CURS 3

Conf. uiniv. Dr. Bîtcă Ion

TEMA. DREPTUL DE PROPRIETATE.

1. Dreptul de proprietate. Noțiuni introductive.
Pe parcursul timpului proprietatea a fomat obiectul diferitelor dscuţii prin care s-a
încercat şi se încearcă descrierea acestui fenomen. Fiind un mod de realizare a unei puteri umane
asupra bogaţiilor, fenomenul proprietate a ajuns să fie interpetat în funcţie de interesele
satisfacerii unor nevoi materiale. Însă abordarea problematicii dintr-o anumită perspectivă nu
întotdeauna a fost satisfăcâtoare pentru întreaga societate, motiv pentru care ea a făcut obiectul
unor înflăcărate şi seculare conraverse. Conținutul acetor contraverse a fost determinat de stadiul
dezvoltării economice a societăţii într-o anumită perioadă de timp cât şi, respetiv, forma de
guvernare pe care a cunoscut-o acea societate. Fundamentul acestor contraverse continuă să fie
alimentate şi în ziua de astazi de un complex de idei, teorii şi concepţii economice, politice,
filosofice şi religioase1. Aceste contaverse în general pot fi circumscrise a doua mari curente.
--- O prima orientare este elaborata de susţinătorii comunităţii de bunuri sau proprietăţii
colective. Cel care a avansat această ideie a fost Platon prin formularea de critici la adresa
proprietăţii private. În timp, aceste idei, au fost dezvoltate, culminând cu opiniile lui Marx şi
Enghels, declarand dreptul de proprietate ca fiind generator de exploatare a omului de către om 2.
O asemenea ideologie, despre proprietate, a stat la baza societatii socialiste, care a cunoscut-o şi
Republica Moldova, din anul 1945 şi pana în anul 1990, cu excepţia regiunii transnistrene când
regimul comunitatii de bunuri a fost impus din 1924.
--- Un al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii private. Aceştea, în
apararea ei, au subliniat avantagele propietăţii pivate ca instrument şi stimul economic, garanţie a
libertăţii individuale şi familiale, izvor de bogaţie, prosperitate şi bunăstare sociala. La un astfel
de regim a trecut şi Republica Moldova, odata cu schimbările politice care au avut loc la sfarşitul
secolului3.
Complexitatea fenomenului proprietăţii impune necesitatea examinării lui din perspectiva
a două puncte de vedere: economic şi juridic.
--- Din punct de vedere economic proprietatea exprima un raport de apartenenţă a
bunurilor materiale de către om, acele raportui sociale în cadrul cărora se realizează o punere în
valoare a acestora. Din conținutul acestor raporturi rezultă ca proprietatea este strâns legată de
posesia bunului de către o anumită sau anumite persoane. În relaţia cu alte persoane bunurile
respective nu mai sunt proprietate, ci bunuri străîne.
Proprietate ca o categorie economică va exista în societate pe tot timpul dezvoltarii sale.
Deşigur, pe parcursul dezvoltării societăţii, proprietatea a suferit mari schimbări, în special în
perioadele de dezvoltare întensă a mijloacelor de producţie. Avand în vedere pocesele care au loc
în societatea noastră, putem afirma că, proprietatea, în ţara noastra a suferit şi suferă schimbări
esenţiale, ale căror consecinţe le simţim şi le vom şimţi în viitor.
--- La originea ei proprietate a fost o realitate economică şi socială a căror limite era
practic imposibil de marcat. Însa, ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice, proprietatea
începuse să capete contur, acesta fiind redat, inclusiv, prin limitarea ei. Aceste limitări se
circumscriau a două tendinţe: una exsternă proprietăţii, care se materializa prin prerogativa
societăţii de a interveni în exploatarea ei în vederea realizării binelui general, şi alta internă

1
Cu privire la o analiză detaliată a istoricului proprietăţii a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.,
pp. 107-155.
2
A se vedea G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les biens, eiţia a II-a, Sirey, París, 1980, p. 29, reprodus
de L. Pop, pp. 31-32.
3
Ibidem.
1
proprietății, marcată de existenţa şi exerciţiul proprietăţii învecinate. Aceste limitări, alături de
alte premise, a facut ca proprietatea să capete o nouă formă – acea a dreptului de proprietate.
De asemenea, într-o societate unde asistăm la o dezvoltare a mijloacelor de poductie,
proprietatea ca o categorie economica nu poate ramane în afara sferei de reglementare a
dreptului. Ea reprezintă premisa oricarei activitaţi economice, iar fînalitatea dreptului consta
tocmai în organizarea şi asigurarea funcţionării acestei activităţi.
Organizarea activităţii economice se face, în primul rând, prin reglementarea juridică a
relatiilor de propietate, stabilind posibilitatea sau imposibilitatea apartenenţei unei sau unor
categorii de persoane bunurile materiale. Aceste reglementări sunt conținute în diferite norme,
dintre care4:
--- Norme prin care se consfiinţesc principii fundamentale ce reglementează relaţiile de
proprietate – norme constituţionale;
--- Norme care reglementează modul de dobândire şi încetare a dreptului de proprietate,
conținutul şi limitele împuternicirilor proprietarului – norme civile şi administrative;
--- Norme de apărare a dreptului de proprietate – norme civile, adminstative şi penale.
Aceste norme legale folosesc termenul de proprietate în diferite sensuri.
Într-un sens larg, termenul de proprietate este înţeles în sensul ca el se aplică tuturor
drepturilor, de exemplu, proprietatea imobiliară sau mobiliară, proprietatea unei creanţe,
proprietatea intelectuală ori incorporală. În acest sens, a fi proprietar, înseamnă a deține ceva în
mod exclusiv şi de a-i da destinaţia dorită. Termenul de proprietate nu mai are semnificăţia sa
propie, acea de drept real, exclusiv, absolut şi perpetuu.
Într-un sens restrans, propriu, termenul de proprietate semnifică proprietatea corporală,
adica purtând asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile, deci proprietatea, ca drept real
exclusiv, absolut şi perpetuu.
În sfarşit, termenul de proprietate este înţeles în sens de obiect al dreptului de proprietate,
desemnând bunul asupra caruia poartă dreptul de proprietate.

