1

Tema I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitate românilor se referă la descendența romană a românilor, la latinitatea limbii

române, unitatea de neam a românilor, păstrarea esenței romane în datini și obiceiuri.

1. Civilizația dacilor

Geții sau dacii, cei mai vechi locuitori din Antichitate de pe teritoriul țării noastre, fac parte
din neamul tracilor (Peninsula Balcanică). Ei erau numiți „daci” în izvoarele romane, iar în
izvoarele grecești apar cu numele de „geți”. Prima mențiune referitoare la strămoșii noștri, este
făcută de părintele istoriei Herodot în anul 514 î.Hr, numindu-i ”cei mai drepți și mai viteji
dintre traci”, în momentul în care descrie o expediție militară a lui Darius I, regele Persiei la
nordul Dunării.

Inițial dacii erau organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de o căpetenie militară
numit rege sau basileu. Acesta, își avea reședința într-o așezare fortificată numită dava. Șefii
unor triburi băteau monedă, ceea ce arată că ajunseseră la un grad superior de organizare.
Societatea dacilor se împărțea în două categorii: tarabostes (aristocrația) și comati (oamenii de
rând). Se ocupau în principal, cu agricultura și meșteșugurile (olărit, prelucrarea sticlei, a
fierului, ziduri – murus dacicus).

Dacii aveau o religie politeistă, principalul zeu fiind Zalmoxis (viața de după moarte), alte
zeității Gebeleizis (zeul al cerului) și Bendis (zeița naturii). Ei credeau în nemurire.
Ceremonialele religioase se desfășurau în sanctuare patrulatere sau circulare. Marele preot avea
un rol important și în viața politică, fiind sfătuitorul regelui și al doilea după rege în ierarhia
statului.

2. Istoria dacilor

Primul stat dac a fost întemeiat de regele Burebista (82-44 î Hr), ajutat de preotul Deceneu,
acesta a reușit să unifice toate triburile fie pe cale pașnică, fie prin cucerire, cucerind și coloniile
grecești de la Marea Neagră și triburile celților din N-V Daciei ajunge să dețină o mare
împărăție. În timpul său statul dac a ajuns atât de puternic încât Burebista a ajuns să se amestece

1
 2

în războaiele civile din Imperiul roman dintre Cezar și Pompei, trimițând ajutor militar lui
Pompei.

După moartea lui Burebista (complot al aristocrației dacice), statul se împarte în 4 apoi 5
regate distincte. Rămâne totuși un nucleu de putere în zona munților Orăștie, unde vor conduce
pe rând: Deceneu, Comosicus, Coryllus-Scoryllo și Duras.

Decebal (87-106) va reface statul dac, mai mic ca întindere decât a lui Burebista, dar mult
mai bine organizat (cetăți fortificate conduse de comandanți militari puși de rege, administrație
eficientă – trimiși ai regelui). Capital era la Sarmisegetuza.

Decebal a purtat trei războaie cu romanii, primul între anii 87-88, în timpul împăratului
Domițian pornit din cauză că dacii atacau repetat teritoriile romane de la S Dunării de unde luau
prăzi, iar romanii pornesc război de cucerire împotriva lor. Victoria aparține romanilor, dar pacea
încheiată în anul 89, era favorabilă dacilor deoarece aceasta primea statutul de regat clientelar
al Romei (dacii primeau bani, meșteri și instructor militari în schimbul recunoașterii dependenței
și apărării hotarelor Imperiului).

Împăratul Traian (98-117) anulează pacea și pornește un nou război împotriva dacilor în 101,
pătrunzând cu armata în Dacia, Traian obține o victorie la Tapae (Banat) și înaintează spre
Sarmisegatuza reușind să cucerească cetățile care înconjurau capital. Dacii sunt nevoiți să ceară
pace, încheiată în 102 care impunea condiții grele dacilor: să cedeze toate teritoriile ocupate de
romani, șă înapoieze instructorii militari și meșterii, să dărâme cetățile construite cu banii
romanilor. Decebal nu a respectat condițiile păcii, căutând alianțe cu populațiile vecine, Traian,
decide construirea podulului peste Dunăre de la Drobeta, pentru a-I facilita accesul în Dacia, iar
în anul 105, războiul a fost reluat. Romanii au înaintat spre Sarmisegetuza pe 6 coloane (Banat,
Oltenia, Muntenia), capitala fiind asediată și apoi cucerită, Decebal încearcă să se refugieze spre
nord pentru a-și reface armata însă este prins, pentru a nu fi luat prizonier se sinucide iar Dacia
devine provincie romană, în anul 106.

