alte colţuri ale ţării Anul Nou este „fratele mai
mic al lui Crăciun”, moldovenii îl socotesc „cea mai aleasă, mai aşteptată
şi mai de vază sărbătoare”, moment al cumpenei timpului în care se
produc formidabile descătuşări de energie. Sfârşitul şi începutul,
stingerea şi renaşterea sunt reprezentate prin două alaiuri parodice -
nunta şi înmormântarea - ce se suprapun şi se împletesc, încearcă să se
excludă reciproc, însă continuă să stăruie într-o configurare ce
reproduce haosul primordial, întreţesută în „lumea pe dos” a
carnavalului.
Ajunul Anului Nou este de puţină vreme recunoscut drept Revelion, adică
acea petrecere familială cu abundenţă de mâncăruri şi băutură, cu
zgomote, veselie şi spectacole urmărite la televizor; mai mult, în ţinuturile
moldave, acesta este concurat chiar şi astăzi de ample desfăşurări

69
 festive la care, cu mic cu mare, participă toată suflarea satului. Fiindcă
este un moment de prag, unul hotărâtor despre care, de asemenea, se
credea că lasă oamenilor posibilitatea de a întrezări pentru câteva clipe
splendorile lumii cereşti, Anul Nou trebuie să fie aşteptat şi întâmpinat
aşa cum se cuvine.
Tot ceea ce nu a fost îngăduit un an întreg este îngăduit acum când
ierarhiile se răstoarnă: fiecare îşi poate ascunde identitatea atribuindu-şi
o alta - încifrată în trăsăturile hilare sau groteşti ale unei măşti sau ale
unui travesti. Eliberaţi pentru puţină vreme de orice constrângere,
oamenii pot fi altceva şi altcineva şi pot face tot ceea ce le trece prin cap.
În tot acest amestec de bine şi rău, de hidos, respingător, terifiant şi
comic, în tot acest vârtej aparent fără noimă mai stăruie încă sensuri
foarte vechi. Nu este vorba doar despre evocarea nedefinitului ce a
stăpânit lumea înainte de urzirea ei, cum au spus savanţii, ci de credinţa
că toate relele - de la defecte şi metehne omeneşti, până la stări
sufleteşti şi realităţi sociale - trebuie alungate, exilate, anihilate, iar acest
lucru se face, ca în orice demers de magie, prin dare în vileag, prin
întrupare, iar apoi prin descompunere şi distrugere definitivă. Numai aşa
se poate pătrunde într-un timp nou, purificat, ordonat, într-un început
promiţător.
Măştile întruchipează Beţia şi Minciuna, Sărăcia şi Adulterul, Lăcomia şi
Lenea, Zgârcenia, Invidia, Prefăcătoria şi Prostia fie prin caricaturizarea
unor persoane, fie, mai ales, prin reprezentarea încărcată de sugestii şi
simboluri a acestor abstracţiuni. Zdrenţele se combină cu podoabele
stridente, obrăzarele hidoase revelează micimea sufletească, aluziile
create de simboluri expun viciile, obiectele cele mai banale capătă
valoare metaforică.
Nu scapă nicidecum acestui vălmăşag al reprezentării carnavaleşti nici
instituţiile, nici mai-marii lumii, cu atât mai puţin cei care, de-a lungul
anului, au stârnit antipatii şi revolte abia stăpânite. Aşa se face că nu
lipsesc travesti-urile satirice precum: Omul ordinii înarmat până în dinţi,
Judecătorul corupt, Vânătorul-braconier, Politicianul demagog, Medicul
ahtiat după ciubucuri, Comerciantul necinstit, Domnişoarele apetisante şi
mulţi alţii. Alături de aceştia se arată măştile purtătoare de noroc: fierarii
şi potcovarii, căldărăresele şi ghicitoarele în ghioc înveşmântate în straie
ţipătoare, coşarii şi zodierii, însă cu toţii mânjiţi cu funingine. Este evident
că prezenţa negrului în această beţie de culori şi podoabe nu are
semnificaţiile curente, ci pe cele magice, aproape uitate azi. Bărbaţii
travestiţi - căci numai ei participă la alaiurile de Anul Nou - afirmă fie că

70
îndărătul „machiajului” tuciuriu vor să rămână necunoscuţi celorlalţi spre
a putea face şotii altfel nepermise, fie că în felul acesta se apără de
deochi şi boli pentru tot restul anului sau că „se înnegresc în această zi,
ca să aibă ce înălbi la anul”... Altfel spus, această substituire temporară a
identităţii pune la adăpost de duhurile rele şi boli, maculează pentru
moment, pentru a purifica pentru multă vreme, într-un joc al asumării
tuturor relelor ce se doresc alungate.
Tot un vestigiu al funcţiilor de demult ale măştii şi travesti-ului este Moşul
sau Unchiaşul despre care folcloriştii au afirmat că este o ipostază a
strămoşului ce cobora printre descendenţi în noaptea ce crea o punte
între aici şi dincolo. În Ţara Vrancei, aceeaşi mască de Unchiaş era
purtată atât în alaiul de Anul Nou, cât şi în dansul ritual funerar
„Chipăruşul”, adică atât la prohodirea şi trimiterea în lumea umbrelor a
timpului, cât şi a omului. Dansul lor aşezat, bătrânesc şi sobru, cu bătăi
sacadate şi ferme, se desfăşoară numai în cerc şi este însoţit de
comenzi date dindărătul măştii cu voci guturale, ininteligibile. Într-adevăr,
înfăţişarea Moşilor este departe de a fi comică: măştile din lemn au
trăsături aspre, imobile, sunt lipsite de culori şi podoabe şi aproape că
multiplică aceeaşi fizionomie, iar atunci când se strecoară printre privitori
stârnesc mai curând fiori de teamă decât hohote de râs. Odată pierdute
aceste înţelesuri, oamenii au socotit Moşnegii fie personificări ale anului
vechi, fie bătrâni ştiutori de taine care în anumite pantomime ale jocului
Ursului sau Caprei pot învia animalul deochiat, fie bătrâni decrepiţi care,
în alte scenarii improvizate, fac declaraţii deşuchiate însoţite de gesturi
obscene „domnişoarelor” din alai, totul încheindu-se cu o nuntă
caricaturizată. Până la urmă însă, licenţiosul şi obscenitatea erotică fac
parte din scenariul renovării timpului, căci trimit în mod implicit la
fecunditate şi vitalitate, de aceea nu numai că sunt permise, ci - ca în
nicio altă zi din an - încurajate şi provocate de asistenţă.
O fascinaţie, ce se păstrează poate din timpuri imemoriale, o au şi astăzi
măştile de animale. Capre neverosimile, cocoţate pe catalige,
înveşmântate în râuri de culori vibrante, cu ciocuri ca de cocostârci şi
glas de sfârlează descriu piruete ameţitoare, în ritmul glasului sacadat al
„îmblânzitorilor”. În Moldova, alaiul Caprei este primit cu veselie mai ales
la casele cu fete mari pentru că se crede că aduce veselie şi noroc, dar
mai ales fertilitate. Spre deosebire de Turca sau Boriţa transilvăneană şi
de Brezaia muntenească din alaiul colindătorilor de la Crăciun ce
stârnesc teama cu jocul lor ameninţător şi cu boncăluitul sălbatic,
prezenţa Caprei este vioaie şi unduioasă, jucăuşă şi pusă pe mici glume

71
 nevinovate. Strigăturile - niciodată necuviincioase - sunt îndemnuri şi
comenzi de joc versificate ce punctează ritmul săltăreţ al melodiei
balcanice de geampara. Spre sfârşitul jocului, istovită, Capra se preface
că moare, dar mângâiată de însoţitorul ei şi răsplătită cu dulciuri de către
gazdă, se ridică într-o pornire şi mai vijelioasă.
Odinioară, nu demult, urşii purtaţi prin gospodăriile ţăranilor de Anul Nou
erau vii, crescuţi în şfichiuiri de bice şi pe scăpărări de jeratec ca să
înveţe dansul iute, moldovenesc. Jocul lor aduce noroc, fereşte casa de
rele, de sperietură, de urât şi de alte farmece şi făcături. El întruchipează
forţa latentă, dominată de necunoscut şi de nesupunere; am putea
spune că este o reprezentare alegorică a naturii care moare şi renaşte,
dar şi a virilităţii gata să erupă necontrolat. Câte ceva din toate acestea
se păstrează şi astăzi în dansul urşilor stângaci şi mucaliţi, cu blănurile
năpârlite, însă pline de podoabe stridente, ce mimează, în sunetul
oriental al tamburinei, certuri domestice cu consoartele lor, împerecheri
simbolice cu căldărărese de operetă şi chiar moartea aducătoare de
faliment pentru ursarul ce-i poartă în lanţ. Strigătul răguşit al ursarului
proferează ocări şi îndemnuri, ameninţări furioase şi glume naive. Unii
spun că jocul Ursului ar descinde din străvechi rituri de iniţiere
masculină, alţii, că s-ar fi născut din adorarea animalului ca zeu şi
protector... Ceea ce se poate vedea azi în zilele Anului Nou este doar
spectacol. Un spectacol adesea improvizat şi modelat după fiecare grup
de spectatori, care îl primesc cu hohote de râs şi cu gândul doar la
parabola omului cu minte puţină şi încâlcită, pe care nevasta îl înşeală
făţiş.
De pretutindeni se revarsă, mai apoi grupurile de tineri ce poartă măşti şi
costume stranii, plăsmuiri fără nume şi fără asemănare cu nimic real.
Oamenii-păsări, „păsăroii”, oamenii-berbeci, cu înfiorătoare coarne
împodobite cu ciucuri uriaşi roşii, cu beteală şi flori, oamenii-inorog, cu
strălucitorul corn făcător de minuni se arată ca un amestec ciudat de
eleganţă, fragilitate şi grotesc. Apoi coboară, cu mişcări hieratice,
foşnitoare şi moi, terifiante şi fascinante, din negurile nopţii şi din
toropeala somnului prea încărcat cu vise şi magie, alte şi alte plăsmuiri
fantastice din poveşti sau poate din rituri de mult uitate.
Consacrare, echilibru şi trecere
Nucleul care dă echilibru şi conferă sobrietate sărbătorii de Anul Nou în
Moldova este cel al flăcăilor-călăreţi, „căiuţii”, a „comişilor” şi „frumoşilor”
şi mai apoi, ceata „plugarilor” sau „urătorii”. Fundamentate pe aceeaşi
instituţie tradiţională românească, ceata de tineri necăsătoriţi, acestea

72
deţin rolul explicit de urare şi de stimulare a tuturor calităţilor benefice
aşteptate de fiecare gospodar.
Dacă Ursul, aşa cum am văzut, simbolizează, prin ritmul lui biologic,
întunericul temporar, moartea şi resurecţia, forţa telurică abia bănuită,
Calul este un animal solar prin excelenţă. Prezenţa lui în multe obiceiuri
calendaristice din stepa răsăriteană a Europei, precum şi ca mască în
carnavalul de primăvară pe Valea Rinului, în Provence, în Anglia şi în
Ţara Bascilor, ne arată că i s-a consacrat un adevărat cult deosebit de
viguros şi de răspândit [27].
De altfel, în colindele româneşti de fată logodită, ca şi în cele agrare,
regăsim efigia călăreţului, fie că este logodnicul „pe-un cal gălbior”, fie că
este „Soare tânăr călare”, ceea ce subliniază relaţia intimă dintre
ipostazele principiului masculin: soare/ bărbat/ cal. Aşadar, acesta din
urmă simbolizează virilitatea, fecunditatea, ordinea, raţiunea, în ultimă
instanţă, izbânda luminii asupra întunericului.
Înveşmântaţi scăpărător, falnici în neastâmpărul lor focos, „căiuţii” ar
putea să ne evoce bărbaţii-centaur, dacă n-am recunoaşte în ei o formă
carnavalescă a călăraşilor, roşiorilor, mazurilor sau husarilor de
odinioară. Dansul lor vijelios şi ţinuta impozantă, rigoarea şi ordinea
desăvârşite ce domnesc în grup contrastează evident cu întreg alaiul de
sărbătoare. Ca şi junii colindători ai lui „Crăciun ălui bătrân”, flăcăii-
cavaleri sunt emisarii lui „An-Nou abia născut”, de aceea, în fruntea lor,
alături de conducătorul numit „calfă” sau „general”, vine urătorul care
rosteşte un amplu discurs versificat în care se îmbină gluma şi cuvântul
cu rosturi magice.
„Urăturile” sunt creaţii cu totul remarcabile ce îmbină teme, motive şi
formule poetice tradiţionale agrare, unele descinzând din poezia
cunoscută de mai bine de un veac şi jumătate sub numele de „Pluguşor”,
cu impresii, notaţii şi aprecieri privind viaţa actuală, amintiri din război şi
povestiri locale despre haiduci. Sunt un fel de „jurnal la zi” în care,
scandând şi declamând cu o forţă sugestivă şi o vervă demne de toată
admiraţia, oratorul dezvăluie toate neîmplinirile de peste an, dă glas
nemulţumirii dar şi speranţelor, dă în vileag tarele sociale şi distorsiunile
în relaţiile dintre oameni.
Textele mai vechi, înregistrate prin anii ’50 până prin ’70, evocau figuri
ale unor hoţi de codru, precum şi anii grei de război, cu jertfele de la
Cotul Donului şi incursiunea în Munţii Tatra, dar şi alte evenimente
economice şi sociale, ce au zdruncinat echilibrul satului tradiţional
românesc: industrializarea forţată şi navetismul, instituirea monopolului

73
 de stat asupra alcoolului, cooperativizarea, moda Malagamba şi hippy…
S-au ivit mai apoi şi creatori populari de ocazie care au socotit că
„povestea pâinii” trebuie înlocuită - cel puţin pe scenă, dacă nu şi în vatra
satului - cu omagiul proletcultist al muncii, cu elogiul adus filatoarei
fruntaşe, oţelarului devorator de norme şi tractoristului ce ară şi cântă
cântece despre viaţa nouă, înfloritoare… Vagi amintiri ale acestor
intervenţii mai aflăm şi astăzi pe la protagoniştii spectacolelor de folclor
de acum două-trei decenii, dar rolul urăturilor a revenit după 1989 cu mai
multă vigoare. Prin satele sucevene, botoşenene şi vasluiene răsună azi
versuri despre realitatea imediată: aşteptările înşelate ale oamenilor,
viaţa fără repere a şomerilor, deruta foştilor ceapişti reîmproprietăriţi,
eşecul politic, stilul de viaţă şi gusturile complet schimbate ale tinerilor şi
alterarea relaţiilor familiale. Spuse în prag de sărbătoare în formulări
comice şi ironice, duse uneori până la satiră şi sarcasm, toate aceste
rele sunt „puse la colţ”, „arătate cu degetul”, spre a fi, în anul ce vine,
alungate şi date uitării. Timpul festiv nu îngăduie tristeţe şi resemnare,
de aceea urarea amplă din final - aşa cum am auzit-o într-un sat din
preajma Oneştilor - este croită după tiparele vechi, într-o notă optimistă,
idealizată, căreia nu-i lipseşte comicul de dragul comicului şi chiar
autoironia:
„Di urat am mai ura,
Da’ nu suntem di ici-colea,
Ci suntem de la Mitoc,
Undi-ngheaţî apa-n tioc,
Şi găluştile pi foc.
Noi vă spunem să trăiţ’,
Întru mulţi ani fericiţ’!
Să vă fie casa, casă,
Şi pânea bunî pi masă,
Câti peni la cocoş’
Atâţa copchii frumoş’
Câtî iarbî gios pi luncî,
Atâtea parali-n pungî.
Câti paie sus pi casî,
Atâţia copchii la masî!
Hopuri, hopuri, hopureli,
La mulţ’ ani cu floriceli!
Hopuri, hopuri, hopurati,
La mulţ’ ani cu sănătati!”

74
Întâmpinarea Anului Nou este pusă, în viziunea majoritatăţii românilor,
sub semnul unei embleme tradiţionale: „Pluguşorul”. Atâta vreme cât
debutul muncilor agrare a coincis cu noul an - începutul anului agrar fiind
datat la 1 martie - acesta era de fapt un ritual ce punea sub bune auspicii
cea mai importantă dintre ocupaţiile străvechi. Odată cu translatarea
anului nou calendaristic de la 1 martie la 1 ianuarie, adică pe la începutul
secolului al XVIII-lea, obiceiul, „la origine, ceremonialul primei brazde” cu
adânci rădăcini în cúlturi antice ale fertilităţii, a devenit o prefigurare
simbolică a muncilor agrare. Gesturilor simbolice - trasarea unei brazde
circulare în jurul gospodăriei, imitarea strigătelor animalelor de povară cu
buhaiul, mimarea semănatului - li se adaugă textul poetic declamat şi
scandat. Acesta este pus sub semnul metaforei, al eposului hiperbolic şi
auspicial, ca şi celelalte tipuri de texte rostite sau cântate în timpul
sărbătorilor [26].
Este vorba de fapt, despre o exemplară „poveste a pâinii” sau, cum spun
cercetătorii culturii populare, despre „un tratat de protoagricultură”.
Personajele mitice - bădiţa Troian (Traian) şi Dochia - descind din
legendele de întemeiere ale neamului, însă adesea numele lor sunt
înlocuite cu cele ale gazdelor beneficiare ale urării fiindcă poezia se
constituie într-un elogiu explicit adus hărniciei şi priceperii acestora.
Poate că odinioară „repetiţia” simbolică a aratului, prezentarea etapă cu
etapă a tuturor muncilor, punerea lor sub semnul împlinirii şi al belşugului
aveau rosturi magice, stimulative, pentru ca apoi să se înscrie în seria
actelor de iniţiere şi de consacrare la care erau supuşi tinerii gospodari;
astăzi, însă, „Pluguşorul” cu tot cortegiul de gesturi, recuzită şi formule
poetice se defineşte ca un ceremonial de urare, de punere a existenţei
sub semnul bunăstării, al împlinirii şi veseliei, căruia i se adaugă valori
sociale documentare şi comico-satirice prin raportarea la realitatea
imediată.
O altă manifestare ce dă vivacitate şi culoare primelor zile ale noului an
este teatrul popular laic ce are o „biografie” şi o popularitate foarte
bogate, cu toate că naşterea lui a putut fi datată pe la mijlocul secolului
al XIX-lea. Astăzi, teatrul cu haiduci (Banda lui Bujor, Banda lui Coroi) şi
voievozi (martiriul lui Constantin Brâncoveanu) cunoaşte o revitalizare
spontană, ca o formă de reevaluare a tradiţiei şi de punere în valoare a
istoriei zonale. Straniu şi clamoros, compozit şi romantic, didactic şi
previzibil, solemn şi carnavalesc, acest tip de teatru folcloric încântă
spectatorii cu bogata lui recuzită şi cu un repertoriu desuet, purtător al
adierilor epocii paşoptiste. El îmbină desfăşurările de tip eroic cu cele de

75
 vodevil, susţinute de personaje din lumea curţii feudale, alături de care
apar personaje ale lumii rurale: vânătorul şi recruţii, ţăranii asupriţi,
ciobanii şi iubitele tainice ale haiducilor.
Scena este curtea fiecărui gospodar care primeşte „banda” (un fel de
trupă de teatru ad-hoc). Tablourile se succed cu repeziciune, iar în loc de
cortină, ca în piesele antice, corul personajelor secundare intonează
cântece de dragoste, imnuri patriotice, romanţe sau vechi doine sociale
de haiducie şi de cătănie. Eroii trec în mod cuceritor de la duelul verbal,
la monolog, de la cupletul de inspiraţie cultă, la înfocate declaraţii de
dragoste şi la discursuri patriotice şi de revoltă socială. Lupta este
sugerată de aprigele încrucişări ale săbiilor de lemn, solidaritatea
personajelor pozitive, de îmbrăţişări frăţeşti, iar victoria este subliniată de
izbucniri în urale şi de hore înfocate în care, nu de puţine ori, se prind şi
spectatorii. Două personaje simbolice - Anul Vechi şi Anul Nou - îşi
dispută întâietatea, prefaţează şi încheie reprezentaţia teatrală, amintind
spectatorilor că timpul trece ireversibil şi că unicele mărturii ale trecerii
omului prin lume rămân faptele.
Forţa gestului şi a cuvântului
Ca şi alte sărbători înzestrate cu forţă sacră, Anul Nou este un timp al
previziunilor şi al încercării oamenilor de a face viitorul favorabil. Acum,
bătrânii alcătuiesc binecunoscutul „calendar de ceapă” urmărind în
fiecare foaie presărată cu sare cât de abundente vor fi precipitaţiile în
cursul celor douăsprezece luni; în funcţie de previziuni, ei îşi sfătuiesc fiii
să înceapă aratul şi semănatul, apoi şi celelalte munci ale câmpului.
Crengile de pom roditor puse la înmugurit până la Bobotează prevestesc
o primăvară bună dacă se înveşmântează în muguri şi flori, iar sporul
roadelor pământului este „citit” în tăciunii traşi pe vatră şi meniţi fiecăreia
dintre holde: cel care lasă mai multă cenuşă în ziua de Anul Nou va rodi
mai îmbelşugat, aşa încât gospodarii vor semăna mai mult din seminţele
astfel ghicite.
Se mai păstrează şi astăzi, mai ales în sud-vestul ţării, tradiţii alimentare
legate de simbolistica animalelor: nu se prepară şi nu se consumă carne
de găină fiindcă aceasta „scurmă şi împrăştie”, ci carne de gâscă sau
raţă, fiindcă sunt „grase şi aşezate”, aşa cum trebuie să fie şi rostul
gospodăriei. Cel mai bine este însă să se afle pe masă piftie de porc
(„cătărigi” sau „aitură”) fiindcă porcul este norocos, creşte fără a da multă
bătaie de cap gospodarilor şi „merge tot înainte”, adică râmă spre a-şi
găsi hrana... De pe masa din Noaptea Anului Nou erau nelipsite
odinioară plăcintele ale căror ingrediente reuneau simbolic tot sporul

76
casei: făină, miere sau zahăr şi sare, ouă, lapte şi brânză, adesea cu
adaos de fructe uscate, între multele foi fiind ascunşi fie bănuţi norocoşi,
fie răvaşe de hârtie pe care se scriau cuvinte cu sens de urare şi de
menire.
În anul ce se plămădeşte acum oamenii descifrau şi „răbojul zilelor”
fiecăruia din membrii familiei: în trunchiurile de arbori rezemaţi de pereţi
şi în lingurile de lemn umplute cu apă neîncepută, puse peste noapte
sub icoane, în crengile de busuioc sau de plante veşnic verzi, lăsate la
fântână să se umple de promoroacă se „citeau” sănătatea şi vigoarea,
sporul şi norocul. Oricât ar părea de naive şi de simple, aceste încercări
de a scruta viitorul se bazează pe aceeaşi relaţie intimă cu lumea
înconjurătoare, pe corespondenţe între ritmurile naturii şi treptele
devenirii umane.
Una dintre petrecerile cele mai bogate în semnificaţii predictive şi
augurale ce s-a păstrat până de curând, sub forme diferite, în câteva
zone ale ţării este „Vergelul”. De la forma cea mai simplă, a unei întruniri
cu muzică şi joc a tinerilor, până la „şezătorile de ghicit şi vrăjit” şi apoi la
cele mai complexe la care iau parte, deopotrivă, adulţi şi copii, „Vergelul”
are sensul unei comunicări cu forţele benefice - invocate, interogate şi
stimulate - spre a fi favorabile viitorului tuturor.
Denumirea lui derivă de la cea a unei componente a războiului de ţesut -
„vergeaua” (lat. <virgilia>) - pe care se unesc firele pentru a fi urzite.
Aşadar, nu întâmplător este desemnată această componentă drept
instrument magic, ale cărui funcţii practice trimit - în mod simbolic - la
întemeiere şi unire şi, prin ele, la croirea destinului sau influenţarea
acestuia, văzut ca traiect individual împlinit şi împletit cu cel al semenilor.
Cel care patrona odinioară acest ritual în Bucovina - „vergelatorul” - era
un fel de magician înzestrat nu atât cu darul profeţiei, cât cu o adâncă
înţelegere şi cunoaştere a firii oamenilor ce aşteptau de la el promisiuni
de bunăstare şi noroc. Un copil ales în virtutea purităţii trupeşti şi
sufleteşti vrăjea cu vergeaua apa neîncepută dintr-un ciubăr în care se
aflau, de-a valma, lucrurile aduse de participanţi şi rostea o formulă
poetică ce îmbina incantaţia cu urarea.
Vergelatorul scotea apoi, rând pe rând, „semnele” proorocind norocul
fiecăruia raportat mai întâi la cele mai însemnate sărbători ce se succed
de-a lungul anului, apoi la ocupaţiile tradiţionale, de la păstorit şi
agricultură, la vânătoare şi pescuit [16].
Semnele meteorologice ale începutului de an sunt atent urmărite, iar
descifrarea lor se bazează pe conexiuni şi similitudini generate de

77
 gândirea magică pe care foarte puţini o mai preţuiesc: „Dacă spre Anul
Nou nu va bate vânt, se face pâinea (grâul).”; „Dacă la Anul Nou e lună
plină, să se semene pâine la loc nou, iar dacă e lună veche, să se
semene la loc vechi.”; „Dacă e luna plină în seara Sfântului Vasile, atunci
anul va fi mănos; când nu e luna plină, va fi sec, neroditor.”; „Dacă în
noaptea de Sân-Văsâi cerul este senin, anul întreg va fi secetos, iar
dacă e înnorat, va fi ploios” [22].
Caracterul oracular al sărbătorii este subliniat şi de credinţa străveche în
deschiderea cerului şi în pogorârea darului profeţiei asupra tuturor
dobitoacelor: doar cei fără de păcate pot vedea cum Dumnezeu stă la
masă avându-i de-a dreapta şi de-a stânga Lui pe Sfântul Ioan şi pe
Sfântul Nicolae, dar cine încearcă să asculte glasul animalelor îşi află
ceasul morţii şi cu greu mai poate trăi cu acest gând care-l va măcina...
Noaptea Anului Nou sau Noaptea de Sân-Văsâi era totuşi şi o
sărbătoare a tinerilor ce căutau din nou răspunsuri la aceleaşi întrebări
privind viitorul, ursita, împlinirea prin căsătorie. În universul satului de
odinioară orice schimbare de statut individual, orice relaţie familială era
pusă sub semnul bunului mers al vieţii comunitare, de aceea celibatul
era de neconceput. Atât fetele, cât şi băieţii „îşi căutau pe ursită”
încercând să afle dacă speranţele şi opţiunile lor erau cele sortite să se
întâmple. Cine este? Cum arată? Cât de destoinic şi cât de plăcut
celorlalţi? Iată întrebările la care, prin jocuri erotice sau prin vrăji
complicate, mai ales bătrânele satului îi ajutau să afle răspuns.
Apa şi focul, ceara curată şi plantele cu virtuţi miraculoase precum
busuiocul, cânepa şi măgheranul, alături de accesorii şi podoabe, dar şi
de cele mai banale obiecte ce făceau parte din viaţa de zi cu zi căpătau,
pentru puţină vreme, virtuţi magice. În Moldova, babele ştiutoare
descântau betele (cordoanele împletite din lână cu care se leagă
veşmintele în talie) şi le aruncau în drum, pentru a vedea dacă fetele se
vor mărita în satul lor sau vor fi peţite undeva departe sau pentru ca,
transformându-se în „şarpe-balaur cu solzii de aur” să-l găsească şi să-l
aducă pe cel ursit de oriunde ar fi; în Banat, ca şi în Năsăud şi
Maramureş, se făceau „veriguţe” din plante şi se aruncau în vedre
(găleţi) cu apă spre a vedea chipul celui sortit; în Muntenia şi Dobrogea,
tinerii îşi priveau îndelung chipul în fântâna sau în oglinda străjuită de
două făclii până reuşeau să citească semnele căsătoriei în imagini
halucinant-simbolice.
Şi pentru că tot deveneau năzdrăvane în această noapte, chiar şi
animalele din gospodărie erau invocate şi socotite oraculare: porcul şi

78
boul loviţi cu piciorul sau îndemnaţi să se ridice anunţau, la prima
îmboldire, căsătoria fetei chiar în Dulcele Crăciunului (adică în perioada
imediat următoare de aproape opt săptămâni); dacă pisica sau câinele
se înfruptau din „pogăceaua” (turtiţa) cu unsoare făcută de o fată, era
semn că trebuie să se gătească de cununie, dacă însă doar o
adulmecau, putea să se aştepte, cel mult, la peţitori...
Timpul ce oscilează între două etape este propice „făcutului pe ursită”
(îmbunării şi influenţării sorţii), dar şi „desfăcutului” (alungării şi anihilării
farmecelor ce întârzie împlinirea acesteia). Asemenea practici au fost
deosebit de numeroase şi de răspândite odinioară şi, spre uimirea
folcloriştilor, ele continuă să rămână vii în ţinuturile mai conservatoare,
punctând prin prezenţa lor în context festiv păstrarea unor credinţe şi
competenţe magice datorate nu atât eternului feminin mereu aflat în
căutarea frumuseţii, a armoniei şi împlinirii, cât mai ales unui cod
tradiţional comportamental ce situa femeia pe un plan privilegiat în
societatea rurală românească. Ca şi în cazul exemplelor anterioare,
multe dintre vrăjile complicate şi atât de dificil de îndeplinit spre a le fi
asigurată eficienţa totală se aseamănă cu cele din alte sărbători cu
deosebirea că, în această noapte, patronul viselor erotice şi al
farmecelor juvenile este Sânvăsâi (Sfântul Vasile).
Iată cum este invocat Sfântul Vasile în descântecele de purificare şi de
stimulare a calităţilor ce trebuie să facă o fată „văzută şi căutată de
feciori”:
„Bună seara, Sân-Vasile!
Eu nu mă spăl
De zoioasă,
De leproasă;
Da’ mă spăl de ură,
De făcătură,
Să rămân peste an
Curată,
Luminată,
Ca Sfântul Soare
Când răsare,
Ca apa din fundul pământului,
Curată, curgătoare,
Ivindu-se pe faţa pământului
La soare.
Eu mă rog, Sfinte Vasile,

79
 Să-mi trimiţi ursitul meu
De trei Ursite ursat,
De Dumnezeu dat,
De buni oameni îndemnat,
Să-l visez la noapte
Luându-mi inelul meu
De sub punte!”
Fetele invocă apoi, pe rând, apele curgătoare, luna şi stelele-logostele,
pomii şi focul, însă la asemenea demersuri se pare că recurg numai
„fetele rămase”, cele ce şi-au aşteptat prea mult rândul la măritiş sau
care se tem că au căzut sub puterea unei „făcături”: celorlalte le este de
ajuns un joc nevinovat, o ghicitoare aproape copilărească pentru a-şi
astâmpăra curiozitatea şi a-şi confirma speranţele şi visurile.
Intimitatea şi viaţa personală a fiecăruia aveau şi continuă să aibă alte
înţelesuri pentru lumea rurală: o „fată rămasă” sau un „fecior tomnatic”
sunt nu numai prilej de nemulţumire şi de neîmplinire pentru părinţii care
nu-şi mai doresc, de la o vârstă, decât să fie bunici, ci pentru întreaga
comunitate fiindcă, asemenea pomului, omului îi este dat să rodească,
fiindcă a fi în rândul lumii înseamnă a trece toate pragurile vieţii, iar a le
omite înseamnă a ieşi din tiparele rânduite şi a te transforma într-o
prezenţă incertă, neliniştitoare şi nefirească. Pentru aceste considerente,
una dintre atribuţiile grupului de tineri necăsătoriţi era aceea de a
sancţiona celibatul, dându-l în vileag, motivându-l şi propunând soluţii
tragi-comice. După colindat şi urat, feciorii din Maramureş şi din
Hunedoara mută porţile sau marchează cu dedicaţii hazlii drumul celor
ce „se au dragi” dar întârzie să-şi oficializeze legătura sau pun în parii
gardurilor „metehăi” sau „mătăhăli”, păpuşi mari din paie îmbrăcate în
straie ponosite de care atârnă dedicaţii comice puse pe seama unor
feciori mai puţin îndrăzneţi. Înciudate, fetele care îi găsesc în zori, trebuie
totuşi să-i aducă în casă şi să-i aşeze lângă foc, să-i omenească cu
băutură şi dulciuri, să le vorbească şi să încerce să le intre în voie,
fiindcă „metehăii”, deşi sunt nişte caricaturi hidoase, închipuie într-un fel
„ursitul” ce nu trebuie mâniat şi alungat. Mai mult chiar, cele care se
poartă bine cu „metehăul” au şansa de a se căsători în anul ce vine căci
feciorii spionează şi apoi transmit pretendentului că ideea însoţirii
simbolice nu i-a displăcut fetei.
***
Stingerea şi reaprinderea festivă a focurilor, chiotele şi pocnetele,
arborarea măştilor, încercarea norocului prin joc, ghicire şi influenţare,

80
abundenţa ospeţelor, veselia debordantă nici una din aceste
componente tradiţionale ale sărbătorii Anului Nou nu lipsesc din
comportamentul nostru de astăzi. Travestite în lumânări aromate, artificii,
confetti, şampanie, bilete de loterie, show-uri televizate, recepţii elegante
sau excursii în ţinuturi exotice, trecerea într-un an nou este pusă sub
semnul aspiraţiei, al stimulării şansei şi al configurării unui etalon, căci
toţi tragem nădejdea ca „atunci când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum”,
adică aşa cum ne petrecem Revelionul s-o ducem în toate celelalte
douăsprezece luni...
Timpul înnoit
Ziua de 1 ianuarie este respectată ca un moment ce decide asupra
viitorului tuturor. Există o seamă de credinţe mărunte bazate pe ideea de
început, de inaugurare sub bune auspicii: nu e bine să dormim, întrucât
vom moţăi şi vom fi lipsiţi de vlagă; nu trebuie să împrumutăm sau să
luăm bani, ca să nu sărăcim şi neapărat trebuie să chefuim şi să
strănutăm pentru a fi sănătoşi şi voioşi tot anul... Ca orice mare
sărbătoare, aceasta prevesteşte semnele vremii: dacă e ger mare şi
zăpadă, dacă în aer plutesc steluţe îngheţate sau dacă se pune chiciură
pe pomi, anul va fi mănos şi vor fi multe cununii, dar dacă „vremea este
moale”, atunci vara va fi şi ea potolită, fără arşiţă şi va ploua abundent;
pâcla şi moina aduc boli, iar vremea senină aduce pace şi îndestulare
oamenilor.
Un ultim alai de urători era format, cu un secol şi mai bine în urmă, în
Muntenia de ţiganii care aduceau în gospodăriile celor mai înstăriţi un
cap de porc împodobit cu cercei, mărgele, panglici, flori de târg şi
verdeţuri numit „Vasilca”, „Silca” sau „Puiul Sivei”. Urătorii jucau „Vasilca”
pe o tipsie, apoi o aşezau pe masa gazdelor şi cântau un colind special
în care se vorbea despre „judecata Sivei” făcută „în dalbe mănăstiri”, în
înaltul cerului, de Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţi (sau Crăciun
însuşi), după ce a fost sacrificată şi împărţită ca hrană de sărbători.
Simbol al belşugului şi norocului, socotit - în vechime - spirit al holdelor,
porcul adus în casă în prima zi a anului era de bun augur. Povestea lui
ce s-a păstrat într-o formă parodică pare însă să ascundă credinţe mai
vechi privind consacrarea lui ca aliment destinat - prin sacrificiu -
sărbătorilor, în urma nesocotirii ordinii culturale instaurate de oameni şi
nu a binecuvântării divine, aşa cum ne spun legendele pe care le-am
citat într-un capitol anterior.
Ceremonialul primirii era conformat aceloraşi tipare tradiţionale: gazda
dăruia bani, vin, colaci şi anumite părţi din carnea porcului, exact aşa

81
 cum sugerau ultimele versuri ale urării:
”Cu bani mari s-o dăruiţi
Doi-trei galbeni înfloriţi,
C-un colac de grâu curat,
Să-l avem pentru mâncat;
Sub colac vadra de vin,
C-aşa-i legea din bătrâni,
Din bătrâni, din oameni buni!
La mulţi ani cu sănătate,
Că-i mai bună decât toate,
La boieri ca dumneavoastră,
Că sunteţi propteaua noastră.” [2]
În virtutea credinţei că „Cel dintâi care calcă pragul unei case trebuie să
fie de parte bărbătească, fiindcă partea femeiască nu aduce noroc”, sunt
primiţi şi astăzi cu cea mai mare bucurie băieţii care vin cu „semănatul”
sau cu „sorcova”. În Moldova şi în Transilvania, în timp ce revarsă
asupra gazdelor o ploaie îmbelşugată de boabe de grâu şi secară, copiii
scandează versuri asemănătoare celor pe care le rostesc în Ajunul
Crăciunului:
”Bună dimineaţa,
An nou!
Semăn grâu şi cu secară,
Până-n seară
Să răsară,
Până mâine să se coacă,
Pâine multă să se facă,
Să fiţi cu toţii voioşi,
Să rămâneţi sănătoşi:
Ca meri,
Ca perii
În mijlocul primăverii,
Şi ca toamna cea bogată
De toate îmbelşugată!”
„Bună dimineaţa lui Sân-Vasii!
Să dea Dumnezeu să fie
De acum într-un an
Stogul cât casa,
Pita cât masa,
Slăninele

82
 Cât uşile,
Untura ca cuptorul,
Porcii unturoşi
Şi oamenii sănătoşi!” [16]
În sudul ţării micii urători din dimineaţa Anului Nou poartă în mâini
„sorcove”, beţe împodobite cu flori artificiale, beteală şi poleială cu care îi
ating pe toţi ai casei, în timp ce rostesc o formulă magică versificată.
Odinioară, sorcova era de fapt un mănunchi de crengi de pom roditor
puse la înmugurit în seara de Sfântul Andrei şi menite de copii cu cuget
curat fiecăruia pe care-şi punea în gând să-l sorcovească. La acestea
fac aluzie şi versurile ce pun într-o relaţie directă omul şi natura („Să
trăiţi/ Să-mbătrâniţi,/ Ca un măr,/ Ca un păr,/ Ca un fir/ De trandafir.”) prin
gestul atingerii dublat de urare.
După ce primele ceasuri ale noului an s-au scurs cu primirea celor din
urmă vestitori şi urători, şirul petrecerilor se reia. „Oamenii se firitisesc,
ca să fie cum e mai bine peste an, să le dea Dumnezeu sănătate,
bucurie, noroc şi spor. În ziua aceea să pui gând bun la toate şi a bine să
le meneşti, că rămân aşa. Atunci să te păzeşti să nu te superi, să nu te
sfădeşti, să fii vesel şi tot anul aşa vei fi!” [16] - sfătuiau bătrânii
odinioară. De aceea, acum este momentul reînnodării prieteniilor, al
confirmării relaţiilor familiale şi împlinirii obligaţiilor spirituale,
ceremoniale, al vizitelor, ospeţelor şi chefurilor.
În Banat lumea „mere pă gostie”, adică face vizite, merge în ospeţie la
rude şi prieteni, în sudul ţării, finii merg cu plocon la naşii de cununie, iar
femeile ce au devenit de curând mame merg s-o cinstească pe moaşă.
Ziua moaşei - în tot sudul României, dar şi în Maramureş - este un prilej
de petrecere exclusiv feminină: „nepoatele” sărută mâna moaşei care le-
a ajutat în primele săptămâni după naştere, le-a scăldat şi le-a dus
copilul la biserică spre a fi creştinat, aduc felurite mâncăruri, daruri şi
băutură, iar moaşa primeneşte copilul cu haine noi, apoi îl ridică la grindă
urându-i să crească înalt, „mintos” şi norocos [10].
Această tradiţie de ordin familial cu implicaţii sociale şi ceremoniale se
leagă de praznicul creştin al zilei: Tăierea Împrejur cea după Trup a
Domnului, adică Botezul (consacrarea lui Iisus Hristos după legea
iudaică). Prin raportarea la viaţa Lui exemplară, se săvârşeşte în fiecare
an o înnoire a integrării nou-născuţilor în familie, în neam şi în
comunitate.

83
 Ziua purificării prin apă şi foc
Numele primei sărbători din an este dat însă de unul dintre cei mai
importanţi sfinţi din calendarul creştin: Sfântul Vasile cel Mare,
arhiepiscopul Cesareei din Capadocia care, împreună cu Sfântul
Grigorie din Nazianz (Teologul) şi Sfântul Ioan Hrisostomos (Gură-de-
Aur), alcătuiesc treimea de arhierei a epocii de aur a creştinismului.
Biserica îl cinsteşte pe Sfântul Vasile pentru viaţa sa desăvârşită,
presărată cu fapte de laudă, pentru ştiinţa teosofică, pentru învăţătura
acumulată şi împărtăşită tuturor cu vrednicie şi cucernicie. Slujbele sale
(moliftele) de alungare a demonilor se citesc în seara Sfântului Vasile în
lăcaşe de cult de către slujitori purtători de har duhovnicesc pentru a
aduce linişte şi alinare celor posedaţi.
Despre Sânvăsâi sau Sân-Vasii românii cred că este unul dintre „cei mai
plăcuţi lui Dumnezeu” fiindcă a făcut minuni mari, este păzitor de duhuri
rele şi are putere asupra dracilor. El este patronul tinerilor, fiind imaginat
ca un holtei în putere, vesel şi pus pe chefuri, care „face pozne mari,
dragosti: e împăratul iubirilor”... După ce l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea
o zi, de bucurie că e cel dintâi sfânt sărbătorit, „a luat un clopoţel şi a
legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-I ureze”
[21]. Aceste tradiţii orale încearcă să armonizeze suita de practici
precreştine de ghicire a viitorului şi de influenţare a destinului, păstrându-
le în bună măsură pe cele antice - ale sărbătorii romane Kalendae
Ianuarii - şi subsumându-le personajului creştin.
Ciclul sărbătorilor de trecere dintr-un an într-altul include, în tradiţia
românilor, praznicul creştin al Botezului lui Iisus Hristos numit şi Teofania
sau Dumnezeiasca Arătare - popular, Boboteaza, iar în Transilvania,
Ziua Crucii sau Apă-Botează - după riturile pe care le săvârşesc preoţii
în această zi.
Ajunul Bobotezei este o zi în care creştinii păstrează cu desăvârşire
postul, curăţenia trupească şi sufletească pentru că precede momentul
naşterii spirituale a lui Iisus şi al sfinţirii apelor şi pentru că este pusă sub
semnul minunilor şi al martiriului a doi mucenici ai lui Hristos: episcopul
Teopempt al Nicomidiei şi vrăjitorul Teona cel convertit la creştinism.
Tradiţia Bisericii spune că împăratul roman Diocleţian i-a cerut lui
Teopempt să aducă jertfe zeului Apolon şi fiindcă acesta a refuzat, l-a
supus la cazne greu de închipuit: mai întâi, l-a aruncat într-un cuptor
încins, l-a lăsat să zacă flămând şi însetat într-o temniţă întunecoasă, l-a
chemat pe vrăjitorul Teona să-i prepare turte fermecate şi să-i dea să
bea licori otrăvite, apoi l-a crucificat aşezându-i pe piept o piatră uriaşă

84
şi, în cele din urmă, văzându-l cum scapă nevătămat numai prin puterea
rugăciunilor fierbinţi şi a credinţei neclintite, l-a condamnat la moarte. La
rândul său, Teona, văzându-şi zădărnicite puterile vrăjitoreşti, şi-a
mărturisit credinţa în Dumnezeu strigând: „Nu este alt Dumnezeu în care
să nădăjduim, afară de Iisus Hristos! Sunt creştin şi mă închin Celui
Răstignit!”, fapt pentru care împăratul a poruncit să fie îngropat de viu
[33]. „Cei care ţin post se vor bucura de sănătate şi împlinire întregul
an.”, spun tradiţiile generale, dar de fapt, ca şi în cazul altor sărbători
mari încărcate de sacralitate, fiecare îi atribuie puteri miraculoase
distincte şi aşteaptă altceva de la ea.
Astfel, „fetele ajunează ca să le dea Dumnezeu bărbaţi buni şi cuminţi”,
gospodinele, ca să nu mănânce „lighioaiele roadele” şi să nu le fie răpite
găinile de păsările cerului, bătrânii ţin chiar post negru pentru iertarea
păcatelor şi pentru un sfârşit creştinesc, bărbaţii, pentru a avea spor în
toate muncile, pentru a fi feriţi de vrăjmaşi şi pagube, copiii ţin şi ei post -
după puterile lor - ca să aibă noroc la prinderea păsărilor cântătoare, iar
„solomonarii” (vrăjitorii despre care se crede că leagă şi dezleagă
furtunile şi trimit grindinele) nu mănâncă şi nu beau nimic decât după
asfinţitul soarelui pentru a-şi întări puterile.
Din majoritatea punctelor de vedere, Ajunul Bobotezei prezintă
similitudini profunde şi evidente cu Ajunul Crăciunului întrucât sunt
purtătoarele aceloraşi semnificaţii religioase şi beneficiază de acelaşi
strat de credinţe precreştine.
Masa din această zi era pregătită în Moldova cu aceeaşi solemnitate şi
rigoare ca şi cea dinaintea Crăciunului pentru că ea reunea în mod
simbolic tot sporul casei ce trebuia sfinţit, consacrat. Nu lipseau grâul
fiert şi îndulcit cu miere căruia i se adăugau mac, miez de nucă şi
zaharicale, plăcintele umplute cu varză („vărzările”), nici cele cu mac ori
cânepă („julfele”), prunele afumate şi fierte, iahnia de bob sau de fasole,
„găluştele cu crupe” (sarmalele umplute cu porumb sfărâmat în piuă), dar
mai ales, colacii şi vinul. Sufletele morţilor erau aşteptate cu pâine, apă
şi sare ce se păstrau pe masă încă trei zile după ce erau sfinţite.
Odată cu bucatele destinate familiei erau sfinţite de preot sare şi tărâţe
pentru vite, paie din aşternutul cloştilor, iar preotul primea un fuior de
cânepă. În satele din Hunedoara, femeile îl dădeau pentru a avea spor la
cânepa de vară destinată veşmintelor de sărbătoare; în alte părţi, unde
cânepa era socotită un antidot împotriva relelor, darul avea rostul de a le
prinde şi lega pe acestea toate. Citită din perspectiva creştinismului
popular, magia acestui dar se leagă de trecerea în lumea de dincolo:

85
 „peste acest fuior are să treacă sufletul celui ce l-a dat, precum şi al
celorlalţi răposaţi din casă, peste Iad, până la Rai” sau „din acest fuior
Maica Domnului face un voloc (năvod) pe care îl sloboade în Iad şi,
prinzând sufletele ce se află într-însul, le scoate afară şi le bagă în Rai”
[16]. Se pare că fragmente din toate semnificaţiile vechi s-au mai păstrat
până astăzi când, cu toate că femeile nu mai cultivă cânepă, se îngrijesc
să aibă pe masă un fuior ales şi bine întocmit, pe care îl dau preotului
păstrându-şi în casă doar câteva fire blagoslovite.
Nimeni nu gusta nimic din ceea ce se afla pe masă până la venirea
preotului, iar după aceea, cea dintâi care lua din fiecare fel era
gospodina care, punându-le pe o farfurie, le urca într-un par al gardului
dându-le ca ofrandă păsărilor care ar strica semănăturile, ori poate
păsărilor-suflet uitate de pomelnice...
Boboteaza este unul dintre prilejurile de sfinţire a casei de care se crede
că depinde înţelegerea şi bunăstarea familiei, de aceea preotul şi
însoţitorii săi sunt întâmpinaţi cu o oarecare emoţie: capul familiei îl
primeşte în prag cu o lumânare aprinsă, fetele caută să-şi ascundă sub
prag sau pe locul unde el va şedea podoabe care apoi să le poarte
noroc, gospodinele îl îmbie să se aşeze ca să le stea cloştile şi să guste
din toate, ca să le sfinţească şi să aibă belşug în grădină. Cunoscând
credinţa în puterea miraculoasă a busuiocului de a revela în vis chipul
viitorului soţ, preoţii nu uită niciodată să lase la casele cu tineri
necăsătoriţi o mlădiţă, făcând totodată urările cuvenite şi mult aşteptate.
Tot o credinţă populară spune că cel din urmă la care va veni preotul cu
Botezul nu va trăi în acel an, de aceea, spre a nu-şi supăra enoriaşii,
preoţii schimbă an de an rândul gospodăriilor colindate şi încheie fie la
una părăsită, fie în centrul satului.
În urma sau uneori chiar înaintea preotului merg copii strigând şi chiuind,
făcând urări de sănătate şi rod bogat la fiecare casă, cutreierând toată
gospodăria şi stropind toate animalele cu apă sfinţită. În aşezările din
sudul ţării copiii ce umblă „cu Botezul” - de regulă, băieţi din clasele
primare - cântă fragmente din cântări bisericeşti. În Transilvania, obiceiul
ce se numeşte „Chiraleisa” (Chiralexa sau Ţuraleisa - rostiri populare ale
invocaţiei „Kyrie Eleision!”/ „Doamne miluieşte!”) prezintă asemănări cu
cel din noaptea Ajunului Crăciunului denumit „pizărăi”, copiii scandând
urări simple cam în acelaşi chip:
„Chiralexai, Doamne!
Grâu de primăvară
Şi-n pod şi-n cămară

86
 Şi pe laiţ’ afară!
Câţi cărbuni în vatră,
Atâţia peţitori la fată;
Câte paie pe coteţ,
Atâţia boi şi vaci s-aveţi!”
„Sfinţirea apelor”, „sfinţirea Aghezmei Mari” sau „Iordanul” este una dintre
datinile cele mai importante din această zi care este dedicată aducerii-
aminte a Botezului pe care Iisus Hristos l-a primit în apa Iordanului de la
Sfântul Ioan Botezătorul.
Cu toate că este dictată de practica Bisericii şi, ca atare, o regăsim la
toate grupurile de confesiune creştin-ortodoxă, interpretările ce i se dau
conturează un profil aparte al civilizaţiei româneşti. Călătorii străini ce au
vizitat prin secolul al XVII-lea ţările române erau impresionaţi de acest
moment când „Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la
Bobotează întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai
creştinătăţii, judecând după tot cea am auzit şi văzut.” În acele timpuri,
slujba se săvârşea de către mitropolit în prezenţa domnitorului şi a
întregii Curţi, în urale şi strigăte însoţite de salvele „sacaluşurilor” (mici
tunuri de lemn), ale muschetelor şi puştilor: „Mai înainte vreme, când se
muiau crucile, se făcea copcă pe gârlă /.../ şi mergea Vodă cu alai la
marginea Dâmboviţei /.../. După ce muia crucea, o lăsa în gârlă şi doi
sau mai mulţi oameni se aruncau după dânsa. Cine o prindea, acela
căpăta bacşiş bun de la Vodă.”
Nici astăzi, oriunde s-ar desfăşura ea, procesiunea nu este lipsită de o
notă de solemnitate pe care o regăsim cu greu la alte sărbători: preoţii,
iar acolo unde este un aşezământ episcopal sau mitropolitan, ierarhii
Bisericii, în odăjdiile cele mai alese, pornesc în frunte, urmaţi de tineri ce
poartă praporii şi icoanele şi de purtătorii luminilor şi în fine, de întreaga
adunare, să binecuvânteze apele curgătoare în care cufundă crucea.
„Sfinţirea Aghezmei Mari” se face însă - îndeobşte - în vase imense din
care fiecare enoriaş urmează să primească o parte. La Dunărea de Jos,
dar şi în satele ce au ape curgătoare, preoţii aruncă în apa îngheţată
crucea făcătoare de minuni, aşteptând flăcăi ce se încumetă s-o scoată
şi s-o readucă pe mal.
Câteva detalii semnificative ale acestui scenariu ritual ne îndrumă spre
raportări la semnificaţiile populare ale sărbătorii. Astfel, credinţa că
diavolii şi alte duhuri rele îşi au sălaşul în ape şi că „la Bobotează, când
moaie preotul crucea în apă, toţi dracii ies din ape şi rătăcesc pe câmp
până trece sfinţirea apelor”, căci toate, „atât cele curgătoare cât şi cele

87
 stătătoare, atât izvoarele cât şi fântânile, rămân sfinţite, după unii în
decurs de două săptămâni, iar după alţii, chiar şase săptămâni” explică
zgomotele asurzitoare ce trebuie făcute în această clipă pentru a
înspăimânta şi alunga cu desăvârşire, de pretutindeni, aceste spirite [22].
Printr-o stranie răsturnare cronologică, tradiţiile orale care evocă Botezul
în imagini sugestive raportate la desfăşurarea ritului ortodox, fixează în
acel moment fără egal originea comportamentului îndătinat al oamenilor:
„Diavolii, când s-a botezat Domnul Hristos, au venit câtă frunză şi iarbă,
trăsnind şi pocnind pe apa Iordanului, că se auzea cine ştie de unde
huitul, să nu lese să se boteze Dumnezeu. Dar Dumnezeu a poruncit la
preoţi să citească şi să sfinţească apa, şi când au început oamenii a
împuşca şi a striga Chiraleisa, gheaţa s-a rupt sub diavoli şi cu toţii au
căzut în apă şi s-au înecat; de aceea amu nu sunt aşa de mulţi: s-a
curăţit lumea de dânşii. Pe care au mai rămas îi omoară Sfântul Ilie cu
tunul, dar ei la om n-au ce căta”.
Tot acum se închid cerurile şi spiritele rătăcitoare, mai ales cel rele, revin
în lumea lor, alungate de curăţirea văzduhului şi a apelor: „Când se
strigă Chiraleisa! îndată omul capătă putere, se simţeşte că e mai tare,
mai cu curaj. Atunci toate necurăţeniile, toate boalele, toate fiarele, câte
sunt stricăcioase omului - lupi, strigoi - se împrăştie, se depărtează, fug
fiecare la locaşurile lor prin pădure şi tot anul e curat, până iarăşi la
Sfântul Andrei, când ies ele şi ţin până la Crăciun mai tare. De Crăciun le
alungă băieţii cu colindele şi cu uratul, cu pocnetele de bice, iar de
Bobotează se duc cu totul” [21].
Apele sfinţite sunt dătătoare de curăţenie, sănătate, vigoare şi
fecunditate, de aceea, în ciuda gerului proverbial, tinerii se întrec în a
aduce crucea din apele îngheţate ori „se iordănesc” la fântână, turnându-
şi apă pe cap, „crezând că tot anul vor fi sănătoşi, şi în caz că ar avea
friguri, ar scăpa de dânsele”.
„Apa de la Bobotează” este unul dintre antidoturile magice şi curative
căruia oamenii îi atribuie nenumărate calităţi redutabile pe care le-am
putea rezuma, citând o notaţie din secolele trecute, astfel: „... apa sfinţită
în ziua de Bobotează nicicând nu se strică şi, afară de aceasta, e
lecuitoare şi tămăduitoare de orişice boală”. Despre agheazma aceasta
se spune că nici măcar nu se tulbură şi nu-şi pierde puterile niciodată,
fapt pe care, cei care s-au străduit să-l înţeleagă şi să-l explice l-au pus
atât pe seama puterii de conservare a busuiocului, pe faptul că îngheţul
„nimiceşte părţile ei putrezitoare”, dar mai ales pe încrederea oamenilor
în miracolul sărbătorii în sine.