2. Formele dreptului de proprietate.

În analiza formelor dreptului de proprietate deosebim doua perioade: anterioara şi
ulterioara adoptarii Legii cu privire la proprietate la 1 februarie 1991.
--- În perioada anterioara adoptării acestei legi erau cunoscute trei forme de proprietate:
Proprietatea de stat, proprietatea organizațiilor sindicale și a celorlalte organizații obștești și
proprietatea personala. Fiecare din aceste feluri de proprietari aveau un regim juridic deosebit în
ce priveste modul de transmitere prin acte între vii sau mortis cauza, expropiere și altele.
--- Ulterior adoptării legii și în special sub imperiul noului cod civil, dreptul de
proprietate a cunoscut importante schimbări, renunțându-se la structura tripartită a dreptului de
proprietate.
În legatura cu regimul juridic a dreptului de proprietate, din perspectiva formelor sale, în
literatura de specialitate nu exista o unanimitate de opinii5. În principiu, aceste contraverse se
localizeaza în a determina existența doar a unei singure forme a dreptului de propietate sau a
formei duble a acesteia – drept de proprietate publica şi drept de proprietate privată.
Potrivit unor autori, din punct de vedere juidic, nu se poate vorbe despre o divizare a
dreptului de proprietate în drept de proprietate publica şi drept de proprietate privata. S-a
argumentat ca proprietarul, fie el pesoană fízică sau statul, în calitate de persoană juridică, va
apela întru exercitarea dreptului de proprietate la cele trei atribute ale dreptului de proprietate,
respectiv posesia, folosința şi dispoziţia6.
Potrivit altor opinii7dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: - drept de
proprietate public şi drept de proprietate privată. În ce priveşte dreptul de propritate public,
4
A se vedea , S. Baieş, N. Roşca, op. cit., pp. 42-43.
5
A se vedea S. Baieș, N. Roșca, op. cit., p. 62-63; A. Climova, Domeniul public și privat al proprietății:
probleme și reglementare juridică, în Revista Națională de Drept, nr. 2/2000, pp. 18-19..
6
Idem.
2
acesta se va exercita doar în regim de drept public şi de către subiecți de drept public. Aşa fiind
obiectul dreptului de proprietate publică va fi format doar din bunurile care sunt de uz şi utilitate
publică, deci, acele bunuri care se încadrează doar în domeniul public al statului şi unităţilor
administrativ teritoriale. Domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale va face
parte din dreptul de proprietate privată, alături de proprietatea particulară a persoanelor fizice şi
juridice. Deosebirea majoră ce diferenţiază domeniul privat de proprietate particulară, o
reprezintă calitatea subiectului titular a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri – statul sau
unităţile administrativ teritoriale în primul caz şi persoanele fizice sau juridice în cel de-al doilea
caz.
În ce ne priveste, reieşind din conținutul legislaţiei moldoveneşti, considerăm ca dreptul
de proprietate comportă cele două forme analizate mai sus – drept de proprietate privată şi drept
de proprietate publică.
Constituţia însă-şi consacră aceste două forme. Astfel, în art. 9, ea statuiază că:
“Proprietatea este publică şi privată”.
De asemenea, din perspectiva faptului că regimul juridic a acesor două feluri de
proprietăţi este unul diferit şi dreptul asupra lor va fi unul diferit.
Astfel, în privinţa subiectelor titulari ai dreptului de proprietate, dispozițiile art. 1, alin.
2, din Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale nr. 523-XIV
din 16.07.998 , prevede că: “Proprietatea publică … se constituie din patrimoniul ce aparţine
unităţilor administrativ teritoriale respective … ”, iar, potrivit art. 2, din Legea nr. 121/2007
privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice 9, acest patrimoniu este format din:
“Totalitatea bunurilor domeniului public şi a domeniului privat ale statului, ale unităţii
administrativ teritoriale, …”. Din conţinutul acestor două dispoziţii, şi nu numai, reiese un prim
element ce difernţiază cele două proprietăţi, şi anume, calitatea titularului dreptului de
proprietate.
În privinţa obiectului dreptului de proprietate există bunuri care nu pot forma obiectul
dreptului de proprietate privată. Astfel art. 127 alin. 4, din Constituţie prevede caracterul
exclusiv al proprietăţii publice a unei categorii determinate de bunuri
De asemenea, în privinţa actelor juridice care pot fi utilizate în vederea înstrăinării sau
administrării bunurilor, acestea sunt diferite, după cum el face parte din proprietatea privată sau
proprietatea publică. Astfel numai bunurile proprietate publică pot fi înstrăinate prin privatizare,
doar bunurile proprietate publică pot fi concesionate. Aceste bunuri nu cunosc instituţia
uzucapiunii, nu pot forma obiectul moştenirii legale sau testamentare, nu pot fi expropiate,
rechizitionate, s. a.
Chiar mai mult, există o categorie de bunuri a proprietăţii publice cu privire la care statul
nu poate să le înstrăineze. Acestea fac parte din domeniul public al proprietăţii publice10.
Astfel, statul sau unitățile administrativ teritoriale, vor putea exercita doar atributele
posesiei şi folosinţei bunurilor din domeniul public. Aceasta reiese din dispozitiile art. 126 alin.
2, lit. a, din Constitutie, unde se prevede ca : Statul trebuie sa asigure: … administrarea
proprietății publice cei aparține în condiitiile legii. Însa statul, nu va putea sa exercite dreptul de
dispoziție în sens juridic, asupra unor astfel de bunuri, deoarece bunurile din domeniul public
sunt inalienabile. Pentru ca astfel de bunuri să poată forma obiectul unor acte de dispoziție, în
special de înstrăinare, este nevoie ca statul, reprezentat prin Guvern şi autorităţile publice locale
sa adopte o hotărâre, care sa schimbe regimul juridic al bunului, din domeniul public în domeniul
privat al statului sau unitatilor admnistrativ teritoriale, art. 6 şi 9 din Legea nr. 121/2007 privind
administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice. Faptul ca statul poate să schimbe regimul

7
A se vedea, L. Pop. L. –M. Harosa, op. cit., pp. 111; 114.. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp.
232-233;
8
Publicat în M. Of. R. Moldova nr. 124 – 125/611 din 11.11.1999.
9
Publicat în M. Of. nr. 90-93/401 din 29.06.2007.
10
Cu privire la regimul juridic a bunurilor din domeniul public a se vedea infra
3
juridic al unor astfel de bunuri, el o face în virtutea puterii suverane pe care o are şi nu în temeiul
dreptului de dispozitie, atribut al dreptului de proprietate.
În concluzie, credem, că, asa cum reiese din legislatia moldoveneasca, se poate vorbi de
un drept de proprietate publica şi un drept de proprieta privata, cu speificarea că obiectul
dreptului de proprietate publică este format din bunurile domeniului public şi bunuri din
domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale11.

