Tratatul de la Paris (1951), semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia,

Luxembourg și Olanda a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel
Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat în 23 iulie
2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz.

Tratatul a fost considerat ca fundația aducerii Europei la pace după cel de-al doilea război mondial.
Unele dintre fostele națiuni dușmane au ajuns să folosească în comun producția de cărbune și oțel, care
fuseseră în timpul conflagrației resursele cel mai solicitate.

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană
(EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957.
Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși,
Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din
numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat
de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.

În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA,
Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul
CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să
consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine
stătătoare în cadrul acestuia.

Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția
integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a
Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.

Tratatul a fost semnat de către următorii:

Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.

Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.

Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.

Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.

Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.

Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.

La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre integrarea
economică și conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relațiile
comerciale și dezvoltarea economică.

Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune,
instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea
nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de
Justiție se arăta extrem de important.

Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană. Statul
nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe
dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului
comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în
centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE,
avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor
comunitare. A vrut să-și creeze propria piață comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută drept
rivală pentru CEE.

Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune , semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie
1967. Cunoscut şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor
Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înfiinţarea unor structuri unice pentru cele 3
Comunităţi Europene: Consiliul de miniştri (organ de decizie) şi Comisia Europeană (organ executiv).

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul
European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai
profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii
Europene.Cuprins [ascunde]

Introducere

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992.
Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea
referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului
parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este
considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul
constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a
UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub
un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente
Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Primul pilon (supranaţional-federaţie)

Comunităţile Europene (CE)

 Politica agricolă comună

 Uniune vamală şi Piaţa internă
 Politica în domeniul conncurenţei , Subvenţii de stat
 Politică structurală
 Politică comercială
 Uniunea Economică şi Monetară
 Cetăţenia europeană
 Educaţie şi Cultură
 Cercetare şi Mediul înconjurător
 Reţele transeuropene
 Sănătate
 Protecţia consumatorului
 Politică socială
 Politica comună de imigraţie
 Politica în domeniul azilului
 Protecţia frontierelor
 Conţinutul tratatului
 Uniunea monetară şi economic

Al doilea pilon (interguvernamental-confederaţie)

Politica externă şi de securitate comună (PESC)

 Politica externă:
 Cooperare
 Menţinerea păcii
 Observatorii electorali şi Trupele comune de intervenţie
 Drepturile omului
 Democraţie
 Asistenţa acordată statelor terţe
 Politica de securitate:
 Politica europeană de securitate şi apărare
 Dezarmarea
 Aspectele economice ale dezarmării
 Sistemul european de securitate

Al treilea pilon (interguvernamental-confederaţie)

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (JAI)

 Trafic de droguri şi Trafic de arme

  Trafic de carne vie
 Terorismul
 Infracţiuni împotriva minorilor
 Crimă organizată
 Corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform
tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel
mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească
anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii
unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al
cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare
< 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă
1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc
criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea
monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor
introduce moneda unică europeană.

Politica externă şi de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele
din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în
unanimitate.

Cetăţenia europeană

Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care
are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg
teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din
Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul
European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de aceasta s-a
hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor
tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai
bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la
Haga.

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17
iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a
fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a
eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană).Cuprins

Procesul de democratizare

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul

decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând parlamentul
la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de
participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o
majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al
UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei

Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu
numirea președintelui comisiei.

Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE ales
direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept îl
are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației
europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii legislative de cea executivă.
Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției Europei.

Politica ocupațională

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică
ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai
bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spațiu de libertate, securitate și justiție

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În
acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și a fost integrat în
actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu
adera la Acest tratat.

Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și
imigrării.
Politica externă și de securitate comună (PESC)

În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune,
care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având
deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de
consiliul cu unanimitate de voturi.

Reforma instituțiilor Uniunii Europene

Pentru ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune și după extindere s-a stabilit ca țările mai mari să
renunțe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul
maxim al deputaților din Parlamentul European să fie de 700 și după extinderea UE.

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de
instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe.

A fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul
Consiliului European de la Nisa (Franţa) şi a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1
februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

Deciziile se iau prin întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la unanimitate)

Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre
(pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie
2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.

Compoziţia şi funcţionarea organelor europene a fost modificată foarte puţin din anii 1950, deşi
numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 şi Uniunea Europeană are astăzi mai
multe atribuţii decât la începuturile integrării europene.
O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituţiilor acesteia ar fi trimis
Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul
membrilor Parlamentului European ar fi depăşit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost
astfel puternic încetinit. După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituţie europeană,
aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza
rezultatelor negative ale referendumurilor din Franţa şi Olanda.

De la 1 noiembrie 2004, luarea decizilor în 25 s-a făcut după următoarea împărţirea voturilor :

29 voturi: Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit

10 voturi: Austria, Suedia,

27 voturi: Spania, Polonia

7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Slovacia, Lituania

13 voturi: Ţările de Jos

4 voturi: Luxemburg,Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru

12 voturi: Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria

3 voturi: Malta

Procedura de luare a decizilor în 27, este aceeaşi, şi se bazează pe aceaşi repartiţie a voturilor, doar că,
în plus, Bulgaria are 10 voturi şi România 14.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de Reformă", este un
tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial, complet, este "Tratatul de
la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene".

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13
decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Potrivit
articolului 6, intrarea în vigoare a Tratatului era iniţial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în
care toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în
prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă
a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de ţări membre care a îndeplinit
această procedură, el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.Cuprins [ascunde]

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);

funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al

Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate. Drept primul preşedinte a fost ales belgianul Herman Van
Rompuy.

va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al

Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă
Catherine Ashton, Marea Britanie.

numărul de comisari va fi redus cu o treime;

se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă
în vigoare până în 2014.