88
Adusă acasă şi păstrată cu multă băgare de seamă, „agheazma
Iordanului” se gustă de către fiecare membru al familiei, timp de trei sau
şapte zile la rând „pe inima goală” (pe nemâncate). Peste an, picurată pe
foc, ea poate să alunge furtunile şi grindina; adăugată altor ingrediente
magice, slujeşte descântatului de deochi şi de sperietură, dar şi
practicilor magice de alungare a altor rele precum „făcutul pe ursită”,
Ielele sau Dânsele, aducând sănătate şi frumuseţe; amestecată cu
cenuşa din vatră adunată chiar în această zi, se păstrează peste an
pentru sfinţirea vaselor care s-ar spurca din întâmplare; aruncată asupra
semănăturilor şi animalelor, le fereşte de boli şi de „hoţii de mană” şi le
aduce fertilitate. Cu ea se săvârşeşte, de-a lungul a şapte ani, „botezul
negru” destinat să zădărnicească transformarea pruncilor morţi
nebotezaţi în „pricolici” şi tot ea înlătură sterilitatea cuplurilor dacă este
băută în fiecare zi de luni, fiind însoţită de post şi rugăciuni către Maica
Domnului.
Cu atât mai puternică este apa sfinţită atunci când este luată îndată după
binecuvântarea preotului: ea îşi manifestă puterea magică prin aceea că
îl face pe cel ce reuşeşte acest lucru să fie „mai lumeţ”, adică mai bine
văzut în lume şi să aibă mai multe împliniri, credinţă ce explică
nerăbdarea tinerilor de a-şi umple primii vasele cu licoarea miraculoasă.
În unele ţinuturi româneşti, bucuria acestei sărbători era marcată şi de
aprinderea unor focuri în jurul cărora se strângeau şi jucau fete şi feciori,
iar când flăcările se mai astâmpărau, săreau fiecare peste grămada de
jeratic pentru a fi sănătoşi şi curaţi tot anul. Tradiţia aceasta se numea în
părţile Bucovinei „Ardeasca” şi se pare că era însoţită de un dans ritual
cu acelaşi nume, astăzi uitat. Practica arderii focurilor în locuri deschise
este prezentă şi la alte sărbători plasate în apropierea echinocţiilor şi
solstiţiilor, de aceea probabil că semnificaţia mai veche a acestui act se
leagă, şi în contextul Bobotezei, de apropierea de anotimpul călduros.
Oricum, cele mai ample desfăşurări sărbătoreşti au ca protagonişti - şi la
Bobotează - grupurile de tineri necăsătoriţi; de la întreceri de cai şi
colindat şi organizarea de noi petreceri cu muzică, joc şi „şezători de
vrăjit”, până la împlinirea unor rituri de purificare şi consacrare destinate
întregii comunităţi, ei îşi reiau în această zi, cu mai mult elan parcă, toate
sarcinile ceremoniale şi sociale cu care au fost învestiţi.
În Muntenia, flăcăii se constituie în cete de „iordănitori”, iar în sudul
Moldovei aceştia poartă numele de „ciurlezi”. Îmbrăcaţi în straie albe de
sărbătoare, după sfinţirea apelor de către preot, ei merg din casă în casă
stropind din nou cu apă sfinţită şi vestind Botezul Domnului prin cântarea

89
 cultă devenită colind şi numită popular „Aghiosul”. În Muscel, iordănitorii
aşteaptă ieşirea credincioşilor din biserică şi îi ridică în sus strigând
„Hăp-hăp-hăp! La mulţi ani!”. Iordănitorii ridică pe braţe fiecare fată şi o
aruncă de trei ori în sus urându-i să fie sănătoasă şi voioasă şi, desigur,
să se mărite. Pe cei numiţi Ion sau Ioana îi stropesc din belşug cu apă
cerând în schimb răsplată întocmai ca la colindatul de Crăciun. Nimeni
nu se sustrage acestor rituri de purificare şi de urare, ba mai mult,
oamenii se supără sau devin bănuitori atunci când iordănitorii îi ocolesc.
Unii le cer vătafilor să se lupte cu ei fiindcă există credinţa că făcând
acest lucru capătă din puterile primite de flăcăi de la patronul lor, Sfântul
Ion [18]. În unele zone mai conservatoare (Mărginimea Sibiului, Muscel,
Maramureş) există chiar obiceiul ca în seara zilei de 6 ianuarie, ceata de
juni colindători sau grupuri de gospodari să-i colinde pe Ioni, aşa cum,
cei cu numele de Nicolae sunt colindaţi pe 5 decembrie, iar cei cu
numele de Crăciun sau Ştefan, în ziua a doua şi a treia a prăznuirii
Naşterii Domnului. Demult, „colindele de patron” erau aparţineau
categoriei creştin-moralizatoare: mici istorii versificate ale sfinţilor în care
se păstrau încrustate efigii mitice precreştine. De mai multe decenii însă,
acestor vechi creaţii populare le-au luat locul, în multe părţi, romanţele,
cântecele de lirice şi cele de petrecere, precum şi alte creaţii culte ce au
fost asimilate în mediul rural. Astfel, în Muscel se cântă un vechi cântec
de dragoste - „În grădina lui Ion” -, iar prin satele din jurul Sibiului,
romanţa „Dac-aş fi o păsărică” sau „Filomela” compusă în perioada
interbelică de un versificator uitat astăzi.
O formă interesantă a obiceiului o găsim sub numele de „Geavrelele” în
localitatea dâmboviţeană Morteni, de pe malul drept al Neajlovului.
Tinerii adună în Ajunul Bobotezei batiste („geavrele”) brodate de fete în
şezătorile dinaintea Crăciunului şi le leagă pe prăjini, ce depăşesc
adesea doisprezece metri, strunjite din lemn de stejar, tisă sau cer.
Fiecare cătun alege un vătaf de ceată şi împodobeşte prăjina ce
dovedeşte hărnicia fetelor şi buna înţelegere a tuturor tinerilor şi
aminteşte în acelaşi timp că satele au fost întemeiate pe nişte „codri de
muri” pe care strămoşii lor le-au defrişat, transformându-le, cu veacuri în
urmă, în „branişti”. Când preotul iese să sfinţească apele şi cele patru
zări, grupurile de iordănitori îşi dispută întâietatea în a primi cei dintâi
stropi de agheazmă, fiindcă se crede că satul a cărui prăjină s-a sfinţit
întâi va avea ploi, recolte bogate şi multe căsătorii. De altfel, de
integritatea acestor adevărate simboluri ale comunităţilor se leagă bunul
mers al vieţii de-a lungul întregului an: dacă prăjina se frânge atunci

90
când este aruncată spre înaltul cerului şi scuturată pentru a i se pune în
valoare splendidele podoabe, satul va avea pagube şi necazuri, iar dacă
vreo geavrea scapă din legături, fata care a cusut-o şi chiar familia
acesteia se pot îmbolnăvi.
De teamă să nu rămână nemăritate în Câşlegile de Iarnă, adică în
perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti, fetele
caută acum nu numai să-şi afle ursitul, ci chiar să-l ademenească şi să-l
aducă la ele cât mai curând. Încă în zorii zilei, fetele din nordul Moldovei
pun o creangă de busuioc într-un vas cu apă neîncepută peste care au
lăsat să răsară soarele, apoi se spală pe faţă rostind un descântec prin
care Maica Domnului le face frumoase şi căutate de flăcăi:
„... eu cu mine te-oi lua,
În apa lui Iordan te-oi spăla,
Cu cămeşă de dragoste
Te-oi îmbrăca,
Cu brâu de dragoste
Te-oi încinge,
Coroană de aur
În cap ţi-oi pune,
Mândru mi te voi clăti,
Mândru te voi limpezi,
Ca argintul strecurat,
Ca maica ce te-a dat,
Ca soarele când răsare,
Ca busuiocul cu floare...” [16]
În Maramureş, descântecul de dragoste, ca şi cel „de orândă” (pentru
ceea ce i-a fost sortit sau orânduit unei fete) este invocat soarele în
versuri de o simplitate tulburătoare şi solemnă ce amintesc de cultul
dedicat în vechime acestui astru:
„Sfintul Soare
Când răsare,
Cu nouă raze răsare.
Cu tri-ncalţă-mă.
Cu tri-ncinje-mă,
Tri-n obraz scrie-mi-le,
Tri în jene,
Tri-n sprâncene,
Tri-n cosiţa părului împleti-mi-le.
Aşe mă fă de mândră şi de frumoasă,

91
 Ca grâu’ roşu di pă mare,
Ca sfântu’ Soare când răsare,
La obraz ca soarele
Şi la trup ca doamnele.” [16]
Revin aceleaşi vrăji mărunte de ghicire şi interpretare a norocului pe care
le-am aflat şi în contextul altor sărbători de sfârşit şi început, consumate
în cadrul plin de fervoare tinerească al şezătorilor, acele reuniuni -
deopotrivă iniţiatice şi ludice - în care până şi cele mai intime visuri şi
temeri se împărtăşeau şi se împleteau într-o comuniune de sentimente
ce pare să fie din ce în ce mai puţin agreată de tineri în zilele noastre.
Caracterul prevestitor al Bobotezei este desigur legat şi de semnele
meteorologice. De fapt, odată trecut solstiţiul, iarna se scurtează iar
puterea soarelui creşte încetul cu încetul, de aceea se spune că, după
ce „am dat ziua aceasta la spate”, nu trebuie să ne mai temem de iarnă
fiindcă „am şi pus mâna pe primăvară”: „Pân-la Bobotează e dricul iernii,
de acum încolo crapă gerul şi iarna-i pe ducă.” În ţinuturile nordice se
spune că până la Bobotează văile sunt cruţate de frig, însă de acum
încolo, dealurile se încălzesc şi văile se răcesc.
Ca şi la alte sărbători, majoritatea interpretărilor este filtrată prin
înţelegerea simbolică a lumii: „Dacă la Bobotează curg streşinile, se face
vin mult; dacă prunii îs încărcaţi cu zăpadă, se fac prune multe.” sau:
„Dacă în ziua de Bobotează va fi vreme frumoasă, va fi un an
îmbelşugat.”, „Dacă pământul va fi îmbrăcat în promoroacă, are să fie
belşug şi sănătate!” [22]. La o lectură mai atentă înţelegem că avem de-a
face, pe de o parte, cu o logică a sensibilului care pune semnul egalităţii
între elemente figurativ asemănătoare (promoroacă/ belşug; apă din
ceruri/ vin; timp frumos/ an favorabil), iar pe de alta, că sunt considerate
benefice numai acele fenomene naturale ce nu sunt împotriva firii (gerul,
cerul senin, zăpada, crivăţul). Dimpotrivă, orice tulburare a rânduielilor
cosmice prefigurează fie reveniri intempestive ale timpului rece care „se
răzbună” că a fost prea devreme detronat („dacă vremea a fost
moloşagă, se va înăspri”), fie neajunsuri provocate ritmurilor vegetale
(„dacă vor picura streşinile, atunci să grijeşti ogrinjii - nutreţul vitelor - că
iarna va fi lungă încă şi grea.”) şi sănătăţii oamenilor („Când e moale
vremea la Bobotează, are să fie şi oamenii slabi peste an.”; „Ploaie ori
moină în ziua de Bobotează, scumpete mare.”).
Bogăţia credinţelor, tradiţiilor şi obiceiurilor din ziua de Bobotează o
consacră ca pe o sărbătoare cu profunde şi vechi semnificaţii atât
creştine, cât şi precreştine, ce converg către ideea de purificare şi

92
stimulare, de punere sub bune auspicii a unui nou început.
Sfântul Înaintemergător
Personaj de prim rang al Bisericii creştine, Sfântul Prooroc Ioan
Botezătorul este numit şi Înaintemergătorul Domnului, întrucât el a
propăvăduit şi a aşteptat cu încredere şi speranţă venirea lui Iisus
Hristos ca Mântuitor. Lui îi sunt dedicate un număr impresionant de zile
de prăznuire: 29 august: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
(Sântion de Toamnă sau Ioan Cap-Tăiat), 24 iunie: Naşterea Sfântului
Ioan Botezătorul (Sântion de Vară, popular - Sânzienele în Transilvania
sau Drăgaica, în Muntenia şi Moldova), 24 februarie: Întâia şi a doua
aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul (popular, Sântion Cap-de-
Primăvară ori Dragobetele), 25 mai: A treia aflare a Capului Sfântului
Ioan Botezătorul şi 7 ianuarie: Soborul Sfântului Prooroc Ioan
Botezătorul (Sântion de Iarnă).
Această din urmă zi constituie sărbătoarea ce încheie ciclul festiv de
iarnă, fiind fixată de Biserică imediat după Dumnezeiasca Arătare spre a-
l cinsti pe Botezător şi a-l slăvi în cântările credincioşilor adunaţi în sobor.
Pe Sfântul Ioan Botezătorul tradiţiile orale româneşti îl numesc „nănaşul
lui Dumnezeu”, raportând momentul exemplar al Botezului la realitatea
omenească trăită, aici, pe pământ şi la obiceiurile străvechi româneşti.
Legendele ni-l înfăţişează ca pe un păstor de capre ce a trăit în
desăvârşită retragere de lume hrănindu-se cu lapte şi roade ale
pământului şi închinându-se cu simplă şi naivă curăţenie... unui buştean.
Într-o bună zi, nişte creştini l-au învăţat cum trebuie să meargă la un
lăcaş sfânt unde să se roage. Pe drum, trecând prin albia unui râu nu s-a
udat, ci a păşit pe deasupra. Ajuns acolo, Sfântul Ion a văzut că toţi cei
ce se aflau înăuntru purtau în spate sarcini de paie şi a cerut şi el unui
om să-i vândă paie crezând că aşa e rânduiala obligatorie, dar preotul,
văzându-l, s-a mâniat şi la gonit din lăcaş. Sfântul Ion s-a supărat pe
preot, făcând în acest fel primul păcat din viaţa lui, de aceea, întorcându-
se în pustietăţile din care venise, şi-a rănit picioarele pe drum şi şi-a udat
straiele.
El a continuat să trăiască în singurătate şi în curăţenie, până când,
Dumnezeu i-a vestit voinţa Sa de a-I da botezul Fiului său întrupat [16].
O altă povestire de acelaşi fel ne spune că mama sfântului a fugit cu el
în pustietate de teama crudului împărat Irod care voia să-l piardă. Acolo
şi-au aflat adăpost într-o peşteră unde o piatră s-a deschis şi l-a înghiţit.
Din când în când, Sfântul Ion ieşea într-ascuns de oameni şi se hrănea
cu miere sălbatică şi ierburi; aşa a trăit o vreme până când a crescut şi a

93
 devenit prooroc.
Tot despre viaţa în sălbăticie vorbeşte un colind ce se cântă celor ce
poartă numele de Ion, însă acesta, după toate aparenţele, păstrează o
seamă de relicve precreştine şi de tradiţii apocrife. Sfântul a fost menit
de mama sa (blestemat chiar!) să hălăduiască prin codrii nepătrunşi timp
de nouă ani, nouă luni şi tot atâtea zile transformat într-un cerb, apoi, să-
şi recapete înfăţişarea, spre a împlini porunca dumnezeiască a
Botezului, dar aceasta numai după ce va fi zidit o mănăstire „cu nouă
uşi, nouă altare şi fereştile la soare” [16].
Revenind la tradiţiile creştine despre Zidirea Lumii, trebuie să spunem că
Sfântul Ioan nu este numai cel de la care Iisus şi, odată cu El, întreaga
omenire au primit Botezul, ci şi întemeietorul posturilor şi cel care, prin
cuvântul şi fapta lui, a salvat oamenii de la zdrobitorul contract al
diavolului cu Adam. Înaintea lui, după cum am văzut, se povesteşte că
au mai încercat atât Arhanghelul Mihail, cât şi Sfântul Nicolae, dar nu au
izbutit întrutotul să scoată de sub puterea celui rău sufletele oamenilor
vândute de strămoşul lor pentru o bucată de pământ roditor, atunci când
a fost izgonit din Rai. Legământul acesta a fost scris de diavol pe o
cărămidă pe care apoi a îngropat-o sub o stâncă în adâncurile apei
Iordanului fiind sigur că nimeni niciodată n-o va putea scoate de acolo.
Atunci când Botezătorul L-a botezat pe Mântuitor, cărămida s-a
sfărâmat: „... Ioan se temea să strige prea tare, căci cu cât striga el mai
tare, cu atâta mai multe bucăţi de cărămidă ieşeau din apă şi-l loveau, ca
şi când ar fi azvârlit cineva anume cu nişte pietre într-însul. Iisus însă îi
zicea să nu se teamă, ci să strige şi mai tare. Ioan l-a ascultat şi a
strigat, şi cu cât mai vitejeşte striga şi-l boteza pe Iisus, cu atâta şi mai
mult se sfărâma, astfel că, atunci când a gătit de botezat, toată apa
Iordanului s-a roşit de pulberea cărămizii care s-a sfărâmat. Şi aşa s-a
nimicit contractul prin care-şi vânduse Adam sufletul său, precum şi al
urmaşilor săi, Dracului!” [16].
Pentru aceasta Sântion a devenit ocrotitorul roadelor pământului, patron
al agricultorilor, dar şi al crescătorilor de vite. Totodată, fiind unul dintre
numele cele mai răspândite în onomastica românească, în multe zone
ale ţării este socotit patronul familiei şi cinstit ca atare. Pentru că I-a dat
botezul lui Iisus, românii îl socotesc şi ocrotitor al copiilor; el îi apără pe
prunci de toate nenorocirile şi mai ales de aceea de a muri nebotezaţi.
„Ziua Sfântului Ion este o zi de bucurie. Cine nu se veseleşte în această
zi, va fi trist tot anul.” [12] - de aceea se fac petreceri zgomotoase şi
bogate atât pentru cei care-i poartă numele, cât şi pentru întreaga

94
familie.
Un tip aparte de manifestare a spiritului sărbătoresc era în sudul ţării
„iordănitul femeilor”, o tradiţie ce pare să aibă rădăcini străvechi şi pe
care o regăsim practic în întreg spaţiul balcanic. Se spunea că „aceasta
este ziua când femeia e tot aşa de mare ca şi bărbatul”, ba mai mult, că
„femeile se cred mai tari decât bărbaţii lor. În acea zi bărbaţii nu mai au
treabă cu ele, lăsându-i chiar nemâncaţi, căci aceasta, zic ele, e într-un
an o dată” [19]. După un ospăţ îmbelşugat, cu mâncăruri şi mai ales vin,
femeile ce se adunau la una mai vârstnică, cântau şi jucau până la ziuă,
când, ieşind în drum, îi luau pe sus pe bărbaţii pe care îi întâlneau,
ameninţându-i că îi vor uda la fântână sau chiar la râu dacă nu se
răscumpără cu vin.
Această ultimă răsturnare a ordinii şi renunţarea - pentru o zi - la rigorile
comportamentului tradiţional încheia ciclul festiv al sărbătorilor de trecere
dintr-un an într-altul subliniind într-un mod foarte grăitor pentru
înţelegerea raporturilor masculin/ feminin importanţa fiecărui grup în
interiorul comunităţii şi armonizarea acestora.
O tradiţie cu totul spectaculoasă ce se mai păstrează şi astăzi în satul
Tălmăcel, din judeţul Sibiu, este „Muiatul Ionilor”. De fapt, este unicul loc
din ţară unde ceata de juni colindători, „stelarii”, cum li se mai spune, îşi
păstrează rolul până la această sărbătoare. În seara zilei de Bobotează,
ambele grupuri ale cetei (cel mare, al feciorilor cu armata făcută, şi cel
mic, al viitorilor recruţi) merg să-i colinde pe cei ce poartă numele de Ion
şi să le dea de veste că a doua zi vor fi udaţi. În zorii zilei de Sfântul Ion,
întreg satul freamătă în aşteptarea celei mai frumoase zile din an: la
casele celor doi pârgari (casieri) ai cetei se împodobesc brazii ce au
străjuit în zilele de Crăciun la porţile gazdelor colindătorilor, se urcă apoi
pe două care trase de boi împodobiţi ca pentru dusul zestrei miresei. De
altfel, minunatele ţesături ce acoperă cetina ori cele ce se anină în
coarnele boilor nu sunt altceva decât eşantioane din lăzile de zestre gata
pregătite ale fetelor. La casele primarilor cetei, ca şi la cele ale feciorilor
de frunte, se găteşte câte un cal cu podoabe de o strălucire ce aminteşte
alaiurile cavalereşti din Evul Mediu. „Stelarii” la rândul lor, îmbracă din
nou straiele din seara de Ajun: căciulile împodobite cu mărgele şi paiete
argintii, cărora primarii le adaugă panaşe bogate, şi diagonalele tricolore
ornate cu fire de beteală argintie sunt însemnele lor ceremoniale ce se
adaugă elegantului şi sobrului costum specific satelor din Mărginimea
Sibiului. Către amiază, când slujba de la biserică este pe sfârşite, alaiul
porneşte pe uliţele strâmte şi întortocheate ale satului aşezat pe trei

95
 pâraie, în sunetul muzicii şi având în frunte steagul cetelor. Cea dintâi
oprire se face la capătul dinspre munte al satului unde, într-o răspântie,
mai întâi sunt muiaţi simbolic în apă feciorii din ceată care se numesc Ion
şi cei doi primari, apoi, cu toţii încing o horă cu fetele. Un alt joc şi mai
înfocat are loc în piaţa din faţa bisericii, apoi toţi coboară la apa
Tălmăcelului, urmaţi de toată suflarea satului şi de rudele venite din toate
judeţele în care, de-a lungul timpului, s-au aşezat tălmăcenii. În uralele şi
strigătele de veselie ale copleşitoarei asistenţe, primarii „moaie” întâi şi
stropesc preotul, apoi, rând pe rând, notabilităţile satului şi pe toţi cei ce
poartă numele patronului lor. Răsplata pentru acest ritual de purificare şi
de urare, „câte o litără de vinars”, este înmânată de fiecare sărbătorit
pârgariului, care o păstrează cu grijă pentru ultima petrecere a cetelor:
„balul stelarilor”. Pe lângă semnificaţiile augurale şi de stimulare a
fertilităţii, „Muiatul Ionilor” este un obicei cu evidente funcţii de iniţiere
premaritală: acum este momentul etalării zestrei fetelor, cel al intrării
celor mai tinere dintre ele în joc şi cel al afirmării unor afinităţi ce se
concretizează mai întotdeauna în căsătoriile ce se vor încheia în
perioada imediat următoare. Chiar dacă feciorii de astăzi sunt studenţi în
marile centre universitare sau elevi ai liceelor şi colegiilor sibiene, ei
revin acasă la această sărbătoare pe care o consideră emblematică
pentru satul lor natal şi îndeplinesc, cu aceeaşi rigoare şi solemnitate,
actele îndătinate deprinse de la strămoşii şi părinţii lor. Spectacolul pe
care tinerii din Tălmăcel îl oferă celor care vin an de an să-i admire este
inegalabil prin vitalitatea şi energia pe care le degajă, prin echilibrul şi
auspiciile favorabile pe care junii - numiţi de bătrâni „floarea satului” - le
instaurează.
Câşlegile de Iarnă: tradiţii şi sărbători
După trecerea sărbătorilor de covârşitoare importanţă se aşterne o
perioadă de nouă săptămâni de „dezlegare” numită Dulcele Crăciunului
sau Câşlegile de Iarnă. Atât prima, cât şi a doua denumire trimit la
tradiţiile alimentare nesupuse restricţiilor, cu excepţia zilelor de miercuri
şi vineri, însă şi acestea au reguli mai puţin drastice. Astfel cuvântul
„Câşlegi” provenind din expresia latină „caseum ligat” (legarea brânzei),
indică acceptarea „postului alb” (cu lactate), iar săptămâna a şaptea a
intervalului dintre Crăciun şi Lăsatul Secului de Paşti ce poartă numele
de „Cârneleagă” (din „carnem ligat”) arată îngăduinţa dată credincioşilor
de a consuma carne chiar şi în zilele consacrate postului.
În această perioadă se desfăşurau odinioară cele mai multe nunţi
ţărăneşti întrucât vinul „era aşezat”, distilatele, preparate şi puse la

96
păstrare, iar muncile se reduceau doar la spaţiul gospodăriei. Prilejurile
de petrecere erau cele despre care am vorbit înaintea postului
Crăciunului şi a sărbătorilor: jocurile duminicale, şezătorile, clăcile,
pentru cei tineri, iar pentru „adunările mai liniştite” ale maturilor, serile
lungi de povestit de acasă, de la rândul la moară şi de la priveghiuri.
Intervalul la care ne vom referi - de la 8 ianuarie la 24 februarie - nu
beneficiază decât de două „praznice împărăteşti” (sărbători creştine
marcate în calendarul ortodox cu cruci roşii), restul fiind sărbători sau
„sfinţi” de importanţă redusă. Unele sărbători se grupează în calendarul
popular în cicluri de câte trei zile plasate simetric faţă de cele purtătoare
ale semnificaţiilor şi funcţiilor de apărare împotriva bolilor şi animalelor
sălbatice de la sfârşitul anului ori din cursul verii.

 11 ianuarie este ziua de prăznuire a Sfântul Teodosie cel Mare,

numit Începătorul Vieţii de Obşte sau Dascălul Pustiei. Acesta s-a născut
în Capadocia spre sfârşitul secolului al V-lea d.H. şi a trăit în Palestina.
Sfătuit de Sfântul Simeon Stâlpnicul, el a îmbrăţişat viaţa cea de obşte,
adică s-a alăturat monahilor dintr-o mănăstire a Ierusalimului, apoi,
fiindcă simţea că „laudele încep să-i schimbe inima”, s-a retras într-o
peşteră din munte unde a primit ucenici şi, în scurtă vreme, a întemeiat
un alt sfânt lăcaş aproape de Bethleem.
Sfântul Teodosie este recunoscut şi ca făcător de minuni: tradiţiile
Bisericii spun că a binecuvântat o femeie ai cărei prunci nu trăiau şi că,
la îndemnul ucenicilor săi, foarte bătrân fiind, a mers în câmp şi a
alungat lăcustele şi omizile care aduceau foamete şi sărăcie oamenilor.
De aceea el este pomenit şi cinstit mai ales de către „oamenii sterpi”,
pentru „a primi rod pântecelui” (a procrea), de femeile aflate „în starea
darului” (însărcinate), pentru naştere uşoară, dar şi de crescătorii de
animale, pentru „prăsirea” acestora. Alte atribute mai mărunte pot fi
explicate prin raportare la viaţa lui de pustnic: astfel, sfântul apără de
vise rele şi năluciri, de lingoare, de opăreli şi arsuri, în general, de
accidente [33].

 16 ianuarie, prima zi a Circovilor de Iarnă, este miezul iernii

pastorale, cu toate că, în principiu, săptămânile de iarnă calendaristică
rămase sunt mult mai puţine. Numele sărbătorii populare descinde dintr-
o expresie slavonă - „ţercovnâie sviata” - ce îi desemnează pe sfinţii
Bisericii ortodoxe. Aceasta i-a dedicat ziua unuia dintre cele mai
importante personaje creştine, de aceea o aflăm în calendarul religios

97
 sub numele de Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru, în
amintirea unei minuni ce s-a săvârşit în timp ce acesta, la porunca
împăratului Irod, zăcea în închisoare. Se spune că Îngerul Domnului a
venit noaptea şi, cu toate că Apostolul era păzit cu străşnicie de doi
oşteni, a făcut ca lanţurile care îl ferecau să se sfărâme şi să cadă.
Aceste lanţuri au slujit apoi pentru „tămăduirea bolilor şi neputinţelor
omeneşti şi pentru alungarea duhurilor celor viclene”. Lanţurile erau
păstrate şi cinstite ca nişte relicve de mare preţ şi moştenite din neam în
neam. Patriarhul Ierusalimului, Iuvenalie, a dat împărătesei Evdochia o
parte din verigile sfinţite, iar aceasta, la rândul ei, după ce a adăpostit
câteva într-o biserică închinată Apostolului la Constantinopol, a trimis o
parte şi fiicei sale, căsătorită cu împăratul Valentinian al III-lea, spre a le
păstra într-un lăcaş zidit pe una din colinele Romei [33].
Evident că o asemenea minune ce s-a întâmplat într-un timp exemplar şi
a avut ca protagonist pe unul dintre personajele de mare prestigiu ale
creştinismului a generat o seamă de tradiţii orale. Românii cred că
Apostolul Petru leagă cu acest lanţ ciuma, gura lupilor şi a altor dihănii,
deci pun ziua aceasta sub semnul aceloraşi restricţii şi prescripţii
comportamentale pe care le-am amintit şi la sărbătorile numite Filipii de
Toamnă.
Legendele româneşti despre animale spun că, asemenea lui Sântandrei,
Sâmpetru este patronul lupilor fiindcă ei au fost doi fraţi care, plecând la
chemarea Mântuitorului, şi-au lăsat oile în seama câinilor, dar aceştia s-
au sălbăticit şi s-au risipit. „Sfântul Petre, ajungând în cer după moarte,
şi aducându-şi aminte de câinii lui, le trimitea la vreme de nevoie mană
din cer, care le mai astâmpăra foamea. Iar Sfântul Andrei îi cheamă în
fiecare an, în noaptea de 30 noiembrie, când se serbează ziua Sfântului
Andrei, şi-i binecuvântează ca să se prăsească. Tot atunci se spune că
ei capătă dezlegare să plece după pradă.” [16]
În această noapte se crede că Sâmpetru coboară printre fiarele sălbatice
din Raiul pe care îl străjuieşte şi ale cărui chei le poartă; îmbrăcat în
straie albe, călare pe un cal, el vine şi le porunceşte ce vită sau ce om să
atace peste an. Nicio sălbăticiune nu îndrăzneşte să facă stricăciuni fără
îngăduinţa sfântului! Cât timp Sâmpetru îşi adună „câinii” şi „face sobor”
la răspântii, nimănui nu-i este îngăduit să asculte orânduiala, sub
pedeapsa cu moartea. Se povesteşte că un cioban a făcut acest lucru,
iar sfântul i-a menit să moară sfâşiat de un lup anume; după ce a scăpat
de atacul lui datorită ajutorului celorlalţi tovarăşi care l-au ucis, omul l-a
blestemat şi l-a lovit cu piciorul, însă s-a împuns în colţii animalului mort

98
şi până la urmă menirea s-a împlinit...
Femeile care ţes, cos sau spală rufe îşi pun în primejdie nu numai viaţa
lor, ci şi pe a celorlalţi membri ai familiei, mai ales a copiilor. Unii ţin
această zi pentru a fi feriţi de răceală, friguri şi junghiuri şi a trece cu bine
iarna, alţii, pentru prigoniri şi închisoare. Există şi unele recomandări
alimentare: se coc şi se împart covrigi - ştiut fiind faptul că Sâmpetru
este stăpânul sufletelor morţilor -, se pregătesc plăcinte şi se mănâncă
de către toţi cei ce ştiu că au de făcut călătorii peste an, nu se consumă
carne, ba mai mult, păstorii ajunează până la asfinţitul soarelui pentru a
ţine animalele sălbatice departe de stână.
Sâmpetru de Iarnă, zi numită în Banat şi Fulgerătoarele, este socotită la
fel de importantă şi de primejdioasă meteorologic precum praznicul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din 29 iunie cunoscut ca Sâmpetru de
Vară. Sfântului Petru i se atribuie - în virtutea numelui său - şi pregătirea
şi distribuirea „pietrei” (grindinei) atât de păgubitoare pentru agricultură.
Se crede că, fiind foarte ger, sfântul pregăteşte grindina în adâncul
pământului şi hotărăşte unde, câtă şi când va cădea în timpul verii, fapt
care explică ofrandele din preparate de grâu arătate mai sus [14].

 17 ianuarie, a doua zi a aceluiaşi ciclu, numită popular Antanasiile

(de la Antonie şi Tănase), este dedicată de calendarul ortodox Cuviosului
Antonie cel Mare care şi-a trăit viaţa în retragere, post şi rugăciune,
supunându-se de multe ori - cu bună ştiinţă dar şi cu multă tărie -
ispitelor diavolului. Acesta îi trimitea mulţimi de lighioi şi de plăsmuiri
monstruoase spre a-l înspăimânta şi a-i zdruncina credinţa, însă sfântul,
prin rugăciune şi invocarea numelui lui Iisus Hristos, reuşea mereu să le
alunge şi să le facă să piară. Minunile sfântului se leagă şi de stăpânirea
animalelor sălbatice şi ţinerea lor departe de oameni, precum şi de
alungarea acelor boli ascunse ce slăbesc trupul şi mintea [33].
În tradiţia folclorică figura lui Antonie cel Mare este rezultatul diverselor
suprapuneri, asimilări şi interpretări aşa încât povestea lui se plasează
fie în nord-estul continentului (era călugăr la Kiev), fie în Pannonia (era
un ungur care s-a sfinţit). Atributele lui sunt puse pe seama ocupaţiei: el
a fost întâiul călugărit, „un nebun ce omora oameni, mai ales copii”, „un
hoţ de vite care l-a prădat pe Sfântul Ilie”, „un om sfânt care avea
puterea de a rupe vrăjile”, „un apărător împotriva lupilor”, „cel ce trimite
ploaia şi fulgerele de la Dumnezeu” sau pur şi simplu „cumătrul lui
Dumnezeu”. Aşa se face că Sfântul Anton este ţinut mai ales de mame
pentru ca fiii lor să fie feriţi de boli - de la „soare sec” (insolaţie), la „gâlci”

99
 (amigdalită), ciumă, ameţeli şi „baiul cel rău” (epilepsie) - cât şi pentru a
ţine departe atât visele rele, coşmarurile şi fiarele pădurii. „Cine nu ţine
Sfântul Anton înnebuneşte” sau „îl doare mijlocul vara la seceră” - spun
credinţele populare, ceea ce de fapt, este o restricţie de la îndeletnicirile
manuale ale femeilor (tors, ţesut, cusut), nu de la orice fel de muncă [22].
Acestea sunt motivate de mânuirea unor ustensile de metal care taie şi
împung întocmai cum dinţii lupilor sau junghiurile, durerile provocate de
boli în general, străpung trupul oamenilor; a le folosi în această zi
înseamnă aşadar, conform gândirii magico-simbolice, a le provoca şi
invoca, deci a te expune puterii lor.

 18 ianuarie, Atanasia Ciumelor sau Tănase de Ciumă - în

calendarul popular - Sfinţii Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei, -
în cel creştin ortodox, este cea din urmă zi a acestui ciclu de sărbători ce
protejează împotriva bolilor şi prădătorilor. Tradiţiile orale - îndepărtându-
se cu mult de cea a Bisericii - spun că cei doi arhiepiscopi ar fi fost doi
sfinţi ce trăiau într-un bordei: unul era şchiop şi celălalt, chior; Maica
Domnului a venit la ei şi i-a tămăduit cu o apă miraculoasă.
Sărbătoarea este ţinută de femei, în special de cele care au fete de
măritat pentru ca acestea să fie ferite de necurăţenie şi nenoroc (ecou al
unei secvenţe din viaţa Sfântului Atanasie), dar şi de celelalte gospodine,
ca să nu facă bube de orice fel, să nu aibă dureri de oase şi de
încheieturi, pentru ca dobitoacele să nu capete dalac (bubă rea), ciumă
şi „să nu se şchiopeze” iar puii lor să nu iasă sluţiţi.
Despre Atanasie se crede că este apărător de ciumă şi în cinstea lui se
fac hramuri sau măcar slujbe pentru a alunga boala; femeile împart
cunoscuţilor, dar mai ales trecătorilor, grâu fiert, pâine cu zahăr sau turte
calde stropite cu unt, pentru ca în acest fel să îmblânzească duhul bolii şi
să-l ducă departe de gospodărie. Chiril, cel socotit şchiop, poate aduce
vindecare ologilor şi reumaticilor: ziua lui este respectată mai cu seamă
pentru ca oamenii sau animalele de povară să nu aibă accidente de-a
lungul verii, în călătorii, ca şi la muncile agricole [22].

 25 ianuarie este ziua prăznuirii Sfântului Grigorie Teologul,

personalitate creştină de mare erudiţie şi profunzime, care a trăit în
secolul al IV-lea d.H. El este autorul „Cuvântărilor teologice” în care
vorbeşte despre esenţa învăţăturilor creştine, despre dogma Sfintei
Treimi şi despre dubla natură - divină şi umană - a lui Iisus Hristos care a
mântuit omenirea întrupându-se din fecioară. Între el şi Sfântul Vasile cel

100
Mare s-a legat o prietenie nobilă bazată pe comuniune spirituală din care
s-a născut prima „Filocalie”. Învăţăturile lui, firea blândă şi contemplativă
şi mai ales dragostea de oameni l-au făcut respectat încă din timpul
vieţii, când se străduia să le aline suferinţele şi să le tămăduiască
sufletele şi trupurile [33].
Credinţele populare româneşti îl caracterizează ca pe „un sfânt cu ştiinţă
mare, care a făcut minuni pe pământ şi a ajutat omenirea la bine”. O
legendă ce dezvoltă ideea că sufletul este nepieritor spune că, pe
vremea când Sfântul Grigore era om pe pământ s-a oprit la o fântână, şi-
a înfipt toiagul în pământ şi s-a aplecat să bea apă; atunci, Arhanghelul
Mihail i-a luat sufletul, apoi au purces la drum împreună. Amintindu-şi de
toiagul uitat, sfântul s-a întors din drum şi l-a găsit la fântână sub forma
unui pom înflorit, iar alături, un stârv. Arhanghelul i-a desluşit că sufletul
(întruchipat de toiag) „este nemuritor şi că se întrupează iarăşi”, dar
trupul este supus putrezirii [30].
Zilele cuprinse între 25 şi 31 ianuarie alcătuiesc Filipii de Iarnă, cei mai
importanţi fiind primii trei. Ca şi alte sărbători similare, acestea se
socotesc primejdioase pentru animale, de aceea se respectă cu stricteţe,
deopotrivă, de femei şi de bărbaţi, prin repaus sau prin munci imitative
(legarea foarfecelor, lipirea gurii cuptorului, ca să se lege şi să se
lipească gura lupilor).
Din etimologia populară acordată atributului sfântului - Teologul - a
rezultat credinţa că nepăstrarea zilei lui se pedepseşte prin „ologeală”
sau „damblageală” ce poate atinge atât oamenii (chiar şi pruncii
nenăscuţi), cât şi animalele din gospodărie, de aceea nu se porneşte la
drum în această zi, nu se înjugă animalele şi nici nu se folosesc unelte
agricole tăioase.

 30 ianuarie este unul dintre praznicele împărăteşti marcate de

cruce roşie în calendarul creştin ortodox, fiind dedicat Sfinţilor Trei Mari
Ierarhi, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Popular,
sărbătoarea poartă numele de Trisfetitele (din slavonul „tri sviatiteli”, „cei
trei sfinţi”, ierarhi ai Bisericii), dar această denumire a generat o seamă
de confuzii de înţeles.
Unele tradiţii păstrează - sub un aspect miraculos - ceva din semnificaţia
religioasă iniţială: „Trisfetitele se zic la trei sfinţi ierarhi, care se zice c-ar
fi adormit trei sute de ani şi, deşteptându-se, au spus oamenilor ce au
văzut, cum se pedepsesc cei ce fac rău şi i-a învăţat să facă bine.”
Supusă procesului lingvistic al etimologiei populare, denumirea slavonă

101
 a sărbătorii a devenit „Trisfetiţele” aşa încât „Unii oameni cred că sunt
trei fetiţe care, când umbla Dumnezeu pe pământ, au dat odată apă lui
Dumnezeu şi la apostolii lui, iar altădată au spălat picioarele lui Iisus
Hristos. De bunătatea lor le-a numit sfinte. Când plouă, unii din oameni
se roagă lor să mijlocească lui Dumnezeu pentru a le da ploaie” [30] Alte
credinţe le caracterizează drept nişte spirite mânioase care îi pocesc, le
„strâmbă minţile” sau îi orbesc pe cei pe care îi întâlnesc, drept
pedeapsă că nu le-au respectat ziua sau ca pe nişte fecioare neîntrecute
în „împletitul horbotelor” (dantelelor), ocrotitoare ale femeilor, care le
cinstesc sărbătoarea pentru a căpăta spor şi măiestrie la orice lucru ar
face [22].
Pentru cei bătrâni este o zi de praznic al sufletelor celor morţi
neîmpărtăşiţi, dar şi una de pregătire a sufletului pentru viaţa de apoi, de
aceea, pe lângă slujbe şi pomeni, se aprind lumânări a căror flacără să
le călăuzească viaţa de aici şi pe cea de dincolo.
Fiindcă este patronată de trei sfinţi, această sărbătoare este pusă sub
semnul unirii transpus diferit în credinţe precum: numele ei nu trebuie
rostit căci poţi rămâne văduv; fetele cred că le aduce noroc şi un soţ bun
şi aşezat; acum, grâul care n-a încolţit şi n-a „înfrăţit” (germinat) în
toamnă creşte sub zăpadă. Pe de altă parte, făcând parte din ciclul
Filipilor, data de 30 ianuarie este încă pusă sub pecetea malefică a
lupului, nerespectarea ei aducând mari nenorociri de la speriatul şi
plânsul neîmpăcat al copiilor, până la sfâşierea călătorilor şi atacarea
gospodăriilor.

 1 februarie este, aşa cum am arătat într-un capitol anterior,

începutul anului pomiviticol şi se află pus sub semnul unor munci
auspiciale ce au născut în timp tradiţii şi obiceiuri precum „Zarizanul”
(Arezanul), „Gurbanul” sau „Trifănitul viilor”. Această ultimă denumire a
obiceiului răspândit în jumătatea de sud a ţării trimite în mod explicit la
patronul său creştin: Sfântul Mucenic Trifon. El este cunoscut în toată
aria balcanică drept unul dintre slujitorii Bisericii, tămăduitor al bolilor şi
stăpânitor al duhurilor necurate, iar ziua ce-i este dedicată premerge altei
mari sărbători creştine: Întâmpinarea Domnului sau Stretenia.
Topite în legendele populare şi în povestirile apocrife, aceste repere ale
tradiţiei bisericeşti au dat la iveală o imagine foarte interesantă a
Sfântului Trifon. Unele texte schiţează într-un mod simbolic contextul
sărbătorilor acestei perioade atribuind intervenţiei divine anumite
embleme ale personajelor creştine: sfântul a fost însoţitorul Maicii

102
Domnului atunci când a ieşit cu Iisus la biserică şi a apărat-o de câinii
Sfântului Petru care, păscând vitele, n-a băgat de seamă că o atacaseră.
Drept mulţumită, Maica Domnului „l-a făcut pe Trifon stăpân peste
lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându-i puterea de a le orândui să facă
stricăciuni în holdele acelora care nu-l vor serba, iar lui Petru i-a zis:
<Petru, câinii tăi să se facă lupi de azi înainte şi să-ţi mănânce întâi
vitele tale!>”. Într-o altă naraţiune, Trifon se comportă ca un om de rând,
lipsit de înţelegere şi de respect. În timp ce tăia la vie, el o vede pe
Fecioara Maria îndreptându-se spre biserică şi îi strigă vorbe grele de
ocară. Aceasta îşi continuă netulburată drumul, însă se opreşte la casa
defăimătorului său şi o îndeamnă pe soţia lui să dea fuga cu sare căci
„Trifon şi-a tăiat nasul cu cosorul!”. Minunea care se întâmplă chiar sub
ochii uimiţi ai femeii - tăierea nasului - este un semn al pedepsei divine
pentru atitudinea ireverenţioasă, ofensatoare chiar, consacrând, în
spaţiul slav şi ulterior în zonele cu populaţie mixtă româno-bulgară,
însăşi denumirea sărbătorii şi a practicii rituale: „Arezanul viilor”, de la
Trifon Zarizan („cel tăiat”) [16].
Sărbătoarea cu funcţii agrare debutează cu o serie de ofrande şi alte
gesturi de îmbunare: în zonele deluroase, oamenii îl sărbătoresc pe Trif
„cu rugi şi pomeni pe dealurile cu pomi, având credinţa că dânsul le
apără pomii de omizi şi de alte insecte”; „femeile nu lucrează şi dau câte
un căuş sau un găvan de mălai la cerşetori, pentru ca lăcustele,
cărăbuşii şi alte gângănii să nu strice sămănăturile”; cu acelaşi scop, se
dau de pomană mămăligă, ceapă, brânză şi sare şi se prepară „turta
furnicilor” care, aşezată pe muşuroi, îmbunează şi alungă din gospodărie
măruntele vieţuitoare [10].
Apoi bărbaţii se îndreaptă spre vii unde taie, în mod simbolic, câteva
corzi, dezgroapă sticla cu vin lăsată de cu toamna la capătul locului,
aprind focuri în jurul cărora beau, joacă şi petrec până seara târziu.
„Trifănitul viilor” sau „Târcolitul viilor” (care are loc în multe părţi în ziua
de Stretenie) are componente magico-rituale ce amintesc de practicile
de alungare a sterilităţii din pragul Crăciunului şi Bobotezei: via este
ameninţată că dacă nu va rodi, va fi smulsă, primii lăstari sunt arşi pentru
ca fumul să alunge dăunătorii, se rostesc invocaţii şi rugăciuni, se afumă
locul cu tămâie, se consumă alimente cu funţii ritual stimulative (slănină
şi „bundărete”, caltaboş, ca să fie strugurii „graşi”) stropite din belşug cu
vin. În zonele Vlaşca, Teleorman şi Giurgiu, obiceiul poartă un nume ce
ar putea părea straniu: „Gurbanul” (provenit din cuvântul arab „kurban”,
pătruns prin filieră turcă şi având semnificaţia de „jertfă, sacrificiu”). Am

103
 putea să întrezărim în această denumire amintirea unei jertfe animaliere
ce însoţea sărbătoarea; mai curând, pare să fie vorba de un termen
generic pentru „jertfă” (în acest caz, una vegetală) însoţită de ospăţul cu
rost pronunţat purificator şi stimulator, cât şi de petrecerea în sine, în
timpul căreia, în zonele menţionate, bărbaţii executau un dans ritual ce
purta chiar acest nume.
Ziua Sfântului Trifon este una dintre cele „mânioase”, iar atributul - „cel
Nebun” - acordat patronului ei de tradiţia populară românească are
multiple concretizări. Se crede că sfântul este răzbunător şi neîngăduitor
cu cei ce lucrează, le rătăceşte minţile, aruncă boli cumplite asupra lor şi
îi face să aibă vedenii. Cinstit cum se cuvine, el ţine departe gâzele al
căror stăpân este, dar şi animale sălbatice de temut precum sunt lupii şi
urşii. De altfel, prima zi a lunii februarie deschide, conform calendarului
tradiţional, ciclul de trei zile al Martinilor de Iarnă purtând în aşezările
păstoreşti numele de Ursina.