2.1. Dreptul de proprietate publică. Definiția.

Vom defini dreptul de proprietate publică ca fiind acel drept de proprietate care-i
conferă titularului său, statul și unitățile administrativ teritoriale, anumite drepturi asupra
unor bunuri care, în funcție de natura bunului sau determinarea legii, acestea, pot fi
exercitate în regim de drept public sau în regim de drept privat.

2.1.1. Formele dreptului de proprietate publică.

Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate se prezintă sub două forme - drept de
proprietate privată și dreptul de proprietate publică. Importanța distincției dintre cele două forme
este că dreptul de proprietate publică comportă un alt regim juridic şi de către subiecți de drept
public. La rândul său dreptul de proprietate publică cunoaște două forme - domeniul public și
domeniul privat. Existența acestor categorii rezultă din consacrarea lor de către o serie de
dispoziții din diferite acte normative. Astfel, art. 471, C. civ., enumeră, în denumirea lui, aceste
două categorii – bunurile domeniului public și bunurile domeniului privat. De asemenea, Legea
cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale nr. 523/1999, prevede la art.
1, alin. 3, că: ”Patrimoniul unităților administrativ teritoriale este format din bunurile
domeniului public și bunurile domeniului privat”.
Din dispozițiile art. 471, alin. 1 și 2 C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 2, din Legea
privind administrarea și deetatizarea proprietății publice, și art. 1, alin. 4 și 5, din Legea cu
privire la proprietatea publică, rezultă conținutul definițiilor acestor două domeniii de bunuri.
Astfel, domeniul public reprezintă acele bunuri mobile sau imobile care sunt destinate
satisfacerii intereselor generale ale societății, aflate în patrimoniul statului și unităților
administrativ teritoriale. Bunurile care sunt destinate satisfacerii intereselor generale ale
societăţii sunt acelea determinate expres prin lege fiind de uz sau interes public.
Domeniul privat reprezintă totalitatea bunurilor mobile sau imobile aflate în
patrimoniul statului sau unităților administrativ teritoriale, care au o destinație strict
determinată, alta de cât satisfacerea unui interes general.
Distincția dintre aceste două categorii este una necesară deoarece realitatea socială și în
special cea politică determină ca anumite bunuri să beneficieze de o protecție deosebită contra
intereselor particulare ale membrilor societății, care, de regulă, sunt individualiste și oportuniste.

2.1.1.1. Regimul juridic a bunurilor domeniului public.

Regimul juridic a bunurilor din domeniul public este determinat de faptul că aceste
bunuri sunt destinate realizării unei utilități necesare satisfacerii interesului general.
Regimul juridic a bunurilor din domeniul public este reglementat de dispozițiile art. 10,
10¹ și 11 din Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice, în continuare Lege.
Astfel, potrivit art. 10, alin. 2, din Lege, bunurile din domeniul public:
--- nu pot fi înstrăinate , deoarece așa cum vom vedea mai sus, acestea sunt inalienabile
și insesizabile;
--- nu pot forma obiectul privatizării (art. 13 din Lege), deoarece pot fi privatizate doar
bunurile din domeniul privat;

11
Şi numai în mod uzual atunci cînd avem în vedere proprietatea publică ne referim la regimul juridic al
bunurilor care formeză domeniul public.
4
 --- nu vor putea fi depuse ca, aport social al unei persoane juridice, deoarece există
pericolul înstrăinări lor în caz de reorganizarea a persoanei juridice prin dezmebrare sau în caz de
insolvabilitate a ei prin lichidarea patrimoniului.
--- nu vor putea constitui obiect al gajului sau alte garanții, deoarece aceasta ar putea
reprezenta o modalitate indirectă de înstrăinare a bunurilor obiect al gajului prin imposibilitatea
executării obligației gajate;
--- nu vor fi supuse urmăririi silite, în cazul insolvabilității persoanei juridice, care le
gestionează, deoarece acestea nu fac parte din patrimoniul persoanei juridice respective;
--- dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu pot fi dobândite de persoane fizice
sau juridice prin uzucapiune deoarece dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul
public sunt imprescriptibile, atât exstinctiv cât și achizitiv.
--- nu vor putea fi transmise în comodat (împrumutul cu titlu gratuit) persoanelor fizice și
juridice cu capital privat. În caz contrar, aceasta ar putea reprezenta o înstrăinare indirectă a
acestor bunuri – alin. 3;
--- pot fi constituite servituți dacă această grevare este compatibilă cu uzul sau interesul
public căreia bunurile îi sunt destinate – alin. 5.
Orice act juridic încheiat cu nesocotirea acestor interdicții, vor fi sancționate cu nulitatea
absolită – art. 10, alin. 6, din Lege.
În ce privește modul de identificare a acestor bunuri și delimitarea lor de alte bunuri
Legea
2.1.1.2. Regimul juridic al bunurilor domeniului privat.
Principiul care guvernează această materie este că bunurile din domeniul privat al statului
sau al unităților administrativ teritoriale pot circula liber, cu excepția unor categorii de bunuri al
căror circuit civil este limitat expres prin lege. Deci, bunurile din domeniul privat al proprietății
publice beneficiază de un alt regim juridic de cât cel al bunurilor din domeniul public. În general
acestea se apropie, ca și regim juridic, de bunurile obiect al dreptului de proprietate privată.
Unele nuanțări se impun cu privire la înstrăinarea lor. Astfel:
--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate, cu titlu gratuit, numai
persoanelor fizice și doar pentru lichidarea consecințelor calamităților naturale – art. 10, alin. 8,
lit. c din Lege;
--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate cu titlu gratuit în
procesul privatizării, dacă ele au fost expuse spre privatizare de cel puțîn 6 ori și nu au putut fi
vândute – alin. B, combinat cu art. 43, alin. 3, din Lege;
--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate, cu titlu oneros, dar
numai prin deetatizarea proprietății (înstrăinat cu titlu gratuit, terenurile, persoanelor fizice,
pentru construcția casei de locuit, în conformitate cu Legea) – alin. c;
--- pot fi date în comodat sau înstrăinate cu titlu gratuit, bunurile destinate creării
parcului îndustrial, conform Legii cu privire la parcurile industriale – alin. d.

