Cǎprioara

de Emil Gârleanu

Expozițiunea acestei opere literare prezintǎ o atmosferǎ de calm,

de linişte, unde, „pe muschiul gros, cald ca o blanǎ a pǎmântului"
cǎprioara îşi dezmiardǎ iedul. El stǎ „cu botul mic, catifelat şi umed"
întins pe spatele mamei şi se lasǎ dezmierdat.
Intriga reprezintǎ momentul în care liniştea cǎprioarei se tulburǎ
la gândul chinuitor al despǎrţirii de puiul ei, pentru cǎ venise vremea
înţǎrcatului. Cǎprioara decide sǎ îşi lase puiul în munţi, pentru cǎ acolo,
între stânci, va fi ferit de primejdii. Îl priveşte cu ochii îndureraţi şi din
pieptul ei scapǎ un muget înǎbuşit de durere care îl face pe ied sǎ
deschidǎ ochii.
Desfǎşurarea acţiunii prezintǎ drumul pe care îl face cǎprioara cu
puiul ei spre ţancurile de stâncǎ unde vrea sǎ îl lase rǎtǎcit. Pe parcursul
acestui drum plin de primejdii cǎprioara încearcǎ puterile iedului, fǎcând
salturi puternice şi îndrǎzneţe. Iedul zburdǎ, se ţine voiniceşte pe urmele
mamei şi cǎprioara înţelege cǎ e pregǎtit şi cǎ se va putea descurca
singur.
Ca sǎ ajungǎ la stânci, trebuie sǎ strǎbatǎ o pǎdure întunecatǎ. Cǎprioara
se opreşte din fugǎ şi pǎşeşte încet, prevǎzǎtoare. Ei pǎtrund adânc în
inima pǎdurii, merg pânǎ la un luminiş şi, pe când iedul o ia îmainte
sǎrind bucuros, cǎprioara se opreşte, adulmecând, strǎfulgeratǎ parcǎ de
o presimţire. Ea zǎreşte sub o cetinǎ ochii lupului şi înţelege cǎ iedul ar
putea fi sfâşiat.
Punctual culminant reprezintǎ momentul în care cǎprioara se
jertfeşte pentru iedul ei, scoţând un „zbierǎt adânc, sfâşietor" şi
aruncându-se în faţa lupului care, atras de prada mai mare, uitǎ de ied.
Deznodǎmândul prezintǎ imaginea cǎprioarei care este prǎbuşitǎ
în sânge cu capul întors spre iedul ei care dispare în adâncul pǎdurii.