2
 3

3. Civilizația romană în Dacia (romanizarea Daciei)

Dacia a fost transformată în provincie romană din 106, totuși o parte din teritoriile locuite de
daci nu au fost ocupate de romani: N Transilvaniei, Moldova, E Munteniei, aici continuând să
existe dacii liberi. Provincial va fi supusă procesului de romanizare.

Romanizarea a fost cel mai important proces istoric din perioada stăpânirii romane prin care
civilizația romană a pătruns în toate compartimentele vieții. În Dacia și Dobrogea romanizarea a
fost dirijată de Imperiul roman, „Sigiliul Romei” (N Iorga) l-a reprezentat popoarele neolatine.
Nașterea acestora a fost rezultatul romanizării. Retragerea armatei și administrației romane din
Dacia în vremea împăratului Aurelian (270-275) a avut implicații deosebite, determinând
modificări de ordin economic, demografic și social-politic. Influența romană s-a extins după
retragerea aureliană (271-275) și asupra dacilor liberi, unii dintre aceștia au pătruns în fosta
provincie.

Romanizarea stă la baza apariției și formării poporului român. Acest proces include două
laturi fundamentale:

- romanizarea prin colonizare (colonizarea Daciei cu o populație romanizată, latinofonă,

venită din toate părțile Imperiului)

- schimbarea mentalității și a ființei entice (băștinașii geto-daci adoptă limba latină, felul de
viață roman, obiceiuri)

În Dacia, romanizarea a fost posibilă și a devenit o realitate atestată documentar. Procesul a

cunoscut mai multe etape:

- Prima etapă a precedat cucerirea romană și a început prin pătrunderea unor aspect
material romane, pe cale neoficială, pașnică, prin relații de colaborare economică
- A doua etapă a fost cea a romanizării organizate, masive și ireversibile în urma cuceririi
Dobrogei în anul 46 d Hr și Daciei în anul 106.

Principalii factori care au contribuit la procesul de romanizare au fost:

- Armata – în Dacia au staționat 3 legiuni (trupele de elită formate din cetățeni romani) și
numeroase trupe auxiliare (soldați recrutați din populații cucerite). Militarii staționau în

3
 4

castre (tabere fortificate aflate atât pe graniță cât și în interiorul provinciei). După ce erau
eliberați de serviciul militar deveneau veterani și își contruiau așezări civile pe lângă castre.
Atât soldații cât și veteranii au contribuit la preluarea limbii latine de către daci dar și la
răspândirea unor tradiții și obiceiuri romane.
- Administrația – sunt aduși în provincie funcționari romani care se ocupau de administrarea
provinciilor și orașelor, de strângerea impozitelor și vămilor.
- Coloniștii – romanii au colonizat teritoriul Daciei, aducând populație de pe tot cuprinsul
Imperiului ca să exploateze bogățiile și să cultive câmpurile. Ei sunt un factor fundamental al
romanizării contribuind la preluarea civilizației romane de către daci.
- Urbanizarea – multe dintre dava se dezvoltă acum și devin orașe, însă romanii construiesc și
orașe noi. Orașele romane se impart după statutul lor în municipii și colonii (Ulpia, Apulum,
Potaissa, Napoca). Orașele erau principalele focare ale romanizării deoarece aici se găseau
toate elementele civilizației romane: temple, amfiteatre, băi publice. Cei mai mulți locuitori
se ocupau cu meșteșugurile, ei fiind grupați în colegii.
- Credințele religioase – s-a produs sinteza spirituală daco-romană, s-a menținut sistemul de
incinerație dacic, existau o mare varietate de divinități romane, grecești și orientale,
contopirea unor zei ai dacilor cu zeitățile romane (interpretation romana)

Și dacii liberi au fost supuși procesului de romanizare datorită schimburilor comerciale care
au dus la răspândirea limbii și culturii materiale romane.