2.1.2. Subiecții dreptului de proprietate publică. Potrivit art. 127, alin. 3, din
Constituție ”Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale”, iar
potrivit art. 110, alin. 1, din aceiași Constituție: ”Teritoriul Republicii Moldova este organizat,
sub aspect administrativ, în sate, orașe, raioane și unitatea teritorială Găgăuzia. În condițiile
legii, unele orașe pot fi declarate municipii”. Din cele enunțate mai sus subiecți ai dreptului de
proprietate publică pot fi:
--- statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes național și bunurile din
domeniul privat;
--- autoritățile administraţiei publice locale (sat, oraș, municipii, raioane și unitatea
autonomă Găgăuzia) asupra bunurilor din domeniul public de interes local (destinate satisfacerii
intereselor generale ale colectivității din unitatea administrativ – teritorială respectivă) și asupra
bunurilor din domeniul privat, care au o destinație strict, alta de cât satisfacerea unui interes
general.
5
 Atât statul, cât şi autorităţile publice locale, cu privire la bunurile din domeniul privat,
sunt subiecte de drept civil – persoane juridice.

2.1.3. Obiectul dreptului de proprietate publică. Obiectul dreptului de proprietate

publică este unul diferit, în funcție de domeniul din care face parte.
a). Astfel, bunurile domeniului public reprezintă acea categorie de bunuri care, fie sunt
atribuite prin lege acestei categorii, fie prin natura lor sunt de uz sau interes public, aparținând
statului sau unitatilor administrativ teritoriale.
În primal rând, trebuie sa spunem, ca din categoria bunuilor din domeniul public,
fomeaza acele bunuiri care sunt prevazute în acest sens de lege. Astfel Constitutia Rep. Moldova,
dupa ce în art. 9, alin. 1, prevede, la nivel de principiu, ca: ”Proprietatea este publică şi privată,
constituită din bunuri mateiale şi intelectuale”, stabileste, în art. 127, alin. 4, care sunt acele
bunuri care vor face parte din domeniul public al statului. Printre acestea identifică: ”Bogățiile
de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicație.
O alta categorie de bunuri care sunt trecute în domeniul public, sunt acele de uz sau
interes public.
De “uz public” sunt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosinţă generală, cum ar fi:
pieţele, podurile, fantânile, parcurile publice, cimitirile. Caracteristic aceptor bunuri ca la ele au
acces toți membrii societații.
De “interes public”, potrivit art. 471 alin. 2 C. civil, presupune afectarea bunului la un
serviciu public sau la orice ativitate care satisface nevoile colectivității fără a presupune accesul
nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului, confom destinației mentionate12.
b). În ce priveşte bunurile domeniului privat, art. 471, alin. 1, prevede că: “bunurile care
aparţin statului sau unităţilor administrative teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin
lege sau în modul stabilit de lege, nu sunt trecute în domeniul public”. Din conţinutul acestei
dispoziţii reise că bunurile din domeniul privat al statului formează regula iar excepţia o
formează bunurile domeniul public, deci numai dacă există o lege care să-l declare ca atare sau
bunul este de uz sau utilitate public.

2.1.4. Caractere juridice ale dreptului de proprietate publică.

Având în vedere că dreptul de proprietate publică cunoaște două forme cu un regim
juridic diferit, atunci și caraterele juridice ale acestora sunt diferite.
Astfel, în cazul domeniului privat, bunurile pot circula liber, – art. 10, alin. 7, din Legea
administrării și deetatizării proprietății publice. În principiu, acesta va avea aceleași caractere
juridice ca și dreptul de proprietate privată
În ce privește domeniul public, potrivit art. 471 , alin. 4, din C. civ., bunurile sunt
inalienabile, insesizabile şi împrescriptibile.
---inailenabile. Acest caracter a bunurilor din domeniul public, semnifică faptul, ca
aceste bunuri sunt scoase din circuitul civil. Ele nu vor putea face obiectul unor înstrainări
voluntare sau forțate. Nu vor putea fi urmarite silit – art. 85, alin. 5, din Codul de executare a
Rep. Moldova13, deoarece statul întotdeauna este solvabil.
Inalienabilitatea acestor bunuri, de regula, este de esență legislativa. De îndată ce organul
competent, prin hotărâre, dezafecteaza bunul, din domeniul public transferând-l în domeniul
privat, bunul va putea fi înstrainat în condițiile legii.
--- imprescriptibil. Acest caracter presupune ca bunurile domeniului public nu vor fi
supuse piererii prin prescripție exstinctiva nici dobândirii prin prescripție achizitivă.

12
Un studiu cu privire la relația dintre dreptul de proprietate și interesul public, a se vedea; E. Aramă, G.
Coca, Concilierea dreptului de proprietate cu interesul general, în Revista Națională de Drept nr.12/2007, pp. 16-
19.
13
Monitorul Oficial al Rep. Moldova, nr. 34 – 35 /112/2005.
6
 Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv semnifică faptul că acțiunea în revindicare a
unor asemenea bunuri va putea fi întrodusă oricând fără ca tercerea timpului sa aibă vre-o
înraurire asupra valabilitatii ei.
Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv, semnifică ca oricât ar dura posesia de buna
credință a unui astfel de bun, persoana în cauza, nu va putea beneficia de efectele unei astfel de
posesii. Ea un va putea invoca uzucapiunea.
--- insesizabil. Fiind scoase din circuitul civil, bunurile aflate în domeniul public al
statului sau unitatilor administrativ teritoriale sunt şi insesizabile. Deci, ele nu vor putea fi
urmărite de creditorii titularilor unor astfel de bunuri, pentru ca în caz contrar s-ar ocoli şi
înfrânge regula inalienabilității lor. Acest caracter însa nu permite a afirma că creanțele
creditorilor statului şi unităților administrativ teritoriale nu vor fi realizate. Ele vor putea fi
satisfacute din bunurile domeniului privat a statului şi unităților administrativ teritoriale.