 2 februarie este o sărbătoare creştină importantă plasată la

patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului şi evocă intrarea în Casa
lui Dumnezeu şi consacrarea Lui odată cu împlinirea - cerută de tradiţie -
a purificării şi închinării Prea Curatei Maicii Sale.
În tradiţiile populare, numele slavon Stretenia (întâmpinarea) a fost
personificat, aşa încât o găsim sub înfăţişarea unei femei sfinte care „a
fost lăsată de Dumnezeu pentru unii oameni spre a le aduce bine, când
se roagă la ea, mai ales la nevoie mare.” În legendele întâlnirii ei cu Trif
pare să se suprapună imaginii Maicii Domnului, însă pornirile
răzbunătoare ascund mai curând un personaj demonic. Astfel, se
povesteşte că Stretenia mergând spre biserică, Trif „a tuşit-o”, iar ea,
dând înapoi, i-a spus: „Trif nebune! Fie ziua ta azi, c-a mea a fi mâine!”;
de atunci zilele au fost hotărâte, iar „Strătenia o ţinem mai tare, căci tot e
mai mare (mânioasă) femeia decât bărbatul.” Într-o altă variantă, ca
pedeapsă, Stretenia a asmuţit lupii asupra lui Trif cel nesăbuit [22].
Este firesc deci ca sărbătoarea aceasta să fie una dintre cele păstrate cu
multă rigoare mai ales de către femei; ele se adunau odinioară şi
petreceau cu băutură ca să le crească peste vară cânepa şi ca să nu
facă răni şi bube pe mâini, dar şi pentru că se credea că ziua mânioasă îi
pocea şi-i sluţea pe cei care o nesocoteau. Aşadar, sfânta dăruită de
Dumnezeu oamenilor nu este întotdeauna benefică şi îngăduitoare, mai
mult, ziua aceasta se socoteşte a fi rea, „cu ceasuri rele: cine se naşte
sau face nuntă în această zi nu-i merge bine.”

104
O altă legendă care vorbeşte despre o minune înfăptuită de Stretenie
transpune într-un mod simbolic observaţiile meteorologice: gerul se
moaie atât de mult încât boii pot să bea apă dintre picioarele lor.
Semnificaţiile pe care textele citate le pun în valoare se datoresc într-o
bună măsură vremii capricioase, cât şi ritmurilor naturii. Acest lucru este
subliniat de credinţa că „Dacă trece Stretenia peste apă şi apa e
dezgheţată, atunci se mânie şi-şi face pod peste dânsa ca să treacă,
adică dă viscol şi ger aşa de mare că îngheaţă toate apele.” [16], dar şi
de numele sub care este cunoscut mai cu seamă în aşezările pastorale:
Ziua Ursului. Acest animal cu o prezenţă bogată şi spectaculoasă în
cultura populară românească este un fel de „ceasornic al vremii” fiindcă,
dacă el îşi părăseşte bârlogul în ziua de Stretenie, e semn că primăvara
este pe aproape, însă dacă iese şi-şi vede umbra, se întoarce la locul
său pe care nu-l părăseşte încă şase săptămâni.
În satul tradiţional, ziua de 2 februarie era un fel de sărbătoare a
dobitoacelor cunoscută şi sub numele de Sărbătoarea boilor;
gospodarilor nu le era îngăduit să dea fân cu furca, ci cu braţul, pentru
ca animalele să fie supuse şi spornice la muncă, sau Paştele viţeilor,
pentru că aceştia erau lăsaţi să sugă pe săturate spre a fi feriţi de
molime şi a creşte cum se cuvine.
Această mare sărbătoare capricioasă şi blajină, răzbunătoare şi
iertătoare, marchează un început abia întrezărit: cel al anotimpului cald.
Vara şi iarna „se iau la trântă” şi dacă este senin şi frumos, vremea va
rămâne aşa până la Sângiorz (23 aprilie), iar grâul va da roade bogate.

 10 februarie se numeşte în calendarul popular Haralambie de

Ciumă, Mucenicul Haralambie fiind unul dintre slujitorii Bisericii care,
trăind în secolul I d.H., a fost persecutat şi schingiuit de împăratul
Septimiu Sever care nu credea în minunile lui, ci îl bănuia de vrăjitorie.
Când a trecut în lumea celor drepţi, în marea lui iubire de oameni, sfântul
a cerut să fie răsplătit de Dumnezeu astfel: „Rogu-mă ca oriunde se vor
pune moaştele mele, să nu fie niciodată foamete, şi nici duh stricăcios
care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate
trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru
nevoile oamenilor” [33].
Sfântul este imaginat ţinând Ciuma în lanţ, gata s-o sloboadă asupra
celor ce nu-i respectă ziua. Haralambie se suprapune într-o oarecare
măsură Arhanghelului Mihail căci se crede că el ia sufletul celor ce mor,
de aceea, celui ce nu-i cinsteşte sărbătoarea îi iese sufletul în chinuri şi

105
 tot el porunceşte Morţii chinurile la care să-l supună.
Altfel, Haralambie este un sfânt favorabil, protector al gospodăriei şi al
sănătăţii oamenilor, de aceea în ziua aceasta preoţii fac apă sfinţită din
care oamenii beau, apoi se spală şi în cele din urmă stropesc gospodăria
iar restul îl aruncă în fântâni. Aceste gesturi profilactice sunt menite să
ţină departe boala primejdioasă atât pentru oameni, cât şi pentru
animalele domestice.
Semnificaţiile purificatoare şi stimulatoare ale acestei sărbători sunt
sporite de ofrandele preparate şi de hrana rituală consumată: turte dulci
cu miere, colivă, covrigi, toate trimit la simbolul belşugului prin excelenţă
- grâul - şi vorbesc despre funcţiile ei agrare abia conturate [22].

 11 februarie este o sărbătoare măruntă, nemarcată în calendarul

ortodox, însă se ştie că este dedicată Sfântului Sfinţit Mucenic Vlasie
Episcopul. Acesta s-a ascuns de prigonirile necredincioşilor într-o
peşteră de unde înălţa neîncetat rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu;
„fiarele cele sălbatice veneau şi se binecuvântau de la dânsul, iar de se
bolnăvea vreuna din ele, venind la sfântul, erau tămăduite prin punerea
mâinilor sale cele sfinte” [33].
Sfântul Vlasie este recunoscut şi în tradiţia populară ca făcător de
minuni, protector al familiei şi al animalelor din gospodărie: „Cine se
roagă de Sfântul Vlasie, acela niciodată nu rămâne fără para în pungă.”;
„Sfântul Vlasie se ţine pentru pagube.”; „Cine a pierdut ceva, să se roage
acestui sfânt şi găseşte lucrul pierdut” [22].
Tot acum se iau primele semne de primăvară: se dezleagă glasul
păsărilor cerului, îşi fac apariţia primele insecte deoarece timpul se mai
încălzeşte. Popular, sărbătoarea mai poartă numele de Vlaşii Ochilor
pentru că i se atribuie puteri vindecătoare pentru cei ce nu au văzul bun
şi, dimpotrivă, nerespectarea ei aduce orbirea.

 24 februarie Sântion de Primăvară, Ion Cap-de-Primăvară,

Dragobete Cap-de-Primăvară sau Drăgostiţele este o sărbătoare ce pare
să aspire de câtva timp la rangul de emblemă naţională în încercarea
contemporanilor de a contracara asimilarea sărbătorii cosmopolite a
Sfântului Valentin.
Ne propunem să urmărim semnificaţiile acestei zile aşa cum ne sunt ele
înfăţişate de calendarul creştin ortodox şi de cel tradiţional, precum şi
comportamentul festiv impus de acestea, pentru a vedea în ce măsură
sărbătoarea cunoscută în câteva zone ale ţării cu numele de Dragobete

106
s-ar putea suprapune Zilei Îndrăgostiţilor.
Aşa cum am arătat, Biserica Ortodoxă a rânduit această dată evocării
unuia dintre cele mai însemnate personaje ale istoriei creştinismului, de
aceea o aflăm marcată cu o cruce neagră în calendarul religios sub
numele de Întâia şi a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Tradiţia bisericească spune că, imediat după ce Salomeea a adus
mamei sale, Irodiada, pe o tipsie capul Botezătorului, aceasta l-a
îngropat într-un loc ascuns, departe de trup, de teamă ca proorocul să
nu învieze. Peste noapte, o femeie de la curtea regală l-a luat într-
ascuns şi l-a dus pe muntele Eleon, unde a fost descoperit într-un târziu
de „un bărbat slăvit, Inochentie” care a voit să zidească pe acel loc o
biserică de piatră. Iată cum transpun credinţele şi povestirile populare
româneşti acelaşi eveniment:”Capul a fost aruncat de Irodiada în podul
casei din ziua de 30 august. La şase luni, găsindu-l aruncat în pod, i-a
dat cu piciorul şi a zis: <Mai zi şi acum că a făcut păcat Irod de m-a luat
în căsătorie pe mine, soţia fratelui său!>. Capul a început a vorbi şi i-a
zis: <Şi acum zic tot aşa!>. În faţa acestei scene, Irodiada a fost apucată
de un cutremur. De atunci acel cutremur a rămas în lume sub numele de
friguri, şi de aceea sătenii serbează această zi” [16].
Trebuie să spunem dintru început că pe de o parte, sărbătoarea
populară numită Dragobete Cap-de-Primăvară (pe alocuri, Drăgostiţele)
nu a avut niciodată un prestigiu deosebit şi pe de alta, că nu prezintă nici
măcar slabe ecouri ale tradiţiei creştine, fiind mai curând o sărbătoare
măruntă a universului casnic şi abia mai pe urmă a tineretului.
E drept că atestările ei ne duc în urmă cu mai bine de un veac şi
jumătate, însă toate vorbesc despre această sărbătoare ca având o dată
incertă: unele surse o plasează acum sau la sfârşitul lunii, altele, în ciclul
cunoscut sub numele de Zilele babelor sau Zilele Dochiei, la 1 martie
sau chiar spre sfârşitul acestei luni. Incertitudinea ce planează asupra
datei se datoreşte fără îndoială condiţiilor de climă ale fiecărei zone,
întrucât, pretutindeni, epitetul care i se ataşează este cel ce evocă
începutul primăverii, „capul” acesteia. La rândul lui, personajul mitic
patronator, Dragobete (Iovan-Dragobete sau Dragomir), este fie
logodnicul Dochiei, fie fiul Babei Dochia sau Marta, personificare
feminină a capriciilor începutului de primăvară, fie un tânăr frumos şi
sprinţar care sărută fetele şi ocroteşte păsările [16].
Nu avem poveşti sau legende ale căror protagonist să fie Dragobete, iar
cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra originii numelui lui, dar
sonoritatea slavă a acestuia, precum şi prezenţa particulei „drag” indică

107
 o vechime apreciabilă, cu toate că studiile comparate nu atestă încă
prezenţa lui la popoarele slave din sudul Dunării. Unii au recurs la
etimologii fanteziste precum „obada iubirii” (din „drag” şi „obadă”), „cel
care leagă prin dragoste sau purtătorul dragostei”, dar acestea nu pot fi
socotite decât simple adaosuri metaforice care, cel mult, sporesc
farmecul sărbătorii, nicidecum nu-l desluşesc.
După cum am văzut, semnele primăverii atât de ascunse nouă,
oamenilor închişi între zidurile cetăţilor ultramoderne, sunt foarte greu -
dacă nu imposibil de perceput - în vreme ce, omul societăţii tradiţionale
auzea aievea foşnetul încolţirii şi germinării grâului sub zăpada încă
geruită a lui Făurar. Trecând de mijlocul acestei luni, este firesc să găsim
în calendarul popular tot mai multe şi mai explicite semne ale apropierii
primăverii. Ziua numită şi Cap-de-Primăvară este pusă sub semnul
cuplului, al dragostei şi însoţirii - „se dezleagă gura la păsări”, „se
împerechează toate păsările”; „Dacă nu se împerechează în această zi,
rămân tot stinghere până la Dragobetele din anul următor.” sau „nu se
mai pot împerechea şi umblă ciripind din loc în loc până mor” [19].
Dragobetele este o sărbătoare a păsărilor iar oamenii, urmărindu-le şi
respectându-le ritmul, respectă la rândul lor, această zi fiindcă se crede
că cel care lucrează nu va avea noroc la prăsirea păsărilor de curte. Mai
mult chiar, urmând pilda măruntelor zburătoare ce vestesc anotimpul
cald, fetele şi băieţii căutau să se apropie pentru a nu rămâne singuratici
şi neluaţi în seamă de-a lungul anului. Nu este vorba numai despre o
armonizare a grupurilor masculin şi feminin, ci şi de întemeierea unor
relaţii spirituale. Ca şi la alte două sărbători tradiţionale de peste an -
Sântoaderul (prima sâmbătă din Postul Paştilor) şi Mătcălăul (prima zi de
luni de după Paşti) - tinerii „se prindeau fârtaţi şi surate” printr-un
ceremonial aparte ce includea culesul ritual al florilor de primăvară şi
împletirea unor cununi pe care şi le dăruiau reciproc, rostirea unor
formule cu valoare de jurământ, îmbrăţişări şi săruturi simbolice şi o
petrecere cu cântec şi joc. Asemenea practici au fost atestate mai cu
seamă în sudul ţării încă din secolele anterioare, dar nu putem spune
despre ele decât că se manifestau ca nişte tradiţii locale fără a avea
amploarea altor sărbători.
Alte credinţe spun că dacă o femeie atinge doar cu mâna un bărbat
străin, ea va fi drăgăstoasă tot anul şi că bărbaţii trebuie să se abţină de
la certuri cu soţiile sau cu alte femei, ca să nu le meargă rău.
În rest, Dragobetele pare a fi pentru gospodari tot o „zi mânioasă” ce
poate aduce boli, infertilitate şi nenoroc. Ea este favorabilă - aşa cum am

108
văzut - începuturilor, însă nu doar în relaţiile interumane, ci şi în
activităţile gospodăreşti, de aceea, în nordul Moldovei există atestări că
femeile efectuau anumite munci auspiciale: „În ziua aceasta se începe
orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se aşează în casă, ca să vie
binele şi averea, să se întoarcă la casă” [22]. Tot semne de spor se
socoteau tot felul de „întoarceri”: a cloştilor la poiată, urmată de căzutul
pe cuibar, a vitelor de la iesle, a bărbaţilor şi copiilor de la mâncare, ceea
ce însemna un consum mai redus de hrană şi, implicit, o economisire ce
era baza bunăstării viitoare, întrucât urma o perioadă în care proviziile se
împuţinau, iar grădinile încă nu-şi dădeau rodul [14].
Oricum ar fi, prestigios sau nu - prin vechime, amploare, răspândire şi
bogăţie de semnificaţii - înzestrat cu mai multă sau mai puţină forţă
sacră, Dragobetele este un prag, o cumpănă între iarnă şi vară, între
amorţire şi reînviere. Uitată mai bine de un veac între coperţile cărţilor,
pierdută în cele mai multe aşezări ce o celebrau odinioară, această zi a
bucuriei, armoniei şi iubirii renaşte astăzi ca însăşi natura pe care o
simbolizează, iar neastâmpăratul Dragobete cutează să-l înfrunte pe
sfântul de împrumut al îndrăgostiţilor aşa cum, pe vremuri, vajnicul,
bătrânul Crăciun îi ţinea piept jovialului Moş Crăciun. Aşadar, n-ar fi
exclus ca, peste timp, să găsim între tradiţiile românilor practici în care
elementele autohtone să se împletească armonios cu cele asimilate. Ori
poate - cine ştie?! - tinereţea debordantă şi viguroasă a lui Dragobete îl
va învinge pe blândul şi gingaşul Valentin...
***
Cu aceste ultime sărbători de mai mică importanţă plasate de-a lungul a
şapte săptămâni ce despart ciclul hibernal de Postul Mare (al Paştilor)
ne-am apropiat mult de un nou început ale cărui semne deja se
întrezăresc. Primăvara urmează să vină cu altele noi, puse sub semnul
întineririi naturii, al veseliei şi luminii, al muncilor agrare, dar şi al
restricţiilor alimentare şi comportamentale, întrucât acest anotimp include
şi un alt an nou, cel ritual, semnificat de Sfintele Paşti sau Învierea
Domnului.
Deja din a şaptea săptămână, prin dezlegarea de a consuma carne şi în
zilele de miercuri şi vineri, iar din a opta, numită Săptămâna Vrâstată sau
Săptămâna Clisei, acest aliment de bază al meselor ţărăneşti este
treptat eliminat.
În sâmbăta a opta, din nou, strămoşii sunt invocaţi şi îmbunaţi cu ofrande
de carne ce se fac din ultimele provizii păstrate din porcul de la Crăciun.
Moşii de Piftii sau Moşii de Cătărigi (în Transilvania), iar în Muntenia şi

109
 Moldova, Moşii de Iarnă este o sărbătoare la care, din nou, se instituie
comuniunea dintre „cei de aici” (viii) şi „cei de dincolo” (morţii) căci: „Toţi
răposaţii întru Domnul mănâncă şi se satură bine din aburul fierturilor
date de pomană, aşa că poate să le ajungă pentru un an întreg”. Aceasta
deschide un nou ciclu festiv cu funcţii profund rituale, cel al Moşilor, ce
depăşeşte limita anului nou agrar (1 martie) presărându-se de-a lungul
celor şapte săptămâni ale Postului Mare.
A noua săptămână - Săptămâna Albă, a Brânzei sau a Nebunilor -
impune postul de lactate, cu îngăduinţa consumării lor şi în zilele de
post, lasă libertatea oamenilor de a se distra şi chefui, de a participa la
petreceri (cea mai spectaculoasă dintre ele fiind, în sud-vestul ţării,
carnavalul sau „Fărşangul”), dar impune restricţii rituale de tot felul (de
exemplu, „se opresc” nunţile) şi consacră momentul pentru anumite
munci casnice (urzitul şi ţesutul) şi gospodăreşti (pregătirea uneltelor).
Întrucât toată seria de acte de purificare, de protecţie şi de stimulare din
aceste două săptămâni trimite la rigorile cu care trebuie aşteptată noua
sărbătoare, le vom include acolo unde le este locul firesc, şi anume, în
ciclul pascal, ce se întinde nu doar de-a lungul celor şapte săptămâni de
post, ci le cuprinde pe cele două premergătoare şi pregătitoare, precum
şi pe cele de după Învierea Domnului, incluzând alte două sărbători
creştine de mare importanţă: Înălţarea la Ceruri (Ispasul) şi Pogorârea
Duhului Sfânt (Rusaliile).

110
Platou-zodiac din Rădăuţ, județul Suceava (© Corina Mihăescu)

Gospodăria
sub semnul crucii
(© Narcisa Ştiucă)

111
 Rugă de hotar din Bocsig, Arad (© Narcisa Ştiucă)

112
Bătrâne din Bixad, Satu Mare (© Narcisa Ştiucă)

113
 Icoană „Arhanghelii” (Al. Mihăescu)

Transportul fânului, Aluniş, Sălaj (© Narcisa Ştiucă)

114
Icoană „Fecioara cu Pruncul” (Al. Mihăescu)

Embleme ale Anului Nou

(© Narcisa Ştiucă)

115
 Cuhnie bătrânească (© Corina Mihăescu)

Fete de pe Vlaşca (© Narcisa Ştiucă)

116
 Instrumente de ţesut (© Narcisa Ştiucă)

Grâu şi usturoi de Sântandrei (© Narcisa Ştiucă)

117
 „Păpuşi” de cânepă
(© Corina Mihăescu)

Colindători din Şieu la festival, Sighetu Marmaţiei, 2005 (© Narcisa Ştiucă)

118
 Curăţatul cucuruzului
(© Corina Mihăescu)

Pâine rituală antropomorfă (© Narcisa Ştiucă)

119
 Prepararea laştelor (© Corina Mihăescu)

Irozi, Boişoara, Vâlcea, 2002

(© Narcisa Ştiucă)

120
 Fereastră la o casă din Muzeul Negreşti - Oaş (© Narcisa Ştiucă)

Colindători în casa gazdei, Gropeni, Brăila, 2003 (© Narcisa Ştiucă)

121
 Colindători în casa gazdei, Roşcani,
Hunedoara, 1998
(© Narcisa Ştiucă)

Căluşul de iarnă, Gropeni, Brăila, 2003 (© Narcisa Ştiucă)

122
 Ansamblul Cohlmul din Rupea, Brașov (© Narcisa Ştiucă)

Alai de mascaţi la festival, Sighetu Marmaţiei, 2005 (© Narcisa Ştiucă)

123
 Plugul, Bârsăneşti, Bacău, 2004 (© Narcisa Ştiucă)

Plugul mic, al copiilor, Bârsăneşti, Bacău, 2004 (© Narcisa Ştiucă)

124
Jocul caprei, Caraclău - Bârsăneşti, Bacău, 2003 (© Narcisa Ştiucă)

Fată din Ţinutul Pădurenilor (© Doina Işfănoni)

125
 Vasilca din Năsturelu, Teleorman (© Cătălin Stoian)

Sfinţirea apelor de Bobotează, Roşcani, Hunedoara, 2000 (© Narcisa Ştiucă)

126
Sfinţirea apelor de Bobotează, Roşcani, Hunedoara, 2000
(© Narcisa Ştiucă)

127
 Tălmăcel, „Muiatul Ionilor”
Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA

128
 Torsul lânii (© Corina Mihăescu)

Alambic (© Corina Mihăescu) Băiete de pe Valea Sălăuţei

(© Emanuel Pârvu)

129
 Paza casei (© Narcisa Ştiucă)

130
 CARTEA A DOUA:
SĂRBĂTORI ÎN CINSTEA PRIMĂVERII

De la îngăduinţă totală, la rigori stricte

Ultimele săptămâni ale Dulcelui Crăciunului
Săptămâna Vrâstată, Săptămâna Clisei sau Hârţa sunt denumirile
populare sub care este cunoscută cea de-a opta săptămână, în a cărei
ultimă zi - Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă sau Sâmbăta Piftiilor - se
cinstea memoria sihaştrilor şi a preacuvioşilor părinţi ai Bisericii, ca şi a
morţilor din neam, prin slujbe de rugăciune şi închinare, dar şi prin
pomeni făcute din mădularele porcului jertfit la Crăciun. Aceasta
deschide un nou ciclu festiv cu funcţii profund rituale, cel al Moşilor, ce
depăşeşte limita anului nou agrar (1 martie) presărându-se de-a lungul
celor şapte săptămâni ale Postului Mare. „Purtatul sâmbetelor” sau, în
Oltenia sudică, „pornirea sărindarelor de obşte” denumesc tocmai
debutul acestor zile de cinstire a morţilor.
Strămoşii sunt şi azi invocaţi şi îmbunaţi la Moşii de Iarnă, zi în cursul
căreia, din nou, se instituie comuniunea dintre „cei de aici” (viii) şi „cei de
dincolo” (morţii) căci: „Sufletele răposaţilor sunt pe această lume şi li se
dă mâncare de pomană; răposaţii întru Domnul mănâncă şi se satură
bine din aburul fierturilor date de pomană, aşa că poate să le ajungă
pentru un an întreg” [16]. În această zi plasată în pragul izbânzii luminii
asupra întunericului iernii, se dau lumânări aprinse despre care se crede
că luminează drumul în viaţă şi dincolo de ea fără a se sfârşi vreodată...
Femeile nu torc întreaga zi pentru a nu li „se întoarce pomana” (a fi
primită) şi pentru a asigura întregii familii sănătate şi vigoare peste an.
Piftiile devin chiar un ingredient magic pe cât de straniu, pe atât de
important în contextul unor vrăji casnice mărunte: „se ung vitele la
picioare cu piftii, mai ales caii şi boii, ca să tremure hoţii când vin să-i
fure”; „să împarţi piftii de pomană şi seara să îngropi o strachină cu piftii
la spatele casei şi, strigând câinii, să zici: <Uiu… nea!… cine s-o apropia
de casa mea să tremure ca piftia!> Aceasta se face pentru a feri casa de
hoţi.” [14]. Ca şi în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei gospodarii
înfăptuiau în vremuri mai vechi acte magice pentru „legarea grânelor”, de
fapt, mici ofrande destinate să potolească lăcomia păsărilor cerului şi să
le ţină departe de holde.
În următoarea zi, duminică, „se lasă sec de carne”, acest aliment de

131
 bază consumat din belşug timp de opt săptămâni, fiind pus sub semnul
interdicţiei.
Cea de-a opta săptămână numărată de la Crăciun este, aşadar, ultima în
care consumul de carne mai era îngăduit, pentru ca în următoarea,
Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă „să se aşeze fruptul alb”, adică
să se consume numai lactate şi brânză. Conform gândirii magice, tot
ceea ce se făcea în acest răstimp de şapte zile era pus în mod simbolic
sub semnul albului: se urzea pânza (căci torsul început în postul
Crăciunului trebuia neapărat să fie încheiat), iar tinerii nu se spălau pe
cap ca să nu facă mătreaţă şi să nu le albească de timpuriu părul.
Fiecare zi în parte beneficia de o serie de prescripţii, interdicţii şi acte cu
rost magic stimulator sau protector. Lunea Albă, numită şi Lunea
Burdufului, era ziua în care gospodarii tăiau burdufurile golite şi le
dădeau tinerilor mascaţi să-i lovească pe „holteii” care nu se însuraseră.
În Marţea Albă femeile nu lucrau pentru ca pruncii lor să fie feriţi de boli
nervoase şi nesomn. Joia Necurată sau Nepomenită se lega de numele
unuia dintre sfinţii pomeniţi anterior, Sfântul Mucenic Vlasie Episcopul a
cărui sărbătoare fixă (11 februarie) este integrată unui număr de zile
afectat protecţiei sănătăţii (Vlaşii sau Vlaşii Ochilor), de aceea se ţinea
pentru dureri de ochi. Totuşi, cele mai cunoscute prescripţii vorbesc
despre încheierea unor operaţii precum torsul şi depănatul caierelor de
bumbac şi cânepă sub pedepse dintre cele mai aprige: „Vârtelinţa pentru
adunat bumbacul nu se aduce în casă, fiind rău de căpiere. (Femeile) au
credinţa că le căpiază vitele şi chiar oamenii, învârtindu-se întocmai ca
vârtelniţa.” sau: „Nu torc femeile joi, în Săptămâna Albă, ca să nu li se
primejduiască bărbaţii prin pădure, să nu-i ucidă copacii” [22]. Destul de
ezitante par interdicţiile legate de spălat: unele femei nu spălau rufe şi
nici nu preparau leşie de teamă să nu „capete boşorogit” („soborât” sau
„poală albă”), altele, dimpotrivă, socoteau că ziua e tocmai bună pentru
albitul cămăşilor care, astfel, ar fi căpătat strălucire şi prospeţime
păstrate vara întreagă.
Vinerea Ouălor este cea care deschide şirul Vinerilor Mari sau Scumpe
despre care am vorbit în capitolele anterioare. Odinioară, se credea că
„Cine nu ţine aceste vineri /.../ nu are spor la nimic şi tot anul e bolnav.
Vinerile Scumpe trebuie ţinute cu post şi cu rugăciune, mâncând numai
seara. Se ţin pentru binele casei şi pentru curăţirea sufletului de păcate
înaintea lui Dumnezeu.” Astăzi puţine bătrâne îşi mai amintesc de aceste
zile de temut, ba chiar arareori găsim pe cineva care măcar le-ar putea
enumera. Oricum, aceasta fiind una dintre zilele de prestigiu ale

132
săptămânii, putem să credem că respectarea celor douăsprezece vineri
fatidice se face în mod implicit. Numele zilei se leagă însă nu atât de
impunerile religioase, cât de îndeletnicirile feminine sezoniere ce
vizează, între altele, o pregătire timpurie a sărbătorilor pascale. Alături de
Vinerea Ouălor, aflăm în săptămânile următoare Miercurea Strâmbă (în
prima săptămână a Postului Mare), Miercurea Numărătoarea Ouălor (în
a patra săptămână) şi, în fine, Vinerea Patimilor, înscrisă pe un loc
aparte, în ciclul celor Scumpe. Toate sunt puse sub semnul eforturilor
pentru păstrarea bunăstării casei şi, fiindcă „sunt date în seama
femeilor”, acest fapt are o eficienţă asigurată.
Sâmbăta Albă, numită şi Întâia Sâmbătă a lui Lazăr, este marcată de o
prezenţă pe cât de enigmatică, pe atât de interesantă: Lazăr cel care a
murit de dor de plăcinte. Majoritatea credinţelor şi povestirilor, dublate şi
de tradiţii ludice versificate şi cântate într-o altă sâmbătă ce-i este
consacrată, cea de dinaintea Floriilor, ni-l prezintă ca pe un tânăr care a
murit la pădure, uneori aninat într-un arbore, alteori prăbuşindu-se din
neatenţie şi „făcându-se fărâme”. Mai există şi altele mai mărunte
conform cărora Lazăr a poftit plăcinte dar nu le-a căpătat, de aceea în
această zi se prepară plăcintă, se împarte şi apoi se consumă în familie
„că altfel cazi din pomi în timpul culesului poamelor!”.
Din enumerarea de până acum reiese în mod evident grija de odinioară
a oamenilor pentru fiecare detaliu ce pregăteşte trecerea peste acest
nou prag: lucrurile făcute la timpul lor, cu precizie şi credinţă asigurau
prosperitatea şi echilibrul, îi ajutau să intre pregătiţi - trupeşte şi
sufleteşte - în săptămânile de privaţiune ale postului, dar şi de debut al
muncilor agricole.
Se poate vorbi despre Săptămâna Brânzei ca fiind reprezentativă pentru
ceea ce în mentalitatea ţăranului român reprezenta „pragul” sărbătorii
prin excelenţă. Simbolistica albului este unul dintre reperele cele mai
explicite căci, puţini ştiu, acesta simbolizează trecerea, drumul fără
întoarcere, dar şi consfinţirea unei noi condiţii. De aici, jocul analogiilor
bazate atât pe valenţele negative (mătreaţă, albeaţă la ochi etc.), dar şi
pe cele pozitive (înălbire, curăţire, urzire). Altfel spus, aceste zile sunt, ca
orice prag, primejdioase şi favorabile, deoarece constituie „popasul”,
aşteptarea între ceea ce a fost şi ceea ce va veni.
Se lasă oamenilor libertatea de a se distra şi de a chefui, de a participa
la petreceri (cea mai spectaculoasă dintre ele fiind, în sud-vestul ţării,
carnavalul sau „Fărşangul”), dar se impun restricţii rituale de tot felul (de
exemplu, „se opresc” nunţile: doar nebunii fac nunţi în acest interval!) şi

133
 se consacră momentul pentru anumite munci casnice (urzitul şi ţesutul)
şi gospodăreşti (pregătirea uneltelor). Trecerea treptată de la
permisivitatea totală la rigorile unui post îndelungat (şase săptămâni) se
făcea odinioară conform aceluiaşi scenariu pe care l-am prezentat în
contextul începerii postului Crăciunului, cu deosebirea că, aflaţi în prag
de primăvară, oamenii marcau sărbătoreşte atât reînvierea naturii, cât şi
începerea muncilor agrare.
Întrucât toată seria de acte de purificare, de protecţie şi de stimulare din
aceste două săptămâni trimite la rigorile cu care trebuie aşteptată noua
sărbătoare, le vom include acolo unde le este locul firesc, şi anume, în
ciclul pascal, ce se întinde nu doar de-a lungul celor şapte săptămâni de
post, ci le cuprinde pe cele două premergătoare şi pregătitoare, precum
şi pe cele de după Învierea Domnului, incluzând alte două sărbători
creştine de mare importanţă: Înălţarea la Ceruri (Ispasul) şi Pogorârea
Duhului Sfânt (Rusaliile).
De fapt, pe lângă implicaţiile rituale creştine, în toată această perioadă
de prag aflăm reminiscenţe dintre cele mai interesante ale unor vârste
mai vechi ale civilizaţiei ţărăneşti, suprapuneri de sensuri şi turnùri de
interpretare, adaosuri şi revalorizări.
Duminica Lăsatului de Sec de Brânză sau Lăsatul Secului pentru Postul
Mare este o zi extrem de bogată în manifestări tradiţionale. Se împletesc
aici toate funcţiile şi sensurile pe care - în mod tradiţional - le poartă
ideea de prag: pe de o parte, aflăm practicile şi tradiţiile complexe de
eliberare a energiilor specifice înnoirii (excesele alimentare şi bahice,
manifestările carnavaleşti, practicile de alungare a relelor de tot felul), iar
pe de altă parte, pe cele de pregătire şi aşteptare a celei mai mari
sărbători a creştinătăţii ortodoxe, Învierea Mântuitorului (purificare,
asumare a tuturor privaţiunilor postului, pregătirea în vederea acestora,
instaurarea împăcării şi armoniei familiale şi comunitare).
„Ploconul naşului”, „sărutatul mâinii”, „baterea alviţei” şi mai ales
„strigatul peste sat” sunt tradiţii încă vii în jumătatea de sud a României.
Dacă tradiţiile legate de consolidarea relaţiilor de rudenie şi de marcare a
respectului vin să completeze rosturile spirituale ale momentului,
înscriindu-se în acelaşi comportament specific pregătirii altei sărbători
cardinale, Crăciunul, „baterea alviţei”, tradiţie ludică pe cât de pitorească,
pe atât de greu de descifrat, se înscrie între cele menite să „uşureze
purtarea postului”, dar are totodată, abia întrezărite valenţe auspiciale şi
divinatorii. Copiii erau protagoniştii acestui joc ritual iniţiat de maturi. Ei
erau puşi să prindă cu dinţii bucata de alviţă aninată de grindă (uneori,

134
„înnobilată” cu un bănuţ ce semnifica norocul). Despre cel care reuşea
acest lucru se credea că va fi zdravăn şi norocos întregul an. Două
observaţii se impun: mai întâi, analogia cu semnificaţiile purtate de
preparatele din pragul Anului Nou (plăcinta cu bani sau răvaşe) şi apoi,
păstrarea zilei sub semnul imaculării în ipostază umană (copiii) şi
cromatică (alb, albuş, zahăr). Este greu de precizat momentul în care
acest aliment de sorginte balcanică a pătruns în tradiţiile noastre, dacă a
înlocuit un altul sau dacă este un simplu component cutumiar
împrumutat, întrucât consemnări notabile deţinem abia din secolul al
XIX-lea. Oricum ar fi, această practică se înscrie în seria multor altora ce
pun în valoare substanţele hărăzite să aducă armonie (zahărul), împlinire
şi fecunditate (oul) şi să alunge relele (nuca, purtătoare a semnului
crucii), doar că aici accentul cade pe întrecerea-joc. Pe de altă parte, o
putem pune în relaţie cu practica generală de a încheia ospăţul bogat din
această zi prin consumarea unui ou fiert sau copt şi rostirea formulei:
„Ou-ouşor!/ Să-mi fie postul uşor!”. Tot astfel, copiilor li se oferea această
rară delicatesă, alviţa, pentru a-i pregăti (ademeni chiar) să accepte
restricţiile alimentare ale celui mai lung post din an.
Se impune şi acum, ca şi în alte momente hotărâtoare din viaţa
sărbătorească a satului, ceata de tineri necăsătoriţi: în seara de veghe
dintre cele două cicluri sezoniere, ei aprind focuri ce aveau, poate,
cândva rost purificator şi stimulator de energii, un fel de proiecţii solare
stârnite de oameni pentru a ajuta astrului zilei „să se întremeze”. Astăzi,
în obiceiul care poartă felurite denumiri - „Alimori” (Moroleuca sau
Arderea Priveghiului), „Hodăiţele” sau „Strigatul peste sat” - accentul
cade pe funcţia justiţiară, de control social, a cetei, dar şi pe cea de
divertisment. Grupurile de tineri adunaţi în jurul focurilor se angajează
într-un dialog satiric în care dau în vileag metehnele consătenilor. Sunt
supuse judecăţii lor critice mai ales fetele care întârzie să se mărite,
femeile delăsătoare, dar şi situaţiile erotice echivoce. Strigăturile
usturătoare, repetate în mod obsedant, stârnesc adesea comentarii
ironice din partea asistenţei, în vreme ce persoanelor direct vizate nu le
rămâne decât să-şi corecteze comportamentul şi să-şi recupereze
prestigiul ştirbit în faţa comunităţii. În satele mai conservatoare din
Hunedoara şi Banat, strigăturile pline de aluzii licenţioase ale feciorilor
sunt menite adesea să dea glas opţiunilor familiilor în vederea angajării
celei mai potrivite relaţii de afinitate pentru fiii lor: „O poruncit birău’ ăl
mare/ La birău’ hăl mic/ Să facă un pod de aramă/ De la fecioru’ (cutare)/
La fata (cutare)/ Şi să margă/ Tăt pe pod p’îngă pod/ Pân-o da cu nasu’

135
 la dânsa-n plod!” Aparent nevinovate, acestea limitează mai apoi orice
încercare de alegere a tinerilor, căci o dată „strigaţi” cu un fecior sau o
fată, ceilalţi eventuali pretendenţi se retrag înţelegând că este vorba
despre „o afacere de familie”…
O lume pe dos pentru reinstaurarea Ordinii
În centrul Transilvaniei, în special în localităţile cu populaţie mixtă
(româno-maghiară sau româno-germană) şi în Banatul Montan,
„Fărşangul” sau „Zăpostitul”, adevărată emblemă festivă a multor
aşezări, imprimă un anume fel de a calcula trecerea timpului între două
carnavaluri constituind parcă raţiunea în sine de a exista a comunităţilor
respective [14].
Ca şi manifestările similare din pragul anului nou civil, Săptămâna
Nebunilor, care scurtează practic Postul Mare cu şase zile, înseamnă un
răstimp de răsturnare a tuturor rânduielilor îndeobşte admise, un prilej de
distracţii aproape orgiastice, care aminteşte de anticele sărbători din
pragul primăverii. Amplele parodii ale nunţii din Rudăria (judeţul Caraş-
Severin) poartă numele de „Nunta cornilor” sau „Tocma cornilor”
(logodna), denumirea trimiţând atât la arbustul ce înfloreşte cel mai
timpuriu, cât şi la apelativul eufemistic regional destinat neisprăviţilor,
netoţilor, oamenilor „suciţi“. „Strigarea darurilor” este momentul culminant
al acestui obicei, întrucât atunci se dau în vileag toate cusururile şi
păcatele oamenilor. Ca într-o nuntă pe dos, nuntaşii primesc din partea
„vornicului” daruri simbolice menite să-i lecuiască de apucăturile rele,
pigmentate din plin cu vorbe usturătoare şi glume din cele mai groase...
Nu lipsesc nici ipostazele hilare ale înmormântării: Anul Vechi, timpul
rece şi întunecat, întruchipat de o păpuşă de paie sau de un bărbat ce
mimează moartea, este mai întâi jelit cu un acompaniament vesel de
muzică de joc, apoi sacrificat (îngropat, ars sau molestat), pentru ca
astfel timpul rece să nu se mai întoarcă. Locul lui va fi luat de un an mai
bun ai cărui părinţi (un mire-uncheş decrepit şi o mireasă strident de
urâtă şi însărcinată) tocmai se căsătoresc în văzul lumii. În Slatina
Timişului (judeţul Caraş-Severin), „Zăpostitul” este sărbătoarea tinerilor
recruţi ce urmează să treacă într-o altă etapă a fecioriei. Îmbrăcaţi în
cojoace miţoase, cu obrăzare de blană împodobite cu ciucuri de lână
roşie şi coarne falnice de berbec, încinşi peste mijloc cu tălăngi, ei
pornesc în zori pe uliţele satului chiuind şi strigând, însoţiţi de muzicanţi
şi puzderie de curioşi. Berbecii intră în curţile cu fete de măritat, le iau la
joc, apoi urează sănătate şi belşug gazdei şi, fără a-şi dezveli feţele,
golesc pe nerăsuflate pahare cu răchie. Abia la asfinţit, la “jocul pe

136
stricate” (fără măşti şi costume), fetele află cine le-a colindat şi cu cine
au dansat. Feciorii au voie ca, la adăpostul măştii, să-i pedepsească pe
cei al căror comportament a ieşit din normele tradiţionale. Bătaia rituală,
presărarea cu cenuşă, ungerea cu catran sau lipirea penelor de găină
unse cu grăsime sunt glume doar pentru cei pe care nu-i vizează grupul,
iar pentru cei plini de păcate, un adevărat supliciu aducător de umilinţă.
Aceleaşi fapte le sunt îngăduite în sudul-estul ţării şi cucilor, grupuri de
bărbaţi tineri ce cutreieră satul ameninţători, scoţând sunete subumane,
în căutarea celor despre care se spune că au încălcat regulile convieţuirii
sau se lasă pradă patimilor. Odinioară, costumul lor era compus dintr-un
penaj ciudat şi maiestuos: pălării uriaşe făcute din pene şi flori de hârtie
şi trupul acoperit fie de zdrenţe fluturînde, fie de puf şi fulgi cenuşii şi
pestriţi. Larma asurzitoare pe care o fac, gesturile licenţioase ori violente
au aceleaşi rosturi: de a alunga tot ceea ce înseamnă răutate şi
necurăţenie, şi chiar anotimpul rece, asimilat morţii temporare a naturii,
întunericului şi sterilităţii. Nici fetele nu sunt cruţate de dezlănţuirile
mânioase ale cucilor şi nici nu încearcă măcar acest lucru, întrucât se
crede că loviturile lor le vor apăra peste an de boli.
În ultimul deceniu, protagoniştii acestor manifestări carnavaleşti şi-au
extins sfera de referinţă şi de acţiune magico-rituală. Măştile
contemporane înfăţişează tarele universale, ca şi cum întreg
mapamondul ar fi un fel de „sat global” despre care se ştie totul:
personificări ale Răului contemporan precum războiul şi terorismul,
injustiţia şi minciuna politică, şomajul, prostituţia şi corupţia pot fi văzute
în alaiul de carnaval alături de imaginile alegorice ale morţii şi reînvierii.
Revitalizată în ultimii ani, această tradiţie se păstrează astăzi în Brăneşti,
localitate mixtă româno-bulgară de lângă Bucureşti.
Practici vechi de înnoire
Primele zile ale celei dintâi săptămâni de post sunt afectate, ca şi la
Crăciun, purificării, separării complete a ustensilelor gospodăreşti folosite
în cele nouă săptămâni anterioare de cele în care se va prepara hrana în
următoarele şase. Câteva asemenea practici consemnate de etnografii
din secolul al XIX-lea în Moldova şi Bucovina vorbesc în mod explicit
despre acest comportament ritualizat, extrem de riguros odinioară, aflat
în mod exclusiv sub patronaj feminin. „Spolocanie” era numele primei
zile a Postului Mare în care se făcea „grijitură” în toată casa, se consuma
pâine ori coptură de mălai cu „borş holtei” (zeama fermentată, fără alt
adaos), „ca să se curăţească gura şi gâtul de rămăşiţele mâncărilor celor
de frupt”, iar mai apoi aveau loc un tip aparte de întruniri feminine în

137
 timpul cărora femeile torceau „ca să crească înaltă cânepa”.
Personificându-le, unii spuneau că Spolocaniile ar fi „nişte fete care merg
înaintea Maicii Domnului şi cer iertare pentru păcatele oamenilor făcute
în timpul Câşlegilor” [22], iar alţii, dimpotrivă, le socoteau a fi „nişte babe
răutăcioase care te îndeamnă la rele chiar şi în posturi dacă nu le bagi în
seamă de ziua lor.” Oricum ar fi, binecuvântate sau rele şi capricioase,
Spolocaniile scurtează cu o zi Postul Mare prin îngăduirea consumului
de băutură şi a participării la petreceri.
Tot în aceeaşi zi se făcea „înăcrirea borşului” de fapt, primenirea
fermentului ce presupunea reguli igienice şi culinare, îmbinate cu o serie
de practici magice destinate să ţină departe spiritele rele aducătoare de
tentaţii. Zeama era descântată cu tăciuni aprinşi ca în practicile de
alungare a deochiului, gospodinele făceau capcane magice spre a
prinde şi chinui pe Ucigă-l-Toaca şi chiar aplicau bătăi simbolice unui
membru al familiei ca să asigure succesul reţetei... În Banat, cea de-a
doua zi a acestei săptămâni - Marţea Vaselor - era destinată aceloraşi
operaţii casnice; lor li se adăugau alte practici mărunte de alungare a
dăunătorilor (stropirea casei cu „apă de omăt”) şi cele de preparare a
unor leacuri magice despre care se credea că devin eficiente chiar în
acest moment căci „ies Caii lui Sântoader”, personaje mitice de temut
despre care vom vorbi în cele ce urmează.
O practică şocantă prin cruzimea ei, conservată ca atare în sud-estul ţării
până în timpurile noastre este „Jujeul” sau „Tărbacul câinilor”. Oamenii
care o mai păstrează aduc justificări diverse: este menită să
pedepsească acei câini care au porniri sălbatice sau să-i avertizeze pe
cei care ar da semne de nesupunere.
De-a lungul timpului, cercetătorii culturii populare au dat interpretări ce
încearcă să explice această răsturnare a raporturilor de bună convieţuire
proverbială dintre om şi cel mai bun prieten al său. Ei au făcut apel la
legenda antică a asedierii Capitolului (atunci când „câinii s-au dat
somnului” în loc să-i trezească pe cetăţeni), cât şi la o serie de credinţe
şi practici magice care atestă punerea anotimpului rece - care se cere
alungat acum - sub semnul lupului, al cărui descendent domestic este
câinele. În fine, s-a raportat această tradiţie la naraţiuni cosmogonice în
care câinele joacă fie un rol negativ (a redus, dintr-o lăcomie nelalocul ei,
belşugul spicului de grâu hărăzit omului de către Dumnezeu), fie unul
pozitiv (a salvat de la „spurcare” sau de la pârjol, în împrejurări extreme,
holdele de grâu).
Asemenea explicaţii ar putea fi mai apropiate de rosturile „Jujeului”

138
întrucât, în timp ce animalele sunt torturate, o femeie mai în vârstă
„spoieşte” feţele privitorilor cu un terci de mălai sau cu „colarez” (fiertură
moale de grâu) „ca să rodească holdele peste vară” [6].
Asemenea practici se mai pot întâlni şi astăzi, ca un fel de vestigii greu
de înţeles şi de interpretat ale mentalităţii arhaice ţărăneşti, prin satele
din Ialomiţa, Călăraşi şi chiar în Dobrogea.