Datorită atacurilor popoarelor migratoare și ale dacilor liberi, împăratul Aurelian a retras
armata și administrația din Dacia în anul 271 (retragerea aureliană), ca urmare populația daco-
romană a rămas fără stat, expusă atacurilor popoarelor migratoare. Pentru a evita distrugerile
locuitorii au părăsit orașele, retrăgându-se în zonele împădurite recurgând la un nou tip de
organizare și de viață social: obștea sătească. În timp prin unirea obștilor dintr-un spațiu mai
întins apar formațiuni politice prestatale: cnezate și voievodate.

După retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populația romană
latinofonă.

4
 5

Continuitatea de locuire în Dacia este atestată de descoperirile arheologice din tot spațiul
vechii Dacii și care au fost datate între secolele IV-VII. Inscripțiile din secolul IV arată că limba
latină a acontinuat să fie vorbită în Dacia și după retragerea aureliană.

Donariul de la Biertan (jud Sibiu), obiect creștin din secolul IV care conține inscripția latină
„Eu, Zenoviu, am pus darul”, este o dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia și după retragerea
aureliană.

Creștinismul a pătruns în Dacia în timpul stăpânirii romane. Răspândirea creștinismului a

fost impulsionată în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a acordat libertate
de credință creștinilor prin Edictul de Milano. La răspândirea creștinismului au contribuit
misionarii veniți din Imperiul Roman.

Prezența creștinismului printre daco-romanii de la N Dunării, în sec IV-VI, este dovedită de

numeroase descoperiri cu caracter creștin: opaițe cu semnul crucii, basilici (Sucidava, Tomis).
De asemenea terminologia creștină este o dovadă a latinității creștinismului românesc:
Dumnezeu, cruce, înger, creștin, biserică.

4. Formarea poporului român și a limbii române (etnogeneza românească)

Etnogeneza românească face parte dintr-un proces istoric mai amplu, european, al etnogenezei
popoarelor romanice. Acest proces a avut la bază o dublă sinteză (asimilare):

- Prima sinteză – romanizarea autohtonilor geto-daci cuceriți de Roma. Prima

sinteză etno-culturală a fost cea daco-romană. Dacii s-au supus de bunăvoie romanilor (Dio
Casius). Sinteza daco-romană a fost posibilă ca urmare a continuității dace sub stăpânire
romană. Ca dovezi ale acesteia menționăm numeroase așezări, toponime (Drobeta, Napoca,
Apulum), hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris).
- A doua sinteză – asimilarea migratorilor (slavii) de către populația romanizată. A
doua sinteză etno-culturală a constat în asimilarea migratorilor. Retragerea aureliană a
demonstrat trăinicia procesului romanizării. După 271 romanitatea s-a extins cuprinzând și
dacii liberi (Crișana, Maramureș, mare parte a Moldovei, o parte a Munteniei). Continuitatea
daco-romană este susținută de descoperirea a numeroase unelte, morminte, inscripții. Se
mențin legăturile permanente cu romanitatea sud-dunăreană. Continuitatea este atestată

5
 6

pentru această perioadă și prin mărturii scrise (Priscus Panites – Istoria goților, secolul al V-
lea)

Asimilarea slavilor a desăvârșit procesul formării poporului roman. Se consideră că

etnogeneza românească s-a încheiat în secolul al VIII-lea, ca și al celorlalte popoare romanice.
Latina populară vorbită de populația romanizată s-a transformat în limba română în secolele
VII-VIII. Limba română având un element autohton (substratul) – daco-moesic, unul latin
(stratul) și un element migrator (adstratul) – slav. Influențele slave nu au schimbat însă caracterul
romanic al limbii române.

Romanitatea românilor, adică originea poporului roman, reprezintă o realitate istorică

acceptată astăzi de aproape toți cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii Evului
Mediu de cronicari, oameni politici sau diverși oameni de cultură. În Epoca Modernă unii istorici
maghiari și austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului roman, însă
istoricii și oamenii de cultură români au combătut această teorie imigraționistă.