2.1.5. Modalitățile de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Prin modalitățile de exercitarea dreptului de proprietate vom înțelege acele prerogative de
drept constituite, cu titlu gratuit sau oneros, de către titularul dreptului de proprietate, asupra
bunurilor aflate în patrimoniul său, fie că acestea se află în domeniul public sau în privat al său.
Exercitarea acestor drepturi poate fi realizată, fie în mod direct, de către autoritățile
titulare a dreptului de proprietate publică, fie indirect prin intermediul altor subiecte de drept.
Exercitarea directă a modalităților dreptului de proprietate se realizează de către titularii
dreptului de proprietate publică. În cazul bunurilor din domeniul public și privat al statului
titularul dreptului de proprietate publică aprține Guvernului14, care le exercită prin intermediul
Agenției Proprietății Publice din cadrul Ministerului Economiei 15. În cazul bunurilor din
domeniul public și privat a unităților administrativ teritoriale dreptul de proprietate aparține
Consililui local care-l exercită în numele unității administrativ-teritoriale16.
Exercitarea indirectă presupune exercitarea acestor prerogative prin altul.
De regulă, exercitarea prorogativelor dreptului de proprietate se va face în mod indirect,
prin intermediul unei alte persoane, fie că aceastea au fost înființate în acest scop 17,
(întreprinderile de stat sau municipale – art. 10 alin. 3, din L. 121/2007 privind administrarea și
deetatizarea proprietății publice), fie unei persoane juridice de drept privat (societăți comerciale),
sau unei persoanei fizice, în baza unui contract de parteneriat public-privat 18. Modalitățile de
exercitare a dreptului de proprietate publică sunt:
Dreptul de administrare;
Dreptul de concesiune;
Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică.