Săptămâni de post şi spirite capricioase

Vorbind despre Postul Paştilor (denumit popular Păresimile din lat.
quadragesima = patruzeci), trebuie să subliniem că nu toate săptămânile
acestuia au o importanţă marcată de sărbători şi de tradiţii populare.
Prima şi ultima (prin Muntenia, chiar şi cea din mijloc, Miezul Păresimilor)
se mai numesc şi Săptămâni Mari, cu toate că, în unele zone, cum am
văzut, cea dintâi este marcată de obiceiuri dintre cele mai vesele. Acest
lucru, ca şi angrenarea unor străvechi sărbători agrare, casnice sau
legate de cultul morţilor, este rezultatul oscilării de-a lungul secolelor, a
postului între limite foarte mari (de la câteva zile, la şapte săptămâni), cât
şi al interferenţei cùlturilor catolic şi ortodox.
O prezenţă mitică redutabilă: Sântoaderul
Prima săptămână postului este pusă sub semnul unui animal cu atribute
solare: calul. Marţi după amiază începe ciclul festiv cunoscut sub numele
de Săptămâna Cailor lui Sântoader care ţine şapte până la nouă zile.
Următoarea zi, Miercurea Strâmbă sau, cu un epitet ce ţine de tabu-ul
lingvistic, Miercurea Frumoasă, este una dintre „zilele mânioase” ce
poartă în ea semnificaţiile malefice şi benefice ale sacrului. Patronată de
„o bătrână care strâmbează pe cei care lucrează în ziua ei”, această zi
este respectată fiindcă „e rea de poceli” şi de alte boli de temut precum
lingoarea, râiele, orbirea şi bubele de tot felul. De fapt, ne aflăm în faţa
unei ipostaze deloc blajine şi îngăduitoare a Sfintei Miercuri, despre care
bătrânii spuneau că „s-au obişnuit să o ţină pentru binele sufletului. Sunt
24 de vămi prin care trebuie să treacă sufletul când se va duce în rai.
Dacă ai păzit Miercurea Strâmbă, Sfânta Miercuri te va ajuta şi vei trece
cu uşurinţă prin vămi.” Cine încalcă interdicţiile „se strâmbă” şi trebuie
descântat cu spata şi iţele de la războiul de ţesut la râu, „ca s-o
dezmânie pe supărăcioasa Sfântă Miercuri” ori să plămădească din lut
păpuşi pe care să le arunce în răspântii pentru ca sfânta să le sluţească
pe ele.
Dar figura mitică cea mai impresionantă a acestei etape este una
masculină pe cât de puternică, pe atât de terifiantă şi enigmatică:

139
 Sântoaderul.
În calendarul creştin ortodox aflăm doi sfinţi purtători ai acestui nume:
Teodor Stratilat, prăznuit la 8 februarie şi Teodor Tiron, la 17 februarie.
Ambii sunt sfinţi militari, martirizaţi în secolul al IV-lea d.H., ceea ce
explică într-o oarecare măsură, emblema ecvestră pe care tradiţiile
populare le-au ataşat-o.
Unele legende despre Sântoader preiau din tradiţia Bisericii minunea
postumă a Sfântului Teodor Tiron din timpul domniei lui Iulian Apostatul
(361-363), eveniment care a determinat - în timpul păstoririi Patriarhului
Nectarie al Constantinopolului (381-397) - instituirea unei zile
comemorative distincte în prima săptămână a Postului Mare. Împărţirea
colivei - ca preparat ce afirmă şi confirmă apartenenţa la cultul creştin
ortodox - este precedată de Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite,
de rugăciunea amvonului şi de intonarea Canonului Sfântului Mare
Mucenic Teodor compus de Ioan Damaschin.
Despre aceste evenimente vorbeşte legenda conform căreia, tânărul
recrut din Legiunea Margariţilor a dat oamenilor porunca să păzească
postul cu străşnicie, refuzând pâinea stropită cu sânge oferită de împărat
şi chiar peştele care se înfruptase din ea şi, în schimb, să prepare grâu
fiert şi îndulcit. În amintirea acestui gest întemeietor, se prepară şi azi, în
toate satele locuite de români, „coliva lui Sântoader”, ofrandă adusă
strămoşilor şi simbol al jertfei trupului întru Hristos. De altfel, restricţiile
culinare ţărăneşti erau odată foarte aspre: în Maramureş şi în Bucovina,
spre exemplu, în prima săptămână de post nu se aprindea focul pentru
prepararea hranei, ci se consumau numai alimente nefierte, ziua de
sâmbătă fiind cea de „dezlegare a fierturilor” [16].
Alte naraţiuni apocrife ni-l înfăţişează ca fiind unul dintre „străjerii lui
Dumnezeu”, căruia El i-a dat în sarcină „descuierea verii” şi „abaterea
soarelui din drumul iernii”, înzestrându-l cu o herghelie de cai, pe care
Sântilie îi paşte tot anul „prin ierburi pân’ la brâu”. La cealaltă extremitate
a anului, „străjer la miazănoapte”, este, aşa cum am arătat, Sânicoară
(Sfântul Nicolae), care, împovărat de timp, lipsit de vigoare şi fără de cai,
oricând ar putea să piardă soarele în văgăunile întunericului iernii, dacă
n-ar fi tovarăşul său mai tânăr şi mai viguros. Aşadar, Sântoader este un
patron al timpului ce tocmai se înnoieşte, al anotimpului cald pe care
oamenii îl aşteaptă cu nerăbdare.
Un colind vechi de solemnă şi profundă desfăşurare epică vorbeşte
despre un personaj maiestuos, Toader Diaconul, care i-a cerut lui
Dumnezeu îngăduinţa de a zidi o mănăstire nemaivăzută atunci când,

140
retras în pustie, a simţit că sufletul i se preface în cal [31]. Înainte chiar
de a-şi împlini aspiraţia, Dumnezeu l-a menit unei sarcini cu totul
copleşitoare pentru un muritor de rând: să „zidească” un nou neam de
oameni. „Bolovanii cărunţi” pe care Toader Diaconul îi alege se
preschimbă în munţi, „nisipul mărunt, care e mai mult” reînnoieşte lumea,
iar oamenii se ivesc din „nisipul humos, cel ales frumos”; eroul, ajutat de
Dumnezeu şi de sfinţi înfăptuieşte, astfel, un act ce-l imită pe cel
demiurgic săvârşit în timpurile originare.
Aceste imagini ale lui Sântoader îndepărtează mult reprezentarea de
personajele creştine mai sus amintite înfăţişându-ne-o mai curând ca pe
un spirit demonic ce patronează orice început sau pe cea a lui Deucalion
antic. Tradiţiile populare păstrate până azi adâncesc şi mai mult aceste
atribute: precedat de herghelia lui, „cai cu statura oablă ca a oamenilor,
jumătate oameni, jumătate cai, cu cozile vârâte în cizme”, el ia în
stăpânire lumea de-a lungul unei întregi săptămâni impunând un
comportament ce face din acest ciclu sărbătoresc popular unul ordonator
şi restrictiv, deopotrivă, pentru femei şi bărbaţi, pentru vârstnici şi tineri.
Mai mult, pentru că o interpretare din Banat spune că „s-au făcut din
feciori pe care i-au părăsit drăguţele lor”, ei sunt zugrăviţi de imaginarul
popular şi ca agresori erotici.
Se păstrează până în zilele noastre tradiţia că, mai cu seamă după
căderea nopţii, caii nevăzuţi se întrupează şi vin să pedepsească pe
femeile şi fetele care nu-i cinstesc cum se cuvine sărbătoarea. Torsul şi
ţesutul, munci feminine prin excelenţă care pun în evidenţă menirea de
covârşitoare importanţă a femeii în spaţiul casnic, sunt cu desăvârşire
oprite în acest interval. (De altfel, între recomandările privind ordinea
muncilor casnice se număra şi cea conform căreia „câlţii trebuie să fie
torşi până la Joia Iepelor dacă vrei să ai cămaşă nouă de Paşti”.)
Pedepsele aplicate de aceste fiinţe pe jumătate cai - pe jumătate oameni
pot fi exemplare, de-a dreptul crude, astfel încât cu greu mai aflăm în
cele mai adânci straturi ale mitologiei noastre populare spirite care să le
stea alături. O povestire cu amplă răspândire spune că nişte fete au
mers la o şezătoare de tors şi joc şi, mult după asfinţitul soarelui, nişte
feciori înalţi şi ciolănoşi, având înfăţişarea Cailor lui Sântoader, au jucat
cu ele până la cântatul cocoşilor, când gazdele le-au aflat ucise, cu
măruntaiele risipite pe pereţii încăperii...
Sântoaderii pot fi alungaţi doar cu vrăji „de întors” (se întorc toate vasele
în casă) şi cu „pâinea-rugăciune” (enumerarea „chinurilor” grâului până
la devenirea lui ca hrană), antidoturi magice folosite de oameni şi la

141
 întâlnirea cu alte spirite rele precum strigoii.
Similitudinile acestor demersuri magice ar putea părea de neînţeles sau
poate chiar ineficiente dacă n-am adăuga că în urmă cu două sute de
ani, oamenii vedeau în Caii lui Sântoader metamorfoze ale „feciorilor pe
care i-au părăsit drăguţele”, ceea ce ar face din ei un fel de „vagabonzi
erotici” al căror destin neîmplinit îi îmboldeşte să violenteze periodic
graniţele dintre lumi [14].
Dimpotrivă, jumătatea diurnă a zilei Sântoaderului este menită unor
activităţi impuse, purtătoare de semnificaţii auspiciale şi purificatoare.
Bărbaţilor li se cere în mod special un contact nemijlocit cu proiecţia
sfântului în lumea reală, animală: ei trebuie să ţesale şi să îngrijească
atent caii, să le dea hrană aleasă şi sare descântată spre a-i feri de boli
şi deochi. Femeile şi fetele nu trebuie să înceapă nicio operaţie îngăduită
până când nu se spală pe cap în mod ritual, ba mai mult, dis-de-
dimineaţă, ele se feresc să vadă animale „cu păr slab”, precum pisica şi
păsările de curte, ci aleargă în grajd unde trag iepele şi caii de coamă
crezând că acest contact le va asigura frumuseţea şi vigoarea podoabei
capilare.
Ritualul culegerii unor plante foarte eficiente în practicile de
înfrumuseţare şi în cele profilactice este şi el un fel de emblemă ce se
înscrie în dominantele sărbătorii. Lucrările de etnografie din secolele
trecute arată că se culegeau în ziua de Sântoader plante aromatice
precum: busuiocul, menta, cimbrişorul, zmeurica, dar şi altele cu evident
rol stimulativ: răchita, iedera, viţa-de-vie, iarba-vântului (sau a câmpului),
omagul, toaia sau floarea Domnului (Aconitum napellus), iarba-mare sau
omanul (Inula helenium) şi pochivnicul sau popâlnicul (Asarum
europaeum). Acestea din urmă se pare că se supuneau unui ritual
împlinit cu acelaşi respect şi cu aceeaşi minuţiozitate pe care le
presupunea culegerea mătrăgunei de către „babele ştiutoare”, ceea ce
pare să-l definească drept o componentă arhaică a unui cult al
vegetaţiei. Trebuie să evidenţiem însă o deosebire esenţială şi anume
aceea că protagoniştii acestui ritual sunt în principal tinerii necăsătoriţi.
Până în urmă cu câteva decenii, în ţinuturile româneşti din vest (Banat,
Arad şi Hunedoara), cete de fete şi de feciori îmbrăcaţi în strai de
sărbătoare, se îndreptau în revărsatul zorilor, cântând şi chiuind, spre
hotarele satelor, acolo unde ştiau că găsesc popâlnic şi oman. Înainte de
a scoate rădăcinile din pământ, fetele puneau alături sare şi „brânduşei”
sau „bradoşi” (mici pâini rituale cu formă de arbore) şi invocau plantele
pentru a le fi de bun folos: „Oman mare/ Domn mare!/ Eu îţi dau pâne şi

142
sare,/ Iar tu dă-mi o coadă de păr mare!” sau: „Popilnice, popilnice,/ Eu
îţi dau pită cu nuci,/ Tu să-mi creşti chicile lungi!/ Eu îţi dau pită cu sare,/
Tu să-mi creşti chicuţa mare!”. Feciorii, la rândul lor, căutau pe dealuri
lemn de corn pentru resteiele plugurilor. Aceasta trimite atât la cultivarea
ogorului, ocupaţie masculină prin excelenţă, cât şi la simboluri
vegetaţionale şi sexuale evidente, întrucât acest “pom-nepom” este unul
dintre vestitorii vegetali ai renaşterii naturii, întruchipând vitalitatea
acesteia. Totul se desfăşura într-o atmosferă de voie-bună: tinerii chiuiau
şi jucau ca la nuntă, mărturii folclorice ale acestui ritual ce prefigura
unirile viitoare fiind dansurile însoţite de versuri „Homanul” (în Oltenia) şi
„Popelnicul” (în Hunedoara) [14].
Spălatul ritual al capului era impus nu numai de normele de igienă (am
văzut că în săptămâna anterioară tinerii evitau să se spele ca să nu
încărunţească prea repede), ci avea rosturi magic stimulative (creşterea
părului, podoabă naturală de mare preţ pentru femei) şi protectoare (se
credea că iarba-vântului şi iarba-mare pot alunga durerile de cap şi
feluritele boli de piele).
Transpuse mitic, aceste prescripţii subliniază importanţa patronajului
acestui demon de temut al începutului primăverii: „Cine nu se scoală şi
nu se lă (spală) în această zi, des-dimineaţă, până a nu răsări soarele,
cine se scoală abia după ce şi-a scos Sân-Toader caii săi la păşune sau
după ce au dat oamenii cailor de mâncare, aceluia, se crede şi se zice
că i se paşte părul peste tot anul, sau că, apucându-l ziua nelăut, Caii lui
Sân-Toader ar veni şi i-ar paşte sau roade părul sau că Sân-Toader ar
împiedica copitele cailor săi în gâţele fetelor şi le-ar încurca părul, şi din
cauza aceasta apoi părul nu ar creşte, ci tot anul ar avea numai nişte
ciupi zburliţi pe cap.”
Sântoaderul se afirmă în calitatea sa de patron al „unirilor”, al armoniei
instaurate la început de sezon, în unele sate din Mărginimea Sibiului
acolo unde, până astăzi se mai practică un ceremonial de înfrăţire
simbolică denumit „prinsul verilor şi văruţelor”. Sub semnul acestei zile
de sărbătoare, copiii de şcoală se înfrăţesc făcând schimb de pâini
rituale („brăduleţi” sau „bradoşi”), făgăduindu-şi unul altuia credinţă şi
sprijin pentru întreaga viaţă [18].
O altă manifestare tradiţională ce a stârnit interes, dar şi controverse în
secolele trecute era „bulciul Sântoaderului” (sau „al sărutului”) ce se
ţinea în prima sâmbătă a Postului Mare la Hălmagiu (judeţul Arad).
Dincolo de implicaţiile economice, această întrunire a oamenilor „de pe
satele Zărandului şi Hunedoarei” era un moment postceremonial de

143
 întâlnire a „nevestelor noi” (cele ce avuseseră nunta în Câşlegile de
Iarnă) cu toate rudele lor. Sărutul pe bani al acestora era o formă de
despărţire ceremonială de neamurile cărora le aparţinuseră şi de
afirmare a noii condiţii şi apartenenţe pe care le căpătaseră în urma
căsătoriei [16].
Prin tot ceea ce am arătat şi prin multe altele care ar mai putea fi spuse,
zilele Sântoaderului se definesc şi astăzi ca un ciclu festiv al cărui
prestigiu este motivat de vechimea poveştilor şi de complexitatea
tradiţiilor, de importanţa şi semnificaţia pe care fiecare grup component
al comunităţilor tradiţionale înţelegea să le respecte şi să le transmită.
Valenţele creştine - destul de puţine şi de greu detectabile - sunt adesea
puse în umbră de cele arhaice, totuşi, două elemente definitorii îi leagă
pe cei doi sfinţi-oşteni de reprezentarea populară românească a
Sântoaderului: calitatea de întemeietor şi aceea de salvator. Ca şi sfinţii
creştini, acest spirit ecvestru pune temei şi rânduială în faptele
oamenilor, le urzeşte şi le ordonează viitorul apropiat şi chiar cursul vieţii,
învingând întunericul neştiinţei şi al căderii în greşeală şi aducând
izbânda soarelui ca prezenţă estivală şi simbol al cunoaşterii şi credinţei.
Dochia, personificare feminină a vremii capricioase
Este îndeobşte cunoscută expresia „a fi nelipsit ca marte din post”, ceea
ce subliniază importanţa primei luni de primăvară calendaristică în
contextul ciclului pascal. Totodată, lunii martie îi este recunoscută o
instabilitate meteorologică accentuată, fapt ce a generat o seamă de
poveşti mitologice şi credinţe în mediile‚ ţărăneşti şi nu numai.
Cea dintâi zi a acestei luni este dedicată, în calendarul creştin ortodox,
prăznuirii Cuvioasei Muceniţe Evdochia, care a trăit în secolul al III-lea
d.H. în cetatea Iliopolis din Siria. Viaţa ei a fost pusă sub semnul luptei
dintre pornirile pătimaşe ale trupului şi îmbrăţişarea credinţei în
mântuirea veşnică adusă de Hristos. Tradiţia Bisericii spune că
frumuseţea samarinenei „a slujit de unealtă diavolului” şi a ajutat-o să
adune mari bogăţii până când, impresionată de cântările şi rugăciunile
monahului Gherasim, a înţeles că se află pe calea pierzaniei. După ce a
devenit monahie cuvioasă, Evdochia a înfăptuit mari minuni, readuceri la
viaţă şi îndreptări pe calea credinţei întru Hristos, ce evidenţiază,
simbolic, acelaşi raport dintre moarte şi reînviere, dintre întuneric şi
iluminare [33].
Zilele babei sau mai simplu, Babele, şapte, nouă sau chiar
douăsprezece la număr, sunt puse sub semnul imprevizibilului, al
schimbărilor şi chiar al răsturnărilor vremii sugerând omului tradiţional o

144
luptă între iarnă şi vară, între întuneric şi lumină. În afară de disputa
dintre lunile-fraţi amintită mai înainte, tradiţiile orale româneşti mai
vorbesc despre un personaj feminin numit Dochia sau Marta. Cu foarte
puţine excepţii, naraţiunile ne spun despre „o babă harnică, dar aspră şi
rea”, uneori mama lui Iovan-Dragobete, care îşi trimite nora să
îndeplinească sarcini imposibile. Ea îi cere tinerei neveste fie să toarcă
păzind oile şi să-i aducă fragi ori flori în miez de iarnă, fie să spele în apa
îngheţată a râului lână neagră până va deveni albă-colilie, apoi s-o
înnegrească la loc. Numai cu ajutorul unor personaje miraculoase (un
înger, Sfântul Petru şi Dumnezeu) nora îndeplineşte cererile absurde ale
soacrei, adevărate probe de iniţiere ce nesocotesc însă rânduiala
timpului şi a îndeletnicirilor. Neînţelegând sensul miracolului ori lăsându-
se înşelată de îmblânzirea vremii, Baba Dochia continuă să sfideze
ordinea cosmică şi se încăpăţânează să plece pe munte pentru a-şi
paşte oile şi a culege ea însăşi flori şi fructe. Oamenii o sfătuiesc să nu-l
înfrunte pe Mart fiindcă şi el are putere, dar ea îl sfidează şi îl ocărăşte
continuându-şi drumul. Schimbările de vreme se ţin lanţ: soarele fierbinte
şi vântul iute de primăvară o fac pe Baba Dochia să-şi lepede multele
cojoace pe care, prevăzătoare, le-a luat unul peste altul, apoi se
năpustesc ploile şi în cele din urmă vântul aprig al iernii şi îngheţul. Se
spune că la auzul ocărilor babei, Mart a împrumutat două zile de la
fratele mai vârstnic, Făurar şi a cerut ajutorul Vântoaselor. În cele din
urmă, nesăbuita Babă Dochia rămâne încremenită pe culmile munţilor,
pradă propriei firi dezlănţuite şi aprige, ca o pildă pentru cei ce vor să
răstoarne din prea mult sârg şi trufie ordinea divină [16].
Baba Dochia poate fi socotită un personaj ce încearcă să depăşească
limitele dintre masculin şi feminin şi să violenteze ordinea şi armonia
familiale, fapte pentru care este imediat şi ireversibil pedepsită. Fără să
respecte prescripţiile şi rigorile muncilor casnice feminine (nu terminase
de tors, dar voia să fie spălată lâna în toiul iernii), ea îşi atribuie sarcini
prin excelenţă masculine (scosul oilor la păşune), dar şi prin aceasta
nesocoteşte rânduielile tradiţionale (oile sunt urcate, de obicei, la munte
după Sângiorz, 23 aprilie). Ezitantă şi capricioasă ca însăşi vremea la
începutul primăverii, Baba Dochia revine asupra hotărârilor ei: vrea din
nou ca lâna să se facă albă, îmbracă şi dezbracă rând pe rând cojoacele
sau, pur şi simplu, în gerul aspru al iernii, îi cere fiului său să cânte din
fluier ca să joace, dorindu-şi apoi alte şi alte desfătări neîngăduite nici de
post, nici de statutul ei.
În plan simbolic, putem spune că ne aflăm în faţa unei ample alegorii a

145
 timpului: cele şapte, nouă sau douăsprezece cojoace ale Dochiei
semnifică zilele îngăduite ca răgaz iernii până „se va călători”, lâna albă
evocă acelaşi anotimp prin opoziţie cu cea neagră, aici, simbol al
fertilităţii.
Puţine sunt reprezentările feminine din folclorul românesc ce se bucură
de un prestigiu egal cu al Babei Dochia deoarece, prin lupta ei, ea pare
să iasă din tiparele feminine tradiţionale. Mai mult, patronajul ei se
întinde nu doar asupra unui segment de zi sau unei sărbători precum e
cazul Joimăriţei, Marţolei, Streteniei ori Inătoarei, ci asupra unui ciclu de
zile hotărâtor chiar pentru desfăşurarea activităţilor tradiţionale. De altfel,
credinţele spun că în aceste zile putem să ne citim trecutul, prezentul
(anul care vine) şi viitorul, dacă ne alegem trei din zilele de temut ale
Babei, ceea ce consacră acest interval ca purtător de semnificaţii
auspiciale similare cu ale altor sărbători majore.

Sărbători în cinstea primăverii

Chiar dacă ne aflăm în plin post, cel mai aspru dintre toate pe care le ţin
creştinii, bucuria sosirii primăverii nu este câtuşi de puţin umbrită. Este
drept că sărbătorile au o notă de sobrietate chiar şi atunci când nu sunt
legate în mod evident de praznice bisericeşti. Renaşterea naturii
însemna pentru locuitorii satelor de altădată începutul muncilor agricole
şi încheierea principalelor operaţii în meşteşugurile şi îndeletnicirile
casnice căci, aşa cum spune o vorbă veche, dacă la Crăciun primează
abundenţa bucatelor, la Paşti, toţi, de la mic la mare, trebuie să se
înnoiască.
Se păstrează aşadar, o măsură în toate: ospeţele cumpătate atunci când
este dezlegare la peşte, consumul ritual al băuturii, veselia bine dozată şi
pregătirea pentru timpul nou ce-şi arată semnele, toate sunt etape şi
momente de pregătire şi aşteptare a celei mai mari sărbători din an.
Mărţişorul, amuletă şi simbol
Cât de vechi este mărţişorul şi ce semnificaţie are el? Cine şi cui îl
dăruia? Cine şi cât timp îl purta? Iată câte întrebări se nasc din acest
mărunt obiect, adevărată emblemă a lunii martie, fără de care
întâmpinarea primăverii ni se pare de neconceput.
De-a lungul timpului, folcloriştii au căutat interpretări ale mărţişorului în
civilizaţia antică atribuindu-i o descendenţă directă din emblemele
războinicului Mars căci la Idele lui Marte, când zăpada nu era încă topită
în întreg Imperiul Roman, puteau începe campaniile militare. Aşadar,
roşul şi albul ar semnifica tocmai această zi: vitalitate şi victorie, pe de o

146
parte, purificare şi inaugurare, pe de alta. Apoi s-a afirmat că împletirea
celor două culori ar fi o amuletă puternică împotriva deochiului şi un
semn al candorii.
La început, mărţişorul era doar această împletitură simplă şi discretă,
pentru ca mai apoi să i se adauge o monedă de aur sau argint (uneori,
chiar un ban găsit) care se purta la gât sau la încheietura mâinii, având
numele de „marţ” sau „mărţiguş”. Acestea se dăruiau copiilor de către cei
mari (bunici, părinţi şi mai ales naşi), astfel că nu le purtau numai fetele,
ci şi băieţii. Se credea că apără de „soare sec” (insolaţie) şi de „friguri”
(malarie), că aduc noroc şi belşug. Într-o vreme când idealul de
frumuseţe era cu totul diferit de cel de astăzi, fetele îl purtau ca să-şi
păstreze tenul alb, căci „Cine poartă mărţişoare nu mai e pârlit de soare.”
După ce erau purtate mai multe săptămâni (uneori până la Paşti sau
până la ivirea primelor stoluri de păsări călătoare), şnururile se agăţau în
tufele de trandafiri sau ramurile înflorite ale pomilor fructiferi într-o
încercare de transfer reciproc a calităţilor: plantele aveau să dea rodnicia
şi splendoarea lor tinerilor, iar în schimb, aveau să fie ferite de „ochii
pătimaşi” care le-ar fi putut lua mana...
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea cei ce căutau „comorile satului”
deplângeau cu amărăciune pierderea acestei tradiţii [16]. Amuleta
apărătoare de boli şi deochi şi aducătoare de noroc şi bunăstare a fost
transformată în bijuterie, mărţişorul a devenit una dintre cele mai
reprezentative tradiţii româneşti adoptată (dar şi adaptată!) cu entuziasm
de orăşeni. În locul „şnurului de arnici şi găitan” atât de modest, dar plin
de înţelesuri simbolice exprimate cromatic şi gestual, au apărut miniaturi
ce transmit în fond acelaşi mesaj: urarea de noroc, sănătate şi belşug în
prag de primăvară. Mici figurine care simbolizează norocul (potcoava,
trifoiul cu patru foi şi coşarul) sau renaşterea şi fertilitatea naturii au luat
locul monezilor de metal preţios. Ceea ce s-a schimbat radical este
relaţia ce se instituie prin oferirea acestui dar. Astfel, putem vorbi întâi de
toate despre preluarea unor funcţii ale darurilor premaritale căci, în
ipostaza de bijuterie şi amuletă, mărţişorul este dăruit mai cu seamă
femeilor de către bărbaţi. Schimbul de mărţişoare se face numai între
persoane de sex feminin, ca o proiecţie modernă a darului obligatoriu din
practicile de înfrăţire simbolică, ori doar ca formă de a cultiva relaţiile de
prietenie. Pentru că este perceput ca o podoabă, bărbaţii nu mai poartă
mărţişor, ci doar băieţii mici în Moldova, acolo unde se mai păstrează
credinţa în rosturile lui magice.
Ziua de 1 martie (Mărţişorul sau Marţul) rămâne şi astăzi o zi de bucurie,

147
 de instaurare a armoniei, pragul sărbătoresc al primăverii, punctat de
plăcerea de a face şi de a primi daruri. Poate că tocmai credinţa că a
face un dar înseamnă nu doar dragoste şi împăcare, ci şi a atrage forţele
benefice şi a le face favorabile a contribuit la perpetuarea acestei vechi
tradiţii. Cu siguranţă că fără intervenţia urbanului, fără adoptarea lui într-
o formă nouă, fie ea şi comercială, mărţişorul n-ar mai fi mijlocit şi
consfinţit atâtea relaţii de suflet, ci ar fi rămas „o amintire din bătrâni”.
Iată că oraşul nu este întotdeauna „locul de pierzanie al datinilor
noastre”, ci unul în care acestea pot fi revalorizate şi perpetuate.
O sărbătoare de început a muncii
Ziua de 9 martie, Mucenicii (Măcinicii, Sfinţii sau Sâmţii), este un
exemplu de împletire a semnificaţiilor religioase creştine şi magico-
simbolice precreştine cu cele laice, strict practice, păstrate mai cu seamă
datorită angrenării tuturor vârstelor şi statuturilor sociale, dar şi plasării ei
la început de sezon agrar.
În această zi marcată în calendarul religios cu o cruce neagră se
prăznuiesc cei patruzeci de creştini martirizaţi în Sevastia. În amintirea
lor şi pentru că imaginea li s-a suprapus peste un străvechi cult al
morţilor care veghează asupra seminţelor ce vor încolţi în brazde,
femeile din aproape toată zona Balcanilor pregătesc pâini cu formă
umană (la noi, „măcinici” sau „sfinţişori”) şi împart patruzeci de pahare de
vin pentru sufletele răposaţilor şi sporul casei. Aceste pâini, ca şi fierturile
rituale, întrunesc o seamă de simboluri ale belşugului prezente şi în
compoziţia altor bucate de sărbători: făina de grâu, apa şi sarea, mierea
sau zahărul şi nucile. O formă arhaică a acestor ofrande este cea
păstrată în satele hunedorene şi bănăţene: „turta de Sâmţi” este o azimă
rotundă pe care se imprimă cu o „ţăghie” patruzeci de mici cercuri.
Preparată de femeile bătrâne din casă, ea se împarte între toţi membrii
familiei, apoi resturile şi firmiturile se dau păsărilor de curte, se amestecă
în nutreţul vitelor şi se anină de stupi. Această pâine rituală aminteşte de
valenţele creştine ale zilei doar prin modul de preparare (aluat nedospit)
şi prin numărul ce-i evocă pe martirii din Sevastia, funcţiile ei
manifestându-se, de fapt, în plan stimulativ şi de protecţie şi fiind
proiectate spre noul an agrar ce tocmai se inaugurează.
Mucenicii sau Sfinţii constituie în mentalitatea populară un prag al
primăverii, de aceea, prin anumite acte magice, copiii invocă soarele şi
timpul cald. În Muntenia şi în Oltenia, ca şi în Banat şi în ţinuturile
învecinate, aceştia „bat pământul cu maiele” ca să „descuie vara” sau
înfig toporul în pământ strigând: „Ieşi vară, bagă-te iarnă! Tună ger şi ieşi

148
căldură!”. Acestea sunt formule similare invocării altor fenomene
meteorologice personificate despre care se crede că se supun
ascultătoare micilor „vrăjitori”, căci ei sunt înzestraţi cu forţe divinatorii în
virtutea vârstei lor candide [32].
Odinioară, cea mai importantă activitate ce debuta, fie şi simbolic, la 9
martie era „Pornitul plugului”, un an nou al agricultorilor aşa după cum
am mai afirmat. Descrierile pe care ni le-au lăsat folcloriştii din secolele
trecute înfăţişează acest moment ca fiind puternic impregnat de relaţia
omului cu sacrul. Solemnitatea gesturilor rituale, atitudinea şi
comportamentul de desăvârşit respect ale gospodarilor, toate pun în
lumină acest moment ca fiind unul hotărâtor, de început, în care
invocarea şi consacrarea aveau rostul de a proteja şi de a stimula noua
recoltă [16].
Practicile mărunte erau săvârşite, ca şi la alte sărbători, de gospodarii
înşişi şi asigurau nu numai purificarea uneltelor şi animalelor (prin
afumarea cu tămâie şi stropirea cu agheazmă, lipirea lumânărilor aprinse
între coarne), ci şi o continuare şi o multiplicare a belşugului din anul
anterior (plugarii gustau din „colacul de Crăciun”, apoi restul era aninat în
coarnele boilor, alături de primele spice secerate).
Ca în orice moment de prag, se credea că tot ce se face are valoare de
omen (prevestire) şi că forţele binelui şi cele ale răului hălăduiesc
laolaltă. În zilele premergătoare „pornitului plugului”, bărbaţii păstrau o
desăvârşită curăţenie sufletească şi trupească, iar în zorii zilei se
primeneau cu cele mai alese haine de sărbătoare şi rosteau o rugăciune,
trăgeau prima brazdă în bătătura casei, apoi porneau spre ţarină, în
hotarele satului. Spre a fi ferite de strigoii de mană, animalelor li se legau
în coarne, cu „strămătură” roşie, sare descântată, pelin şi iarba-vântului.
Semănatul implica adesea gesturi de protecţie şi stimulare făcute în
virtutea magiei imitative: seminţele se amestecau cu firmituri din colacul
miresei rostind formula: „Cum se adună lumea la nuntă, aşa să se adune
clăile dese!”, apoi, cele dintâi erau aruncate cât mai sus, ca să crească
holdele înalte, cu ochii închişi, pentru ca păsările cerului să fie oarbe şi
să nu le descopere, sau chiar în drum, ca să crească atâtea tulpini de
porumb câţi călători vor trece prin locul acela.
Aceste tradiţii, azi în bună măsură uitate, ne vorbesc despre o relaţie
profundă a omului cu forţele tainice ale cosmosului, bazată atât pe
cunoaşterea ritmurilor naturii şi pe respectarea unor prescripţii de muncă
menite să-i asigure „pâinea cea de toate zilele”, cât şi pe încercarea de a
comunica prin rit cu acestea, pentru a şi le face favorabile.

149
 Tot în această zi, în zonele pomicole se fac focuri în jurul livezilor pentru
alungarea dăunătorilor, iar femeile închid gospodăria şi grădina într-un
cerc magic afumându-le cu zdrenţe roşii pentru că acum „se trezesc
toate juvinele pământului”, mai cu seamă târâtoarele şi gândacii stricători
ai legumelor. De fapt, peste doar o săptămână, stăpânul acestor mici
vieţuitoare, Alexie cel Cald sau Alexie Omul lui Dumnezeu, le dă
îngăduinţa să iasă din ascunzători şi să mişune fără oprelişti.
Prevestiri de primăvară
Cea de-a patra săptămână a Postului Mare, cumpăna acestuia, este
numită, aşa cum am arătat în treacăt, a doua Săptămână Mare, ea
conţinând şi Miezul Păresimilor. Acest nume dat zilei de miercuri a
generat confuzii de înţeles concretizate ulterior în personificări ale
timpului. Ea mai purta felurite alte denumiri populare: Miercurea
Numărătoarea Ouălor sau Târnoasele.
Miezul Păresimilor era imaginat ca „un om mare, făcător de rele” care
umblă noaptea şi omoară vitele celor care nu-l serbează. Desigur, nu
este vorba despre interdicţii totale, ci doar de aceea de a nu lucra după
asfinţitul soarelui şi mai ales de a „nu-ţi spurca trupul cu mâncare de
dulce”. Printr-o amuzantă transformare de sens datorată etimologiei
populare, Miezul Păresimilor a devenit Miezul Păreţii, zi în care cine
dregea sau văruia pereţii înnebunea. Se pare că această zi nu era
favorabilă deloc începuturilor fiind o zi „seacă”: nu se lucra cu fire şi nu
se începea nimic, orice demers în acest sens fiind sortit eşecului („nu
sfârşeşti nimic, niciodată, numai dai din perete în perete”); în schimb, se
continuau operaţii deja începute, dar numai după ce avea loc o alta,
pusă sub semnul belşugului casnic: numărătoarea ouălor. Gospodinele
ar fi deprins de la „o sfântă lăsată de Dumnezeu să le înveţe să tragă
foloase de la păsările de curte”, modul magic de săvârşire a acestei
sarcini pregătitoare pentru ospăţul de Paşti. Formulări imperative cereau
ca numărătoarea ouălor să aibă loc în zori, să fie primul lucru făcut, să
nu se numere obişnuit, ci: „o mie de ouă, două mii de ouă...”, apoi să se
pună unul pe gunoi şi să se menească: „Aşa cum se înmulţeşte gunoiul,
să ouă şi găinile mele!” [22].
Am putea vorbi aici şi despre cele dintâi semne ale primăverii
raportându-ne la o sărbătoare creştină cu dată fixă - Bunavestirea sau
Blagoveşteniile (25 aprilie) - întrucât se spune că în această zi „pământul
este blagoslovit”: înviază insectele şi creşte iarba, sosesc rândunelele şi
cântă cucul, care a avut peste iarnă înfăţişare de uliu. Este şi acesta un
moment încărcat de forţe prevestitoare dacă este să dăm crezare

150
feluritelor prescripţii: să n-ai buzunarele goale, să nu fii flămând, nici
supărat, să nu dormi când cântă cucul, căci vei rămâne somnoros toată
vara. Mai mult, se spune despre ziua de Blagoveştenii că „ţine tot anul”
adică, întocmai ca ziua de 1 septembrie (începutul anului bisericesc,
patronată de Simeon Stâlpnicul), fiecare sfert de zi prevesteşte un
anotimp, că aşa cum este vremea în această zi, întocmai va fi de Paşti.
Această sărbătoare creştină este succedată în calendarul tradiţional de
ziua Blagoveşnicului (Gavril Blagoveşnicul, de fapt, Soborul
Arhanghelului Gavriil, veche sărbătoare păstrată la Ierusalim în cinstea
„arhistrategului şi voievodului cetelor îngereşti”) despre care se crede că
este unul dintre sfinţii care n-au fost de faţă la „aşezarea sărbătorilor”,
drept pentru care li s-au hărăzit altele „care să se ţină întru amintirea lor
şi au ameninţat cu primejdii pe cei ce nu le vor ţine.”
Ca şi sărbătorile prezentate anterior - Mucenicii şi Alexie cel Cald - şi
Bunavestire este pusă sub semnul focului. Acesta are un rol protector
perceput, deopotrivă, practic (fumul făcut de vreascurile aprinse în livezi
şi grădini alungă dăunătorii şi îngheţul întârziat), dar şi mitic: în Bucovina,
„se făcea foc în curte în faţa uşii şi se puneau pâine, apă şi sare pentru
că vin îngerii”, iar în sud-estul ţării se aprind focuri în marginea cimitirelor
ca să se dea de veste morţilor despre sosirea primăverii. Fiindcă este
dezlegare la peşte, lor li se fac pomeni şi praznice, iar în bisericile care
au hramul Bunavestire, se fac slujbe mari.
Semnificaţia religioasă a acestei sărbători - vestirea Fecioarei Maria de
către Arhanghelul Gavril că a fost aleasă să poarte în pântece pe Fiul lui
Dumnezeu - se suprapune perfect peste caracteristicile timpului:
speranţa, renaşterea sunt susţinute de explozia de vitalitate a naturii,
adevărate semne şi noi confirmări ale legăturii omului cu dumnezeirea:
„Şi a trimis Dumnezeu pre Gavriil Arhanghelul duhurilor cereşti, celor ce
stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi
neştiută de îngeri, ca bine să vestească Prea Curatei Fecioare
zămislirea cea streină a Fiului lui Dumnezeu, care covârşeşte firea
omenească şi toată mintea” [33].
Legendele populare transpun astfel tradiţia creştină: „Buna-Vestire e ziua
în care s-a zămislit Domnul nostru Hristos, ziua în care Arhanghelul, cu o
floare de crin în mână, a adus Sfintei Fecioare vestea că Duhul lui
Dumnezeu o va umbri şi din ea se va naşte Mesia, mântuitorul lumei,
care ne va scoate de la păcat.” sau: „De când era de cinci ani, i-a făcut
un turnişor de sticlă şi a pus-o să steie acolo cu o slujnică bătrână şi
cuminte. Numai paserile şi îngerii puteau să răzbată la dânsa. Uşă n-

151
 avea turnul, de fereşti n-avea nevoie, iar de mâncare îi aducea un
îngeraş de-al lui Dumnezeu.
Într-o noapte, aşa dinspre zori, a venit la dânsa Arhanghelul lui
Dumnezeu, Gavriil, şi i-a zis:
- Bucură-te, Marie, că tu ai să faci copilul fără bărbat; de aceea are să fie
Dumnezeu! Din clipeala ceea fata a rămas grea” [16].
Deşi se află în postul ce rememorează şi repetă la dimensiuni umane
Jertfa Mântuitorului şi oamenii înţeleg limpede că Naşterea Lui a
însemnat şi înfrângerea morţii prin moarte, pentru ei ziua de Bunavestire
este una de bucurie pentru aşteptata întrupare, ea conţinând însăşi
făgăduinţa mântuirii.
Timpul florilor
Cea de-a şasea săptămână a Postului Mare este pe de-a-ntregul pusă
sub semnul renaşterii naturii. Ultimele ei zile, Sâmbăta lui Lazăr şi
Duminica Floriilor, sunt sărbători ale veseliei marcate de obiceiuri ai
căror protagonişti sunt copiii.
„Vin Floriile cu soare
şi soarele cu Florii!
Ce păcat de cel ce moare
Fericiţi sunt cei ce-s vii!”
Astfel vestesc cetele de copii în satele din Muntenia sărbătoarea Intrării
Domnului în cetatea Ierusalimului. Este un cântec nu foarte vechi, creat
de slujitorii Bisericii şi ai şcolii pentru ca şi sărbătorile pascale să fie
întâmpinate după tiparul tradiţional al colindatului de Crăciun. Sâmbătă
în zori, copiii aduc în fiecare casă nu doar cântecul simplu şi candid, ci şi
simbolurile vegetale al sărbătorii Floriilor: ramurile înverzite de salcie,
sfinţite în biserică şi cele dintâi flori de primăvară. Întocmai ca în prag de
an nou, când umblă cu „Sorcova”, ei ating gazdele şi pe toţi membrii
familiei cu aceste ramuri înverzite, aducătoare de sănătate, vigoare şi
tinereţe perpetuă.
Băieţii „mai răsăriţi” intonează o veche cântare bisericească, mult mai
solemnă, ce vorbeşte despre sacrificiul Mântuitorului: „Arătarea” sau:
„Arătatu-s-au”:
„Arătatu-s-au
Ale adâncului izvoare
Umejunii neîmpărtăşite
Şi s-au descoperit mării cei învăluite
Temeliile prin vifor
Căci cu voia ai certat pre dânsa

152
 Şi pre norodul cel ales l-ai mântuit
Cel ce-Ţi cântăm cântare de biruinţă, Doamne!”
În satele din sud-estul ţării către amiază, grupuri de fetiţe umblă cu
„Lăzăriţa”, obicei cu aspect alegoric, un fel de „joc de-a moartea-nuntă”.
Una dintre fetiţe, cu podoabe de mireasă, măsoară curtea gazdei în lung
şi-n lat, mimând neliniştea şi durerea în aşteptarea mirelui plecat la
pădure, în vreme ce grupul cântă un cântec trist.
Personaj straniu, abia conturat, Lăzărel pare a fi un spirit al vegetaţiei a
cărui moarte prematură este pusă pe seama „ceasului rău”, a naşterii
într-un moment nefavorabil sau a „dorului de plăcinte”, pe neîndemânare
sau pe încălcarea unor interdicţii legate de cultul vegetal (tăierea
ramurilor verzi într-un moment nefast). Jalea şi bucuria, împlinirea
rânduielilor de îngropare şi a altora prin care trupul lui pare a fi jertfit
pentru refacerea echilibrului cosmic se îmbină în versurile ce însoţesc
acest obicei cu profund caracter ludic.
Evident, el nu are nicio legătură cu cel pe care Biserica ortodoxă îl
prăznuieşte în această zi: Lazăr din Betania, cel pe care Mântuitorul l-a
înviat din morţi săvârşind astfel cea din urmă minune înaintea Intrării în
Ierusalim.
Duminica Floriilor este cea mai importantă sărbătoare a Postului Paştilor
întrucât ea aminteşte creştinilor momentul în care Mântuitorul a hotărât
să-şi înfrunte potrivnicii. Am putea spune că, începând din această zi,
intrăm în „timpul tare al sărbătorii”, rememorând şi trăind spiritual
patimile Lui, încercând ca prin jertfă şi rugăciune să fim vrednici de
bucuria mântuirii.
„... Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii
tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,/ Iar mulţimile care
mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana
Fiului lui David; binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!
Osana întru cel de sus!/ Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a
cutremurat, zicând: Cine este Acesta?/ Iar mulţimile răspundeau: Acesta
este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii.” (Matei, 21: 8-11)
Emblema vegetală a acestei sărbători este, la români, salcia, cel dintâi
arbore care înverzeşte. Se povesteşte despre ea că a fost binecuvântată
de Maica Domnului pentru că şi-a întins crengile ca să treacă o apă spre
a ajunge la locul unde era răstignit Fiul său. De aceea, preoţii o slujesc
în biserică, oamenii se leagă în jurul mijlocului ca să scape de dureri şi
înghit mâţişori (muguri) împotriva durerilor de gât. Salcia sfinţită este
adusă acasă şi folosită ca stimulent magic: se lovesc simbolic cei mici

153
 rostind formula: „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii, ca să nu uiţi că
de azi într-o săptămână e Paştele!”; fetele o păstrează fiindcă „e bună de
dragoste”, bărbaţii, pentru că aduce noroc la negoţ („cumpărătorii se
îngrămădesc precum oamenii la Florii, când iau mâţişori”), iar femeile,
pentru că aduce spor semănăturilor şi stupilor. Peste an, grindina, tunetul
şi fulgerul, ca şi sperieturile copiilor sunt alungate cu fum de mâţişori
sfinţiţi la Florii [16].
Perceput ca moment de potenţialitate sacră, sfârşitul acestei săptămâni
a fost socotit fast pentru practicile magico-erotice de influenţare a
viitorului. În trecut, fetele se spălau pe cap cu busuioc fiert la miezul
nopţii, apoi aruncau apa la rădăcina unui păr şi descântau: „Cum îi părul
când îi înflorit de frumos, aşa să fiu şi eu de frumoasă! Cum se uită
oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine!”, apoi aşezau sub
pom „cotătoarea” (oglinda) şi cămaşa de sărbătoare ca să răsară soarele
peste ele în zorii Floriilor.
Sărbătoare a renaşterii naturii şi a etalării splendorilor ei vegetale, a
armoniei şi iubirii, această zi cu incontestabile semnificaţii creştine a avut
un corespondent festiv în Antichitate. Floralia, luna aprilie, era dedicată
zeiţei sabine Flora, care domnea asupra tuturor florilor şi seminţelor, care
dăruise oamenilor mierea şi alinase mânia Junonei ajutând-o să-l
conceapă - din mireasma unei flori miraculoase - pe zeul Mars, patronul
celei dintâi luni de primăvară.

Sărbătoarea Mântuirii
De ce este Învierea Mântuitorului cea mai mare sărbătoare pentru
creştinii ortodocşi, mai mare chiar decât Naşterea Lui? Doctrina Bisericii
pune pe un plan superior coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii
fiindcă acestea au adus izbăvirea oamenilor de păcatul originar, au
demonstrat esenţa Lui divină, dar mai ales fiindcă nu viaţa de aici, cea
materială, ci cea de dincolo, cea spirituală, este cea adevărată, cea
aproape de Creator.
Denumirea sărbătorii derivă din cuvântul ebraic Pesah care desemna
sărbătoarea eliberării evreilor din Egipt şi a reîntoarcerii lor în patrie,
numită şi „sărbătoarea azimelor”, celebrată între 14 şi 21 Nisan (aprilie,
după prima lună plină a echinocţiului de primăvară). Forma Paşti a
pătruns în limba română pe filieră latino-bizantină: Paschae. Primii
creştini numeau Pesah masa ritual-comemorativă ţinută în seara zilei de
13 Nisan sau în joia dinaintea Duminicii Învierii în amintirea ultimei
întâlniri a lui Iisus cu discipolii Săi: Cina cea de Taină. Mai apoi, în

154
primele trei-patru secole, avea să se prăznuiască Paştile Crucii
(comemorarea patimilor lui Iisus) şi Paştile Învierii. S-a renunţat în cele
din urmă la agapele creştine ce tulburau postul, în locul lor, în Joia Mare,
impunându-se slujbele.
Moartea şi învierea unei divinităţi au constituit din străvechime
transpunerea religioasă a ritmurilor cosmice. Spre exemplu, Osiris la
egipteni şi Persephona la greci, erau zeităţi ale căror stingere şi revenire
la viaţă imprimau un curs ciclic timpului, fiind celebrate primăvara.
Creştinismul a preluat, a reinterpretat şi a conferit alte valenţe multiplelor
credinţe şi practici dedicate revitalizării periodice a naturii, de aceea
aflăm între tradiţiile şi obiceiurile de astăzi reminiscenţe ale unor vechi
concepţii religioase.
Pe acestea le găsim reflectate - aşa cum s-a putut observa - în
coexistenţa mai multor tipuri de calendare, în prestigiul unor sărbători
care nu evidenţiază asimilarea valorilor creştine, în complexitatea
practicilor magice şi augurale, toate având ca fundament un complex
mitic arhaic.
Fiind un ciclu festiv mobil, impus în forma lui actuală abia în secolul al IV-
lea d.H., ciclul pascal a înglobat o serie de alte sărbători şi cicluri de zile
ce aveau ca semnificaţie dominantă trecerea de la anotimpul rece la cel
cald şi, legată de aceasta, impunerea rânduielilor ocupaţionale.
Zile la hotarul dintre lumi
Sărbătorile precreştine ţineau seamă nu doar de ritmurile naturii, ci şi de
finalitatea practică, vitală în cele din urmă, a unor activităţi umane,
punând accentul pe calitatea benefică şi forţa de influenţare ale
momentelor festive. Numai aşa se poate explica faptul că într-o zi de
sărbătoare cum este cea a celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia se
ieşea cu plugul la arat, că în Duminica Floriilor se presădeau florile şi că
celelalte două Săptămâni Mari din post erau destinate unor activităţi
gospodăreşti obligatorii. Cele mai evidente suprapuneri şi toleranţe
reciproce le prezintă împlinirea unor rânduieli postfunerare (pomeni,
praznice şi ofrande) la sărbătorile creştine de mare importanţă.
Săptămâna Patimilor ni se înfăţişează şi astăzi ca o sinteză interesantă
între valorile precreştine şi cele creştine ale acestui interval premergător
începutului de an cultic. Seară de seară, în bisericile ortodoxe se ţin
deniile, slujbe nocturne care îi fac pe credincioşi contemporani şi părtaşi
la Patimile Mântuitorului.
Conform credinţelor şi datinilor populare, ziua de marţi se ţine în zonele
înalte pentru a păstra mana laptelui vitelor, subînţelegându-se că

155
 oamenii îi conferă un caracter nefast (este „bântuită de strigoaice”), iar
cea de miercuri era socotită termenul-limită pentru încheierea torsului
cânepei. În această zi, în satele din Dolj, copiii umblau „cu Joimărica”, un
fel de colind satiric-ameninţător:
„Câţii, câţii
Tors-ai câlţii?
Ori i-ai tors
Ori nu i-ai tors?
Ori i-ai băgat pe vreun dos?” [32]
Ca şi Inătoarea ce se ivea în pragul Crăciunului, Joimărica sau Joimăriţa
era reprezentată ca o femeie hidoasă şi neîndurătoare, soră cu Muma
Pădurii, care pedepsea femeile leneşte, mai cu seamă pe cele care,
nedozându-şi cum se cuvine timpul, lucrau după asfinţitul soarelui. De
altfel, următoarele şapte joi de până la Ispas, Joierelele sau Joile Verzi,
rămân sub semnul acestui spirit ce constrânge la păstrarea normelor
tradiţionale de muncă sub o ameninţare de ordin cosmic: declanşarea
furtunilor devastatoare, cu grindină şi mană într-un interval hotărâtor
pentru „legarea rodului” holdelor.
Ziua de Joimari mai are o altă veche destinaţie: ea presupune
îndeplinirea unora dintre cele mai ample rituri postfunerare. Este
sărbătoarea morţilor prin excelenţă, zi în care, aşa după cum spun
cântecele funerare, „lumea cu dor” comunică prin gest, cuvânt şi daruri
cu „lumea fără dor”. Raiul şi Iadul se deschid până după Rusalii, de
aceea, pentru a se apăra de spiritele rele sau de cele uitate, oamenii
trebuie să spună „poveşti încheiate”, nemaiştiute de nimeni, care să
închidă casa şi gospodăria în cercul magic protector al cuvântului. Totuşi,
cine moare până în ziua întâia a Paştilor intră în Iad, căci Raiul este încă
închis.
Focul este elementul ce punctează această zi de sărbătoare şi în jurul
căruia se reface pentru o clipă coeziunea neamului, transgresând
moartea. „Focurile de Joimari” se pot vedea nu numai în satele
conservatoare ale Olteniei şi Hunedoarei, ci şi în Banat, unde femeile
pregătesc „luminiciche” sau „luminişche”, surcele de boz sau alun menite
fiecărui răposat în parte pe care le împart la morminte invocându-i:
„Sculaţi, sculaţi şi acas’ aidaţi!” [14]. Pregătirea lor revine „bătrânelor
iertate” din familie şi păstrează aspectul unor acte magico-rituale: se aleg
şi se rup cu mâna doar crengi de bozi şi de alun (mai ales acesta din
urmă fiind socotit un arbust fermecat), apoi se pun la adăpost o noapte
fără a fi lăsate să atingă pământul. Se aprind focuri în cele patru colţuri

156
ale cimitirului, dar şi la crucile de pomenire ori la „rugile” din răspântii,
precum şi în curtea gospodăriei. Ele aduc celor pribegiţi în cealaltă lume
căldură şi lumină, vestind apropiata Înviere a Mântuitorului. În satele din
sudul ţării, sufletelor ce sunt aşteptate să revină din lumea drepţilor li se
pregătesc locuri de popas la porţi şi în răspântii: covoare, scaune
împodobite şi mese pe care se aşează vase cu apă, colăcei dospiţi şi
flori de primăvară.
Ca şi la celelalte zile de pomenire a răposaţilor, la Moşii de Joimari se
împart preparate rituale ce trimit la semnificaţia lor originară de ofrande
aduse celor care, din împărăţia subpământeană, veghează germinaţia
seminţelor. Vinul roşu şi feluritele forme de pâine rituală (între acestea
„uitata”, un colac în formă de păpuşă fără ochi şi fără gură destinat celor
al căror nume a pierit din memoria urmaşilor), fierturile şi bucatele de
post din boabe şi fructe uscate sunt însemne culturale arhaice care pun
în evidenţă comuniunea, continuitatea şi comunicarea dintre planul uman
şi cel al forţelor sacrului, încercarea oamenilor de a-şi face favorabile
forţele pe cât de inefabile, pe atât de puternice şi de imprevizibile, ce
veghează la împlinirea oricărei activităţi atât în timpul cotidian, cât şi în
cel festiv.
Îmbunaţi şi împăcaţi, strămoşii vor zăbovi printre „ai lor” mai multe
săptămâni, până după Rusalii, când, prin noi ofrande, vor fi îndemnaţi să
se reîntoarcă paşnici în „lumea de dincolo”.
Biserica dedică această zi citirii celor douăsprezece evanghelii,
rememorării şi retrăirii spirituale de către creştini a momentului de taină
în care Mântuitorul şi-a prefigurat jertfa. Legendele apocrife şi colindele
religioase arată că în acel moment s-au ivit în lume (de fapt au fost
consacrate, dedicate serviciului divin) vinul, grâul şi mirul. Cel dintâi a
izvorât din sângele Domnului, cel de-al doilea din carnea Lui, iar cel de-
al treilea din sudoarea chinurilor îndurate. Se oficiază o slujbă de
priveghere - a celor douăsprezece evanghelii - care rememorează
ultimul sfat de taină al Mântuitorului cu învăţăceii Lui. Este un moment
perceput ca o irumpere a sacrului în care harul divin coboară,
deopotrivă, asupra oamenilor şi lucrurilor, de aceea se păstrează încă vii
practici prin care ei încearcă să capteze ceva din această forţă spre a se
împărtăşi din ea întregul an.
Cei slăbiţi de boală, dar şi cei ce se aşteaptă la cumpene mari, împletesc
baiere (cingători) ori înnoadă mătănii în timpul slujbei, fiecărui semn
corespunzându-i o evanghelie şi o rugăciune; acestea, purtate ca
amuletă sfinţită, le vor aduce sănătate şi izbândă. Gospodinele aduc

157
 ingrediente alimentare de bază (făină, undelemn, zahăr, orez) pe care le
lasă în timpul slujbei în faţa iconostaselor pentru ca apoi, sfinţite fiind, să
fie folosite de către întreaga familie fie ca hrană, fie ca leacuri [22].
Repetând acte şi evenimente consacrate de istoria religioasă, precum
cel al lepădării lui Petru de Iisus, oamenii cred că dacă se dezbară de
năravuri de orice fel sau dacă exorcizează bolile prin gesturi magice
simple vor putea scăpa de ele. Observăm, aşadar, respectul pentru forţa
modelului divin, dar şi influenţa pe care acesta o are asupra gândirii
magice: orice lucru făcut sau doar gândit se supune influenţelor benefice
ale acestui moment hotărâtor, croindu-se şi croind viitorul după analogii
şi comparaţii, după invocări şi contacte simbolice cu întruchipările
sacrului.
Ziua următoare este, la rândul ei, marcată de ambivalenţa sacrului,
calitate reflectată şi în denumiri precum: Vinerea Seacă, Scumpă,
Frumoasă sau Şchioapă. Postul strict, „negru”, este o formă de jertfă
trupească şi de recunoştinţă a oamenilor pentru sacrificiul Mântuitorului,
un mod de a retrăi, la dimensiuni umane, supliciul Lui ce a şters păcatul
originar. Cel ce-şi poate înfrâna în acest fel pornirile trupeşti trebuie să
alunge totodată din cuget orice gând rău, orice urmă de mânie şi de
invidie, iar atunci - spun credinţele din bătrâni - Cel de Sus îl va răsplăti
cu un dar mare şi înfricoşător în acelaşi timp: va putea să-şi afle cu trei
zile înainte clipa morţii...
Anumite activităţi sunt cu desăvârşire oprite fiindcă au contribuit la
adâncirea chinurilor lui Iisus (nu se consumă urzici şi nici oţet, fiindcă El
a fost biciuit şi adăpat cu acestea), nu se lucrează nimic, fiindcă totul „va
seca”, nu se frământă şi nu se coace pâine, ca să nu se ardă mâinile
Maicii Domnului aflată în durere şi în rugăciune. În schimb, se roşesc
ouăle pentru că atunci a curs sângele lui Iisus şi se înconjoară casa de
trei ori cu lumânarea adusă de la slujba Prohodului spre a o feri de boli,
trăsnet şi foc.
În biserici se ţine una dintre cele mai impresionante slujbe de peste an,
Prohodul, la care participă copiii. Trecerea pe sub Sfântul Aer, ţesătură
preţioasă ce reproduce Coborârea în Sfântul Mormânt, ca şi
înconjurarea bisericii de trei ori, cu lumânările aprinse în mâini, sunt
gesturile simbolice prin care credincioşii se împărtăşesc din sacrificiul
dumnezeiesc. În vechile sate grănicereşti din ţinuturile Năsăudului, în
zona montană a Banatului şi Bucovinei, cu un secol şi mai bine în urmă,
exista tradiţia ca tineri înarmaţi să străjuiască Sfântul Aer întocmai cum
soldaţii lui Pilat au vegheat cripta lui Iisus Hristos.

158
Ultimul prag dinaintea miracolului Învierii este marcat de reculegere,
împăcare, purificare a trupului prin scalde rituale, de înălţare a sufletului
prin post desăvârşit, urmate - în Sâmbăta Patimilor - de spovedanie şi
împărtăşanie.
Oul, simbol universal al desăvârşirii
Multe popoare antice şi-au reprezentat naşterea cosmosului dintr-un ou,
fie că a apărut din neant, fie că l-a zămislit însuşi zeul fondator (în chip
de om sau pasăre fabuloasă). Înainte de a fi aliment, oul este un simbol
al perfecţiunii, al fecundităţii şi belşugului, un micro-univers ce pare a fi
suficient sieşi ca sursă de miracole.
Abia întrezărite în credinţele şi practicile moderne, aceste valori străvechi
prind un contur ferm în perioada sărbătorilor pascale. Aşa după cum
colacul de grâu şi carnea porcului jertfit se dăruiesc în Ajunul Crăciunului
ca răsplată colindătorilor, ouăle sunt dăruite cetelor de feciori mascaţi la
Lăsatul Secului, copiilor care vin cu „Salcia”, „Lăzărelul” sau „Joimăriţa”,
iar în zilele de după Înviere, constituie un dar simbolic ales, ce
consfinţeşte relaţiile spirituale (năşia, înfrăţirea) şi logodnele.
Atributelor de mai sus ale oului li se adaugă simbolistica, deloc
întâmplătoare, a culorilor: roşul, culoarea vitalităţii, a forţei biruitoare şi a
regalităţii, galbenul, culoare prin excelenţă solară, verdele, simbolizând
speranţa şi renaşterea, albastrul, semnul serenităţii şi al credinţei. Iisus
Hristos a fost socotit de contemporanii Săi drept Rex Iudeorum (Regele
iudeilor), apoi, numit de către credincioşi Nikka Thanaton (Biruitorul
Morţii), iar de către evangheliştii care au preluat tradiţiile proorocilor, Sol
Iustitiae (Soarele Dreptăţii). Era firesc, prin urmare, ca un simbol cu
multiple sensuri cosmogonice şi solare precum este oul să fie asumat ca
aliment ritual de consfinţire a sărbătorii, încă din zorii creştinismului.
Este limpede pentru oricine că atunci când spunem ou de Paşti evocăm
oul vopsit în roşu întrucât tocmai această ipostază cromatică a fost
asimilată şi revalorizată de creştinism.
De ce trebuie să avem ouă roşii pe masa de Paşti? La întrebarea
aceasta răspund o mulţime de legende apocrife care fac din oul roşu o
adevărată emblemă a sărbătorii legându-l, cum e şi firesc, de răstignirea
lui Iisus Hristos.
O veche legendă, ce vorbeşte despre disputa dintre Fârtat (Dumnezeu)
şi Nefârtat (Diavol) la Urzirea Lumii, spune că acesta, înlănţuit în
adâncuri, roade neîncetat cele patru furci de ceară pe care se sprijină
pământul. El se opreşte din lucrarea sa distructivă doar atunci când vede
găocile ouălor colorate plutind pe Apa Sâmbetei şi înţelege că au venit

159
 Paştile. Cât timp diavolul rămâne într-o admiraţie mută şi nătângă, furcile
cresc la loc şi rămân aşa până la sărbătorile viitoare. Când femeile nu
vor mai vopsi şi nu vor mai împodobi ouăle sau când vor uita să trimită
cojile pe apă spre Tărâmul Blajinilor, lumea se va prăbuşi, pierind în
neant...
Cea mai răspândită credinţă este însă aceea că Mironosiţele (cele trei
Marii care au venit să-L jelească) au adus ouă ca prinoase la picioarele
Lui şi că acestea s-au înroşit de sângele jertfirii. O altă tradiţie orală
plasează înfăptuirea acestei minuni în momentul când Maica Domnului a
fugit din calea oamenilor lui Irod şi, văzând că urmăritorii se apropie, a
început să arunce cu pietre peste umăr, iar acestea, spre marea lor
uimire, se prefăceau în ouă de diferite culori. Lacomi să le culeagă,
soldaţii au uitat de porunca împăratului. În Bucovina veacurilor trecute se
povestea că, după ce ouăle s-au înroşit de sângele Său, Iisus le-a
poruncit oamenilor să facă de atunci încolo acest lucru „întru amintirea
răstignirii Lui”: „după ce a înviat Hristos, Maica Domnului a făcut ouă roşii
şi pască, pe care le împărţea oamenilor pe care-i întâlnea, spunându-le:
<Hristos a înviat!>”. În fine, o altă serie de naraţiuni vorbesc despre
reiterarea acestei minuni ca argument al credincioşilor creştini în
disputele lor cu cei care negau Învierea Domnului: „<Când va cânta
cocoşul ista şi când va înota peştele în borş, atunci va învia Hristos! >
Cocoşul a cântat, peştele a înotat şi toţi copiii s-au trezit cu câte un ou
roşu în mână” [16].
Simbol al împărtăşirii credinţei şi al solidarităţii creştinilor, oul vopsit este
o tradiţie larg răspândită la toate popoarele. În urmă cu mai bine de o
jumătate de veac etnografii şi folcloriştii socoteau „încondeiatul” şi
„închistritul” (împestritul) ouălor o datină aflată în declin, dar astăzi,
aproape că nu există sat românesc în care să nu aflăm aceste adevărate
opere de artă ţărăneşti.
Nu toate ouăle trebuie să fie împodobite cu forme şi figuri, ci doar cele
care se păstrează în casă pentru a aduce noroc şi belşug şi a o apăra de
rele: acestea sunt ouăle „muncite”, fie policrome, realizate prin vopsiri
succesive şi o măiestrită îmbinare a modelelor ce le-a dat şi numele de
„împestriţate”, fie cele roşii cu ornamente aplicate cu ceară albă sau prin
scrijelirea vopselei, destinate a fi sfinţite în biserică şi apoi consumate în
familie. Ouăle monocrome, aproape întotdeauna roşii, erau numite în
Bucovina „merişoare”, vopsite odinioară doar cu substanţe vegetale şi
destinate prinoaselor pentru morţi [16].
Cojile de ceapă, zeama de sfeclă, frunzele de măr sau corn, coaja de

160
prun, măceş sau arin dădeau nuanţe de roşu. Aliorul, brânduşele,
frunzele de mesteacăn, coaja de păr, sunătoarea siminocul, socul şi
sovârvul iscau străluciri de galben şi auriu, viorelele colorau ouăle în
albastru, iar verdele se ivea din fierberea lor în zeamă de muguri de măr
pădureţ, coajă de arin sau măr dulce, frunze de nuc sau flori precum
drobiţa, răchiţica şi ruja. Toate aceste plante erau culese după o anumită
ştiinţă, în momentele cele mai favorabile din an, păstrate cu grijă până în
Săptămâna Patimilor şi pregătite după reţete ce nu aveau voie să dea
greş. Întocmai cum aluatul şi cozonacii de Crăciun sunt „fala gospodinei”,
tot astfel, ouăle de Paşti îi caracterizează iscusinţa, ba mai mult, se
crede şi azi că dacă acestea nu arată mulţumitor, o mare nenorocire se
va abate asupra familiei...
Despre ornamentele ouălor de Paşti s-au scris sute, poate chiar mii de
pagini. Cărturarii au căutat să le interpreteze şi să le descopere originea,
să compare acest alfabet simbolic utilizat de aproape toate popoarele
europene. Există motive ce au certe semnificaţii creştine precum: „calea
rătăcită” sau „calea robilor”, „brâul Maicii Domnului”, „crucea Paştilor”,
„ochiul” şi „porumbelul” (simboluri ale Duhului Sfânt), „mâna” (metonimie
a binecuvântării dumnezeieşti), „scara” (simbol al ascensiunii la ceruri),
„cârja” (emblemă a Păstorului sufletelor rătăcite), „peştele” (încifrarea
greacă a numelui lui Iisus, IHTIS). Mai apar apoi şi altele care, doar prin
raportare la legende şi tradiţii orale pot fi citite în acest mod: „cocoşul”
(pasăre solară pe care creştinii o aduc în biserică la slujba Învierii
rememorând clipa fatidică a lepădării lui Petru), „broasca” (animalul
hidos care a reuşit s-o facă pe îndurerata Maică a Domnului să râdă şi
de aceea a fost binecuvântată), „spicul grâului” (plantă cu virtuţi majore
implicată în taina împărtaşaniei, care s-a ivit din trupul schingiuit al
Mântuitorului), „steaua ciobanului” (călăuzitoare prin Bethleem), „albina”
(gâză dragă Creatorului care L-a ajutat la Urzirea lumii). De bună seamă
că mai toate motivele enumerate şi încă multe altele ar putea fi socotite
simple reflectări ale realităţii de fiecare zi, dar dacă acordăm importanţa
cuvenită contextului în care ele apar şi funcţiei de investire sacră pe care
o răsfrâng asupra alimentului ritual, abia atunci s-ar putea să percepem
sensurile lor adevărate şi adânci [13].
Oul de Paşti a devenit nu doar un aliment total, ci chiar un fel de
panaceu universal, acest fapt fiind subliniat de credinţele şi practicile
legate de comensalitatea tradiţională, de vrăjile casnice mărunte şi de
cele erotice, săvârşite în virtutea magiei prin contact, precum şi de cele
ce pun în valoare calităţile de apărare împotriva spiritelor rele. Ouăle

161
 împodobite se duc în biserică spre a fi sfinţite, iar după slujba Învierii,
mai întâi vârstnicii, apoi cei tineri le ciocnesc rostind formulele de
confirmare a credinţei: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”.
În Transilvania, capul familiei împarte un singur ou sfinţit cu toţi membrii
acesteia subliniind astfel unirea şi împărtăşirea din duhul sfânt al
sărbătorii: „Această împărţire de ou înseamnă că, rătăcindu-se cineva
peste an, pe căi necunoscute sau în alt loc undeva, şi neputând nimeri
calea, dacă numai se gândeşte la acela cu care a mâncat ou în ziua de
Paşti, îndată i se deschid ochii şi nimereşte calea.”; o credinţă
bucovineană spune că „Cei ce ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşti, se
întâlnesc pe ceia lume” [16].
Ciocnitul ouălor capătă semnificaţiile unei jertfe simbolice, ale comuniunii
marcată de consumul ritual al alimentelor consacrate de credinţă, dar
este şi purtător al unor prevestiri: „Acela al cărui ou se sparge când
ciocneşte în ziua de Paşti, va muri înaintea celuilalt.” Pentru că şi-a
primit calităţile prin contactul cu sângele Domnului, consumul oului de
Paşti este supus unor interdicţii ce opresc adâncirea chinurilor Lui: primul
ou nu se sărează şi nu se taie cu cuţitul, cojile sunt adunate cu grijă ca
să nu fie călcate în picioare, ba chiar, cei ce voiau să fie sănătoşi tot anul
îl mâncau pe de-a-ntregul [10].
Culoarea roşie, ca şi „înscrisurile” simbolice, îi conferă calităţi pozitive cu
totul remarcabile: pus în apă neîncepută împreună cu monezi de argint,
acesta aduce sănătate, frumuseţe şi noroc celor ce se spală pe faţă în
zilele de sărbătoare; aşezat sub pernele fetelor de măritat, se crede că
aduce împlinirea prin căsătorie; păstrate cu grijă la icoane sau la grinda
casei, ouăle sfinţite asigură sporul acesteia, o feresc, peste an, de
spiritele rele, iar vara, de „vremea grea” (grindină, trăsnet). Recunoscut
pentru puterile lui energizante şi magic protectoare, oul înroşit şi sfinţit se
îngroapă la capătul viei pentru a o proteja de grindină şi a nu-i fi secat
rodul, iar la „pornitul plugului” întreg cortegiul trecea tot peste un ou de la
Paşti aşezat pe pragul porţii, pentru ca oamenii şi vitele să lucreze cu
spor („să nu se vlăguiască”), iar glia să-şi dea rodul aşteptat.
În zilele de Paşti şi până către Ispas, din darurile oferite tuturor erau
nelipsite ouăle împodobite: fetele le dădeau „drăguţilor” lor ca semn de
întărire a făgăduinţelor, în a doua săptămână de după Paşti (Mătcălăul)
„suratele” şi „fârtaţii” şi le dăruiau reciproc marcând relaţia spirituală; finii
le duceau plocon naşilor, iar tinerii căsătoriţi, părinţilor şi rudelor mai
vârstnice.
Influenţele occidentale au adus şi aici inovaţii: de mai bine de o jumătate

162
de secol, în oraşe, copiii primesc ouă de ciocolată despre care se spune
că sunt aduse de Iepurele de Paşti. În folclorul popoarelor catolice din
Europa este atestată credinţa că, în Joia Sfântă, clopotele bisericilor
pleacă la Roma ca „să aducă ouă roşii” pe care apoi le ascund prin
grădini spre a fi găsite şi „culese” de copii: cel care aduna cele mai multe
avea să fie foarte norocos tot anul. Popoarele germanice au născocit
poveşti pentru copii în care se spunea că Iepurele de Paşti aduce (sau
chiar „depune”!) ouă roşii, de aceea ei erau îndemnaţi să-i pregătească
mici „cuibare” din frunze şi flori de primăvară. Adoptat doar în lumea
urbană, Iepurele de Paşti vine şi la noi să completeze o simetrie a
sărbătorii prin raportare la tradiţiile darurilor de Crăciun aduse de Moş
Nicolae şi Moş Crăciun [14].
Faptul că iepurele semnifică fecunditatea nu pare să aibă prea mare
importanţă, ci doar înfăţişarea lui simpatică şi cuceritoare îl face atât de
drag copiilor. La sate, această achiziţie modernă nu pare să aibă şanse
de a fi acceptată, întrucât, în afară de câteva credinţe şi practici ce fac
din el un spirit al belşugului, „urecheatului” i se recunosc doar însuşiri
negative legate de „năravul” de a distruge grădinile şi livezile.
Consfinţirea alimentelor
Pasca este „cea mai aleasă pâine”, făcută din „fruntea grâului” - „cinstea
mesei” - din brânză, lapte, ouă şi zahăr pentru cea mai aleasă
sărbătoare a creştinilor; local, i se mai spune şi „naforă”.
Gesturile ce premerg pregătirii acestui aliment sunt puse sub semnul
purificării şi al solemnităţii rituale: „... femeile pentru a face pasca se
grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, se îmbracă în cămeşe şi straie
curate, bat metane spuind rugăciuni şi apoi se apucă de plămădit.”
Ca şi în urma preparării colacilor de Crăciun, se păstrează cu grijă toate
resturile rămase: găocile ouălor se aruncă pe o apă curgătoare „ca să nu
apuce ulii găinile peste vară” şi mai ales pentru a ajunge pe Tărâmul
Rocmanilor sau al Blajinilor şi a le vesti Învierea; apa folosită este bună
pentru a face fetele frumoase şi dorite, iar mălaiul care a fost presărat pe
lopată se adună şi, după Paşti, „se aruncă pe stratul de curechi (varză)
ca să nu le mănânce insectele” [16].
Există o relaţie strânsă între prepararea acestei „copturi” rituale ce se
bazează pe un adevărat „circuit al belşugului casnic”. Pasca este,
deopotrivă dar primiţial şi ofrandă (se sfinţeşte în biserică, se dăruieşte
preotului şi săracilor înainte de a fi gustată) şi hrană cu puternice şi
recunoscute valori magic divinatorii, profilactice şi curative. Se meneşte
câte o pască fiecărui membru al familiei şi chiar cunoscuţilor spre a

163
 vedea dacă vor avea sănătate şi noroc la semănături peste an. Pasca
sfinţită se închină în casă - pe masă, în prag - apoi se pune pe capul
fiecărui membru al familiei. Se face o pască şi pentru vite, din care se dă
câte o bucată în fiecare sâmbătă să aibă lapte şi să se înmulţească.
Prima pască se dă unui sărac pentru ca familia să fie ferită de friguri.
Aliment exemplar, pasca are totodată calităţile unei embleme culturale
fiind, aproape ca şi pâinea euharistică, simbolul mistic al creştinilor
ortodocşi. Legendele spun că „... din crucea paştei a făcut Dumnezeu în
Sâmbăta Paştelor, atunci când se coace pasca, toate florile, toate
seminţele câte sunt, toate pânele. A sfărâmat crucea mărunt şi a aruncat
în patru părţi şi peste toată lumea au răsărit” [21]. Aşadar, acestui
preparat i se conferă roluri nebănuite în cosmogonie, fiind practic o
esenţă a esenţelor şi concurând, din acest punct de vedere, cu
elementele primordiale: pământul, apa, focul prezente în alte tradiţii
narative. De fapt, pasca este generatoare a belşugului vegetal
(seminţele şi florile) subliniindu-şi prin aceasta calităţile culturale.
Şi cum fiecare gest, fiecare act făcut în context festiv are o sorginte
divină, şi pasca, la rândul ei, are asemenea poveşti care o consacră ca
pe o hrană aleasă. Iisus şi apostolii Lui au poposit la un gospodar care i-
a primit şi i-a ospătat. Pe drum, apostolii au întrebat pe Domnul când vor
fi Paştile, iar El le-a răspuns că vor fi când vor avea păşti în traistă.
Apostolii au găsit păştile puse de gospodar şi au ştiut că au venit Paştile;
de atunci, creştinii fac păşti. O altă relatare şi mai apropiată de spiritul
Sfintei Scripturi, spune că Iisus Hristos a spus învăţăceilor Săi înainte de
a fi răstignit că „până atunci cu toţii au mâncat în decursul Paştilor
copturi nedospite şi nesărate, adecă turte sau azime, de acuma înainte
însă vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi păşti” [16].
Păştile sunt preparate mai cu seamă în Moldova şi pot fi „cu zimţi” şi „cu
cruci” („păştile Paştilor”). Sfinţirea acestora se face în prima zi de Paşti:
se duc laolaltă cu pasca, ouă, carne ori slănină şi, fără a vedea preotul,
la fundul coşului, sare, usturoi, unt, tămâie, şi plante de leac, precum şi
obiecte folosite în descântece (petica în care s-au şters ouăle este bună
pentru bube, speriat, umflătură, afumarea vacilor care pierd laptele).
Crucea păştii este şi azi socotită ca fiind bună împotriva grindinei de
peste vară dublată de o variantă a pâinii-rugăciune prin care se
exorcizează toate relele: „Cum s-a schimbat aluatul în cuptor şi a luat
altă formă şi faţă, aşa să se schimbe furtuna ce vine...”, la fel şi
lumânarea de Paşti. Cu tămâia binecuvântată se pot alunga furtunile şi
se afumă cei speriaţi, ouăle sfinţite se mănâncă întâi de Paşti ca să fii

164
uşor şi sănătos, albuşul pisat fiind bun pentru tratarea „albeaţei la ochi”
(cataracta), conform principiilor magiei prin similitudine. Cu slănina se
tratau empiric rănile, „scrântiturile” (entorsele), „frigurile” (malaria) şi
bolile de gât. Hreanul se mânca imediat după ce oamenii veneau de la
biserică pentru că aduce sănătate; cu el se împrospătau fântânile şi
vasele pentru apă şi se dădea, preventiv, pentru anumite boli, animalelor.
Sarea se amesteca în hrana vitelor, se presăra în fântâni la sfinţire şi era
bună ca leac împotriva multor boli. Sineala se folosea în tot felul de
practici magice, ca şi plantele precum: potbalul, usturoiul, busuiocul şi
mătrăguna. Se credea că până şi „petica” sau „pânzătura muruită de
culorile în care s-au vopsit ouăle” este bună de leac: aprinsă peste an,
cu ea se afumau cei ce sufereau de dureri de gât, de urechi sau de
măsele, dar și animalele care se îmbolnăveau [16].
În toate celelalte zone ale ţării preparatul din aluat dospit numit „paşti” şi
nu „pască” este de fapt o pâine rituală, uneori „înnobilată” (unsă cu ou şi
împodobită cu zahăr), foarte bogat ornamentată cu împletituri, dar şi
foarte asemănătoare cu „aluatul de Crăciun”. În unele satele
transilvănene ortodoxe, există tradiţia ca, an de an, „familiile cu
găzduşag şi mai văzute” (mai înstărite şi mai respectate) să cumpere
vinul şi să prepare pe cheltuiala lor toată pâinea destinată sfinţirii şi
împărtăşirii credincioşilor în noaptea Învierii. Această danie se constituie
nu doar într-un act creştinesc, ci şi într-unul de afirmare şi consolidare a
vieţii comunitare. Dusă în biserică încă din ziua de Joimari, această
pâine este sfinţită şi apoi înmuiată în vin, pentru ca după slujba de
Înviere, fiecare familie să ia acasă câte o parte.
Mielul jertfit la Paşti este un simbol sacrificial pe care creştinismul l-a
preluat din culturi şi religii mai vechi păstrându-i semnificaţia de
întruchipare a imaculării şi obedienţei, a triumfului înnoirii periodice şi a
biruinţei vieţii asupra morţii. Iisus Hristos este numit de Ioan Botezătorul
„Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Misiunea apostolică
încredinţată de Iisus Hristos ucenicilor Săi se păstrează în cadrele
aceleiaşi alegorii: „Mergeţi, iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul
lupilor!” - le-a spus El înainte de a fi răstignit -, iar mai apoi, când li S-a
arătat pentru cea din urmă oară, l-a menit pe Simon-Petru celei mai
înalte chemări, aceea de „a paşte mieluşeii Săi”.
Sacrificarea şi consumarea mielului de Paşti se defineşte astfel ca un
gest de consacrare obligatoriu echivalent cu taina euharistiei. Pe de altă
parte, conceput ca animal solar şi întruchipare a naturii înnoite, mielul
aduce bunăstare şi armonie familială. Aşa putem explica o credinţă

165
 veche conform căreia „Cine nu mănâncă miel de Paşti nu-i merge bine
tot anul.”, dar şi multitudinea de prescripţii şi interdicţii legate de
consumul acestuia (sângele nu trebuie lăsat să fie absorbit de pământ,
carnea este sfinţită de preot care „dezleagă” în acest fel consumul,
primele bucăţi „se dau de sufletul morţilor”, abia apoi se consumă la
masa familială festivă, având grijă ca niciun rest să nu se risipească, ci
să fie îngropat la pomi roditori, în locuri curate din gospodărie, spre a nu
se pierde sporul casei).
Sub semnul sfânt al sărbătorii
Aşa cum deja am notat, noaptea Învierii, ca şi cea dintâi zi a Sfintelor
Paşti, sunt puternic marcate de comportamentul religios al oamenilor ce
retrăiesc, moment cu moment, Patimile Mântuitorului, încercând, fiecare
după înţelegerea şi puterile sale, să fie vrednic de minunea săvârşită.
Sărbătoare definitorie pentru creştinism, aceasta mai poartă însă şi alte
semnificaţii ce o raportează la ritmurile cosmice de reînnoire a naturii, de
biruinţă deplină a luminii solare, de împăcare şi armonie.
Toate aceste valenţe recunoscute au generat în civilizaţia tradiţională
românească un comportament îndătinat pus sub semnul buneicuviinţe
ceremoniale. Strânsul mâinilor şi îmbrăţişările frăţeşti din timpul slujbei,
masa familială şi vizitele subliniate de schimbul de bucate consfinţite
(„umblarea cu pasca şi ouăle roşii” pe la rude), ospeţele comunitare din
curtea bisericii („prânzul Paştilor” şi „mesele împăcării” ce reunesc toţi fiii
satului), ca şi o serie de alte practici şi tradiţii laice, capătă semnificaţii
profunde de împărtăşire din duhul sfânt şi bucuria sărbătorii ce au darul
să consolideze relaţiile familiale şi comunitare.
Desigur că o seamă de datini au fost uitate, mai cu seamă cele ce ţineau
de o altă viziune asupra formelor de divertisment precum: întrecerile şi
jocurile tinerilor, „ciocnitul ouălor roşii pe luate”, „bătutul toacei” care
alunga vremea rea şi făcea să rodească semnăturile ori „datul în
scrânciob” care determina creşterea inului şi a cânepei. Acestora li se
adaugă însă altele desfăşurate în Săptămâna Luminată perpetuarea lor
fiind datorată înscrierii într-o configuraţie festivă mai amplă. Aşadar, ele
nu aparţin calendarului cultic propriu-zis, ci doar s-au lăsat angrenate în
acesta păstrându-şi rosturile primare legate de cultul strămoşilor şi de cel
al vegetaţiei, de ocupaţiile tradiţionale sau de iniţierea premaritală a
tinerilor.
„Udatul” sau „stropitul fetelor” este o veche practică magică ce a căpătat
de-a lungul timpului accente augurale şi mai apoi ludice. Practica
„udatului fetelor” la fântână sau chiar la apă curgătoare este prezentă cu

166
aceleaşi semnificaţii şi la alte sărbători de peste an (Sfântul Ioan
Botezătorul, Sfântul Gheorghe). În forma ei rustică, tradiţională, aceasta
a mai păstrat o vreme semnificaţiile iniţiale de purificare şi de stimulare a
vigorii, sănătăţii şi fecundităţii datorită prezenţei apei, pentru ca mai apoi,
într-un gest curtenitor, tinerii să-i substituie acesteia parfumul, răspândit
cu delicateţe „dintr-un şipuşor”. Astăzi, cea de-a doua zi de Paşti este
marcată mai ales în Transilvania de această tradiţie, ea constituind, de
fapt, un pretext pentru confirmarea unor relaţii de prietenie sau de
rudenie, dar mai ales pentru configurarea simbolică a unor opţiuni
matrimoniale. Este înainte de toate un prilej de întâlnire şi de distracţie,
de schimb de daruri şi de urări, precum şi o prelungire a ospeţelor
sărbătoreşti.
Cu toate că viaţa tradiţională a satelor şi mai cu seamă ocupaţia de bază
a oamenilor, agricultura, au fost supuse în ultimul secol unor transformări
profunde şi ireversibile, unele zone mai conservatoare au păstrat până în
zilele noastre „sărbătoarea plugarului”. Variante spectaculoase având
componente rituale ce amintesc rolul covârşitor de important deţinut de
ceata de feciori în viaţa satului de altădată mai pot fi văzute şi astăzi în
Ţara Oltului, în Ţinutul Năsăudului şi în Maramureş. Denumirea lor
dezvăluie tocmai acele elemente care le definesc sub aspect zonal sau
local conferindu-le funcţii suplimentare, pe lângă aceea de celebrare a
celui mai harnic agricultor.
Obiceiurile numite „Plugarul” (în Ţara Oltului), „Tânjaua” (în Maramureş),
„Udătoriul”, „Teleguţa” şi „Căruţul” (în zonele Lăpuş şi Chioar) au acelaşi
scenariu ritual-ceremonial: cel ce a ieşit cel dintâi la arat este înştiinţat de
trimişii satului care au supravegheat hotarele ţarinile în primele zile ale
lui martie că „va fi udat Plugar”. A doua zi, îmbrăcat în costum de
sărbătoare, împodobit cu holdă verde sau cu ramuri tinere, feciorul ales
este purtat pe umeri de ceilalţi, apoi pus pe o grapă (ori pe teleaga
plugului) împodobită şi aceasta cu panglici, ştergare ţesute şi crengi de
mesteacăn şi condus la râu unde, după ce rosteşte o rugăciune de
mulţumire şi pentru sporul întregului sat, este stropit din belşug. Pentru a
pune la încercare destoinicia tinerilor, Plugarul recurge adesea la tertipuri
ce sporesc voia-bună a adunării: fuge, prefăcându-se că refuză onoarea
ce i se pregăteşte, desface plugul şi ascunde din componentele acestuia
pretextând că, dacă „feciorii nu vor fi în stare să-l dreagă şi să-l facă să
umble”, obiceiul nu poate avea loc sau declanşează lungi negocieri
privind răscumpărarea cu vinars a udării sale la râu. Aproape complet
desacralizat, perceput, totuşi, ca fast şi stimulativ şi păstrând vagi

167
 amintiri ale rosturilor rituale de odinioară ce făceau din cel mai vrednic
plugar un simbol şi un protector al comunităţii, obiceiul amintit se
desfăşoară astăzi ca spectacol ce-i mai atrage, totuşi, pe oameni datorită
îmbinării solemnităţii cu gluma, cât şi aspectului de fapt arhaic învestit cu
forţe stimulatoare şi înveşmântat într-un strai prin excelenţă festiv.
Varianta păstrată până în zilele noastre în Mocod (judeţul Bistriţa-
Năsăud) sub numele de „Alegerea craiului” sau „Bricelatul” dovedeşte
mai mult ca oricare că acest obicei era patronat - odinioară exclusiv - de
junii satelor, întocmai ca şi colindatul de Crăciun şi tradiţiile de Anul Nou.
Cel ale cărui ţinută morală, calităţi fizice şi prestigiu sunt până într-atât
de mult apreciate încât se dovedeşte a fi singurul ce se poate impune
autoritar ca model pentru întreg satul - „cel mai destoinic fecior” - este
„ridicat Crai” chiar în ziua de Paşti. El se înconjoară de „feciori de
încredere şi de cuvânt”, cei care au supravegheat comportamentul
tovarăşilor lor de generaţie de-a lungul întregului post şi se dovedesc a
fi, fără părtinire, judecătorii acestora. După oficierea slujbei din a doua zi
de Paşti, se vesteşte din turla clopotniţei „Crai nou în ţară!” chemând tot
satul la „judecata Craiului”. După ce sunt enunţate toate greşelile
tinerilor, Craiul împarte „cu dreptate” pedepsele care constau în lovituri la
tălpi cu „bricela” (un băţ din lemn dur, cu muchii, asemănător maiului).
Acestea sunt proporţionale cu gravitatea încălcării normelor tradiţionale
de comportament: cele mai aspre „sunt împărţite” pentru nerespectarea
postului (mâncatul de dulce, consumul băuturilor alcoolice, participarea
la petreceri, vizitarea drăguţelor), altele sancţionează delăsarea,
nepriceperea sau neglijenţa şi lipsa de respect faţă de cei vârstnici. Cu
toate că tratamentul aplicat este pe cât de dureros, pe atât de umilitor,
nimeni nu i se poate sustrage, aceasta slujind drept exemplu pentru toţi
tinerii şi constituind, totodată, o reminiscenţă a timpurilor când forţa
coercitivă şi punitivă a căpeteniei junilor rivaliza cu cea a celorlalţi aleşi ai
comunităţii însărcinaţi să vegheze asupra ordinii, echilibrului şi armoniei.
Ca şi în cazul celorlalte variante locale sau zonale prezentate mai sus,
„Alegerea craiului” se încheie cu o petrecere a tineretului, cea dintâi
după o lungă perioadă de restricţii, susţinută în principal de „cinstea
Craiului”, adică de cheltuiala pe care noua lui funcţie socială o impune.
În Şchei, se păstrează de mai bine de un secol şi jumătate tradiţia Junilor
Braşovului, organizaţie întemeiată pe instituţia tradiţională a cetei de
tineri necăsătoriţi, căreia i s-au conferit de-a lungul timpului valenţe şi
funcţii iniţiatice şi militare. Cu toate acestea, junii păstrează şi o seamă
de atribute tradiţionale pe care le regăsim în toate provinciile româneşti:

168
îndeplinirea unor rituri de fertilitate şi augurale, punerea în valoare a
calităţilor membrilor grupului, organizarea petrecerilor în contextul
sărbătorilor pascale. Spre deosebire de alte forme de organizare a
tineretului, Junii Braşovului au o foarte riguroasă ierarhie bazată pe un
model militar. Ei se constituie în şapte grupuri - junii tineri, cei bătrâni,
curcanii, dorobanţii, braşovechenii, roşiorii şi albiorii - ce se disting prin
ţinute vestimentare distincte, dar şi printr-o serie de gesturi şi acte în
care se îmbină spectaculosul conferit de momentul festiv, cu o
solemnitate aparte datorată semnificaţiilor profunde de afirmare a
spiritului românesc.
La Bunavestire, ei se adună în locul numit Pietrele lui Solomon, pentru a-
şi alege conducătorii (vătaful, armaşul mare şi cel mic, sutaşii şi stegarii),
pentru ca de Florii să-şi facă prima apariţie publică la slujba religioasă
oficiată în memoria junilor plecaţi în lumea drepţilor:
În ziua de Paşti, junii se adună la casele conducătorilor lor la un ospăţ cu
alimentele pascale consacrate: ouă roşii, cozonac şi vin. Momente
ceremoniale care se desfăşoară la troiţa ridicată de-a lungul vremii de
fiecare grup atrag mulţime de privitori dintre care unii se încumetă „să se
pună cu junii”, adică să se întreacă în „aruncarea buzduganului” şi să se
prindă în „hora junilor”.
În ziua următoare, junii, cu pălăriile împodobite cu tricolor şi purtând flori
de primăvară la rever, pornesc, însoţiţi de muzicanţi, „cu stropitul”, mai
întâi la conducătorii celorlalte grupuri, apoi, la casele cu fete de măritat,
care îi aşteaptă cu bucate şi îi împodobesc tot cu flori de primăvară.
În Săptămâna Luminată, junii tineri se adună în piaţa centrală a Şcheilor
pentru „datul în ţol”, probă obligatorie de curaj şi semn de consacrare
pentru conducători şi pentru cei admişi întâia oară în grup şi prilej de
amuzament pentru privitori.
Cel mai de seamă moment este însă Duminica Tomei în care are loc
parada călare a tuturor junilor şi „coborârea în Cetate”, componentă
adăugată recent, ce atrage sute de vizitatori pe străzile Braşovului. Alaiul
strălucitor al junilor este riguros alcătuit pentru a pune în valoare ierarhia
celor şapte grupuri dar şi pe cea din interiorul fiecăruia în parte. În
costumele lor ce amintesc fie de cel purtat odinioară de românii din acest
cartier braşovean, fie de uniformele militare ale regimentelor participante
la Războiul pentru Independenţă, junii străbat în zori străzile Şcheiului,
se grupează în faţa bisericii Sfântul Nicolae, apoi, cu steagurile fluturând,
într-o ordine perfectă, intonând imnuri patriotice, ei descind în inima
Braşovului, în uralele sutelor de privitori. Din loc în loc, la un semn al

169
 vătafului şi celor doi armaşi, junii îşi strunesc voiniceşte caii şi adresează
mulţimii salutul creştin consacrat: „Hristos a-nviat!” primind răspunsul
„Adevărat a-nviat!”. Este un spectacol grandios, greu de descris în
cuvinte, ce nu poate fi savurat decât dacă este trăit pe viu în prima
duminică de după Paşti în vechea cetate a Braşovului şi mai apoi în
Şchei, urcând la monumentul Mureşenilor de la biserica Sfintei
Parascheva, împreună cu junii tineri şi, în sfârşit, la Pietrele lui Solomon,
unde are loc „petrecerea junilor”.
Săptămâni în alb şi negru
Cea dintâi săptămână de după Învierea Domnului este pusă în mod
evident sub semnul înnoirii şi luminii: cei ce mor în zilele acestea merg
drept în Rai, fără de judecată, pentru că le este deschisă şi luminată
calea. Se inaugurează sau se continuă cicluri de trei până la nouă zile
socotite ca fiind „mânioase”, de aceea sunt respectate prin amânarea
anumitor activităţi casnice. Denumirile lor - Marţile Oloage, Joile
Domneşti (Joierelele sau Joile Verzi) şi Vinerile Scumpe - indică
vechimea şi apartenenţa lor la un alt calendar decât cel religios, întrucât
configuraţia le este justificată nu de consacrarea prin sărbătoare, ci de
anumite caracteristici meteorologice.
Astfel, trei sau nouă marţi după Paşti (ciclu inaugurat de Marţea Albă)
„se ţineau pentru necazuri şi primejdii”, împotriva trăsnetelor, gerului şi
grindinei, dar şi contra anumitor boli (ologeala, „pârleala” sau pelagra,
infecţiile cauzate de răni). Totuşi, prima dintre acestea este socotită o „zi
luminată”, ca şi întreaga săptămână căreia îi aparţine. Următoarea,
Sfânta Mercurie, este favorabilă muncilor câmpului, dar şi celor feminine
de curăţire şi protejare a casei fiind numită Nunta şoarecilor... „Joile de
după Paşti s-au păstrat din bătrâni din cauza ploilor prea mari; dacă
cineva iese cu plugul la arat, dacă merge la prăşit sau munceşte orice la
câmp, acea muncă va fi bătută de piatră.” Nesocotirea celor şapte sau
nouă joi de după Paşti aduce pedepse colective: nu doar cel ce le
încalcă are parte de pagube, ci şi consătenii lui, conform concepţiei
tradiţionale că fiecare om este o parte inseparabilă a comunităţii căreia îi
aparţine. În satele mehedinţene, are loc ritualul „slobozirii apelor pentru
morţi” care are ca protagonişti copiii. După ce au cărat patruzeci şi patru
de găleţi de apă de la fântână menite unei persoane decedate, ei iau ca
martori luminătorii cerului că au înfăptuit acest lucru „de sufletul” acesteia
şi o vestesc prin lumini lăsate să plutească pe apă că „i s-a slobozit
izvorul” [22].
De altfel, vinerea de după Paşti este pusă sub simbolistica magic

170
purificatoare a apei numindu-se Izvorul Tămăduirii. Ca şi la Bobotează,
în această zi se crede că toate apele sunt sfinţite şi au puteri
miraculoase de vindecare. Forţa redutabilă a acestei zile se datoreşte,
conform credinţelor populare, prezenţei lui Iisus şi a Maicii Sale printre
oameni: „Izvorul Tămăduirii a fost locul care, binecuvântat de Domnul
Iisus, a vindecat pe mulţi bolnavi.”; „Maica Domnului în apropiere de
Ierusalim a făcut un puţ.”; „Se spune că din lacrimile Maicii Domnului
picate pe pământ au ieşit mai în toate părţile izvoare făcătoare de
minuni...” [16]. Acum „se destupă izvoarele ca să aibă oamenii apă” şi
„începe cursul ploilor”, „se slobozesc izvoarele morţilor” şi cel al
belşugului gospodăriei, de aceea se curăţă fântânile şi se împrospătează
cu busuiocul şi hreanul sfinţite la Paşti, se sfinţeşte apă în biserică
pentru cei neputincioşi, se fac slujbe şi procesiuni pentru protejarea
holdelor, animalele sunt stropite cu apă „ca să facă rod mult”, iar fetele
se spală în zori cu rouă „ca să fie alese şi văzute” (remarcate) de
semenii lor. Cum apa nu este doar izvorul vieţii şi substanţă magică prin
excelenţă, ci şi calea pe care sufletele trec în lumea de dincolo, bătrânii
cinstesc această vinere pentru că este întruchipată de o sfântă care îi
călăuzeşte, mijlocind, totodată, pe lângă Dumnezeu intrarea sufletului lor
în Rai.
De altfel, cu toate că este o parte integrantă a Săptămânii Luminate,
sărbătoarea aceasta, urmată de altele două - Sâmbăta şi Duminica
Tomei - se află sub semnul morţii, ca şi întreaga săptămână a doua:
Săptămâna Neagră sau Săptămâna Negrilor. Se deschide acum un ciclu
al sâmbetelor nefaste, generatoare de „boale urâte”, sărăcie şi
infertilitate şi dominate de întuneric: „Tot ce se naşte în această
Săptămână Neagră va muri.”; „Nu se fac pomeni căci se înnegresc
colacii.”; „Cine lucrează se înnegreşte peste vară sau i se face totul
negru înainte (i se strică vederea), iar când vor muri, vor merge prin
întuneric către Iad.”; „Nu se pun cloşti ca să scoată pui, căci nu scoate
nici unul, deoarece ouăle se înnegresc” [22].
Paştile Mici sau Paştile Morţilor este o zi ce pare să prelungească
sărbătoarea creştină înlesnind comunicarea între lumea de aici şi lumea
de dincolo. Acum se fac pomeni pentru morţii uitaţi ale căror suflete se
eliberează pentru un scurt răgaz. Denumirea de Paştile Blajinilor
(Rohmanilor) ascunde însă un alt filon mitic legat de configuraţia Lumii:
din împărăţia lor îndepărtată, ei veghează asupra oamenilor, postesc şi
se roagă pentru ei, trăind într-o desăvârşită curăţenie şi, pentru că sunt
nişte fiinţe foarte mici şi sfioase, aşteaptă la o săptămână după Paşti

171
 ofrandele lor din care se vor înfrupta, ajungându-le pentru întregul an.
Cojile de ouă roşii lăsate să plutească pe ape le vestesc sărbătoarea,
altminteri n-ar avea nicicum măsura timpului; dintr-un singur ou se satură
doisprezece blajini, urmând ca apoi, mulţumiţi de ceea ce au primit, să-şi
continue în împărăţia lor neştiută viaţa de pustnici evlavioşi şi ascunşi.
Tradiţii răspândite şi la slavii nordici plasează lumea blajinilor
(rohmanilor) într-o „ţară îndepărtată, păgânească”, „într-o pustietate
foarte mare de pe ţărmul mării”, „lângă apele cele mari, în care se
revarsă toate râurile” sau chiar „în hotar cu Raiul, acolo unde totdeauna
e cald” [16]. De-a lungul timpului, folcloriştii au încercat să găsească
sursa acestor legende pentru a lămuri prezenţa spiritelor benefice în
credinţele şi practicile rituale, apelând la circulaţia unor informaţii orale
sau scrise încă din Antichitate, ca şi la interferenţele culturale, dat fiind
că despre blajini se vorbeşte mai ales în câteva zone multietnice
(Maramureş, Bucovina, Dobrogea). Chiar dacă aceste interpretări nu
sunt pe deplin convingătoare, un fapt este evident: fiinţele mărunte atât
de apropiate de divinitate au devenit, în accepţiunea populară, ipostaze
benefic protectoare ale strămoşilor care veghează asupra sporului,
armoniei şi păstrării credinţei pământenilor.
Înfăţişat ca „o fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un june frumos
care umblă prin lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele”, Mătcălăul sau
„fratele mai mic al Paştelui” este un patron al tinerilor, al prieteniei
credincioase, iubirii şi armoniei, căruia îi este dedicată prima sau a doua
zi de după Duminica Tomei. Sub semnul acestui personaj, ca şi sub cel
al Sântoaderului şi Dragobetelui, se săvârşeau - într-o bună parte a
Banatului, în sud-vestul Olteniei şi în zona dunăreană a Munteniei -
practicile de înfrăţire simbolică. Ritualul implica prepararea unei pâini
(turtă, pogace sau azimă) care după ce era stropită cu vin, se tăia în
cruce cu un ban de argint şi se consuma cu ouă sfinţite de la Paşti.
Fiecare dintre cei ce „se prindeau fârtaţi” (surate sau mătcuţe) primea un
crâmpei din moneda de argint pe care trebuia să-l păstreze - sub
jurământ - până la moarte, căci „Cine pierde bucăţica cea de ban, pe
aceea Sânpetru nu o va primi în Rai, căci şi-a călcat credinţa de la
însurăţire” [16]. Mătcălăul aduce astfel un plus de echilibru, de lumină şi
strălucire săptămânii a doua de după Paşti înscriind această zi între cele
de bucurie a tineretului, de întâmpinare a primăverii şi de instaurare a
armoniei. Relaţiile instituite în acest moment aveau, după cum am arătat,
o mare durabilitate: „mai tare ca cea de sânge” ea contribuind la
consolidarea comunităţii şi la perpetuarea acesteia.