2.1.5.1. Dreptul de administrare.

14
Astfel potrivit art. 5 lit a, din L. 121/2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice;
”Autorități ale administrației publice cu atribuții în domeniul administrării ... proprietății publice, sînt: Guvernul,
prin intermediul organelor centrale de specialitate și a altor autorități administrative ...”. de asemenea potrivit art.
12 , alin 1 din L. 64-XII din 31.05.90 cu privire la Guvern, republicată în M. Of, nr. 131-133/1018 din 26.09.2002:
”Guvernul: exercită, ..., funcțiile de proprietar al patrimoniului statului, ...”.
15
Potrivit art. 7 alin. 2 din L. 121/2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice; ”Organul
abilitat cu administrarea ... proprietății publice a statului este Agenția Proprietății Publice subordonată
Ministerului Ecomomiei, ... ”.
16
Potrivit art. 9 alin. 1, din L. 121/2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice;
”Împuternicirile de proprietar al patrimoniului unității administrativ-teritoriale sînt exercitate de consiliul local în
numele unității administrativ teritoriale”.
17
Cu privire la cadrul de reglementare juridică a acestor întreprinderi, a se vedea; I. Mihalache, Cadrul
juridic de reglementare a întreprinderilor de stat și municipale, în, Revista Națională de Drept nr.12/2014, pp. 12-
16; A. Cuznețov, Noțiunea și caracterele generale ale întreprinerii de sta, în Revista Națională de Drept, nr.
8/2014, pp. 21-24.
18
A se vedea cu privire la contractul de parteneriat public și privat, I. Mihalache, Aspecte teoretice și
practice cu privire la parteneriatul public și privat, în Revista Națională de Drept, nr. 8/2012, pp. 21-25.
7
 Având în vedere definițiile date în literatura de specialitate 19, vom defini dreptul de
administrare ca fiind acel drept real principal, inalienabil, insesizabil și imprescriptibil,
constituit de autoritatea competentă, în mod gratuit, asupra unui bun din domeniul public
sau privat al statului sau unității administrativ teritoriale, în favoarea unei întreprinderi de
stat sau municipale, instituții publice sau a unei persoane juridice de drept privat, ce-i
conferă titularului acestuia atributele de posesie folosință și dispoziție, cu respectarea
obligațiilor prevăzute în actul de constituire, precum și a limitelor materiale și juridice.
Legea 121/2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice, nu definește
dreptul de administrare din perspeciva conținutului său, ci din perspeciva formei de exercitare a
dreptului de proprietate publică. Astfel, potrivit art. 2 din Lege: ”Administrarea proprietății
publice – activitate ce ține de exercitarea și modificarea dreptului de proprietate a statului
și/sau al unităților administrativ-teritoriale”.
Exercitarea dreptul de administrare poate fi realizat de către titularii dreptului de
proprietate publică, statul și unitățile administrativ teritoriale, exercitarea directă a dreptului de
administrare. Dar acordarea dreptului de administrare în favoarea unor altor persoane de drept
public sau privat reprezintă principala modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică,
exercitarea indirectă a dreptului de administrare.
În cazul bunurilor din domeniul privat al statului și unităților administrativ teritoriale pot
fi date în administrare și persoanelor juridice de drept privat, societăților comerciale.
În ce privește conținutul juridic a dreptului de administrare aceasta depinde după cum
acesta este exercitat de către titularii dreptului de proprietate publică, exercitarea directă a
dreptului de administrare, sau este exercitat de către indirect de către persoanele cărora li s-a
constituit dreptul de administrare.
În ce privește conținutul juridic a exercitării dreptului de administrare, de către stat și
unitățile administrativ teritoriale acestea se circumscriu situațiilor prevăzute la art. 12 din Legea
121/2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice 20. Articolul mai sus citat
enumeră acțiunile pe care titularul dreptului de proprietate publică le poate efectua în
administrarea proprietății publice.
În cazul în care dreptul de administrare a fost constituit unei alte persoane, fie de drept
public fie de drept privat, conținutul juridic al acestuia comportă unele particularități. În
principiu, titularii dreptului de administrare, în exercitarea lui, vor utiliza aceleași prerogative pe
care le conferă dreptul de proprietate publică, respectiv posesia, folosința și dispoziția, cu
19
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 213.
20
Potrivit acestui articol, administrarea proprietății publice include:
a) elaborarea și aprobarea programelor de dezvoltare a ramurei economiei naționale și a teritoriilor,
prezentarea și examinarea rapoartelor privind îndeplinirea acesstor programe;
b) elaborarea şi aprobarea listei bunurilor proprietate publică nepasibile de privatizare;
b1) consolidarea (majorarea) pachetelor de acţiuni şi a cotelor de participare în întreprinderile cu capital
majoritar de stat şi/sau de interes naţional;
c) trecerea bunurilor proprietate publică dintr-un domeniu al proprietăţii publice în altul în condiţiile
prezentei legi şi ale legislaţiei privind proprietatea publică;
c1) elaborarea, aprobarea şi realizarea, în limita alocaţiilor bugetare, a programelor pentru construcţia
locuinţelor de serviciu pe terenuri disponibile, aflate în administrarea autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale sau a instituţiilor publice
d) administrarea întreprinderilor de stat/municipale şi a societăţilor comerciale cu capital publie
e) participarea prin reprezentanţi (mandatari) la administrarea societăţilor comerciale cu capital public-
privat;
f) realizarea parteneriatului public-privat în condiţiile legii;
g) darea în locaţiune/arendă sau în comodat ori vînzarea activelor neutilizate de întreprinderile de
stat/municipale şi de societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar public;
h) reorganizarea/restructurarea întreprinderilor de stat/municipale sau a societăţilor comerciale cu capital
integral sau majoritar public, inclusiv prin atragerea de investiţii private, ori, după caz, lichidarea acestora;
i) ţinerea evidenţei patrimoniului public, efectuarea monitoringului economico-financiar şi asigurarea
integrităţii şi folosirii eficiente a patrimoniului public;
j) desfăşurarea altor activităţi în domeniu prevăzute de legislaţie.
8
particularitățile ce rezultă din faptul că temeiul constituirii dreptului de administrare îl reprezintă
un act administrativ21 și nu un act de natură civilă. Fiind constituit în temeiul unui act
administrativ, dreptul de administrare presupune un raport de subordonare a titularului dreptului
de administrare față de titularul dreptului de proprietate publică.
Astfel posesia va reprezenta expresia juridică a stăpânirii, și nu acea a apropierii bunului,
iar stăpânirea nu se va face în calitate de proprietar, ci în calitate de titular a unui alt drept real,
dreptul de administrare22.
Atributul folosinței perimite titularului dreptului de administrare să întrebuințeze bunurile
în vederea realizării scopului pentru care a fost constituit dreptul de administrare, potrivit
destinației acestora art. 10, alin 4 din L 121/2007. În condițiile prevăzute de actul constitutiv al
dreptului de administrare, titularul lui va putea culege fructele naturale, civile și industriale pe
care le produce bunul.
În legătură cu fructele civile, titularul dreptului de administrare va putea încheia un
contract de locațiune în acest sens. Dacă titularul lui este o persoană căruia i s-a constituit dreptul
de administrare, încheierea contractului de locațiune va fi posibilă numai cu acordul titularului
dreptului de proprietate, adică a statâtul și unitățile administrativ teritoriale – art. 77 din Legea
privind administrarea publică locală nr. 436/2006.
Dacă aceste bunuri o formează bunuri neutilizate de titularii dreptului de administrare, ei
vor putea da în locațiune pe un termen ce nu poate depăși un an de zile art. 17 alin 5 din Legea
121/2007.
În analiza dreptului de dispoziție a titularilor dreptului de administrare trebuie să avem în
vedere câtegoria de bunuri asupra cărora s-a instituit un drept de administrare.
Dacă acesta este un bun din domeniul public, titularul dreptului de administrare are doar
o dispoziție materială și aceasta se concretizează prin posibilitatea obținerii de producte și prin
efectuarea unor lucrări care pot afecta substanța bunului, dar aceasta numai pentru realizarea unei
necesități de ordin general.
Dacă acesta este un bun din domeniul privat, dreptul de dispoziție poate îmbrăca forma
dispoziții juridice, titularului dreptului de administrare îi este recunoscută dreptul de înstrăinare a
lor (art. 18 din L121/2007). Pentru înstrăinarea lor este necesar să fie îndeplinite două condiții:
--- bunul să facă parte din câtegoria activelor neutilizate;
--- să existe acordul prealabil a celui ce a constituit dreptul de administrare, respectiv
statul și unitățile administrativ locale.
Dreptul de administrare încetează prin încetarea dreptul de proprietate publică asupra
bunului lui cât și prin revocarea lui de către cel ce l-a constituit.