172
Gheorghe, sfântul purtător de biruinţă
Prestigiul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este de-a dreptul
impresionant atât în ţările ortodoxe, cât şi în cele catolice. Acest fapt se
datoreşte întâi de toate calităţii lui de martir militar ceea ce a făcut să fie
declarat încă acum o mie de ani patronul cavalerilor cruciaţi şi mai apoi,
protector al unor eroi ai creştinătăţii între care Richard Inimă de Leu al
Angliei şi Ştefan cel Mare al Moldovei. Pe de altă parte, viaţa sa
exemplară, minunile despre care se spune că le-a săvârşit, dar mai ales
martiriul său l-au consacrat pe Sfântul Gheorghe ca pe unul dintre cei
mai de seamă slujitori ai lui Iisus Hristos.
Tradiţia bisericească spune că acest „minunat ostaş al Domnului” s-a
născut în Capadochia din părinţi creştini de neam bun, tatăl său fiind
general în armata romană; el însuşi a devenit de foarte tânăr „tribun
peste ostaşi”, iar mai apoi, distingându-se prin fapte vitejeşti, a căpătat
de la împăratul Diocletian „dregătoria de comit şi voievod”. Atunci când
împăratul a pornit prigoana împotriva creştinilor, Gheorghe şi-a mărturisit
credinţa în Adevăratul Dumnezeu, fapt pentru care a fost întemniţat şi
torturat. Torturile nu au lăsat, spre uimirea tuturor, nicio urmă pe trupul
martirului, ba mai mult, el a spus tuturor că, atâta vreme cât cugetul şi
sufletul său vor fi stăpânite de credinţă, nimic din ceea ce însemnă
pentru ceilalţi durere nu-l va atinge: „Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă,
decât eu fiind muncit!”, i-a spus Gheorghe împăratului roman [33].
Povestea sacră a vieţii lui mai spune că atâta vreme cât a fost întemniţat,
un înger în chip de tânăr preafrumos” a coborât alături rostind cu glas
profund: „Bucură-te, sunt cu tine!” şi că acesta nu l-a părăsit nicio clipă,
astfel încât nimeni nu cuteza să se apropie de el. Prin felul neşovăielnic
în care acest oştean creştin a primit persecuţiile şi schingiuirile poruncite
de împărat explicându-le că acestea nu-i pot clinti credinţa întrucât doar
trupul, nu şi sufletul îi este atins de instrumentele torturii, el a făcut ca
mulţi alţii să mărturisească întru Hristos. Între aceştia, spre marea mânie
a lui Diocleţian, au fost însăşi împărăteasa Alexandra, dregătorii
Protoleon şi Anatolie şi chiar vrăjitorul Athanasie căruia îi ceruse să-l
otrăvească pe martir.
O seamă dintre minunile Sfântului Mare Mucenic Gheorghe au avut un
ecou puternic în conştiinţa oamenilor, fiind păstrate ca mărturii ale trecerii
lui prin lume şi contribuind la configurarea imaginii lui de biruitor asupra
întunericului şi morţii. El este reprezentat în iconografie ca „ucigătorul
fiarei din cetatea Viritului”, faptă care, deşi se încadrează în arhetipul
străvechilor eroi întemeietori şi civilizatori, având totodată şi componente

173
 fabuloase, înscrie destinul sfântului între cei ce au adus o contribuţie
hotărâtoare la impunerea creştinismului: „Şi atunci fiara înfricoşătoare a
ieşit din lac şi se apropia de prada sa să o mănânce. Iar fecioara a
strigat cu mare glas rugându-l pe acel necunoscut să-şi salveze viaţa şi
să fugă. Dar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu semnul crucii şi a
chemat pe Domnul şi a zis <În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh!> şi s-a repezit cu suliţa asupra fiarei. Şi a lovit-o în gâtlej şi rănind-
o, a culcat-o la pământ, iar calul călca pe fiară cu picioarele.
După aceea Sfântul Gheorghe a poruncit fecioarei să lege fiara cu brâul
şi să o ducă în cetate ca pe un câine. Iar poporul văzând fiara fugea de
frică. Apoi Sfântul Gheorghe le-a spus să creadă în Iisus Hristos Cel
Care l-a trimis la ei să-i scape de fiară, şi a ucis fiara cu sabia în mijlocul
cetăţii. Iar oamenii au tras trupul fiarei afară din cetate şi l-au ars cu foc.
Atunci împăratul şi tot poporul din acea cetate au crezut în Hristos şi au
primit Sfântul Botez. Şi erau 25.000 de bărbaţi în afară de femei şi copii”
[16].
Aura miraculoasă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se completează
cu alte fapte prin care el se defineşte ca biruitor al morţii însăşi (a înviat,
sub ochii uimiţi ai împăratului Diocleţian şi a întregii sale curţi, un om ce
fusese crucificat şi a redat plebeului Glicherie animalul de povară ce
tocmai se prăbuşise fără răsuflare), dar şi ca erou justiţiar, apărător al
celor năpăstuiţi pe nedrept şi călăuzitor spre bine, dreptate şi adevăr al
celor încercaţi de tentaţia păcatului [33].
Majoritatea acestor fapte îşi află reflectări interesante şi în tradiţiile
populare româneşti: Sân-Georgiul, ipostază populară a sfântului creştin,
este stăpânitorul vremii calde, „sfântul cel mai mare peste câmpuri”,
„înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor”, cel ce înfrânge
vrăjitoarele şi le zădărniceşte actele magice, în special pe cele de luare a
manei laptelui, protejând astfel cirezile şi turmele, cel ce arată aleşilor
comorile, smulgându-le de la diavol, chezaşul tuturor tocmelilor şi
patronul tinerilor şi al armoniei familiale [25].
Conform legendelor şi povestirilor apocrife româneşti, Sângiorzul sau
Sân-Georgiul deţine o serie de atribute dictate de plasarea sărbătorii la
cumpăna primăverii şi de integrarea ei în calendarele ocupaţionale:
„Sfântul Gheorghe, când aleargă cu calul său împrejurul pământului,
iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara
vine” [16]. Consemnările folcloriştilor din secolele trecute îi atestă
calitatea de străjer al timpului oamenii satelor de odinioară socotind că-i
fusese atribuită prin intervenţie divină: „Văzând Dumnezeu că neamul

174
creştinesc dă cinste cuvenită acestor doi sfinţi mucenici şi că ziua
serbării şi aducerii-aminte de faptele şi virtuţile lor creştineşti au pus-o: a
celui dintâi în capul primăverii, iar a celui de al doilea la sfârşitul toamnei,
ca să se uşoare pe sine de o sarcină de o parte, iar de altă parte, ca să
le deie şi lor cinste, le-a zis: <Iacă de acuma vă încredinţez vouă cheile
vremii, şi la porunca mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu,
vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor!> Sfinţii
au primit cu mulţămită cheile şi au plecat unul în dreapta, altul în stânga,
depărtându-se de locul lor. /.../ Şi Sân-Georgiu şi Sî-Medru, la rândul lor,
poartă cheile tot cu sine, la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din uşile
vremii şi să se joace cu vremea cum îi place.”; „Între ei ar exista un
legământ pe viaţă şi pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe data
de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz. Aceeaşi soartă o va avea
şi Sâmedru dacă în ziua de 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe
arbori” [16].
Multitudinea de credinţe şi practici magice se grupează de-a lungul unui
ciclu festiv de trei zile: Mânicătoarea (ajunul sau noaptea de veghe a
sărbătorii), Sângiorzul şi Calul lui Sfântului Gheorghe (zi numită în
Mehedinţi, Poitra lui Sfântul Gheorghe şi socotită ca fiind cea mai
însemnată şi mai mânioasă). O serie de acte magice generale au ca
scop, ca şi la alte sărbători mari de peste an, asigurarea protecţiei
magice a gospodăriei, oamenilor, semănăturilor şi animalelor, sporirea
belşugului casnic, stimularea vitalităţii şi atragerea forţelor benefice.
Apa, focul şi ramurile verzi sunt prezenţe purificatoare, apotropaice şi
stimulatoare, adevărate embleme ale Sfântului Gheorghe în ipostaza sa
populară. „Până nu răsare soarele oamenii se scaldă în acea zi întâia
oară în apă curgătoare, spre a fi sănătoşi tot anul şi pentru spălarea
tuturor relelor”; „... fetele se spală pe faţă cu rouă pentru a fi mai
frumoase şi mai atrăgătoare”; „Băieţii le udă pe fete ca să nu se apropie
de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în
strigoaice”; „... feciorii ţipă (aruncă) în apă pe cel ce a ieşit mai întâi cu
plugul în primăvara aceea” „... se scot budăile (putineiele de lapte) la
pârâu, ca să se prindă smântână multă peste an” - impuneau tradiţiile
săteşti de odinioară, subliniind astfel virtuţile excepţionale pe care le
căpăta apa în această zi [22]. Din această perspectivă, Sângiorzul se
înscrie între sărbătorile ce consacră acest element vital ca având
puternice forţe magice profilactice şi curative. Preluat şi revalorizat de
creştinism, îl regăsim cu funcţii similare în riturile ecleziastice de la
Bobotează, Haralambie de Ciumă, Joia şi Vinerea Mare, Izvorul

175
 Tămăduirii şi Rusalii.
La rândul lui, focul, element ce se constituie într-o proiecţie simbolică a
soarelui, deţinător şi el al aceloraşi valenţe asupra cărora însă primează
ideea de cunoaştere şi de izbândă, este prezent în ipostaze diferite în
noaptea de Mânicătoare: lumânările aprinse ce se pun pe fântâni pentru
a ţine departe duhurile rele, fumigaţiile făcute de bărbaţi în livezi şi vii
pentru alungarea gâzelor dăunătoare, „focul viu”, aprins după metode
arhaice (prin frecarea a două beţe) şi menţinut astfel tot anul „pentru
noroc şi pentru ca nimic rău să nu se poată apropia de casă” şi, în fine,
„arderea comorilor” (atât a celor „curate, cu bani buni”, cât şi a celor
ascunse prin invocarea necuratului), semn ce poate fi văzut de oricine,
dar numai celor predestinaţi, celor cu inimă curată ori înzestraţi cu
instrumente magice le este dat să intre în posesia lor.
Ca şi alte sărbători de primăvară şi vară, această zi beneficiază şi de
embleme vegetale, toate cu pronunţat rol magic. Creanga de răchită
binecuvântată în biserică se arborează la porţi şi streşini pentru că este
„pomul lui Sân-Georgiu”, rugul sau măceşul agăţat la staule şi grajduri,
ca şi plantele aromatice, leuşteanul şi usturoiul, îndepărtează
„strigoaicele de mană” [25]. Totodată, acestea din urmă sunt ingrediente
magice ale unor preparate care pot vindeca, peste an, vitele bolnave.
Fiindcă era percepută ca o perioadă fastă, pusă sub semnul revitalizării,
„babele ştiutoare” culegeau „buruieni de leac”, iar fetele care voiau să-şi
facă vrăji de dragoste, mătrăgună şi năvalnic şi semănau busuioc, pe
care îl udau cu gura şi îl descântau. Urzica, această plantă umilă, numită
şi „buruiana lui Mart” din care, pentru a-şi împrospăta forţele, oamenii
trebuie să guste primăvara în Postul Mare, juca şi ea un rol deosebit în
ziua de Sângiorz când devenea „sprinten şi iute, harnic şi îndemânatic la
lucru în decursul întregului an” numai acela care se lăsa urzicat.
Îndeplinirea acestui act magic revenea grupurilor de tineri, fapt ce ne
poartă cu gândul la violenţa rituală a mascaţilor din prag de An Nou
calendaristic sau agrar.
De-a lungul timpului, tradiţiilor pe care le-am prezentat mai sus li s-au
acordat sensuri, explicaţii şi origini creştine fiind toate subsumate
patronului acestui ciclu festiv. Astfel, încărcătura magică a nopţii
Mânicătoarei ce conferă substanţelor şi plantelor o forţă redutabilă, iar
actelor rituale, o eficienţă garantată este pusă pe seama faptului că,
învingând balaurul (scorpia) din Virit, mucenicul a învins Răul însuşi şi a
luat în stăpânire puterile lui vrăjitoreşti, iar atributele sale de protector al
animalelor şi patron al ciobanilor se datoresc minunilor săvârşite.

176
În ţinuturile pastorale, acestea sunt puse tot pe seama unui eveniment
petrecut într-un timp mitic, exemplar: „Se pun la uşile grajdurilor,
pătulelor, coşarelor, crăci verzi de pom spre aducerea aminte că Sfântul
Gheorghe şi dracul au mers cu caprele în noaptea aceea. Sfântul
Gheorghe umbla cu oile şi dracul cu caprele. Ei se certau mereu între
dânşii, pentru că dracul avea turme mari de capre. După multă vorbă,
Dumnezeu le-a blagoslovit şi s-au amestecat cu oile, şi astfel Dumnezeu
l-a înşelat pe dracul şi i-a luat caprele. Dracul a întrebat pe Dumnezeu:
<Dar eu, Doamne, ce iau?> Dumnezeu i-a zis: <Să iei trosnetul
picioarelor de la capre!> De aceea trosnesc picioarele caprelor când
merg pe drum” [3].
Importanţa acordată în calendarul pastoral îi conferă valenţele unui an
nou: se scot turmele la păscut, se îndeplinesc acte cu semnificaţii
practice („Măsurişul oilor” şi „Alesul” sau „Ruptul sterpelor”), dar şi
rituale, de protecţie şi stimulare („Năproorul”, stropirea rituală a
oamenilor şi animalelor), se tocmesc păstorii, se încheie contracte şi se
citesc semnele meteorologice. În Maramureş, Oaş şi Hunedoara, ca şi în
zonele montane ale Olteniei, „Măsurişul” sau „Sâmbra oilor” are aspectul
unei sărbători câmpeneşti: oile şi vasele de mulsoare sunt împodobite cu
flori de primăvară şi verdeaţă, laptele este lăsat să treacă printr-un colac
de pâine nedospită pentru a asigura animalelor sporul şi protecţia
magică dorite, apoi urmează petrecerea cu bucate tradiţionale şi băutură
de la care sunt nelipsiţi şi muzicanţii [22].
În câteva zone, precum Alba, Sălaj şi în sudul Câmpiei Transilvaniei, se
mai păstrează o tradiţie cu aspect de carnaval bucolic ce a avut
odinioară rosturi de stimulare a fertilităţii. „Păpăluga” („Păpăluhăra”),
„Goţoii” sau „Burduhoasa” sunt numele locale pe care le poartă
costumele şi măştile vegetale spectaculoase ce par să reînvie
reprezentări simbolice ale zeilor vegetaţiei şi fecundităţii. În ciuda
simplităţii alcătuirii lor (crengi şi frunze prinse direct pe haine sau conuri
mobile de nuiele şi crengi sub care se ascunde un fecior care îi dă astfel
mişcare), acestea impresionează prin dimensiuni şi prin atracţia magică
a materiei vii, devenită un fel de înveliş simbolic al omului ori un spirit
straniu al anotimpului abia sosit [20].
O anume taină, ce aminteşte de riturile de iniţiere, planează asupra
pregătirii pe plaiuri şi în poieni de munte şi coborârii, de acolo, printre
oameni, a acestor plăsmuiri verzi. Ceata de feciori pleacă înainte de
revărsatul zorilor într-un loc doar de ei ştiut unde, nevăzuţi de nimeni, îşi
pregătesc fermecătorul lor strai vegetal. Ei coboară apoi către amiază,

177
 când petrecerea Sângiorzului este în toi, făcând o larmă asurzitoare, ca
să alunge „hoaţele de mană” dar şi spre a spori veselia întregii adunări.
Credinţele spun că purtătorii măştilor de frunze trebuie udaţi din belşug,
ceea ce înseamnă că mai sunt încă socotiţi emisari ai ploilor şi
stimulatori ai lactaţiei [17]. Sărbătoarea tradiţională atât de bogată în
obiceiuri a Sfântului Gheorghe se defineşte între celelalte de peste an ca
una cu foarte vechi semnificaţii legate de cultul vegetaţional şi de biruinţa
definitivă a soarelui asupra încremenirii iernii, un prag ce poartă toate
valorile simbolice ale trecerii către vară. Multiplele componente magice şi
rituale ce îi sunt ataşate au, aşa cum am văzut, un impresionant strat
mitologic în care unii folclorişti au văzut reminiscenţe ale sărbătorii antice
romane Palilia, ciclu festiv prin care se celebra exuberanţa naturii.
Întreaga poveste a vieţii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe îl consacră
drept un personaj de sorginte divină ce întruchipează speranţa, tinereţea
victorioasă şi împlinirea, ceea ce a făcut posibilă păstrarea atâtor
semnificaţii evident precreştine ale sărbătorii sale.
Am integrat aici zilele Sângeorzului întrucât, fie că se plasează în cursul
Postului Mare, fie că sunt celebrate după Paşti, ele sunt întotdeauna
incluse în ciclul pascal. Cele şapte săptămâni ce succed marea
sărbătoare creştină a Învierii Domnului se vor încheia cu altele două -
Înălţarea la Ceruri sau Ispasul şi Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile -
ce străjuiesc, la rândul lor, anotimpul cald. Importanţa şi vechimea lor
sunt subliniate de multitudinea de componente religioase şi magico-
rituale, concretizate în datini şi obiceiuri încă viguroase, fundamentate pe
reprezentări mitice pe cât de complexe, pe atât de redutabile.

178
 Colaci de pomenire (© Mădălina Drăghici-Balica)

Cuc din carnavalul de Lăsatul Secului, Brăneşti, Ilfov, 2009

(© Narcisa Ştiucă)

179
 Oale de lapte din Dumeşti, Vaslui (© Corina Mihăescu)

Străchini din Găleşoaia, Gorj (© Corina Mihăescu)

180
Sântoader, Aluniş, Sălaj, 2012 (© Narcisa Ştiucă)

181
 Târgul sărutului, Hălmagiu, 1930 (Complexul Muzeal Arad)

Prinsul verilor și vărușelor, Fântânele, județul Sibiu

Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA

182
Scărmănatul lânii (© Corina Mihăescu)

Mărțișoare
Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA

183
 Mucenici (© Narcisa Ştiucă)

Icoană „Bunavestire”
(Al. Mihăescu)

184
Lăzăriţele din Năsturelu în Muzeul Satului din Bucureşti, 2007
(© Narcisa Ştiucă)

Colindători de Florii, Hereşti-Izvoarele, Giurgiu, 2008

(© Narcisa Ştiucă)

185
 După slujba de Joimari, Roşcani, Hunedoara, 1999 (© Narcisa Ştiucă)

186
Prohodul din Vinerea Patimilor, Colibaşi, Giurgiu, 2013
(© Narcisa Ştiucă)

187
 Tămâierniţă din Noapteşa, Mehedinţi (© Corina Mihăescu)

188
Grupul buieniţelor, Hereşti-Izvoarele, Giurgiu, 2003 (© Narcisa Ştiucă)

Icoană „Patimile Domnului

Iisus Hristos”
(Al. Mihăescu)

189
 Ouă încondeiate
Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA

190
Pâine pascală (© Narcisa Ştiucă)

191
 Plugarul, Vad, Braşov, 2009 (© Anamaria Iuga)

192
 Udătoriul, Şurdeşti, Maramureş, 2008 (© Anamaria Iuga)

June tânăr din Şcheii Braşovului, Braşov, 2012 (© Narcisa Ştiucă)

193
 Băbăluda de Sânjorz, Buru, Cluj, 2007 (© Bogdan Neagotă)

Alaiul Sângeorzului, Muncel-Câţcău, Cluj, 2010 (© Bogdan Neagotă)

194
La ceasul mulsului (© Narcisa Ştiucă)

Marcu boilor (© Narcisa Ştiucă)

195
 Constituirea stânei (© Narcisa Ştiucă)

Bărbat în port de sărbătoare din Vaţa de Sus, județul Hunedoara

(© Narcisa Ştiucă)

196
Ţest de lut (© Corina Mihăescu)

197
 Caloianul (CJCPCT Ialomiţa)

198
 CARTEA A TREIA:
ZILE CU SLAVĂ ŞI ÎMPLINIRI PENTRU RODIRE

Odată cu instalarea completă a timpului cald răgazurile de odihnă şi

prilejurile de distracţie se răresc: este toiul muncilor. Cu toate acestea,
câteva sărbători cu semnificaţie majoră punctează intervalul cuprins între
23 aprilie şi 1 septembrie, iar acestea merită toată atenţia. Cei care ştiu
despre ele că sunt doar zile onomastice în care îi sărbătoresc pe cei
numiţi Constantin ori Elena, Petru ori Pavel, Ilie, Maria sau Marina vor
afla mult mai multe, iar cei care ştiu că acest interval era punctat de
datini şi tradiţii vor desluşi semnificaţiile şi rosturile acestora într-o nouă
carte ce va închide întreg anul în cercul magic al ne-uitării.
Sărbătorile cuprinse între Sfintele Paşti şi începutul anului bisericesc
sunt caracterizate printr-o interesantă sinteză precreştin-creştină. În
viziunea populară majoritatea sunt „mânioase”, primejdioase indiferent
de locul pe care îl ocupă în calendarul religios ortodox. Semnificaţiile lor
populare sunt mai ales practice fiind repere ale unor activităţi şi operaţii
raportate la bunul mers al cultivării pământului, al creşterii animalelor şi
mai puţin la îndeletnicirile casnice feminine. Acestea se împletesc strâns
cu protejarea şi stimularea sporului casei şi mai ales cu asigurarea
sănătăţii. Edificatoare în acest sens este intervenția femeii care se
materializează în practici de protecție și ofrande, precum și în acte
menite să pună sub bune auspicii sporul casei și sănătatea familiei și să
sprijine în aceeași manieră demersul bărbatului agricultor sau păstor.
O altă caracteristică a intervalului temporal estival este gruparea în
cicluri a unor sărbători mărunte. Unele dintre ele abia dacă sunt marcate
de cruce neagră sau chiar nemarcate, altele, angrenând mai multe zile,
se constituie în unităţi înzestrate cu forţă sacră şi se plasează simetric
faţă de cele din jumătatea hibernală a anului. Aşa sunt Rusaliile,
Todorusalele şi Rusitorile, Circovii Mărinei sau Circovii de Vară (15-17
iulie sau 16-18 iulie), miez al verii pastorale și echivalenţi ai Circovilor de
Iarnă din mijlocul anotimpului rece. Şi mai interesant se dezvăluie şirul
de trei zile cunoscute drept Pârlele, inaugurat de Circovul lui Sfântul Ilie
ăl dintâi (Paliele), adică ajunul praznicului Sfântului Mare Prooroc Ilie
Tesviteanul, şi care mai apoi acoperă şi sărbătorile mărunte care îl
succed. Și acestea sunt purtătoare ale unor denumiri sugestive care
legitimizează angrenajul lor în această serie, în care vipia se revarsă

199
 peste lume dar dă în acelaşi timp şi semne că vara „s-ar călători”: Ilie-
Pălie, Opârlia, Pintelei-călătorul.
Atât cele mai mărunte, cât şi cele de mare prestigiu creştin religios,
ciclurile festive şi zilele respectate pentru anumite atribute recunoscute
pe plan zonal sau regional, toate sărbătorile verii au embleme sau
personificări cu contururi surprinzător de bine definite care au generat
tradiții orale variate și bine conservate.
La aceasta contribuie din plin fenomenul etimologiei populare care
deschide nebănuite perspective de interpretare și de construire a unei
realități sensibile menită întotdeauna să slujească drept model
convingător pentru comportamentul cotidian și pentru cel festiv. Aceasta
se concretizează în narațiuni cu nucleu mitic sau apocrif care girează
transmiterea tradiției. Astfel, despre Sfântul Mucenic Procopie (Precupul
sau Pricoche) se crede că „pricopeşte” grâul (îl ajută să se maturizeze),
dar se şi răzbună „prichindu-l” (uscând bobul fără a-i da consistenţă); în
ziua Sfântului Apostol Bartolomeu (Vârtolomeiul) „se învârtoşează”
roadele; Sfântul Mucenic Foca provoacă incendii devastatoare; Sfinții
Mucenici Chiric şi Iulita (Ciurica) le „ciuruieşte” în bătaie pe femeile care
lucrează sau pot aduce vărsat şi bube care să le „ciuruiască” pielea...
Poveştile care se țes vorbesc despre sfinți care ies din tiparele tradiției
impuse de creștinism atât prin atributele lor, care îi apropie mult de
condiția spiritelor demonice, cât și prin funcțiile care trimit la ambivalența
Sacrului. Contactul personificărilor sau patronilor zilelor verii cu muritorii
de rând care le-au nesocotit rânduielile are întotdeauna un deznodământ
negativ fiindcă se supune mecanismelor punitive ale tradiției și legilor
legendarizării. Până în zilele noastre în așezările rurale se cunosc și - la
nevoie se actualizează - narațiuni despre întâmplări trăite sau păstrate în
memoria colectivă.
Nu trebuie însă în niciun caz să alunecăm în erorile interpretative ale
unor folcloriști și să credem că toate sărbătorile erau în egală măsură
cunoscute pretutindeni și că restricțiile de muncă erau generale. De
acest regim festiv beneficiau doar praznicele împărătești și sărbătorile
purtătoare de cruce roşie în calendarul creştin ortodox. Cele la care ne
referim aici în mod global presupuneau întreruperea sau un timp redus
acordat doar anumitor operaţii și activităţi, iar în contrapondere,
efectuarea altora pentru care momentul era socotit fast și chiar erau
recomandate tot în virtutea gândirii magice.

200
Munci şi zile mânioase
Activităţile agricole şi cele pastorale înregistrau după Sfintele Paşti în
satul tradiţional românesc o intensitate şi o amploare cu mult mai mare
decât a tuturor celorlalte. Regăsim, pe de altă parte, vestigii ale unor
îndeletniciri arhaice care au devenit, ulterior, apanajul grupurilor de
vârstă privilegiate, al „bătrânilor ştiutori” (culesul plantelor de leac şi al
celor utilitare, prepararea şi punerea la păstrare a relicvelor și
emblemelor vegetale consacrate de „timpul tare al sărbătorii”,
interpretarea semnelor meteorologice şi actele de divinaţie).
Trebuie să precizăm însă faptul că etapele importante ale cultivării
pământului şi cele ale creşterii animalelor nu sunt lipsite de fast
ceremonial şi, ceea ce este la fel de important, dovedesc o vitalitate
deosebită perpetuându-se până astăzi în forme dintre cele mai
spectaculoase.
Numele populare ale lunii mai pe care le-am amintit într-un capitol
anterior ne îndreptăţesc să apreciem că aceasta este pusă în mod
exclusiv sub semnul vegetalului. Este o revărsare exuberantă a fluxurilor
vitale care este atent observată şi intens exploatată atât pentru
împlinirea rosturilor agricole şi pastorale, cât şi pentru protejarea şi
stimularea sănătăţii şi vigorii oamenilor.
Clipe de răgaz pentru paza gospodăriei
Cea dintâi zi este - tot conform unei denumiri din vechime - una de prag
între primăvară şi vară. Numită Începătorul verii dar mai ales Armindenul,
aceasta este consacrată de tradiţia creştină Sfântul Prooroc Ieremia
(Irmin den în limbile slave), o zi nemarcată cu semnul crucii, dar
păstrătoare a unor valenţe importante privind purificarea şi bunul mers al
întregii vieţi.
Figură proeminentă a Vechiului Testament, Proorocul Ieremia a vieţuit în
jurul anului 600 î.H. şi a fost supranumit „profetul plângerii” pentru că a
îndurat anii decăderii Ierusalimului şi cei de grea robie a evreilor sub
dominaţia babilonienilor. El a prevestit naşterea lui Mesia din fecioară
într-o umilă iesle. Tradiţia creştină l-a consacrat pe Ieremia ca „purtător
de Dumnezeu, feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de
Dumnezeu preot, învăţător şi prooroc”, întrucât el a fost astfel menit încă
de la zămislirea sa. Este un profet al tânguirii, dar şi al făgăduinţei de
izbăvire aşa cum o arată cărţile veterotestamentare.
Prin urmare, şi ziua care îl comemorează este una a speranţei, dar şi a
jertfirii, a bucuriei, dar şi a scrutării semnelor viitorului. O seamă de
practici rituale apropie Armindenul de Sângiorz - arborarea ramurilor

201
 verzi, jertfirea mieilor, ospeţele la iarbă verde, pe lângă credinţele în
„hoţii de mană” şi de săvârşirea unor practici magice de alungare şi
anihilare a forţelor lor malefice manifestate odinioară în unele zone din
vestul ţării - altele îl înscriu între „zilele oprite” în care operau restricţii
privind anumite activităţi, dar şi între momentele socotite faste pentru
unele munci.
Justificarea pe care tradiţiile orale româneşti o aduc gestului împodobirii
porţilor cu „stâlpări de armindeni” (crengi înfrunzite de fag, stejar,
mesteacăn sau salcie) pare să fie una târzie întrucât, pe de o parte
raportează semnificaţia zilei de 1 mai la trecerea lui Iisus Hristos prin
lume, iar pe de alta, la ciclul pascal aşa cum este el conceput astăzi.
Consemnări etnografice de la începutul secolului al XX-lea vorbesc
despre faptul că românii din Munţii Apuseni şi Haţeg leagă tradiţia de
istoria sacră a lui Iisus: o creangă verde a fost pusă, ca semn, în poarta
casei Lui de către cei care voiau să-L piardă, pentru ca a doua zi să o
recunoască, dar peste noapte au răsărit în pragul tuturor caselor crengi
asemenea, de aceea le-a fost imposibil să se mai orienteze [9].
Gestul pare să fie însă cu mult mai vechi şi purtător al unor semnificaţii
apotropaice şi augurale, două serii de argumente venind în sprijinul
acestei interpretări: mai întâi faptul că regăsim aceleaşi simboluri
vegetale şi în pleiada de acte rituale caracteristică altor sărbători (Floriile,
Sângiorzul, Todorusele, Duminica Mare, Sânzienele), diferenţa fiind
făcută de plantele şi esenţele utilizate, apoi, ca element distinctiv de
toate cele enumerate, faptul că armindenii erau în principal daruri făcute
fie de flăcăi fetelor pe care le îndrăgeau (Muscel), fie de săteni celor care
se bucurau de un prestigiu deosebit (Banat). În plus, dacă avem în
vedere o prelungire rituală a arborării ramurii verzi direcţionată către
perpetuarea fertilităţii - armindenii se păstrau în poartă până la seceriş,
când se ardeau în cuptorul în care se cocea prima pâine nouă [16] -
atunci este evident că, dincolo de rolul de a rememora fapte exemplare
şi de a asigura protecţie, aceasta era o emblemă a belşugului şi a
bunăstării.
Atributele de prag sezonier ale Armindenului se afirmă în special prin
aceea că este respectat ca o zi de răgaz: pentru că se intră într-o nouă
etapă vegetaţională, oamenii ar trebui să se odihnească „pentru odihna
pământului”. Nici măcar rândunelele nu lucrează la dregerea propriilor
cuiburi: se crede că e un fel de sărbătoare a lor, de aceea se povesteşte
că ele s-ar fi răzbunat cândva pe cei care au sfidat-o, „punându-le foc la
casă”.

202
Cele mai evidente accente se pun însă pe voia bună, armonia şi
valenţele stimulative pe care le aduce sărbătorirea în sine - să te speli pe
mâini şi pe faţă cu roua care cade peste noapte pe flori şi ierburi, să
mănânci caş alb şi să bei vin-pelin roşu pe iarbă verde, în fine, să ţii
sărbătoarea fiindcă, în caz contrar, vei zace un an întreg - sunt
prescripţiile magico-rituale care o definesc. În afară de ospeţele
câmpeneşti cu miei la proţap, vin din belşug şi lăutari, în Muntenia a fost
atestat „băutul mărţişorului”, practică restrânsă care antrena fetele şi
femeile. Acestea cumpărau vin pe banul de argint purtat la şnurul alb-
roşu şi îl beau împreună pentru a fi norocoase, sănătoase şi „văzute”
(remarcate şi apreciate) de cei din jur [28].
Dincolo de dimensiunile festive, Armindenul poate fi socotit un moment
în care oamenii satelor de odinioară îşi îndreptau privirea, cu grijă, către
viitor: viticultorii îl socoteau o „zi mânioasă” de vreme ce nerespectarea
lui ar fi dus la alterarea vinului - „îl serbau ca să nu facă vinul floare” -,
cei care aveau animale, ca să asigure fluxul lactat al acestora, iar după
spusele bătrânilor, ploaia abundentă deschidea pentru încă 40 de zile
zăgazurile cerului. Pe de altă parte, Întâi de Mai reprezenta şi un jalon
temporal pentru cultivatorii pământului: „Dacă nu ai semănat mălaiul
(porumbul), poţi să bagi mestecăul (făcăleţul) în foc.” - spune un vechi
sfat gospodăresc - şi, totodată, un moment înzestrat cu forţă protectoare
şi stimulativă: pepenii, castraveţii şi fasolea (semănată neapărat cu
mâna goală!) sunt mai roditoare şi apărate de viermi.
Fără a constitui un termen rigid, în nord-vestul ţării (Oaş, Maramureş),
dar mai ales în cele în care s-a practicat păstoritul intensiv, pendulator -
şi în care încă mai găsim vestigii ale acestuia - 1 mai este reper pentru
constituirea turmelor de oi şi negocierea angajamentelor. Astfel, o
activitate prin care debuta noul ciclu pastoral - socotită de unii specialişti
chiar „anul nou pastoral” - şi punctată de o serie de acte şi gesturi cu
finalitate pur practică (evaluarea randamentului mulsorii oilor, marcarea
acestora şi separarea celor sterpe de cele fecunde, urmate de
constituirea stânei şi angajarea păstorilor conform atribuţiilor şi
competenţelor dictate de ierarhia stânei) au căpătat în timp accente
ceremoniale care pot fi atribuite chiar plasării în proximitatea
Armindenului ca timp fast. Îmbinând tradiţiile şi practicile pe care deja le-
am menţionat, „Sâmbra oilor”, „Ruptul sterpelor”, „Măsurişul oilor” sau
„Urcatul oilor la munte” au devenit, în timp, evenimente comunitare cu
însemnătate socio-economică, iar astăzi s-au transformat în festivităţi şi
festivaluri cu multiple funcţii de la cele tradiţional instituite la divertisment,

203
 spectacol şi chiar cadru de manifestare electorală.
Un praznic ignorat astăzi de credincioşii ortodocşi este cel din 12 mai
dedicat patriarhului Gherman al Constantinopolului (secolele VII-VIII),
adversar neîmpăcat al monotelismului şi iconoclasmului manifestate în
epoca sa, erudit teolog care a contribuit interpretarea Sfintei Scripturi şi
Sfintei Liturghii şi a compus predici dedicate prăznuirii Maicii Domnului.
În calendarul tradiţional românesc Ghermanul este „conducătorul
furtunilor şi al norilor de grindini” şi implicit cel care pune în cumpănă
destoinicia şi respectul oamenilor pentru a-i pedepsi sau cruţa. Dacă
facem însă o descindere în imaginarul popular, remarcăm că atât
gândirea magică asociativă, cât şi fenomenele lexicale care au operat
(atracţia paronimică între Gherman < lat. germanus = frate şi ghermăn <
et.nec. = cumpănă) au generat şi au susţinut anumite credinţe şi practici.
Astfel, în această zi se credea că, dacă femeile ar coase ori ar folosi
instrumente ascuţite sau înzestrate cu „dinţi”, lupii ar „ghermăni” vitele,
iar ulii, găinile (le-ar cântări în sens figurat pentru a da apoi iama prin
ele). Un alt atribut al patronului zilei este acela de a stăpâni peste
vieţuitoarele mărunte (gândaci şi alte insecte dăunătoare, viermi) fapt
care i-a atras denumirea de Harmanul viermilor, care ne trimite cu
gândul la o posibilă etimologie populară (hatman < pol. hetman, mare
comandant de oşti).
O sărbătoare ce se bucură de mare prestigiu în toată creştinătatea este
cea a Sfinților Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa,
Elena. Bisericile creştine - cea occidentală, doar pe mama lui Constantin
Împăratul - i-au consacrat pe aceştia întrucât, prin neşovăire în credinţă
şi iubire constantă întru Iisus Hristos (aşa cum o mărturisesc şi numele
lor de botez), au impus creştinismul în ultimele decenii ale veacului al III-
lea în Imperiul de Apus. Conform tradiţiei Bisericii, tânărul împărat a avut
revelaţia crucii, aceasta ivindu-i-se în plină zi cu mesajul divin „in hoc
signo vinces”. Acest miracol l-a determinat să-şi îndemne soldaţii ca,
înainte de a porni împotriva împăratului Maxenţiu care domina în
Peninsula Italică, să arboreze crucea şi astfel să se pună sub patronajul
sfânt al Mântuitorului. Şi următoarele lupte pe care le-a purtat înspre
Răsărit au fost puse sub acelaşi semn. Mai mult, împăratului Constantin i
se datorează - prin Edictul de la Milan, 313 - recunoaşterea
creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman, întemeierea Noii
Rome, Constantinopolul (în anul 324), înzestrarea acestuia cu lăcaşe de
cult şi relicve, dar mai ales reglementările aduse de primul Sinod
ecumenic care s-a ţinut la Niceea în 325. Tot tradiţia creştină afirmă că

204
mama împăratului, Flavia Iulia Helena, dorind cu ardoare să descopere
mărturii ale trecerii lui Iisus Hristos prin lume, a călătorit în Palestina
unde află Crucea Mântuirii pe Golgota, apoi la locul Naşterii din
Bethleem şi la cel de pe Muntele Măslinilor din care S-a ridicat la ceruri.
Ridicând însemnul sfânt în faţa mulţimii la 14 septembrie 326, episcopul
Macarie I al Ierusalimului a impus această zi în toată creştinătatea ca
praznic al Înălţării Sfintei Cruci.
Cu toate că şi la români Sfinții Împăraţi sunt cinstiţi în mod deosebit, că
mulţi bărbaţi şi femei sunt puşi, prin botez, sub patronajul lor, în folclor au
străbătut vagi ecouri ale vieţii lor exemplare: sunt socotiţi „părinţi ai
Sfintei Cruci” iar data prăznuirii lor este debutul verii. Nici tradiţiile,
credinţele sau practicile nu sunt pe măsura prestigiului şi semnificaţiei
sărbătorii: aceasta este limită a semănatului porumbului, ovăzului şi
meiului, dar şi o zi ce se cere respectată pentru ca bucatele să nu fie
pârjolite de arşiţă.
Cele mai importante conexiuni se fac însă cu păsările: este ziua în care
puii sălbatici învaţă să zboare, nu se lucrează în vii pentru ca graurii să
nu distrugă strugurii, de aceea ziua mai este cunoscută drept Costandinu
puilor sau Constantin Graur. Ca și alte zile „ţinute” peste an (primele zile
din Postul Mare, Ciricul păsărilor şi Marţea ciorilor) şi aceasta are valențe
de protecție împotriva răpitoarelor înaripate și „stricătoarelor” pentru vii și
holde, precum și de creștere a păsărilor domestice. În același timp
respectarea lor de către mame asigura copiilor un anumit tip de protecţie
împotriva afecţiunilor mărunte asociate lumii aviare („ciricăitul” -
răgușeala, faringita, „chirotitul” - picotitul, somnolența, „curu-găinii” -
pecinginile şi „zăbala” sau „caș la gură” - preles).
Plămădiri feminine
S-ar părea că timpul înnoit şi spaţiul purificat prin jertfa Răstignirii şi
miracolul Învierii încep să se erodeze încă din cea de-a treia săptămână
de după Paşti, de vreme ce mentalitatea tradiţională atribuie zilelor
următoare vulnerabilitate, iar „patronilor” lor, un caracter demonic. Se
deschide astfel un ciclu de trei (odinioară nouă) săptămâni fatidice în
interiorul cărora cea de-a doua şi cea de-a patra - purtătoare ale
atributului „mânioasă” - erau primejdioase pentru răzmeriţe, războaie şi
vărsări de sânge, calamităţi naturale şi boli.
Cea dintâi marţi era socotită ca aflându-se în puterea unui spirit malefic
(Marţea Dracului), dar o altă denumire trimite chiar la practicile complexe
de anihilare şi exorcizare a acestuia: Ropotinul Ţestelor. Spre deosebire
de covârşitoarea majoritate a sărbătorilor, aceasta reclama efort, muncă

205
 specializată şi competenţă rituală; totodată, punea în lumină o relaţie
foarte interesantă între lumea Sacrului şi femeie: „Ropotinii e
sărbătoarea diavolului şi, ca să nu faci pe voia lui, să lucrezi cât se poate
de mult în această zi. Fac ţeste de pământ pentru a pune greutate pe
grumazul diavolului. Femeile calcă ţeste pentru ca diavolul să fie călcat
în picioare şi dogorât la foc, ca şi ţestele. Câte ţeste fac, atâţia diavoli
mor” [22].
Relaţiei mistice dintre femeie şi pământul zămislitor despre care au vorbit
adesea istoricii religiilor şi antropologii i se adaugă valenţe apotropaice şi
stimulative, dacă o privim prin prisma acestei practici rituale cu amplă
răspândire nord şi sud-dunăreană.
Mai mult decât atât, dacă avem în vedere şi afirmaţia conform căreia
„femeile se poartă mai dur cu bărbaţii”, putem să întrevedem caracterul
iniţiatic, dar şi rosturile sociale ale sărbătorii care consfinţeau poziţia de
nedezminţit a femeii în gospodărie şi în familie: ea este cea care
transformă natura în cultură, cea care hrăneşte, care chiverniseşte şi
sporeşte hrana de fiecare zi. Prin urmare, alături de furca de tors şi
cociorva cuptorului de pâine - emblemele care, spun legendele apocrife,
i-au fost atribuite de către demiurg la urzirea Lumii - iată că se adaugă
cuptorul mobil, ţestul. Actului plămădirii aluatului îi premergea, de
Ropotin, cel al frământării lutului, iar celui de modelare a pâinii,
fasonarea „căciulii Ropotinului” de sub care diavolul nu avea să iasă
multă vreme spre a face pagube.
În acest fel, printr-un demers unic (întrucât femeia nu era antrenată în
mod tradiţional în această operaţie nici chiar în cazul olăritului), ea lua în
stăpânire un întreg univers. Alte două aspecte subliniază solidaritatea
grupului feminin, care funcţionează acum ca unul ezoteric, sunt:
denumirea zilei - Ropotin derivă din slavul „robota” (muncă, în acest caz,
muncă în comun) - şi data incertă, probabil, secretă a confecţionării
ţesturilor (în afară de a treia marţi, au mai fost consemnate ziua de
miercuri şi a douăzeci şi patra de după Paşti, Todorusalele).
Astfel, dacă prin comportamentul afişat în noaptea Sfântului Ioan de
Iarnă, la „Iordănitul femeilor”, ele îşi afirmau cu ostentaţie calitatea de
genitrix, de Ropotin prevalează, multiplicată, imaginea almei mater.

Rituri pentru rodnicie

În mod aparent surprinzător, în aceeaşi zi se plasează riturile de aducere
a ploii. Studiile etnografice din secolul al XIX-lea indică tot a treia marţi
(joi) de după Paşti pentru săvârşirea acestora. Abia mai târziu, din rituri

206
cu finalitate profilactică, „Caloianul” şi „Paparuda” au început să
funcţioneze ca invocaţii către forţele sacre atunci când seceta prelungită
ameninţa semănăturile.
La o privire atentă, şi acestea dezvoltă semnificaţii fundamentate pe
cuplurile fecunditate / fertilitate // femeie / ţarină, pământ roditor, ca şi
actele îndeplinite de Ropotin; grupurile de actanţi erau alcătuite în trecut
numai din fete sau femei, iar contactul intim cu două dintre elementele
fundamentale - apa şi lutul - garanta eficienţa riturilor.
Magia lutului, magia apei
Mai ales în cazul „Caloianului” acest contact este evident. Se săvârşeşte
- de către fete care îndeplinesc condiţia purităţii - un tip special de
zămislire: plămădirea şi „întruchiparea” ţărâniei ca o mică efigie a unui
daimon al fertilităţii trimis ca emisar la porţile cerului pentru a descătuşa
ploile.
Mica păpuşă de lut este înveşmântată în flori şi coji de ou pascal,
aşezată pe năsălnie, jelită şi prohodită, petrecută într-un cortegiu, cât se
poate de grav pe drumul fără întoarcere, îngropată, apoi dezgropată
după trei zile, ruptă în bucăţi şi aruncată în cele patru zări. În unele
variante locale, efigia este lăsată să plutească pe o apă curgătoare sau
aruncată într-o fântână părăsită, gesturi care mizează pe magia prin
contact în provocarea ploilor.
Fie că sunt păstrate în colecţii mai vechi de folclor, fie că sunt transmise
până astăzi în zonele expuse secetei (Ialomiţa, Călăraşi, Brăila,
Teleorman, Giurgiu), textele poetico-muzicale care însoţesc ritualul
dezvoltă, în principal, două motive: invocaţia transmisă forţelor prin
intermediul Caloianului şi descrierea efectului aşteptat, exprimată prin
aceleaşi mijloace pe care le întâlnim în jocurile de copii şi în colindele
celor mici (enumerarea simplă sau însoţită de gradaţie ascendentă şi
repetiţie). Variantele mai vechi conţin un motiv suplimentar, cel al căutării
mamei îndurerate, cu o altă sugestie de interpretare: tânărul Caloian şi-a
încheiat deja viaţa pământească, el nu mai poate fi un mediator între
oameni şi cer, dar plânsul neistovit al mamei anticipează simbolic ploaia
ca rezultat al sacrificiului lui.
„Caloianul” a fascinat şi continuă să fascineze prin arhaicitatea lui, prin
conexiunile cu străvechi culturi religioase, dar mai ales prin forţa sa de
seducţie exercitată până în cel de-al treilea mileniu al omenirii. S-a
afirmat că ar păstra amintirea unui zeu vegetaţional similar cu egipteanul
Osiris sau a sacrificării efigiilor unor victime expiatorii precum Argeii
romani, că numele lui ar avea rezonanţe eline (kallos = frumos) sau

207
 vlaho-bulgare (aluzie la similitudinea cu numele vestitului ţar sud-
dunărean, Ioniţă Caloian). Cea mai justă interpretare rămâne însă cea
lingvistică potrivit căreia numele propriu este o autohtonizare a
adjectivului de origine paleoslavă „kelen” (kel = lut) [4].
Dincolo de funcţia lui de fertilitate, prin desfăşurarea în sine, acest ritual
se conturează ca o iniţiere timpurie în riturile funerare şi postfunerare,
punctată de accentele ludice pe care vârsta fragedă a protagonistelor le
impune.
Un spirit vegetaţional feminin
Şi celălalt ritual de aducere a ploii, „Paparuda”, a atras atenţia savanţilor
prin stranietatea şi exuberanţa lui. Cea dintâi atestare o datorăm
domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir care o plasa în veacul al XVIII-lea
în Moldova. Este evident însă că a avut o răspândire cu mult mai amplă,
fapt confirmat atât de volumul impresionant de documente etnografice şi
folclorice cules la finele secolului al XIX-lea din mai toate provinciile
româneşti, cât şi de perpetuarea lui în forme complexe, bine conservate,
până aproape de zilele noastre.
Varianta cu cea mai mare difuziune este cea ale căror protagoniste erau
la început fetele nubile, apoi copilele, iar în forme mai recente, fetiţe
rome. Aceasta are caracter itinerant similar altor forme de colindat
practicate în cadrul ceremoniilor agro-pastorale sau al riturilor augurale
de peste an. Înveşmântate doar în frunze de bozie, cu cununi verzi pe
cap sau împodobite cu panglici multicolore şi salbe de firfirici, alaiurile
Paparudei umblau din gospodărie în gospodărie, cântând şi săltând vioi
în ritmul muzicii. Erau udate din abundenţă cu apă sau li se cernea făină
pe creştet cu sita - „ca să curgă ploaia deasă, să vină laptele vacilor” - şi
primeau în dar ouă crude, cereale şi bani. Credinţa căreia i se conformau
aceste gesturi era aceea că „Paparuda alunga molimele vitelor, aducea
belşug în gospodării şi ferea oamenii de boli” [19].
Textele care însoţeau jocul fetelor erau ample, bazate pe comparaţii şi
paralelisme puse sub semnul hiperbolei, astfel încât se poate spune că
mesajul ritual se multiplica prin utilizarea suprapusă a mai multor limbaje
convergente: cuvântul, cu rost potenţator magic, dansul care imita şi
stimula creşterea, muzica ritmată, menită să alunge forţele
declanşatoare de sterilitate, apa, făina şi plantele care simbolizau
revitalizarea şi rodirea.
Denumirea cea mai frecventă - „Paparudă” - alături de cele zonale
(Dodolă, Dodoloaie) au generat dezbateri etnolingvistice neelucidate
încă. Pentru a circumscrie această manifestare unei arii culturale şi a o

208
privi într-o perspectivă temporală, este însă suficient să menţionăm că în
sudul Dunării o tradiţie bulgară similară, săvârşită de Sfântul Gherman
(12 mai) poartă numele de „Peperuda” (Perperuda, Parparluda) sau
„Dodola” (Dudola), că fetele macedoromâne umblau şi ele la câteva
săptămâni după Duminica Tomei cu „Pirpiruna”, ca şi cele din Serbia
(Peperuda) şi Croaţia (Preperuše) [22].
Rămâne de demonstrat dacă originea denumirii o constituie bulgarul
„peperuda” (= fluture), neogrecescul „perpyrouna” sau dacă ascunde
numele greu de dezvăluit al unei zeităţi indo-europene. Oricum,
nemaifiind una dintre tradiţiile vii, materialele de arhivă sunt singurele
care mai pot oferi date cercetărilor viitoare.