2.1.5.2. Dreptul de concesiune.

Din dispozițiile art. 15 din Legea 121/200723, care definește contractul de concesiune24
rezultă că dreptul de concesiune a bunurilor proprietate publică poate fi definit ca fiind acel drept
real principal, inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, constituit cu titlu oneros, pe baza
contractul de concesiune încheiat între autoritatea concedentă și o persoană fizică sau juridică
21
Cu privire la contractul administrativ, a se vedea; C. Bragoi, Contractul administrativ în serviciul public,
în, Revista Națională de Drept nr. 4/2016, pp. 49-51.
22
V. Stoica, op. cit., p. 210.
23
Potrivit art. 1 din Legea cu privire la concesiuni, nr. 534/1995, publicată ăn M. Of. al R. Moldova nr. 67
din 30.11.1995: ”Concesiunea este un contract prin care statul cesioneaza (transmite) unui investitor (persoana
fizica sau juridica, inclusive straina), in schimbul unei redevente, dreptul de a desfasura activitate de prospectare,
explorare, valorificare sau restabilire a resurselor naturale pe teritoriul Republicii Moldova, de a presta servicii
publice, de a exploata obiecte proprietate de stat (municipala) care conform legislatiei sint scoase integral sau
partial din circuitul civil, precum si dreptul de a desfasura anumite genuri de activitate, inclusiv cele care
constituie monopolul statului, preluind gestiunea obiectului concesiunii, riscul prezumtiv si raspunderea
patrimoniala”.
24
Cu privire la contractul de concesiune, a se vedea: A. Cuznețov, Conceptualizarea contractului
comercial de concesiune, în Revista Națională de Drept, nr. 1/2017, pp. 32-35, A. Cuznețov, Concepte generale
privind concesiunea, în Revista Națională de Drept, nr. 10/2014, pp. 22-23.
9
autohtonă sau străină cu privire la un bun din domeniul public al statului și care-i conferă
titularului său în mod temporar, atributele posesiei, folosinței și dispoziției, cu respectarea
obligațiilor prevăzute în actul de constituire, precum și a limitelor materiale și juridice25.
Din dispozițiile art. 15 din Legea 121/2007 (în continuare Lege) rezultă că obiectul
dreptului de concesiune îl formează nu numai bunurile proprietate publică dar și lucrări și
servicii publice de uz sau interes național sau local. Caracteristic acestor bunuri este că ele după
expirarea dreptului de concesiune se vor reîntoarce în patrimoniul titularului dreptului de
proprietate publică (art. 16 alin 2, art. 18 alin 2 lit. b din lege). Ele se vor întoarce în
patrimoniului autorității concedente cu tot cu îmbunătățirile aduse obiectului concesiunii, dacă
acestea sunt inseparabile (art. 6 alin 4. din Lege). Dacă aceste îmbunătățiri au fost efectuate fără
consimțământul concedentului, acesta, nu va fi obligat la plata valorii acestor îmbunătățiri
(art.18, alin 1, lit e, din Lege). Bunurile, obiect al concesiunii care trebuie reîntoarse, la încetarea
contractului de concesiune, se mai numesc în legislația altor țări, bunuri de retur26.
În ce privește conținutul dreptului de concesiune, din dispozițiile art. 6, alin 1 din Lege,
rezultă că concesionarul dobândește doar posesiunea și folosința asupra obiectului concesiunii.
Dreptul de dispoziție rămâne la autoritate concedentă.
În ce ne privește că concedentul va rămâne doar cu dispoziția juridică. Concesionarul,
prin instituirea acestui drept va dobândi dreptul de dispoziție materială asupra obiectului dar în
limitele materiale și juridice prevăzute în contract. În acest sens art. 15 din Legea 121/2007
vorbește de ”bunurile construite sau renovate”, ceia ce presupune dreptul concesionarului de
dispoziție materială
Părțile raportului de constituire a dreptului de concesiune sunt: autoritatea concedentă
care este reprezentată de autoritățile publice centrale, care potrivit art. 4 din Lege, pot fi
Guvernul sau organele centrale de specialitate și autoritățile administrației publice locale,care
sunt consilile locale sau organele locale de specialitate.
Concesionarul poate fi orice persoană fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile
prevăzute de lege.
Dreptul de concesiune încetează în următoarele situații:
--- ca urmare a expirării titlului în baza căruia a fost constituit dreptul de concesiune, care
potrivit art 15 din Legea 121/2007, este de 50 de ani;
--- în cazul în care interesul general sau local o impune.
--- în cazul nerespectării clauzelor contractului prin care s-a constituit dreptul de
concesiune (art. 14, alin 3 lit. b, din Lege);
--- Lichidării întreprinderii concesionale, sau decesului concesionarului persoană fizică
(art. 14, alin 3 lit. c, din Lege);
--- în cazul în care sunt anulate actele de constituire a întreprinderii concesional de către
instsnța de judecâtă(art. 14, alin 3 lit. e, din Lege);
--- în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către concesioanr cu privire la
conservarea bunului, când i se aduc prejudicieri obiectlui concesiunii (art. 14, alin 5, din Lege);
--- în cazul în care concedenul nu-și poate îndeplini obligația cu privire la obiectul
concesiunii, când acesta devine inutilizabil până la expirarea contractului (art. 14, alin 5 din
Lege);

2.1.5.3. Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică.

Dreptul de folosință este acel drept real principal, esențialmente temporar, cu titlu gratuit,
asupra bunurilor proprietate publică, constituit prin act administrativ, în favoarea unor persoane
juridice fără scop lucrativ.
Printre caracterele juridice ale dreptului de folosință vom reține; este un drept real, derivă
din dreptul de proprietate publică; un drept imobiliar, deoarece obiectul lui îl formează bunurile
imobil e, un drept temporar, exercițiul acestui drept este limitat în timp; un drept cu titlu gratuit,
25
A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 217-218.
26
A se vedea în România, O.U.G nr. 52/2006, publicată în M. Of. nr 569 din 30.06.2006.
10
deoarece titularul lui nu trebuie să plătească vre-o redevență; este un drept revocabil la cererea
autorității care l-a constituit, este un drept intuitu personaie, se acordă în considerarea activității
pesoanei în favoarea căreia a fost constituit dreptul.
Dreptul de folosință nu este un dezmebrămînt al dreptului de proprietate publică,
deoarece raportul din care se naște dreptul de folosință nu este unul de drept civil, ci unul de
drept administrativ. Dreptul de folosință cu titlu gratuit asupra bunurilor proprietate publică se
aseamănă cu dreptul de administrare. Acest drept presupune posesia și folosința bunurilor
proprietate publică.
Un caz în care legiuitorul reglementează dreptul de folosință a bunurilor proprietae
publică îl reprezintă, propoziția a doua, a alin. 3, a art. 8, din Legea 837/17.05.1996 27 cu privire
la asociațiile obștești. Potrivit acestei dispoziții ”... Statul acordă organizaţiilor de copii dreptul
de a folosi gratuit sau în condiţii preferenţiale încăperile şcolilor, liceelor, colegiilor şi
instituţiilor extraşcolare, căminele culturale, palatele şi casele de cultură, amenajările sportive.”