Punţi între „aici” şi „dincolo”

Cel dintâi ciclu festiv estival care se afirmă începând cu a patra
săptămână de după Paşti este pus tot sub semnul femininului:
Todorusalele, urmate de Rusalii, impun în sfârşit anotimpul cald.
Integrate - potrivit rânduielilor bisericeşti - în perioada a doua a anului
liturgic, cea a Penticostarului, care se întinde pe opt săptămâni (de la
Învierea Domnului până la prima duminică de după Pogorârea Duhului
Sfânt), acestea păstrează vestigii precreştine evidente.
Ziua Todorusalelor (Todoruselor), despre care documentele etnografice
culese din Banat la sfârşitul secolului al XIX-lea afirmă că „sunt
semănătura Rusaliilor aruncată cu douăzeci şi patru de zile înainte de
acestea ca oamenii să ştie că vin şi să se ferească de ele.” [22], împarte
Cincizecimea în două, fiind plasată chiar în mijlocul săptămânii,
miercurea. Ziua mai poartă numele de Srodul Rusaliilor (< bg. srăd, srod
= mijloc, jumătate) marcând cumpăna timpului festiv. Alte denumiri trimit
la „naşterea” (întemeierea, aşezarea) sărbătorii: Strat de Rusale şi chiar
Strada Rusaliilor şi în fine, la bogatele şi ameninţătoarele semnificaţii
magice: Buciumul/ Sfredelul Rusaliilor. Cum lesne se poate observa, ca
şi în alte cazuri, etimologia populară a făcut ca valenţele miercurei din
mijlocul Păresimilor să fie mult mai sugestive. Astfel prevalează calitatea
timpului, un timp de inaugurare şi de pregătire, de vestire, dar şi extrem
de dens din punct de vedere ritual. Mai ales ultimele două expresii, care
au avut răspândire regională, impun un anumit comportament; conform
unor credinţe, de Todorusale oamenii, bărbaţii în special, se abţineau de
la majoritatea muncilor de teamă ca zânele răzbunătoare „să nu-i
buciume” (= arh. a transforma în trunchi de lemn neînsufleţit), iar în sudul
Transilvaniei, în această zi mamele perforau urechile fetiţelor, care

209
 primeau cea dintâi pereche de cercei.
Divinităţile patronatoare ale acestui interval, Rusaliile, cu atribute
benefice - în măsura în care sunt onorate - şi malefice, în cazul sfidării,
au beneficiat în imaginarul popular de contururi umane, de vreme ce, tot
în Banat, circulau următoarele ziceri populare: „(Rusaliile) au fost dintru
început şapte surori, fete curate şi nemăritate, pre cari Dumnezeu,
pentru că au fost aşa de curate şi de plăcute, le-a făcut pre toate zâne.
Aceste zâne n-au murit şi nici nu vor muri până cât lumea va fi. Şi ca
zâne umblă ele ziua şi noaptea printre oameni, însă lumea nu le vede,
pentru că e prea stricată şi încărcată cu tot felul de păcate şi fărădelegi”.
În Muntenia se credea că sunt surorile Sântoaderilor cu care se întâlnesc
în această zi şi petrec, iar ca rămas-bun le lasă câte o „chită de
dumbravnic” [16].
Aceste detalii descriptiv-narative angrenează pe de o parte aceste
reprezentări mitice într-un sistem coerent - Rusaliile străjuiesc pragul
verii întocmai cum fac şi Sântoaderii la sfârşitul anotimpului rece - iar pe
de alta justifică denumirea sărbătorii. Faptul că, deşi este patronată de
cele mai de temut reprezentante ale Sacrului, constituie un reper în
îndeplinirea câtorva activităţi definitorii pentru mediile tradiţionale
feminine (semănatul cânepei, culesul plantelor cu virtuţi curative -
dumbravnicul, anghinarea oilor - şi prepararea „unturii de/ pentru oi”, un
remediu magico-veterinar complex) evidenţiază tocmai relaţia de
complementaritate în care se află Săptămâna Cailor lui Sântoader şi
Stratul Rusaliilor.
În plus, dacă ne raportăm la naraţiunile cu nucleu mitologic, descoperim
calităţi de agresori erotico-sexuali atât la Sântoaderi, cât şi la Rusalii.
„Când vor să pedepsească pe cineva, ielele îl desmiarda prin cântari, îl
adorm în visuri plăcute, apoi joacă de trei ori hora în jurul lui şi încep să-l
blesteme: ori limba săi se lege, ori din minte să-şi sară, ori să nu-şi mai
dea peste leac. De cele mai multe ori îi iau mâinile sau picioarele, ori îi
strâmbă faţa. Atunci se zice ca
omul e <şoimanit>, căci au dat şoimanele peste el” [4].
Marţea şi miercurea din săptămâna a şasea, sugestiv numită în Valahia
Bălţatele sau Pestriţele, sunt zile care punctează alternanţele alimentare
(post/ harţi) şi pe cele dintre muncă şi odihnă - „... se ţin pentru că se
mănâncă într-o săptămână miercurea şi vinerea, înainte de Moşii de
Vară, carne, şi alta post. /.../ Muncesc în prima dimineaţă până în prânz,
restul sărbătoresc, şi a doua zi fac invers, dimineaţa sărbătoresc şi după
masă muncesc.” [22] - aceasta în condiţiile în care calendarul ortodox

210
stabileşte doar dezlegări la peşte în săptămânile de după Paşti şi harţi în
săptămâna premergătoare postului Sfinților Apostoli.
Este de presupus însă că acest comportament care iese din tiparele
ecleziastice a fost impus de prestarea ocupaţiilor tradiţionale, întrucât
zilele din ajunul Ispasului sunt marcate de o serie de practici de protecţie
împotriva „fermecătoarelor care iau mana laptelui şi a câmpurilor”. În
acest scop, se împodobesc porţile gospodăriilor, staulele şi adăpătorile
vitelor cu mănunchiuri de leuştean, iar mai demult păstorii sunau din
bucium la lăsarea serii ca să alunge agenţii malefici. De altfel, în mediile
pastorale Ispasul mai era numit şi Paştele cailor sau Joia iepelor. Aceste
două sintagme nu sunt nicidecum echivalente cu latinescul „ad Calendas
graecas” (= niciodată), ci dimpotrivă, sărbătoarea prezintă din această
perspectivă consistenţă mitică şi rituală. Ea se racordează la momentul
exemplar al Naşterii lui Iisus în ieslea bătrânului şi morocănosului
Crăciun, atunci când neastâmpărul şi nechezatul cailor o tulburară şi îi
sporiră durerile până într-atât Fecioarei Maria încât ea îi blestemă „să nu
aibă stare şi alinare în vecii vecilor şi să nu se mai sature... numai o dată
în an, anume în ziua de Ispas, şi atunci numai un ceas.” [16]
Din perspectiva acestei componente, Ispasul are un pandant în ziua
cunoscută sub numele Marcu boilor (25 aprilie) despre care tradiţiile
orale spun: „cine leagă boii în această zi e afurisit de Dumnezeu şi nu
poate să meargă în rai, aşadar, să nu înjugi boii nici defel, nici măcar
funia de coarne să nu le-o pui!”. Denumirea oarecum contrariantă a
acestei sărbători şi punerea ei sub patronajul Sfântului Evanghelist
Marcu îşi găsesc motivarea în chiar momentul martirajului său. Fiind
slujitor al lui Iisus Hristos în cetatea Alexandriei, adoratorii zeului greco-
egiptean Serapis, năvălind în biserica în care el slujea în ziua de Paşti, i-
au legat o funie de grumaz şi l-au târât în temniţă strigând: „Să ducem pe
boul acesta la locul boilor!”. A doua zi batjocorirea evanghelistului a
continuat: a fost dus la locul execuţiei cu aceleaşi strigăte - „Să tragem
boul la ocolul boilor!” - dar el şi-a dat sufletul înainte de a mai fi supus
altor cazne. Îndată după aceea s-a lăsat o negură deasă, din ceruri s-au
auzit tunete înfricoşătoare, s-au pornit ploi devastatoare şi, totodată, un
cutremur care a făcut să se dărâme multe ziduri [33]. Tradiţia orală
românească leagă însă, cel mai adesea, Marcu boilor de aceeaşi noapte
fără seamăn în care Iisus a venit pe lume în sărăcăcioasa iesle din
Bethleem. Atunci - spun colindele - ca răsplată pentru docilitatea lor,
Maica Domnului le-a hărăzit astfel: „Fire-aţi voi, boi, alduiţi,/ De mine, de
Fiul meu/ Şi de dragul Dumnezeu!/ Şi voi, boi, să aveţi saţ,/ În lunguţu

211
 drumului,/ Când plugarii vor prânzi,/ Voi veţi sta şi odihni!” [7].
O zi a izbăvirii
Oprindu-ne asupra zilei de Ispas, vom observa că accentul cade şi pe
actele rituale şi ceremoniale caracteristice cultului morţilor întrucât,
conform mentalităţii tradiţionale româneşti, lumile se află în contact,
comunică între ele încă de la Joimari. Odată cu sărbătoarea Rusaliilor
însă, porţile Raiului şi ale Iadului se vor închide la loc, de aceea sufletele
călătorilor dintre „aici” şi „dincolo” trebuiesc împăcate cu ofrande şi
călăuzite spre lăcaşele lor: mormintele „se împănează” cu flori şi
verdeaţă (Transilvania), se împart azime calde cu ceapă verde şi rachiu
pentru ca morţii „ca să aibă pe drum, căci în această zi cred femeile că ei
zboară la cer” (Dobrogea), li se dau flori, lumânări şi „sămătişe” (brânză
proaspătă) (în Banat şi Hunedoara), păsat de porumb fiert în lapte cu unt
şi sare sau zahăr (Muscel, Vlaşca).
Aşa se explică faptul că, deşi Înălţarea lui Iisus Hristos la Ceruri este un
praznic împărătesc, semnificaţia creştină răzbate doar din denumirea
preluată din slavonă (Ispas < sŭpasŭ = mântuire) şi din consacrarea în
biserică a alimentelor care se împart pentru sufletul celor răposaţi sau se
consumă la mesele familiale şi nedei (ouă roşii, ceapă verde, azime,
pască).
Se mai adaugă practici de stimulare a vitalităţii şi de protecţie: bătutul cu
leuştean (Transilvania), împodobirea porţilor cu ramuri de paltin (Banat),
culesul florilor de alun „bune de leac şi de dragoste” (Muntenia), tunsul
animalelor (în Bucovina se tăia din părul şi din vârful cozii animalelor şi
resturile se îngropau într-un furnicar rostind formula: „să dea Dumnezeu
să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în furnicarul acesta!”), împărţirea
„bulzilor de caş”, tain al păstorilor stabilit la tocmeala de la Sângiorz şi
dar primiţial, prin care se inaugura noul ciclu reproductiv şi se dezlega
consumul de lactate (Maramureş, Munţii Rodnei).
Ispasul mai constituia şi un moment al deschiderii aşezărilor: debutau
activităţile comerciale (târgurile, bâlciurile) şi sărbătorile comunitare
bazate pe hramul bisericii şi al satelor (nedeile). Demne de semnalat
sunt nedeile pădureneşti care constituie până în zilele noastre prilej de
reunire a familiilor şi de primire şi ospătare din belşug a prietenilor şi
rudelor. Fiind emblematice pentru ţinuturile înalte ale Hundoarei, nedeile
sunt în acelaşi timp sărbătoriri ale hramului fiecărei biserici, ale sfinţilor
protectori ai familiei şi ale aşezărilor; acestea încep la Ispas, în Sohodol,
şi se încheie, în Runcu Mare, la Pobrejenie (Schimbarea la Faţă, 6
august). Din consemnările de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au păstrat

212
mărturii privitoare la o altă arie, cea sud-transilvăneană. Nedeia de la
Câmpu Pâinii (astăzi, satul Vinerea, comuna Şibot - Alba) se înfăţişa ca
un demers ceremonial obligatoriu al cetei de juni: cei care luaseră parte
la colindat şi la „ospăţul feciorilor” din zilele Crăciunului organizau
întreaga petrecere cu muzică, joc şi voie bună, adică „scoteau nedeia”,
având în fruntea lor vătaful „căruia ceilalţi feciori îi erau întru toate
ascultători”[16].
Abundenţa de practici magico-rituale şi evenimente comunitare care au
slabă legătură cu substanţa creştină a Ispasului poate fi explicată printr-
un detaliu semnificativ despre care prea puţini dintre noi ştiu. Până în
secolul al V-lea, aceasta a făcut corp comun cu praznicul Pogorârii
Duhului Sfânt (cea mai veche menţiune datează din secolul al IV-lea şi
apare la Eusebiu din Cezareea), astfel încât, ambele fiind fundamentate
pe străvechi ceremonii de celebrare fastuoasă a naturii şi pe rituri
postfunerare, memoria şi comportamentul colectiv au conservat în mod
evident şi manifest straturile arhaice ale ambelor sărbători, cu toate
încercările Bisericii de a le estompa sau de a le conferi semnificaţii noi.
Doar o rapidă trecere în revistă a calendarului respectat în Antichitate pe
cuprinsul Imperiului Roman ne-ar putea ajuta să ne formăm o opinie
despre simbioza elementelor care definesc cultul vegetaţional şi cele prin
care erau îmbunate şi omagiate spiritele străbunilor în spaţiul european.
La Kalendae Maiae aveau loc atât ofrandele şi jocurile auspiciale ale
zeiţei Maia/ Bona Dea, cea încununată cu viţă-de-vie, căreia i se
recunoşteau atributei deosebite privind leacurile, farmecele şi
ezoterismul, cât şi cele prin care erau invocaţi Lares familiares şi Lares
prestites (geniile protectoare domestice şi cele ale întemeierii Cetăţii); în
intervalul 7-14 mai era celebrată zeiţa protectoare a căminului familial,
Vesta, laolaltă cu o zi dedicată florilor şi spiritelor defuncţilor, Rosalia, şi
suprapunându-se în ultima parte cu Lemuria, un ciclu de trei zile impare
(9, 11, 13) destinat împăcării spiritelor rătăcitoare ale morţilor (larves);
acestora le mai adăugăm, pentru completarea paradigmei comparative,
Sacra Argea (la care am făcut referire într-un subcapitol anterior),
Ambarvalia (17-20 mai), care punea în evidenţă cultul mamei gemenilor
fondatori (Acca Larentia), reprezentare care întrunea o serie de atribute
teluric-vegetaţionale, de hrănire, protecţie şi creştere împrumutate de la
divinităţi arhaice preromane precum Ops, Flora şi Ceres; veneau apoi
Agonalia (21 mai), dedicată vechiului Mars ocrotitor al agricultorilor şi
păstorilor, şi în fine Tempestas (1 iunie), o zi punctată de jertfe
consacrate daimonilor uranieni despre care populaţiile preromane

213
 credeau că invocă, provoacă şi dirijează fenomenele meteorologice
extreme. Desigur că nu poate fi stabilită o filiaţie directă a tradiţiilor
româneşti din cele romane, dar comparaţia este edificatoare în privinţa
unui model cutumiar fundamentat pe mituri şi culturi precreştine cu
răspândire amplă.
Un şir de zile sublime şi temute
În acelaşi context temporal se plasează ziua de Rusalii purtătoare de
semnificaţii creştine profunde, dar şi cu un solid şi bogat fundament
antecreştin.
Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor este pentru creştini
deopotrivă rememorarea unui eveniment istoric şi a momentului
întemeierii Bisericii. Insuflarea inspiraţiei divine asupra ucenicilor lui
Hristos are drept consecinţă deschiderea creştinismului către
universalitate: apostolatul. Iată cum este înfăţişat acest moment în
Faptele Sfinților Apostoli: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi
apostolii împreună la un loc./ Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet,
ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa în care
şedeau ei./ Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei./ Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi./.../ Iar Petru a
zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt” (Fapte, 2: 1-4).
Prestigiul Rusaliilor este egalat doar de cel al Crăciunului şi Paştilor, fapt
care ne determină să o socotim o sărbătoare cardinală pentru civilizaţia
tradiţională românească. Argumente solide pentru această încadrare le
constituie multiplele componente păstrate aproape intacte până astăzi -
postfunerare, agro-pastorale, magico-rituale - transpuse în manifestări
cutumiare de mare amploare, dar şi faptul că acestea angrenează
practic toate categoriile de gen şi vârstă ale mediilor conservatoare de
tradiţii.
Rusaliile sunt prefaţate de una dintre cele mai importante sâmbete
dedicate cultului morţilor: Moşii de Vară (Moşii de Oale sau de Cireşe).
Preparatele care li se dăruiesc celor pribegiţi în Lumea de Dincolo
(copturi şi fierturi din cereale cu lapte sau derivate ale acestuia)
întrunesc o serie de esenţe primordiale care îndreptăţesc interpretarea
gestului ca fiind unul în care se împletesc riturile de stimulare a
belşugului şi cele postfunerare. Acestor ofrande li se adaugă primele
legume, zarzavaturi şi fructe - fapt care aduce „dezlegarea” consumului -

214
apa de la fântână şi florile din grădină, vasele şi lingurile. Importanţa
acestor daruri este subliniată de rigoarea cu care sunt îndeplinite: sunt
precedate, în revărsat de zori, de vegherea mormintelor, unde se fac
libaţii cu apă şi vin, fumigaţii cu tămâie şi se aştern frunze de nuc, tei şi
pelin, precum şi de un interval semidiurn în care nu se efectuează nicio
muncă. Până şi recipientele dăruite trebuie să fie din lut şi lemn, detaliu
pe care cunoscătoarele tradiţiilor îl decriptează şi îl impun ca atare în
comunităţi slujindu-se de formulări precum: „Nu sunt primite alte vase, că
omu’ din pământ e făcut, tot ca şi oala!”; „Trebuie dintr-astea muncite,
făcute de mâna omului, nu de maşini şi de altceva, că numai astea se
sfinţesc.”
În Muntenia, pomenile pentru morţi ce se fac în gospodării includ o
componentă rituală pe cât de stranie, pe atât de interesantă: trecătorii
(cu precădere, băieţi) sunt chemaţi în curte, spălaţi pe picioare şi unşi cu
unt sau untură, şterşi cu fuioare de cânepă, iar apoi, păşind pe frunze de
nuc, se îndreaptă spre masă unde este pregătit un ospăţ din făinoase şi
lapte. Una dintre explicaţii este aceea că, în acest fel, femeile repetă
gestul Mariei Magdalena care a spălat picioarele Mântuitorului, le-a şters
cu pletele sale, apoi le-a uns cu ulei înmiresmat. O alta este aceea că în
această zi trebuie oferit străinilor câte ceva din belşugul casei pentru a
avea noroc şi că, prin contactul cu frunzele tinere de nuc, sunt alungate
durerile oaselor şi articulaţiilor, schilodirile şi paraliziile. Dacă cele dintâi
justificări se înscriu evident într-o paradigmă creştină, celelalte prezintă
aspecte importante ale magiei stimulative şi profilactice care sunt
atribuite acestui arbore.
De altfel, Rusaliile impun şi o serie de embleme vegetale; unele dintre
ele au calităţi farmaceutice dovedite, altele sunt încărcate cu o
simbolistică transpusă în tradiţii orale, iar ca o consecinţă firească, se
regăsesc în demersurile magice.
Duminica Mare (numită în Moldova şi Duminica Teiului) este dedicată
cinstirii Maicii Domnului, iar teiul devine astfel mărturie a trecerii ei prin
lume. Este arborele pe care Născătoarea de Dumnezeu l-a binecuvântat
să fie plăcut la înfăţişare, dulce şi înmiresmat, atunci când îşi căuta un
loc de odihnă. Prin contrast cu acesta, plopul a fost blestemat să tremure
fără încetare fiindcă a tulburat somnul ei şi al Fiului lui Dumnezeu;
lemnul său este nefolositor, iar ramurile lui nu sunt niciodată arborate.
Ramurile de tei împodobesc în această zi sfântă iconostasele şi icoana
Maicii Domnului, pentru ca apoi, sfinţite fiind, să fie aduse acasă de către
credincioşi şi păstrate la loc de cinste. Ca şi celelalte plante şi ramuri

215
 verzi consacrate de Biserică, ele sunt purtătoare de virtuţi tămăduitoare,
aducătoare de spor şi noroc.
Una dintre sursele invulnerabilităţii şi solidarităţii cetelor de căluşari care
se constituie în această perioadă şi execută rituri choreice de aducere a
bunăstării este steagul cetei în componenţa căruia intră plante cu virtuţi
apotropaice recunoscute precum grâul (efigie a belşugului, consacrată
de Divinitate), usturoiul şi pelinul (plante apotropaice şi stimulative). Deşi
aroma şi gustul amare ale pelinului au determinat, în lirica populară,
asocierea lui cu nenorocul, traiul rău şi înstrăinarea, în acest moment din
an, oamenii dorm pe mănunchiuri de pelin pentru a alunga spiritele
malefice. Despre acestea se crede că „sunt bune de leac” dacă sunt
culese în ziua de Rusalii, păstrate la icoane, la ferestre şi la adăposturile
animalelor. Nu există atestări ale unui mod ritualizat de procurare a
pelinului, dar credinţe general răspândite spun că ţine departe Ielele care
pot declanşa boli nervoase grave (paralizii, comoţii şi epilepsie). La fel
este valorizat şi usturoiul despre care se crede că alungă cu mirosul lui
respingător „hoţii de mană” şi orice alte spirite rele. De fapt, cercetări
nemijlocite de teren au dat la iveală faptul că aceste plante pe care
căluşarii le mestecau continuu în timpul jocului (mai ales al celui curativ,
„de ridicare” a celor „luaţi din Căluş”/ „loviţi de Iele”) induceau o stare
extatică, de transă.
Aşadar, intervalul de o săptămână cunoscut în Oltenia şi în Muntenia şi
drept Zilele Căluşului este stăpânit de Şoimane, Vântoase, Iele asimilate
uneori Rusaliilor. Caracterizate ca nişte veritabile reprezentări ale
sacrului, capricioase, imprevizibile şi răzbunătoare, despre Iele se crede
că îşi fac simţită prezenţa atât prin pedepsirea celor care încalcă anumite
interdicţii, cât şi prin fenomene meteorologice devastatoare. Ele sunt
nevăzute şi inaccesibile profanilor, dar au transmis atributele lor de temut
chiar intervalului temporal care devine, astfel, nefast pentru cei care nu-l
respectă. Excepţie fac tocmai protagoniştii Căluşului care continuă să
creadă că prin tot ceea ce fac - de la arborarea unui anumite ţinute, până
la împlinirea riturilor şi executarea dansului - sunt cu totul inatacabili, iar
această calitate o transmit şi beneficiarilor.
Complexitatea funcţională şi bogăţia ritualurilor care compun tradiţia
Căluşului au stârnit interesul observatorilor şi cercetătorilor încă din
secolul al XVIII-lea. Dacă în cazul unor călători şi învăţaţi străini tradiţia
aceasta constituia o atracţie prin pitorescul şi arhaicitatea ei, în viziunea
savanţilor români - începând cu Dimitrie Cantemir - ea a căpătat de
timpuriu valoarea unei embleme naţionale.

216
Astfel, în Epoca Luminilor şi în perioada romantică s-au emis teoriile
latinizante conform cărora căluşarii ar fi descendenţi direcţi ai Saliilor (cei
12 preoţi ai zeului Marte care executau dansuri războinice la 1, 15 şi 19
martie pe colina Quirinal) sau ai altor confrerii masculine; alţii au văzut în
dansul lor figurarea legendei privind răpirea sabinelor. O altă relaţie
interesantă s-a făcut, de-a lungul timpului, cu sărbătoarea antică romană
Rosalia (23 mai) care, pe lângă semnificaţia ei agro-pastorală, se
distingea prin caracterul orgiastic. În contrapondere, s-a născut o altă
direcţie de interpretare, cea a originii trace care pune pe de o parte
tradiţia Căluşului în relaţie cu manifestări magico-religioase din Grecia
antică (riturile cu caracter orgiastic ale preoţilor zeiţei Rhea, korybantes,
dansul magic al preoţilor agyrtai ai zeiţei Demeter), iar pe de alta, cu
cultul Kabeiroi-lor din Samothracia şi procesiunile comice trace numite
kolabrismos despre care se spune că deţineau funcţii ludice şi de
consolidare a grupurilor umane. În interpretarea Căluşului ca manifestare
străveche de sorginte indo-europeană s-au pornit de la comparaţia cu
tradiţii europene similare precum dansurile cu arme, atestate atât în ţările
vestice, cât şi în cele balcanice, dar şi de la aspecte structurale
convergente (structura grupului, ţinuta vestimentară şi accesoriile,
repertoriul muzical şi coregrafic specific). Dar, deşi are un caracter
agonistic evident şi recunoscut, el se diferenţiază de cele vest-europene
întrucât este nonfigurativ şi abstract, iar de cele balcanice din perioadele
echinocţiale şi solstiţiale, prin funcţia dominantă de protecţie magică şi
chiar de vindecare. Se mai vorbeşte în literatura de specialitate despre
unele vestigii cultice (solare, cabaline, de fertilite, vaticinală) care s-au
suprapus şi au interferat în timp, dar şi despre o dinamică a funcţiilor şi
semnificaţiilor greu de identificat la alte tradiţii.
La rândul lor, purtătorii acestei tradiţii au propriile interpretări, unii
încercând să-l resemantizeze din perspectiva creştinismului. Mutul cetei
din Dobroteasa povestea în urmă cu câţiva ani: „Se zice că atunci când
Domnu' Iisus era prigonit că vroiau să-l pună pe cruce a întâlnit un grup
de căluşari care jucau pe-atuncea Căluşu' cu Mutu' în frunte. Şi Domnu'
Iisus S-a ascuns printre ei, S-a făcut vătaf... Şi de aia noi cu vătaf cu tot
tre' să fim cu soţ (în număr par, n.n.) şi la asta mai vine Mutu' care nu-i
cu Dumnezeu: el e cu diavolu' şi rămâne pe-afară, face altceva...
scamatorii, strigă... Şi mereu la joc vătafu' şi cu Mutu se încontrează aşa,
că el vrea să-şi ia iar locu' lui, să nu mai fie partea dumnezeiască... să
conducă Căluşu', da' nu să poate! Că dacă Domnu Iisus aşa a lăsat!...”.
Nu lipsesc opiniile „istoricizante” care tind către impunerea variantelor

217
 locale ca beneficiare ale girului vechimii sau ale prestaţiei de excepţie
datorată unor personalităţi locale, adevăraţi eroi civilizatori moderni.
Astfel, vătaful din Osica de Jos fixează geneza şi întemeietorii obiceiului
ab Urbe condita (odată cu fondarea Romei de către gemenii mitici
Romulus şi Remus), iar cel din Giurgiţa, în urmă cu mai bine de două
secole, când „a fost adus cu ei de ăi bătrâni din Ţara Turcească”, adică
din sudul Dunării şi, în fine, urmaşii lui Ilie Martin din Coloneşti sunt siguri
că s-a ivit acum aproape un secol, fiind „scos din capul celui mai mare
căluşar al tuturor timpurilor”.
Dar cele mai edificatoare decriptări ale originii Căluşului, care dezvăluie
totodată şi secretul perpetuării lui viguroase, sunt cele care îl racordează
la mitul fiinţelor demonice, mai precis la unele dintre atributele lor
pozitive definitorii: inducerea stării de extaz şi transferarea unor
excepţionale abilităţi choreice. Performerii vârstnici ai jocului căluşeresc
din Olt vorbesc şi astăzi despre acest tip special de comunicare cu
Şoimanele şi despre starea de spirit care îi caracterizează: „Când se
apropie Rusaliile, nu mă mai simt om pe pământ! Parcă arde aşternutul
sub mine noaptea şi ziua nu-mi găsesc astâmpărul până nu intru să joc
în ceată.”; „Într-o noapte de Rusalii am auzit muzică, joc şi voci pe cer:
erau Şoimanele, jucau Căluşul pe cer. Da’ n-am vorbit cu ele că să zice
că te îmbolnăveşti dacă vorbeşti cu ele. Dacă te strigă, tu nu tre’ să le
răspunzi, că te ologesc, te damblagesc, asurzeşti şi muţeşti! Şi din
noaptea aia, în fiecare an în săptămâna Rusaliilor dorm afară ca să le
văd cum trec pe cer cu muzicanţii după ele, cum joacă sus pe cer. Şi-o
dată m-am ridicat şi l-am sculat şi pe fi-miu şi am făcut figurile alea care
mi-au venit în cap: figurile (pe) care le făceau Şoimanele pe cer.”
În afară de funcţiile magice recunoscute, Căluşul prezintă şi un caracter
agonistic foarte evident astăzi, dar care se manifesta şi în trecut din acte
statuate de tradiţie precum „jocul pe rămăşag” sau „rămăşaniile”. În
virtutea spiritului de întrecere, jocul căluşeresc a făcut o adevărată
carieră universală începând cu anul 1935, când un grup de bărbaţi din
zona din Măgurii Optaşilor a participat, la invitaţia English Folk Dance
and Song Society, la un festival de mare anvergură, şi continuând până
azi cu evoluţiile scenice naţionale şi internaţionale. Văzut ca o variantă
mai puţin dezonorantă a rămăşagului (odinioară, căluşarii învinşi erau
descălţaţi, li se tăiau betele sau li se frângeau ciomegele, erau trimişi
înapoi în satul lor sau, în cel mai bun caz, plăteau o sumă de bani în
schimbul concesiei de a-şi continua jocul), concursul (festivalul)
declanşează resorturi nebănuite şi stârneşte spiritul competiţional

218
generând, la rândul lui, povestiri care tind să contureze un profil eroic al
căluşarilor. Cei care au repurtat succese deosebite pe mapamond se
consideră „ambasadori ai Căluşului oltenesc” sau chiar ai folclorului
românesc. În orice caz ei sunt îndreptăţiţi să afirme aceasta de vreme ce
sunt purtătorii uneia dintre valorile reprezentative înscrise - din anul 2005
- în patrimoniul UNESCO.
Acest lucru nu exclude însă performarea tradiţiei - cu unele fireşti
modificări - în vetrele satelor doljene, oltene, vâlcene, dâmboviţene şi
argeşene în zilele Rusaliilor, începând cu sâmbăta (alcătuirea steagului
şi depunerea jurământului), continuând cu Duminica Mare (colindatul din
gospodărie în gospodărie, dar şi în cartierele, pieţele şi bâlciurile din
oraşele apropiate) şi încheindu-se, în cele mai conservatoare aşezări,
zece zile mai târziu (în Marţea ciocului), cu „îngropatul Căluşului”
(distrugerea efigiei, a steagului şi dezlegarea de jurământ).
Documentele etnografice şi istorice, precum şi studiile de specialitate au
demonstrat că tradiţia Căluşului a acoperit o arie vastă în care erau
incluse provincii româneşti în care astăzi se mai păstrează doar vestigii
ale acestuia fie sub forma exclusiv spectaculară fie translatate la
sărbătorile de trecere dintr-un an într-altul. Este vorba despre „Căluşul”
sau „Căluceanul” din Banat, „Căluşerul transilvan” (din zonele Orăştie,
Valea Sebeşului, Bistriţa, Braşov şi Mărginimea Sibiului) şi „Căluşul de
iarnă” de la Gropeni (Brăila).
Dacă în jumătatea de sud a ţării Căluşul are valoare emblematică, în
Transilvania ceremoniile agrare şi agro-pastorale sunt cele care definesc
zone etnografice cu vocaţie în păstrarea şi transmiterea tradiţiilor.
„Sfinţitul/ Alduitul holdelor” are o răspândire generală şi vădeşte
similitudini cu procesiunile religioase de la Bobotează şi cu cele prin care
este combătută seceta: după ce ies cu preotul şi praporii de la biserică în
frunte, credincioşii merg la rugile din hotarul satului, unde se fac slujbe,
apoi culeg spice de grâu din care împletesc cununi care sunt aninate de
crucile din cimitir ca un fel de ofrandă şi dar de mulţumire pentru
belşugul câmpului.
Cu mult mai spectaculoasă este ceremonia „Boului înstruţat/ împănat”
care are loc în Duminica Mare în câteva localităţi de pe Valea Someşului
Mic (Mica-Mănăstirea, Ţop, Mintiu Gherlii), din zona etnografică Bistriţa
(Căianu Mare, Căianu Mic, Tăure, Mocod) cu unele supravieţuiri sau
încercări de reînnodare a firului tradiţiei în judeţele Alba, Braşov,
Hunedoara şi Sibiu [20]. Este o desfăşurare similară cu cele la care
putem asista de Lăsatul Secului şi Anul Nou în alte zone ale ţării. Acest

219
 ceremonial se înscrie între cele prin care este omagiat cel mai harnic
gospodar şi datează, se pare, din timpuri vechi, fapt atestat de
amploarea lui, dar şi de rolul important pe care îl are ceata de feciori în
organizarea şi desfăşurarea celor mai importante secvenţe.
Iată cum se desfăşura acest ceremonial în urmă cu două decenii în satul
Mănăstirea din apropierea oraşului Dej: „masca” („peana”) şi ghirlandele
de flori ce împodobeau boul ofereau o imagine unică prin prospeţimea
lor şi cromatica bogată, contrastând cu vigoarea şi masivitatea
animalului. Configuraţia măştii - circulară sau semicirculară, triunghiulară
sau hexagonală -, păstrează amintiri ale simbolisticii solare, iar întreaga
lui înfăţişare părea să descindă din riturile în care erau adorate şi apoi
sacrificate zeităţi zoomorfe. De multă vreme, însă, acest obicei este
receptat ca o laudă adusă hărniciei şi destoiniciei gospodarilor şi
fertilităţii pământului. Sobrietăţii grandioase a momentului în care boul
mânat din urmă de feciori îşi face apariţia pe uliţele satului vine să i se
adauge, ca element de echilibru şi de dinamism, alaiul de măşti. Doctori
cu figuri înspăimântătoare agitau în mâini seringi uriaşe, vânători iscusiţi
îndreptau ameninţător puşti de lemn către păsăretul din curţi, generali de
modă veche îşi etalau costumele de operetă, domnişoare fardate strident
îşi dădeau ifose de star-uri de cinema, în vreme ce o seamă de alţi tineri
îi imitau pe leneşii, beţivanii, scandalagiii şi depravaţii satului, într-un
amestec asurzitor de tinichele izbite cu furie, de goarne dogite şi de
răcnete. O mască de frunze similară „Păpălugării” sau „Goţoilor” de la
Sângiorz apărea şi în cortegiul „Boului înstruţat”, de astă-dată nu
multiplicată, ci ca personaj central: „Frunzarul”, în jurul căruia roiau
celelalte măşti de carnaval. Mai erau şi măşti ghiduşe, purtătoare de
noroc - „Cenuşotcile” - care tăceau şi făceau: umblau hai-hui, prin toate
cotloanele gospodăriilor să vadă dacă este ordine şi curăţenie, răscoleau
gunoaiele şi stârneau toate orătăniile, pentru ca apoi, într-un gest
compensatoriu, să-i împroaşte cu cenuşa strânsă într-un petic spânzurat
de o prăjină pe toţi ai casei, ca să nu se deoache şi să aibe noroc. Când,
într-un târziu, alaiul aflat pe urmele boului înstruţat a ajuns în mijlocul
satului, a venit rândul fetelor de măritat să-şi arate forţa şi priceperea: ele
trebuie să smulgă dintr-o mişcare „peana de flori” dintre coarnele
animalului, dovedind, astfel, că sunt bune de măritat. În strigătele de
veselie ale tuturor, peana a fost împărţită între fete şi feciori, boul a fost
deschingat şi eliberat să pască tihnit pe izlaz, iar petrecerea cu dans şi
băutură, ca la anticele Rosalia, a început.

220
Sfinţi, praznice şi tradiţii
Ceea ce este comun zilelor lui Cireşar, în care grânele dau în pârg, este
instabilitatea atmosferică, prin urmare, gândirea tradiţională a generat,
pe baza gândirii magice asociative, o serie de interdicţii şi prescripţii.
Urmărit cu o grijă din care încă mai răzbate teama religioasă a omului
arhaic, ciclul vegetaţional a generat o serie de „sărbători ale holdelor/ ale
secerişului” care includ nu numai inaugurarea şi încheierea acestuia, ci
şi momentele de cumpănă. Aşa este seria de zile cuprinse între 11 şi 14
iunie patronate de adevăraţi daimoni vegetaţionali care doar prin
păstrarea numelui din calendarul creştin mai amintesc de tradiţia
Bisericii: Vartolomeul grâului (11 iunie), Nunta şoarecilor (12 iunie),
Eliseiul grâului (14 iunie).
Comportamentul tradiţional era dictat nu doar de observarea evoluţiei
recoltei, ci mai ales de scrutarea semnelor meteorologice şi de
interpretarea lor, aşa cum am arătat în capitolele anterioare. Ca toate
celelalte zile temute de peste vară, acestea sunt puse atât sub semnul
focului (arşiţă, incendiu, trăznete), cât şi al apei (ploi torenţiale însoţite de
grindină). Ele sunt „rele de potoape”, de „piatră” şi de „stricători” de tot
felul (păsări, insecte, rozătoare).
Pe de altă parte, cum cele două ocupaţii primordiale sunt permanent
corelate în civilizaţia tradiţională românească, şi semnele celeste sunt
urmărite cu interes: răsăritul Găinuşei (grup de stele din constelaţia
Pleiadelor) aduce belşug deopotrivă agricultorilor - „Cucuruzul cum o
vede, creşte ca smuls din pământ, iar grâul începe a se învârtoşa” - şi
ciobanilor, care veghează noaptea să o vadă pentru ca astfel să le
meargă bine oilor, să se îngraşe şi să se înmulţească [19]. Alte credinţe
vorbesc despre primejdii felurite care s-ar abate şi asupra animalelor din
gospodărie şi asupra oamenilor în cazul nesocotirii zilelor (molime,
vlăguire, invazie a insectelor dăunătoare şi a răpitoarelor, ameţeală,
amorţeală, insolaţie).
Pentru că la Vartolomeu „umblă cu nourii şi cu halele din ei” se lucrează
numai până la prânz (dar nu la câmp!); femeile nu torc, ci duc grâu la
biserică pentru a fi sfinţit şi amestecat în hrana ouătoarelor şi a
celorlaltor animale de curte. Ziua dedicată Cuviosului Onufrie din Egipt
(12 iunie), Onofreiu, este un exemplu de termen agrar care conectează
speranţa pentru o recoltă îndestulătoare la fluxul neîntrerupt al eforturilor
de a o obţine. Este pentru bucovineni începutul verii, de aceea, până
atunci trebuiau semănate „păpuşoiul, barabulele şi seminţurile de
legume”, precum şi hrişca; ploaia care s-ar ivi în acea zi ar fi semn că

221
 măruntele rozătoare ale câmpului şi ale casei nu s-ar prăsi până într-atât
încât să fie stricătoare bucatelor, dar unele oprelişti de la muncă
trebuiesc respectate pentru ca viermii să nu strice curechiul (varza),
importantă provizie de hrană pentru iarnă.
Acestora li se adaugă şi alte „zile mânioase” precum: Ioan Fierbe-Piatră
(25 mai), Iuda (19 iunie), iar în luna lui Cuptor, Precupul (8 iulie) şi
Pantelimonul oveselor (27 iulie), pe seama cărora sunt puse
dezechilibrări ale vremii, descătuşări stihiale ale cerurilor şi pedepse
exemplare pentru nerespectarea interdicţiilor. Ele formează cortegiul
impresionant al sfinţilor de temut Petru şi Ilie despre al căror prestigiu ne
propunem să vorbim într-un capitol distinct. Cele mai multe sunt simple
crestături pe răbojul muncilor, adaptate în mod firesc condiţiilor naturale
ale fiecărei zone. Aşa se explică faptul că nu sunt pretutindeni ierarhizate
după aceleaşi criterii (unele dintre ele sunt complet ignorate), dar şi
interesanta acumulare de semnificaţii.
Noaptea miraculoasă dinaintea odihnei soarelui
Una dintre sărbătorile de mare importanţă în civilizaţia românească,
precum şi în cele învecinate şi odinioară, chiar în întreg spaţiul european
este plasată în ziua de 24 iunie în care, atât biserica ortodoxă, cât şi cea
catolică prăznuiesc Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. În calendarul
popular aflăm două denumiri - Drăgaica şi Sânzienele - ambele făcând
referire la un bogat set de practici cutumiare care au trezit interesul
cercetătorilor de-a lungul timpului.
Cea dintâi denumire înscrie sărbătoarea în rândul celor cu aureolă
erotică (Dragobetele, Drăgostiţele), subliniind astfel valenţele pe care le
poartă în Valahia, Oltenia şi sudul Moldovei. Cea de-a doua este
rezultatul unei transformări fonetice populare a numelui Sfântului Ioan
(Sântion, Sânzion), deci este mai evident ataşată de calendarul religios.
(Desigur, este de notat şi interpretarea etimologiei Sânziene/ Sânziană
din Sancta Diana, dar, în opinia noastră, deşi este cu totul fascinantă,
rămâne fără acoperire mitologică, istorică şi geografică.)
Şi Drăgaica, şi Sânzienele au transferat numele unei plante emblematice
căreia, pe lângă proprietăţile medicinale, i se atribuie şi cele de protecţie,
de purificare şi de stimulare a energiilor vitale. Pe bună dreptate, unii
cercetători contemporani identifică şi definesc, astfel, semnificaţiile care
sunt recunoscute în cele două arii culturale româneşti: „... dacă
Sânzienele pot fi asociate demonilor eolieni cu o funcţie accentuat
distructivă /.../, reprezentările legate de Drăgaică (despre care se poate
spune că nu sunt perfect sinonime) au în principal valenţe faste, centrate

222
pe practicile de propiţiere /.../” [22].
Este ziua în care „se întoarce crugul vremii spre iarnă”: Sânzienele dau
ziua înapoi, ele iau din fiecare roadă câte puţin; păsările jelesc plecarea
verii, iar cucul se îneacă cu orz sau cireşe, răguşeşte şi încetează să mai
cânte, apoi se transformă în uliu şi aşa vieţuieşte până la Blagoveşteniile
următoare; până şi soarele „se odihneşte o clipă la amiază”, iar plantele
stau un ceas din creştere în miezul zilei [22].
În acelaşi timp, în jumătatea de sud a ţării este apreciată ca o zi de
maturizare deplină şi de instituire a tihnei şi armoniei: „Drăgaica e
aducătoare de noroc. Drăgaica se serbează ca să <se drăgaiţe>
(dezgaţe, desprindă) bolile de oameni.” [19]; „Drăgaica face a se coace
fructele şi semănăturile mai repede, ferindu-le de stricăciuni şi
putrezire.”; „Drăgaica se ţine pentru bunul trai în casă.” [30]; „În această
zi se face descântecul de întors inima unuia către altul, spre a alunga
vrajba dintre doi inşi şi a aduce între ei bunătatea şi voia cea dragă” [23].
O componentă comună ambelor arii culturale o constituie cea funerară:
Moşii de Sânzienii constituie un reper important în cultul strămoşilor.
Multitudinea de perspective care a făcut posibile atâtea interpretări este
generată, după părerea noastră, de complexitatea de semnificaţii dictate
de plasarea sărbătorii în proximitatea solstiţiului de vară, dar şi de
apropiata încheiere a ciclului vegetaţional. Ca şi alte sărbători aflate în
relaţie cu etape ale ciclului solar, şi aceasta beneficiază de o configuraţie
din care nu lipsesc filonul mitic destinat să justifice practicile şi actele
ritual-ceremoniale complexe.
Credinţele legate de încărcătura sacră şi de calitatea de omen
(prevestire) ale intervalului cuprins între noaptea de 23 şi cea de 24 iunie
sunt deosebit de bogate, majoritatea prezentând similitudini cu etalonul
timpului festiv. Deschiderea cerurilor permite comunicarea lumii de aici
cu cea de dincolo, dar şi revelarea unor taine: „Cine stă de veghe
noaptea şi numără puii Cloştii care se ivesc pe cer unul câte unul va
descoperi comori.” [12]. Starea de graţie a lumii întregi se cere atent
vegheată: „Cine doarme peste zi gălbeneşte ca floarea de sânzienii”
[28]. Starea de veghe asigură şi protecţia de vijelii şi grindină, dar şi
eficienţa magico-medicală a plantelor culese în ajun, care trebuiesc
păzite întocmai ca usturoiul la şezătoarea de Sântandrei.
Timpul şi, prin el, ritmul activităţilor, sunt reechilibrate prin practici
purificatoare şi apotropaice: lustratio per ignem (focurile lui Sântion din
nord-vestul ţării şi „fetierile” coconilor din Maramureş), lustratio per
aquam („La Drăgaică femeile se tăvălesc prin rouă. Se stropeşte cu apă

223
 hora fetelor, pentru ca Dumnezeu să dea ploaie.” [28], se fac scalde din
infuzii de plante despre care se crede că aduc fetelor sănătate, vioiciune,
dar şi farmec, atracţie). Acestora li se adaugă culegerea rituală a
plantelor numai de către persoane iniţiate, exorcizarea spiritelor
malefice, stimularea forţelor vitale şi a celor fecundatoare.
Prestigiul Sânzienelor este subliniat de o calitate excepţională a
momentului întâlnirii nopţii cu ziua, un moment în care natura îşi
manifestă debordant forţele vitale: pentru că de la această dată întreaga
fire „dă înapoi”, plantele ating apex-ul creşterii şi al virtuţilor lor
tămăduitoare şi miraculoase. Vorbim aici despre o seamă de „flori şi
buruieni de leac” a căror prezenţă nu este deloc surprinzătoare întrucât
le-au fost recunoscute o seamă de calităţi utilitare (generatoare de
arome, precum cimbrişorul şi voieştniţa sau de pigmenţi, precum
drobuşorul), dar mai ales terapeutice. Astfel, cicoarea, sânzienele,
trifoiul-alb (Capul Sfântului Ioan), spânzul, zburătoarea (floarea-zânelor
sau gălbejoara) şi iarba Sfântului Ioan erau colectate cu mare grijă şi
puse la păstrare. Aproape toate conţin substanţe şi principii active
calmante ale sistemului nervos fiind eficiente în insomnie, melancolie,
nevroză, isterie, epilepsie, verij, iar altele au proprietăţi carminative,
antispasmodice şi tonice. Excepţie face spânzul, plantă extrem de toxică
pentru organismul uman dacă nu este dozată riguros; aceasta avea
aplicaţie veterinar empirică. Şi totuşi, unele surse vechi, datând din Evul
Mediu, arată că, în cantităţi infinitezimale, trata stările maniacale şi era
considerat în Occident „elixir de viaţă lungă”. Încadrând aceste străvechi
practici într-o „botanică mitico-medicală”, cercetătorii care le-au studiat în
paralel cu manifestări similare din alte culturi au identificat două trăsături
dominante: reminiscenţe şi reflectări ale cultului solar şi strădania
oamenilor de a atenua sau chiar a contracara acţiunea malefică a
daimonilor şi fiinţelor de sorginte sacră, pe seama cărora este pus
echilibrul precar al acestei perioade bântuită parcă de „un vânt de
nebunie” şi care se fac responsabili de acţiuni devastatoare [17].
Dar fără îndoială cele mai spectaculos recoltat magic din noaptea de
Sânziene este destinat procurării unor plante care au un contur pe cât de
misterios, pe atât de puternic: iarba-fiarelor şi feriga. Despre cea dintâi
se spunea că „poate descuia orice încuietoare, oricât de meşteşugită”,
prin urmare era râvnită de hoţi care mai apoi o purtau asupra lor,
ascunsă pe sub veşminte sau legată (încrustată chiar!) pe mână.
Modalitatea de culegere era o probă în sine din trei motive. Descrierea ei
în sursele orale este foarte diversă, de la detalii contradictorii privind

224
culoarea şi configuraţia, la altele de-a dreptul tulburătoare şi
descurajatoare care o prezintă ca pe o fiinţă năzdrăvană: „are cap, ca şi
omul, şi e vie, umblă; frunză n-are, numai nişte aripi din umeri, coadă şi
picioare; (nici) rădăcină n-are...” [4]. Un al doilea impediment şi mai dificil
de trecut era cel al ivirii ierbii-fiarelor; şi aici informaţiile sunt divergente:
unele vorbesc despre un interval mare, din mai până în iulie, altele, doar
despre câteva clipe, la miezul nopţii de Sânziene şi indică locuri cultivate
(livezi, fâneţe, pe câmpuri, printre alte buruieni), altele, dimpotrivă,
toposuri inaccesibile sau marcate malefic (pe crestele munţilor stâncoşi
sau acolo unde a pierit trăznit un diavol...). În fine, culegerea cerea
abilitate şi stăpânire de sine, ba chiar un fel special de cunoaştere a lumii
animalelor care, conform unuia dintre procedeele consacrate, putea să
furnizeze, ca în basm, vieţuitoare-auxilium dintre „înţelepţii” ei: ariciul sau
şarpele.
Feriga (cunoscută şi sub numele de iarbă-dulce, dar şi spata dracului)
înfloreşte, potrivit credinţelor populare, o dată pe an, în acelaşi miraculos
miez de noapte. Este râvnită, deopotrivă, de diavol şi de oameni, cel
dintâi recurgând la şiretlicuri mârşave pentru a o face nevăzută
muritorilor şi a şi-o însuşi, iar odată cu ea, rodnicia câmpului. Dacă iarba-
fiarelor are o destinaţie precisă şi restrictivă care o plasează echivoc
între magia albă şi cea neagră, feriga este purtătoare de noroc şi spor:
„Cine o are la casă, norocul vine chiar la el. Cârciumarul care o are în
beci vinde băutura foarte degrabă; negustorului care o ţine în dugheană
îi curg muşteriii; ţăranului care o are în casă, la toate îi merge foarte
bine” [4]. Complexitatea practicii magice de recoltare este pe măsura
valenţelor care i se conferă; aceasta face apel la o competenţă nativă,
predestinată (culegătorii trebuie să fie fraţi gemeni sau veri drepţi), la
puritate şi integritate (să fie sănătoşi la trup şi la minte, fără păcate şi
primeniţi în haine albe) şi la un comportament marcat de veneraţia
cerută de contactul cu Sacrul (să vegheze în picioare întreaga noapte,
fără a vorbi şi fără a râde, înfruntând, astfel, tentaţiile diavolului) [4].
„Timpul tare” al sărbătorii permite şi săvârşirea unor acte divinatorii şi de
influenţare a viitorului tocmai în virtutea unui contact privilegiat între
sacru şi profan. Şi aceste sunt intim legate de vegetal, mai precis, de
cununile şi „chitele” de sânziene care sunt înzestrate cu facultăţi
oraculare şi magico-erotice. Aruncate pe casă sau aninate prin
gospodărie, cununile de sânziene prevestesc viitorul: dacă sunt găsite în
zori „umplute de rouă” aduc noroc, ca şi cele pe care se anină păr de
animale; în schimb, cele care se vestejesc peste noapte sau cad de pe

225
 casă după ce a fost rostită formula magică dau semnul neliniştitor al unei
morţi timpurii în intervalul de 12 luni care urmează. În trecut, fetele îşi
puneau sub cap cununile de sânziene pentru că le prevesteau măritişul
în vis, întocmai ca busuiocul de la Bobotează; florile de drăgaică puse la
pălărie sau prinse în cosiţe aduceau o soţie, un soţ drăgăstos, tânăr şi
frumos [28].
În aria transilvană componentele cutumiare sunt sensibil diferite faţă de
celelalte două provincii istorice româneşti, chiar dacă, în principal, grupul
protagoniştilor (tinerii nubili) este acelaşi: se sfinţesc holdele într-o
procesiune similară celei de la Rusalii, se aprind în ajunul sărbătorii
focuri peste care tinerii sar pentru a-şi asigura un an favorabil, copiii
aprind „fetieri” (făclii de răşină), se împletesc cununi de sânziene;
aceleaşi plante, sfinţite în biserică, capătă forţe magic protectoare,
curative, dublate de calităţi de conservare a manei.
În câteva aşezări din sudul Transilvaniei au loc desfăşurări carnavaleşti
cunoscute sub denumirea „Boul de Sânziene”, similare cu cele de la
Sângiorz şi Rusalii. Aceste componente ale sărbătorii de care ne
ocupăm racordează aceaste provincii istorice româneşti la spaţiul
cultural nord-slav, dar mai ales la Europa centrală şi de vest [24], fiind
rezultat al plasării într-o zonă importantă de interferenţă culturală,
caracterizată în acelaşi timp prin diversitate etnică şi confesională.
Cât priveşte componentele festive ale Drăgăicii moldo-valahe acestea
includ, de asemenea, gesturi cu finalitate magico-medicală, precum şi
acte ritual-ceremoniale postfunerare (dezlegarea consumului anumitor
fructe de sezon după împlinirea ofrandelor îndătinate).
Punctul de gravitaţie al sărbătorii îl constituia în satul tradiţional obiceiul
„Drăgaica”. Încă de la primele consemnări din secolul al XVIII-lea
datorate lui Anton Maria del Chiaro şi mai ales lui Dimitrie Cantemir, s-au
remarcat câteva dominante ale obiceiului: contextul temporal (în preajma
secerişului holdelor), grupul protagonistelor (fete-fecioare), ierarhia
acestuia şi caracterul solemn-ceremonial (alegerea unei conducătoare,
„regina holdelor”, „stăpâna surorilor”, numită Drăgaică, în variante mai
apropiate de zilele noastre în fruntea grupului se plasau o fată travestită
în băiat, drăganul, şi o alta, drăgaica sau bulca/ mireasa), recuzita care
trimite la dubla semnificaţie a obiceiului - nupţială - (veşminte de
sărbătoare, panglici şi podoabe, basmale) - şi agrară - (cununi de spice
şi flori de drăgaică, coase sau seceri, uneori alte arme, dar şi cheile de la
jitniţe), dar mai ales acţiunea magico-rituală a tinerelor (dansul şi
cântecul înfăptuite atât în lanurile de grâne, cât şi pe uliţele satului,

226
punctate uneori de accese războinice).
Conform tendinţelor unei epoci sau ale alteia, „Drăgaica” a fost socotită o
punere în scenă a tradiţiei creştine, o moştenire romană, un vestigiu al
cultului agrar şi solar sau o afirmare ritual-ceremonială a cetei juvenile
feminine. Într-unul dintre cele mai complete şi mai avizate studii ce i-au
fost dedicate, acest obicei este interpretat ca rezultat al evoluţiei de la
semnificaţiile rituale - ce descind din cultul vegetaţional bazat pe raportul
cosmic/ uman // fertilitate/ fecunditate - către cele simbolice vizând
celebrarea finalului „dramei agrare” şi prefigurarea unui nou ciclu
vegetaţional: „Ar fi vorba, în acest caz, de o solidarizare magică a
tinerelor fete cu cultúrile agricole, în dorinţa de a împărtăşi destinul
acestora, de a se împlini prin căsătorie, aşa ca grânele prin secerat.”;
prin urmare, înainte de a fi o manifestare de tip ceremonial a grupului de
gen şi vârstă, Drăgaica „a reprezentat la origine un rit agrar şi anume un
rit de etapă, ultimul dinaintea seceratului.” [26]
Prezenţa unui cuplu, a unei „mirese” sau doar sugestiile matrimoniale
furnizate prin gesturi, recuzită, repertoriu, alegorii încadrează obiceiul de
care ne ocupăm în categoria manifestărilor care punctează încheierea şi
respectiv deschiderea unui nou ciclu, pe de o parte, iar pe de alta o
apropie de tradiţii sud-dunărene şi vest-europene similare, plasate către
sfârşitul lunii iunie (Mirele şi Mireasa grâului, Regina Rusaliilor).
De asemenea sunt evidente similitudinile cu ceremonialul cununii din
spaţiul transilvănean (Ţara Oltului, Câmpia de Vest, precum şi în centru
şi est), care se datorează indubitabil fondului genetic generator de funcţii
identice, dar şi planului actanţial: aceiaşi protagonişti, tinerii necăsătoriţi,
se află atât în centrul ceremonialelor agrare de la recoltat, cât şi al
secvenţelor de separare din cadrul nunţii. Pe de altă parte, simbolistica
moarte/ resurecţie o găsim încifrată în travesti-urile şi măştile din alaiurile
carnavaleşti plasate la anul nou calendaristic (în Bucovina, Maramureş şi
Moldova) şi la cel agrar.
Varianta aromânească,„Aγĭanĭu” evidenţiază o serie de detalii deloc
lipsite de interes cum ar fi: constituirea alaiului de fete şi neveste şi
purtarea ghiumului (urcior de aramă) la trei şopute (fântâni, cişmele),
urmată de stropirea rituală, jocul în uliţă şi trecerea prin cununile de flori
a femeilor sterpe toate finalizându-se cu practici divinatorii similare celor
de la „Vergel” [24].
Chiar şi unele componente ale scenariului ritual-ceremonial al acestui
obicei care par a fi singulare sau rezultat al unor confuzii de interpretare
cum ar fi salturile, dansul în genere, pe de o parte, şi purtarea armelor şi

227
 luptele (fie ele simulate sau nu), pe de alta, încadrează „Drăgaica” în
aceeaşi paradigmă simbolică a tradiţiilor solstiţiale şi echinocţiale, toate
având scopul stimulării şi amplificării forţelor vitale. Bunăoară,
confruntările se încadrează în comportamentul agonistic de tip
ceremonial fiind similare cu „jocul pe rămăşag” al căluşarilor şi
interpretarea „colindelor de pricină” (atunci când se întâlnesc două cete
pe acelaşi teritoriu pe care doresc să-l domine.)
În ciuda desacralizării evidente şi profunde, a transformărilor la care au
fost supuse ocupaţiile tradiţionale, acestea determinând transformarea
funcţiei agrare a „Drăgăicii” într-una subdiacentă, aceasta şi-a păstrat
până târziu aspectul de ceremonie iniţiatică premaritală care, odată
săvârşită în timpul fast al sărbătorii, va duce la împlinirea propriu-zisă a
căsătoriei. Un argument în plus privind selectarea din multitudinea de
funcţii şi semnificaţii a acesteia din urmă şi conservarea ei în mentalul
popular este şi faptul că, până la trecerea ei în latenţă, performarea a
rămas apanajul exclusiv al fetelor nubile, lucru care nu a fost valabil
pentru altele, înscrise explicit în categoria riturilor agrare („Caloianul”,
„Paparudele”, „Lăzăriţa”), întrucât prezentau - cel puţin sub aspect
repertorial - accente ludice.
Nu există consemnări sau tradiţii orale care să confirme răspândirea
„Drăgăicii” pe întreg arealul românesc, doar o părere emisă în urmă cu
câteva decenii, conform căreia târgul de la Asuajul de Sus (judeâul Satu
Mare), a cărui denumire veche ar fi fost „târgul cepsălor” (< mgh.
csápsza = bonetă, acoperământ al capului obligatoriu pentru femeile
căsătorite) ar fi fost un târg al Sânzienelor sau un târg al fetelor [26].
Dincolo de aspectul cuceritor - poate uşor bucolic - al descrierii realizate
pe baza informaţiilor orale, reţinem aceleaşi constante care apropie
această manifestare de cea moldo-valahă de la care am pornit. Prin
urmare, în mod aparent, am putea avea de-a face cu două variante
zonale ale aceleiaşi manifestări cutumiare, însă lipseşte tocmai ceea ce
constituie nodul ei semnificant: confirmarea funcţiei agrare fie în manieră
rituală (prin acte, gesturi), fie simbolică (prin rostirea unor formule,
intonarea unor cântece, executarea unor dansuri). Ceea ce se păstrează
ceva mai estompat sunt conotaţiile matrimoniale strâns împletite cu
secvenţele ceremoniale ale „ultimului act al dramei agrare”.
Termenul Drăgaică - definind iniţial obiceiul performat de grupuri de fete
(drăgăici, drăgăiţe) în ziua de 24 iunie - s-a impus şi asupra unei realităţi
socio-economice: târgurile din Vechiul Regat ce se ţineau cu acest
prilej. Conform datelor incluse în lucrări de la începutul secolului trecut,

228
se organizau târguri în perioada 15-24 iunie în Buzău, Focşani, Tecuci,
Ipăteşti (Olt), Budu (Râmnicu Sărat), Colentina (Ilfov), Giurgeni
(Ialomiţa), Piteşti, Câmpulung Muscel, precum şi aşezările mehedinţene
Cornăţel, Cărbuneşti şi Broşteni [23].
Sfinţi cu tunete şi fulgere
„Acest post se ţine pentru foamete, grindină şi sănătate la oameni şi
vite.” [23] - glăsuiesc credinţele vechi. Postul Sâmpetrului (numit în urmă
cu multe secole Postul Cincizecimii) are o durată variabilă în funcţie de
data Paştilor; începe în lunea a doua de după Rusalii şi include ziua de
29 iunie, iar dacă aceasta cade într-o miercure sau într-o vinere, sunt
îngăduite doar dezlegările la untdelemn şi peşte.
Este dificil de explicat faptul că mediile ţărăneşti au desconsiderat
existenţa cuplului de întemeietori ai Bisericii. Aceştia se afirmă, după
părerea noastră, ca o interesantă armonizare a contrariilor. Petru (Şimon
pe numele iudaic) era un pescar sărac şi neînvăţat din Betsaida, în
vreme ce Pavel/ Paul (Saul din Tars) era descendentul tribului Beniamin,
care a dat pe întâiul rege al lui Israel, un bărbat bogat, cultivat, format în
spiritul învăţăturilor fariseice la şcolile teologice înalte ale vremii. Petru L-
a cunoscut pe Mântuitor şi a primit de la El, odată cu numele cel nou
(„Tu te vei chema Chifa/ Piatră”, Ioan, 1: 42; „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui” Matei, 16: 18), misiunea de a fi căpetenia apostolilor şi de a fonda
Biserica („Paşte oile Mele”, Ioan, 21: 17); Pavel s-a plasat la început
între adversarii înverşunaţi ai adepţilor lui Hristos şi abia după martiriul
diaconului Ştefan (la care se crede că a asistat) a avut o viziune: „... pe
când călătorea şi se apropia de Damasc, o lumină din cer ca de fulger, l-
a învăluit deodată./ Şi căzând la pământ, a auzit un glas din cer zicându-
i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?/ Şi el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi
Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti.” (Fapte, 9: 4-5).
Ca apostoli au străbătut întregul Imperiu Roman, din Asia până în
Peninsula Iberică, oprindu-se în cele din urmă la Roma, acolo unde, tot
tradiţia bisericească spune, Iisus Hristos le-a cerut să întemeieze cetatea
noii credinţe. În acest loc, în acelaşi an (67 d.H.), cei doi înaintemergători
au fost martirizaţi: cel dintâi prin crucificare (emblema lui rămânând
crucea răsturnată, simbol al ascensiunii la viaţa veşnică prin moarte), cel
de-al doilea prin decapitare (emblema lui rămânând sabia).
Sunt de remarcat câteva aspecte care deosebesc tradiţiile orale
româneşti de cea a Bisericii. Mai întâi, încă din denumirea sărbătorii,
Sâmpetru (Sân-Petru de Vară, Sân-Pietru sau Sân-Chietru) reiese

229
 prestigiul deosebit al Sfântului Apostol Petru, care - în mentalitatea
populară - îl eclipsează pe cel al Sfântului Apostol Pavel. Dacă cel dintâi
este prezent în naraţiuni apocrife, în cele cu nucleu legendar ca „omul lui
Dumnezeu, cel mai de aproape sfânt al lui Dumnezeu” cu care El
vorbeşte, se sfătuieşte, ca „ucenicul, ortacul sau cumătrul lui
Dumnezeu”, alături de care umbla la începutul Lumii pe pământ,
înfăţişându-se oamenilor ca doi uncheşi cu carul cu boi, încălţaţi cu
opinci de tei sau de fier, iar în scurtele texte care glosează pe marginea
practicilor magice şi a comportamentului ritualizat, ca un patron al
turmelor şi câmpurilor, cel de-al doilea este cunoscut mai cu seamă ca
ocrotitor spiritual al celor care îi poartă numele.
O altă trăsătură care îi sporeşte prestanţa este întrunirea mai multor
atribuţii mitice, mai toate rezultate din suprapuneri culturale şi din
folclorizarea Noului Testament. Am văzut în capitolele anterioare că este
patronul păstorilor, întocmai ca şi fratele său, Apostolul Andrei, dar cu un
rang cu mult mai impozant: „Dumnezeu l-a numit comandir (căpitan,
împărat) al lupilor. Sfântul Petru coboară din cer în straie albe, călare pe
cal alb şi le dă lupilor codri de pâine (seminţe ori năut) care nu se mai
sfârşesc, ca să nu mănânce numai carne fără porunca lui; lupii nu pradă
(fără îngăduinţa lui, n.n.) chiar de-ar pieri de foame.” [19]. Această
însărcinare de origine divină justifică seria de tradiţii legate de Sâmpetru
de Iarnă, însă la sfârşitul lui iunie el „face sau fierbe trei zile necontenit
piatra adevărată, iar nu grindina, spre a o mărunţi, ca să nu vatăme
câmpurile, aşezările omeneşti şi pe oameni. /.../ El mai orânduieşte,
după credinţa românilor din Bucovina, căldura şi ploaia” [23]; „Pe Sfântul
Petru îl ţinem trei zile de-a rândul, pentru că el trei zile a fiert piatra în
cer, ca să nu le strice oamenilor, de aceea piatra e mărunţică şi rară cu
picături calde de ploaie” [21]. Prin urmare, fenomenul etimologiei
populare îl transformă într-un ocrotitor al cultivatorilor de pământ, cu
atribute uraniene care îl apropie de Sfântul Ilie Tesviteanul şi, mai mult
decât atât, sugerează influenţa autohtonă a figurii temute a zgrimţieşilor
(solomonarilor). De bună-seamă că cei care nu respectau rânduielile şi
poruncile dumnezeieşti, între care şi pe cele privind şirul de trei zile
îndătinate, erau aspru pedepsiţi: „Când oamenii se trufesc şi nesocotesc
puterea dumnezeiască, atunci Sfântul Petru cheamă balaurii şi cu dânşii
se ajută la bătutul lumii cu piatră...” [23].
Tot o interpretare populară a vieţii apostolului a generat imaginea lui de
„chelar al Raiului şi al încăperilor cereşti” şi chiar de judecător al celor
ajunşi dinaintea scaunului justiţiei divine: „... beţivii lui îi rămân de

230
judecat, că dintre păcătoşi întăi va alege Dumnezeu, pe urmă Domnul
Christos, apoi Maica Domnului şi Sfântul Neculai şi tocmai la urmă
Sfântul Petru pe cei beţivi, pentru că şi el a fost beat” [21].
Faptul că „numai el este în putere să primească în acest locaş de
veşnică odihnă pe cei drepţi” se reflectă şi într-o variantă hunedoreană a
colindului apocrif şi moralizator dedicat de cetele de juni celor cu numele
de Petre (Pătru). Este o tratare autohtonizantă care se îndepărtează şi
ea sensibil de tradiţiile bisericeşti. Pătru, chezaşul Raiului şi judecătorul
păcătoşilor, îşi alungă părinţii care, fiind căpeteniile satului (birău şi
birăiţă), au abuzat de putere, i-au exploatat şi i-au înşelat pe săraci,
întocmai ca şi fiul lor, morarul, care a oprit din lăcomie mai mult uium
(zeciuială de făină); singura căreia Raiul îi este deschis este sora sa,
căreia el îi aduce laude care îi dovedesc şi omniscienţa căpătată în
anturajul divin: „Loc în Rai, tu soră, ai:/ Ţ-a fost casa lângă drum/ Cei
flămânzi i-ai săturat/ Cei săcioşi i-ai adăpatu/ De-aia Rai ai căpătatu!”
Cele mai spectaculoase imagini ale sfântului le aflăm în naraţiunile
culese la începutul secolului trecut. Aşa cum au fost grupate de folcloriştii
care le-au publicat, ele tind către alcătuirea unei „biografii populare”.
Există şi o naraţiune unică în folclorul românesc care prezintă naşterea
lui Sân-Petru. În ea găsim îmbinate motive miraculoase din basm (fructul
descântat, procurat chiar de la Dumnezeu, ca remediu al sterilităţii,
făgăduinţa de la naştere de a-i fi dată ca soţie Zâna făr’ de tată, probele
iniţiatice, lupta cu monstrul, călătoria pe tărâmuri virgine) cu motive
mitice (uciderea tatălui ca pedeapsă pentru încalcarea interdicţiilor legate
de prevestirea Ursitoarelor) şi apocrife (retragerea în schimnicie, după o
viaţă furtunoasă şi plină de păcate, la chilia de piatră de la Izvorul
Iordanului, încercările la care este supus şi răsplata dată pentru credinţă
şi curăţenie sufletească: urcarea alături de Dumnezeu în Rai) [23].
De altfel, cele mai multe se coagulează în jurul calităţii sale de însoţitor
al lui Dumnezeu în peregrinările Sale pe pământ. Acestea au fie
desfăşurarea unei parabole cu învăţăminte, fie se finalizează printr-un
nucleu de legendă etiologică. Aproape fără excepţie naraţiunile dezvăluie
natura umană, împovărată de defecte a Sfântului Petru. Acesta este
curios din fire şi zavistios: aspirând să cârmuiască lumea măcar o zi şi o
noapte, dar, nerăbdător şi repezit, nu reuşeşte decât să-şi epuizeze
forţele purtând de grijă unei capre năbădăioase. Când este trimis ca
emisar al lui Dumnezeu pe pământ, se dovedeşte părtinitor şi incapabil
să păstreze tainele şi rosturile planurilor divine, căci avea printre muritori
un cumătru la care ţinea tare mult. Nu-i lipsesc nici viciile: e veşnic

231
 nesătul, fumător de lulea, iubitor de băutură (mai ales de tărie, a cărei
născocire îi este atribuită diavolului) şi de aceea are şi înclinaţii spre
violenţă. Însă, ca un adevărat discipol, Petru trage învăţăminte de pe
urma fiecărei întâmplări, mai ales atunci când i se aplică nemiloase
corecţii corporale de către oamenii violenţi şi ignoranţi.
Plasarea lui în anturajul divin şi - desconsiderând cronologia - în timpul
urzirii Lumii sau al perfecţionării operei cosmogonice l-au făcut părtaş la
aceste acte: în urma unor întâmplări tratate cu umor, Sfântul Petru se
face responsabil de ivirea pe lume a unor insecte (călugăriţa, licuricii,
ţigâiul, stelniţele/ ploşniţele de pere) şi chiar de divizarea oamenilor în
grupuri etnice [23].
Cele mai multe au avut răspândire amplă şi conţin şi alte motive
specifice naraţiunilor cu nucleu apocrif, precum coborârea în Iad alături
de Iisus şi salvarea de Tartorul dracilor prin minciună şi vicleşug (Sfântul
Petru se preface că măsoară Iadul ca să ridice acolo o mănăstire) şi
obţinerea, după trei ani petrecuţi în slujba Necuratului, a „zapisulului de
robie al oamenilor” pe care acesta l-a păstrat cu străşnicie de la căderea
lui Adam [23].

Adesea Sân-Petru este întovărăşit sau ajutat de Sfântul Ilie, ceea ce

contrazice din nou scrierile sfinte. Acest fapt este posibil întrucât ei au, în
credinţele populare, atribute meteorologice asemănătoare: „Cu piatra
Sfântului Ilie şi Sfântului Petru orânduiesc. Sfântul Ilie dă foc şi Sfântul
Petru fierbe piatra în cer” [21].
Şi totuşi Ilie este, potrivit unei legende despre ordonarea Lumii, cel dintâi
sfânt care I-a venit în ajutor lui Dumnezeu în lupta cu diavolul care,
imitând actul antropogenezei, plămădise din lut mulţimi de draci.
Aruncându-se în mare cu trăsura sa cu patru cai laolaltă cu Pălie, vizitiul
său, Ilie a fost ridicat la cer unde demiurgul i-a dat sabia şi tunul
(tunetul), făcându-l sfânt. Deîndată el a purces apoi împotriva diavolilor
care umpluseră lumea şi i-a ucis: „Unii au rămas în cer de atunci
spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele-n sus, de aceea zice că e bine
să nu te uiţi când cade vro stea din cer, căci stelele acele sunt diavolii cei
spânzuraţi, (care) cad pe pământ” [21].
În mod surprinzător reprezentarea lui Sântilie în tradiţiile noastre orale
este foarte apropiată de ceea ce spun Vechiul Testament şi sursele
apocrife creştine despre Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. El L-a precedat
cu mai mult de opt secole pe Mântuitor şi a fost unul dintre cei mai
importanţi prooroci ai evreilor, susţinător fervent şi neobosit al

232
monoteismului în timpul domniei regelui Ahab şi a reginei Izabela, care
au încercat să impună zeii canaaneano-fenicieni ai fertilităţii Aştoret/ Baal
şi Astarte/ Iştar. Destinat încă de la naştere unui traiect exemplar, Ilie s-a
bucurat de un contact nemijlocit cu Dumnezeu, Care i-a arătat
întotdeauna calea pe care trebuia să păşească. Proorocul a osândit
regatul lui Ahab „cel închinător la idoli” la o revărsare nemaiîntâlnită de
foc ceresc: o secetă care a făcut ca nici măcar roua să nu se aşeze pe
pământ. Ca răsplată a râvnei şi vieţii sale pusă în slujba poporului care
urma legile lui Moise, Dumnezeu l-a chemat „în trup” (viu) la El,
aşezându-l, după cum interpretează teologii, printre îngeri: „... deodată
s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe
Ilie în vifor la cer./ Iar Elisei se uita şi striga: Părinte, părinte, carul lui
Israel şi caii lui! Şi apoi nu l-a mai văzut...” (Regi IV, 2: 11-12).
Din numeroasele naraţiuni care tind să contureze traseul vieţii lui
pământeşti rezultă o serie de deosebiri care îl fac pe Sântilie şi mai
aproape de muritorii de rând. Ca şi în cazul altor sfinţi, în prima etapă a
vieţii sale de mirean, Ilie ar fi săvârşit păcatul capital - uciderea părinţilor
sau a soţiei şi fiului - ispitit fiind de diavol. Un detaliu semnificativ atrage
atenţia asupra naturii Sfântului Ilie: fie ar fi fost „însemnat” fie din naştere
(în copilărie era nătâng şi mut, păzea vatra), fie ca îngrădire divină a
puterilor şi furiei sale (după „surparea diavolilor”, Dumnezeu „i-a luat”
mâna dreaptă şi i-a scurtat piciorul drept diminuându-i, astfel, vigoarea).
Una dintre cele mai frumoase legende de acest fel leagă mutilarea
sfântului de naşterea lui Iisus: „... Sfântul Ilie săgeta cu mâna cea
dreaptă şi când săgeta, se cutremura pământul şi se dârdâia şi cerul din
ţâţânile lui; multe vite şi muieri se stârpeau şi mare pagubă se făcea în
lume; dar când a rămas Maica Domnului grea cu Domnul Hristos, când a
trăsnit Sfântul Ilie o dată, s-a cutremurat şi Domnul Hristos în maică-Sa
şi atunci Domnul Hristos l-a blăstămat să i se usuce mâna cea dreaptă şi
să nu mai săgeteze decât cu cea stângă” [23]. Ca şi zeul elin Hefaistos,
Sfântul Ilie este o divinitate cu atribute ignice, dar şi uraniene: „este văr
cu focul şi cu vântul” şi, ca o marcă a vechimii lui, are drept sfătuitoare
pe Sfânta Duminică care vede în oglinda ei fermecată faptele rele ale
oamenilor din întreaga lume şi îl îndreaptă într-acolo ca să-i
pedepsească [21].
Este de la sine înţeles că cele mai importante practici tradiţionale legate
de Sântilie vizează respectarea zilei ca pe una extrem de periculoasă
pentru recolte, odată ce patronul ei este „vizitiul lui Dumnezeu şi
starostele trăznetelor”. Comportamentul îndătinat presupunea un repaus

233
 de minimum o zi şi restricţii sau prescripţii privind alte activităţi pe durata
mai multor altora, întrucât sfântul are un cortegiu impresionant de spirite
mărunte grupate în ciclurile deja menţionate ale Circovilor şi Pârliilor,
acoperind practic două săptămâni (începând cu Panteliile, „surorile lui
Sântilie” la 13 iulie şi încheind cu Pintelei Călătorul la 27 iulie).
Una dintre indicaţiile magico-rituale priveşte asigurarea belşugului
grâului prin sfinţirea acestuia în biserică şi mai ales alcătuirea de ofrande
din fructe şi legume de sezon (mere şi pere unse cu miere, dovlecei,
porumb fiert). Pe de altă parte, 20 iulie era şi un reper important în
calendarul apicol: în această zi avea loc „rătezatul ştiubeielor” (se
desfăceau stupii şi se recolta mierea, operaţie însoţită şi ea de o masă
ceremonială prin care norocul la albine se asigura ospătându-i pe vecini
şi prieteni). În fine, la aceeaşi dată, miezul verii pastorale, aveau loc
„sântilii” (nedei sau bâlciuri), cele mai vestite odinioară fiind cele de pe
Valea Sebeşului, Mărginimea Sibiului şi Ţara Loviştei. În zonele în care
opera interdicţia femeii de a pătrunde în incinta stânei, această dată era
cel dintâi prilej de întâlnire a păstorilor cu soţiile şi de coborâre „la ţară” a
celor tineri spre a-şi găsi viitoarele logodnice, după multe săptămâni de
viaţă aspră, semiascetică.
Se cuvin aşternute câteva idei şi despre prestigiosul şi controversatul
târg de pe Muntele Găina ce avea loc între cele două sărbători de care
tocmai ne-am ocupat: „... dacă data de 20 iulie cădea în prima jumătate
a săptămânii, respectiv în zilele de luni, marţi sau miercuri, nedeia se
ţinea în prima duminică care urma; dacă această dată cădea în a doua
parte a săptămânii, respectiv în zilele de joi, vineri sau sâmbătă, atunci
nedeia (sărbătoarea) se desfăşura în cea de-a doua duminică după
Sfântul Petru (29 iunie). Această regulă nu era anunţată, ea se ştia şi se
respecta din vremuri imemoriale” [11].
Târgul de pe Muntele Găina a prezentat cândva componente premaritale
care au stârnit dispute etnografice de-a lungul a aproape două secole
prin aceea că ele provin din scenariul ceremonial general al nedeilor-
hram şi al petrecerilor de pe hotar, fapt care l-au plasat dintru început pe
acel loc privilegiat în mentalitatea localnicilor şi a generat un profil
inconfundabil manifestării în sine.
„Mai presus de incontestabilele funcţii economice apărute târziu, spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea sau chiar la începutul secolului al XIX-lea,
acesta era un veritabil şi prestigios cadru de socializare nu numai pentru
că era amplasat la întretăierea căilor de acces montane, ci mai ales
pentru că perpetua practici tradiţionale în crearea alianţelor fiind, în

234
acelaşi timp, un „târg de două ţări”, un „târg al fetelor” şi o nedeie a
nedeilor, adică o sumă a sărbătorilor săteşti care, părăsind vetrele
originare, au urcat pe plai într-o reunire festivă, solemnă şi strălucitoare.
/.../ Înmănunchierea acestor trei filoane i-a determinat structura
inconfundabilă şi i-a alimentat vigoarea transformându-l într-o emblemă
a civilizaţiei rurale: nedeile-hram (de la care păstrează componente
religioase precreştine şi creştine), nedeile pastorale (care şi-au pus
amprenta asupra caracterului ludic şi au întărit funcţiile economice) şi
ceremonialele agrare (ale căror solemnitate şi grandoare datorate relaţiei
genetice dintre fertilitatea naturii şi fecunditatea umană şi-au pus
amprenta asupra momentelor sale spectaculare şi formelor de
manifestare juvenilă).
Prin urmare, Târgul de la Găina a avut din vechime - şi continuă să-şi
păstreze - toate atributele unui eveniment cultural complex menit să
pună în valoare identitățile locale creând, prin consonanțe, completări și
armonizări, imaginea sintetică a unei zone emblematice pentru civilizaţia
românească” [11].

Zilele care închid cercul anului

Odată cu încheierea ciclului patronat de Sântilie, vara începe „să se
călătorească”, aşa cum anunţă Pintelei Călătorul. Astfel, în ziua de 6
august dedicată Schimbării la Faţă a Domnului, se vorbeşte despre
„întoarcerea codrului”, adică stagnarea din creştere „Cu acest prilej
codrul cântă de jale foarte frumos, dar nu-l pot auzi decât oamenii care
sunt peste măsură de plăcuţi lui” [19].
Conform Evangheliei Apostolul Matei, Iisus S-a arătat învăţăceilor lui
celor mai de nădejde, Petru, Iacov şi Ioan, în splendoarea naturii sale
dumnezeieşti, aceasta constituind a doua vestire a Patimilor: „Şi S-a
schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar
veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina./ Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat
lor, vorbind cu El.” (Matei, 17: 2-3).
Respectată din raţiuni religioase, Pobrejenia (Pobrejenii, Obrejenia) (<
vsl. prĭeobrženiĭe = transfigurare, schimbare la faţă) nu este o sărbătoare
spectaculoasă sub aspectul tradiţiilor. Prin credinţele care o însoţesc
decriptându-i sensurile aceasta se defineşte ca o zi a despărţirilor:
vegetaţia se transformă, începe să se ofilească, berzele şi cocorii
pornesc în călătoria spre alte tărâmuri, gângăniile şi şerpii caută
ascunzişuri subpământene, iar apele se răcesc. Imitând natura, cei care
„aveau dor (durere, n.n.) de ochi se uită după berze, ca dorul să se ducă

235
 cu ele”, iar babele ştiutoare descântau de urât şi de despărţit „zicând să
se despartă cineva de o fiinţă iubită şi să plece cum pleacă berzele” [30].
Pentru oameni este o zi a împăcării: „Probajele le cred bătrânii nişte
sfinte lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a face dreptate între
oameni. Ca pedeapsă la un om pentru un rău ce-l face, sfintele îl
proboză pe om şi, dacă omul nu se pocăia, trebuia să moară” [30]; „...
orişicine are datoria să se poarte bine cu ai săi - copiii mai ales - să fie
ascultători şi cuminţi, ca să nu fie proboziţi, ocărâţi sau mustraţi în
această zi, căci altfel, vor fi proboziţi tot anul” [23]. Observăm că
funcţionează şi aici atracţia paronimică, verbul „a probozi” (= a mustra, a
dojeni, a ocărî) având tot un ascendent lexical slav similar substantivului
care denumeşte sărbătoarea: „probrazati”; acelaşi verb, dar cu formă
reflexivă, avea sensul arhaic şi regional de „a se vesteji, a se ofili”.
Moşii de Pobrejenii aduc dezlegarea consumului pentru fructele de
sezon - strugurii văratici, perele şi prunele - şi un nou gest de dăruire
către strămoşi în aşteptarea recoltelor viitoare. Tot la început de Gustar
se adunau - după acelaşi ritual care presupunea nuditate şi cumpătare -
ultimele plante (şi fructe!) destinate tratării empirice a malariei şi
virozelor.

Încă din anul 1297, printr-un edict al împăratului Andronic II Paleologul,

în Imperiul Bizantin luna august a fost dedicată Sfintei Fecioare Maria
Născătoarea de Dumnezeu.
Despre Adormirea Maicii Domnului nu există nici referinţe istorice nici
biblice; doar tradiţia Bisericii şi câţiva teologi vorbesc despre petrecerea
ei din lumea aceasta şi ridicarea la Ceruri, astfel încât ortodocşii
subliniază prin denumirea praznicului săvârşirea din viaţă („adormire”
traduce grecescul „koimisis”), în vreme ce catolicii accentuează asupra
mântuirii şi aşezării alături de Fiul său (Ridicarea la cer a Fericitei
Fecioare Maria).
Sărbătoarea ortodoxă este întâmpinată cu două săptămâni de post
despre care se crede că „este rupt din Păresimi”, de aceea în trecut era
ţinut riguros, cu doar o dezlegare la peşte (6 august) şi fără îngăduinţa
de a gusta untdelemnul şi vinul. Prin urmare, Sântămăria Mare „este
aşteptată cu aceeaşi bucurie aproape ca şi Paştele şi Crăciunul căci
postul ei a fost ţinut mai abitir ca al Crăciunului.” Tradiţiile populare mai
vorbesc despre un alt post care putea fi ţinut în orice interval al anului şi
era destinat invocării ei „pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor” - „Postul
Maicii Domnului” - care consta în abstinenţa totală de la hrană în zilele

236
săptămânii începând cu lunea din cea dintâi şi continuând succesiv cu
celelalte, indiferent de prescripţiile calendarului, până în duminica celei
de-a şaptea [23].
În afară de semnificaţiile deja menţionate în capitolele anterioare -
pastorale (încheierea verii), pomiviticole şi cultice (angajarea pândarilor,
legarea magică a ciocului graurilor, sfinţirea colivei de struguri),
schimbarea portului (lepădarea pălăriei şi înlocuirea cu căciula) -
Sântămăria Mare este în multe aşezări ţinută ca hram (rugă în Banat) şi
patroană a familiei.
Sfânta Maria întruneşte trei atribute care au generat în toate civilizaţiile
creştine un cult pe cât de puternic, pe atât de amprentat identitar. Mamă-
fecioară, ea este ocrotitoarea familiei, a viitoarelor mame şi a fetelor de
măritat. Binecuvântată cu darul zămislirii Fiului lui Dumnezeu,
îndeplineşte adesea acte de justiţie divină prin care contribuie la
desăvârşirea Creaţiei (binecuvântarea plantelor, a animalelor, patronajul
asupra unor îndeletniciri). Aşezată de-a dreapta Fiului ei, mijloceşte
relaţia oamenilor cu Sf Treime şi îi poartă spre mântuirea sufletelor.
Acestea sunt motivele pentru care, în întreaga lume, există altare,
basilici, mănăstiri şi locuri de pelerinaj dintre care cele mai faimoase sunt
cele din Lourdes (Franţa) şi Fatima (Portugalia), acolo unde, potrivit
tradiţiilor orale, s-a arătat unor copii în urmă cu un secol. În ţara noastră,
cultul marial include două centre de pelerinaj: Mănăstirea Nicula (unde
se află icoana făcătoare de minuni Maica Domnului Înlăcrimată, datând
de la sfârşitul secolului al XVII-lea) şi Basilica Minor „Maria Radna”
(păstrătoare a unei icoane a Fecioarei Maria cu Pruncul tipărită pe hârtie,
despre care se spune că a rămas neatinsă de flăcările unui devastator
incendiu).

Figură proeminentă a creştinismului, recunoscut ca prooroc şi de către

alte religii, Înaintemergătorul lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul
beneficiază, cum am arătat, de şase sărbători plasate de-a lungul
întregului an liturgic ortodox. Cea din 29 august are o deosebită
însemnătate întrucât prăznuieşte trecerea - prin martiraj - la cele veşnice
şi aşezarea sa în rândul sfinţilor.
În tradiţia populară românească sărbătoarea poartă nume semnificative:
Sfântul Ioan Cap Tăiat, Sfântul Ioan de Toamnă şi Crucea Mică. Dacă
primul face trimitere explicită la evenimentul istoric, cel de-al doilea
disociază sărbătoarea de cea din 24 iunie, stabilind-o şi ca jalon al
debutului toamnei, iar cel de-al treilea o fixează în contextul inaugurării

237
 noului an religios ca precursoare a celorlaltor două: începutul anului
bisericesc (1 septembrie) şi Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).
Pe lângă celelalte tradiţii orale prezentate într-un capitol anterior, strict
legată de această zi este o tratare folclorică a episodului tragic al
sacrificării proorocului pentru păcatele şi orgoliul Irodiadei şi ale fiicei
sale: un tânăr care trezise pasiunea unei femei bogate datorită frumuseţii
sale, dorind să rămână cast, încearcă să-şi taie capul, însă spre a-l salva
de la această nelegiuire dar şi de la desfrânatele avansuri, Dumnezeu i-l
înlocuieşte cu unul de berbec urmând ca peste 9 luni, la sărbătoarea
Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, oamenii să-i găsească
frumosul lui cap ascuns printre ierburi [23]. Ni se pare evident că nu ne
aflăm în faţa unei legende apocrife propriu-zise care să-l aibă ca
protagonist pe Sântion, ci mai curând a unei naraţiuni cu sens
moralizator şi modelator prin raportare la destinul şi sacrificiul lui
exemplar.
În privinţa tradiţiilor legate de Sfântul Ioan Cap Tăiat (cunoscută şi drept
Ioan taie capul [ca] pe varză/ curechi), remarcăm prevalenţa celor
alimentare de la postul desăvârşit (negru) impus de Biserică (uneori
acesta se instituie pe durata a două săptămâni, până la Ziua Crucii,
pentru „mântuirea sufletului de cele mai grele păcate”) la interdicţii puse
sub semnul magiei imitative: nu se mânuieşte cuţitul, ci totul se rupe cu
mâna, nu se pune mâncarea pe tipsie, nu se consumă legume sau fructe
rotunde, „cu cap”, de culoare roşie sau vânătă şi nici nu se bea vin roşu -
toate făcând trimitere la martiriul Botezătorului.
Astfel purificat, omul societăţii tradiţionale intra într-un nou an reluând
spirala neîntreruptă a sărbătorilor şi conectându-se iarăşi la ritmurile
universului.

238
Sub semnul crucii (© Narcisa Ştiucă)

Paştele cailor (© Cătălin Constantin)

239
 Cruce cu cunună de Rusalii (© Narcisa Ştiucă)

240
Casă cu târnaţ din Vaţa de Sus, județul Hunedoara
(© Narcisa Ştiucă)

Icoană „Înălţarea la Ceruri”

(Al. Mihăescu)

241
 Pregătirea cununilor de Rusalii, Roşcani, Hunedoara, 1998
(© Narcisa Ştiucă)

Coş cu ofrande la Moşii de Rusalii, Crăciunei-Radomireşti, Olt, 2007

(© Narcisa Ştiucă)

242
Boul înstruţat, Tăure, Bistriţa-Năsăud (© Anamaria Iuga)

Joc de căluşari, Vâlcele, Olt, 2013 (© Narcisa Ştiucă.)

243
 Vremea secerişului (© Narcisa Ştiucă)

Fetierele de Sânziene, Vişeu de Jos, Maramureş, 2006

(© Anamaria Iuga)

244
Jocul Drăgăicilor, Ţigăneşti, Teleorman, 2011 (© Doina Işfănoni)

Cunună de sânziene protectoare a casei (© Anamaria Iuga)

245
 Clipe de răgaz în zilele „mânioase” (© Corina Mihăescu)

246
Miţuitul mieilor (© Narcisa Ştiucă)

247
 Târgul de pe Muntele Găina în 1929 (Complexul Muzeal Arad)

Icoană „Mater dolorosa”

(Al. Mihăescu)

248
 BIBLIOGRAFIE DE REFERINŢĂ

Bot, Nicolae - Cântecele cununii (Texte poetice alese), Bucureşti, Editura

Minerva, 1989.
Breazul, Constantin - Colinde (culegere), Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1993 (reeditare a volumului din 1938).
Brill, Tony - Legendele românilor (1-3), Bucureşti, Editura Grai şi Suflet -
Cultura Naţională, 1994.
Candrea, Ion-Aureliu - Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi
credinţele poporului român, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”,
Bucureşti, 2001 (reeditare a volumului din 1928).
Cantemir, Dimitrie - Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae
(1716), publicată la Hamburg sub titlul „Historisch-geographische und
politische Beschreibung der Moldau” în A.F. Büsching’s Magasin für die
neue Historie und Geographie, III-IV (1769-1771) (trad. rom.).
Coman, Mihai - Mitologie românească (Vieţuitoarele pământului şi apei),
Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
Drăgoi, Sabin - 303 Colinde cu text şi melodie, Arad, ediţie anastatică,
2010.
Eliade, Mircea - Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
(traducere din limba franceză a lucrării publicate în 1965); Mitul Eternei
Reîntoarceri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991 (traducere din limba
franceză a lucrării apărute în 1949).
Frâncu, Teofil; Candrea, George - Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti,
1888.
Ghinoiu, Ion - Obiceiuri de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997.
Godea, Ioan; Ştiucă, Narcisa - Târgul de fete, Cluj-Napoca, Editura Dacia
XXI, 2011.
Gorovei, Artur - Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti,
Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1995 (reeditare a volumului din
1905).
idem - Ouăle de Paşti, Bucureşti, Editura Paideia, 2001 (reeditare a
volumului din 1937).
Hedeşan, Otilia - Lecţii despre calendar, Timişoara, Editura Universităţii de
Vest, 2005.
Ispirescu, Petre - Despre pomul Crăciunului, Conferinţă rostită la
„Junimea” în Bucureşti, 1882, reeditată în 2001 de CMCVTCP Bucureşti în
colecţia „Restituiri”.
Marian, Simeon Florea - Sărbătorile la români. Studiu etnografic,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994 (reeditare a
volumelor: Cârnilegile - 1898, Păresimile - 1899 şi Cincizecimea - 1901).

249
 Mesnil, Marianne; Popova, Assia - Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri
de mitologie balcanică, Bucureşti, Editura Paideia, 1997.
Moise, Ilie - Confrerii carpatice de tineret - ceata de feciori, Sibiu, Editura
Imago, 1999.
Muşlea, Ion; Bârlea, Ovidiu - Tipologia folclorului din răspunsurile la
chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Editura Academieir Române,
2010 (reeditare a volumului din 1970).
Neagotă, Bogdan - „Rituri de pubertate şi ceremonializare calendaristică în
complexul Păpălugării din Transilvania” în Eschatologie populară, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2010.
Niculiţă-Voronca, Elena - Datinile şi credinţele poporului român adunate
şi aşezate în ordine mitologică, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1998
(reeditare a volumului din 1903).
Olteanu, Antoaneta - Calendarele poporului român, Bucureşti, Editura
Paideia, 2001.
Pamfile, Tudor - Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti,
Editura Saeculum I.O., 1997 (reeditare a volumelor Sărbătorile la români.
Sărbătorile de toamnă - 1911 şi Postul Crăciunului şi Crăciunul - 1914).
Papahagi, Tache - Mic dicţionar folkloric. Spicuiri folklorice şi
etnografice comparate, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Pavelescu, Gheorghe - „Mana la români” în vol. Magia la români, Bucureşti,
Editura Minerva, 1998.
Pop, Dumitru - Obiceiuri agrare tradiţionale româneşti, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1989.
Pop, Mihai - Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Editura Univers
1999 (reeditare a volumului apărut în 1976).
Speranţia, Theodor - Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti,
Biblioteca Academiei Române, 1907, apud A. Olteanu, op. cit.
Ştiucă, Narcisa Alexandra - Lecturi etnologice asupra ocupaţiilor
tradiţionale, Bucureşti, Editura Universităţii, 2012.
Speranţia, Theodor - Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti,
Biblioteca Academiei Române, 1907, apud A. Olteanu, op. cit.
Teodorescu, G. Dem - Poezii populare române, Bucureşti, Editura Minerva
1983 (reed. a vol. omonim din 1885).
*** - Sărbători şi obiceiuri, Răspunsuri la chestionarele Atlasului
Etnografic Român. Corpus de documente etnografice, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, (vol. I: Oltenia, 2001; vol. II: Banat şi Crişana,
2002; vol. III: Transilvania, 2003; vol. IV: Moldova, 2004; vol. V: 2009,
Dobrogea şi Muntenia) (coord. Ion Ghinoiu), Academia Română, Institutul
de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”.
*** - Vieţile sfinţilor (prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu), Bucureşti,
Editura Artemis, 1992-1996 (reeditare a lucrării apărute între 1934-1941).

250
 CUPRINS

Cuvânt înainte / 5

Cartea întâi: Început de an,sfârşit de an / 7

A serba, sărbătoare / 7
Zile, luni şi anotimpuri / 9
Caruselul timpului: sărbători fixe şi sărbători schimbătoare / 13
Calendar, calendare / 14
Sfârşit de an, început de an / 17
Vestigii şi efigii ale sărbătorilor / 23
Prestigiul sărbătorilor / 24
Minunata veste a Naşterii / 26
În aşteptarea sărbătorilor / 26
O sărbătoare marcantă / 30
Un moş bun al tuturor / 38
O sărbătoare a jertfei pentru belşug / 43
Pragul sărbătorii / 46
Poveştile sfinte ale Naşterii / 51
Cine este Moş Crăciun? / 54
Pomul de Crăciun şi casa în strai de sărbătoare / 56
Colinde, colindat, colindători / 59
Petreceri de sărbători / 66
Eterna Reîntoarcere / 69
În vârtejul carnavalului / 69
Consacrare, echilibru şi trecere / 72
Forţa gestului şi a cuvântului / 76
Timpul înnoit / 81
Ziua purificării prin apă și foc / 84
Sfântul Înaintemergător / 93
Câşlegile de Iarnă: tradiţii şi sărbători / 96

Cartea a doua: Sărbători în cinstea primăverii / 131

De la îngăduinţă totală la rigori stricte / 131
Ultimele săptămâni ale Dulcelui Crăciunului / 131
O lume pe dos pentru reinstaurarea Ordinii / 136
Practici vechi de înnoire / 137

251
 Săptămâni de post şi spirite capricioase /
O prezenţă mitică redutabilă: Sântoaderul / 139
Dochia, personificare feminină a vremii capricioase / 144
Sărbători în cinstea primăverii / 146
Mărţişorul, amuletă şi simbol / 146
O sărbătoare de început a muncii / 148
Prevestiri de primăvară / 150
Timpul florilor / 152
Sărbătoarea Mântuirii / 154
Zile la hotarul dintre lumi / 155
Oul, simbol universal al desăvârşirii / 159
Consfinţirea alimentelor / 163
Sub semnul sfânt al sărbătorii / 166
Săptămâni în alb şi negru / 170
Gheorghe, sfântul purtător de biruinţă / 173

Cartea a treia: Zile cu slavă şi împliniri pentru rodire / 199

Munci şi zile mânioase / 201
Clipe de răgaz pentru paza gospodăriei / 201
Plămădiri feminine / 205
Rituri pentru rodnicie / 206
Magia lutului, magia apei / 207
Un spirit vegetaţional feminin / 208
Punţi între „aici” şi „dincolo” / 209
O zi a izbăvirii / 212
Un şir de zile sublime şi temute / 214
Sfinţi, praznice şi tradiţii / 221
Noaptea miraculoasă dinaintea odihnei soarelui / 22
Sfinţi cu tunete şi fulgere / 229
Zilele care închid cercul anului / 235

Bibliografie de referință / 249

252