2.2. Dreptul de proprietate privată. Definiția.

Se consideră ca dreptul de proprietate privată este format din acel segment de bunuri pe
care titularii lui pot exercita asupra lor, în deplinătatea lor, atributiile dreptului de proprietate.
Bunurile care fac obiectul proprietății private au ca titular persoane fizice și persoane
juridice. Statul și unitățile administrative teritoriale vor putea să-și exercite atributele dreptului
de proprietate privată numai dacă bunurile vor face parte din domeniul privat al statului
Toate bunurile persoanelor fizice şi persoanelor juridice de drept privat, sunt bunuri al
proprietății private. Bunurile vor forma obiectul dreptului de proprietate publică, dacă prin lege
sau natura bunului nu sînt de uz sau utilitate public - art. 471, C. civ.
Din cele expuse mai sus rezultă prezumția că, bunurile formează obiectul dreptului de
proprietate privată, dacă prin lege, a uzului sau utilității publice, nu s-a constituit, asupra lui, un
drept de proprietate publică.
Legislaţia în vigoare nu conţine o dispoziţie cu caracter de principiu care sa definească
dreptul de proprietate. Atât Codul civil, cât şi fosta lege cu privire la proprietate din 1 februarie
1991, în prezent abrogată, enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără însă a defini acest
drept. Astfel, art. 500, alin. 1, din C. civ., dispune: “Proprietarul are drept de posesiune, de
folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului”. Dacă vom defini proprietatea punând accentul doar pe
aceste împuterniciri, atunci definiţia va fi una incompletă doarece aceste împuterniciri le poate
avea şi o altă persoană, alta de cât proprietarul. Este cazul contractului de locaţiune când
locâtarul are nu numai dreptul de a poseda şi a se foloşi de bunul dat în locaţiune, dar în unele
cazuri poate chear săvârși acte de dispoziţie, cum ar fi sublocaţiunea (art. 1270 C. civ.), sau
subarendarea, în cazul contractului de arendă. Totuşi există o deosebire între împuternicirile
exercitate de proprietar şi celelalte persoane, care, deci, diferenţiază dreptul de proprietate de
celelalte drepturi. Această deosebire constă în faptul că aceste atribute sunt exercitate, în cazul
titularului dreptului de proprietate în temeiul legii, iar în cazul titularilor celorlalte drepturi, de
regula, exercitarea lor depine de voința proprietarului şi numai, uneori, sunt stabilite de lege.
Altfel spus, titularul dreptului de propietate, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective
asupra aceluiaşi bun, exercită aceste atribute, împuterniciri, în putere proprie şi interes propriu.
În putere poprie semnifică faptul că proprietarul exercită atributele dreptului de
propietate nefiind subordonat nimanui, decât legii. Celelalte persoane exercită şi ele aceste
atribute, numai ca ele iau fost conferite şi în puterea transmisă de proprietar şi nicidecum în
putere poprie.
În interes propriu semnifică faptul că în exercitarea acestor atribuţii, chiar şi când bunul a
fost transmis în folosința unei alte persoane, care de altfel reprezintă o materializare a atributului
folosuntei, o face în beneficiul lui propriu. Spre deosebire de titularul dreptului căruia i s-a
transmis bunul, care, de asemenenea, în interes propriu, va exercita aceste atribuţii, dar care, în
27
Republicată în temeiul art. IV al Legii nr.178-XVI din 20 iulie 2007,  publicat în Monitorul Oficial nr.
153-156BIS / 02.10.2007
11
ultimă înstanţă, plenitudinea exercâtării acestor atribute va profita proprietarului, deci în propriul
său interes.
În considerarea celor spuse mai sus putem defini dreptul de proprietatea ca fiind acel
drept real care conferă titularului exercitarea în putere proprie şi interes propriu în mod
exclusiv şi perpetuu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, cu
respectarea normelor juridice în vigoare.

2..2.1. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată prezintă unele caractere proprii care-l definitivează şi
particularizează de alte drepturi. Printre acestea identificam urmatoarele: caracterul absolut;
caracterul exclusiv, caracterul perpetuu, subiectiv, abstract şi real.
--- Caracterul exclusiv. Caracrerul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică faptul
ca titularul exercita singur toate atributele dreptului de proprietate, adica posesia, folosunța şi
dispoziția. Sa spus ca el foloseste, poseda şi dispune aceste atribute în plena potestas. În virtutea
acestui caracter proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act juridic cu conditia ca el sa
nu contravina legii şi sa nu aducă atingere drepturilor altor persoane.
--- Caracterul absolut. Dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor
absolute. Aceasta nu înseamnă ca titularul ei îl va putea exercita în mod discretionar. De altfel,
însa-şi codul civil prevde ca exercițiul dreptului de proprietate se face în limitele prevazute de
lege. De altel atributele unui drept subiectiv sunt prin natura lor juridică reglementate şi deci
îngradite de lege.
Termenul absolut trebuie înteles în sens de opozabilitate a acestuia fata de terte pesoane.
Dreptul este absolut deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toti ceilalti,
care sunt obligați sa nu faca nimic de natura a-l încalca. Ori de câte ori bunul a ajuns în posesia
nelegitima a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revînicare.
--- Caracterul perpetuu. Acest caracter este prevazut exprs la art. 500, alin. 2, C. civ;
unde se prevede ca dreptul de proprietate este perpetuu. Perpetuitatea semnifică faptul că
dreprul de proprietate dureaza atâta timp cât exista bunul şi ca el nu se stinge prin neuz. Se spune
ca caracterul perpetu al dreptului de proprietate este însuşirea lui exclusiva. Aceasta spre
deosebire de alte drepturi reale sau drepturile de creanță, care au o existență temporară.
--- Caracterul subiectiv. Dreptul de proprietate are un caracter subiectiv, caracter care ni
se înfăţişează ca o facultate recunoscută de lege unui subiect de drept de ai permite posibilitatea
manifestării unei conduite determinate asupra unui bun, precum şi posibilitatea exercitării unei
puteri, atribuite acestuia, în temeiul căreia poate pretinde terţelor persoane, titularului obligaţiei
corelative, un comportament conform cu facultatea apărată şi care la nevoie poate fi impusă prin
forţa de constrîngere astatului. Deci dreptul de proprietate este un drept subiectiv fiind
recunoscut unei părţi din cadrului unui raport juridic virtual sau posibil de a-l exercita şi a se
forma întru-un raport juridic existent în mod concret
--- Caracterul abstract. Dreptul de proprietate este un drept abstract, în sensul că el nu
este numai ceva distinct de suma atributelor sale, dar că şi că există independent de aceste
facultăţi. Aşa fiind dreptul de proprietate va exista dacă din conținutul său va lipsi unul din
atributele sale, indiferent că această lipsire î-și are originea în dispoziţia legii ori în dispoziţia
propriului titular. Ba mai mult, s-a afirmat, că vom fi în prezenţa dreptului de proprietate chear
dacă acestuia îi lipsesc toate atributele sale, aceasta rămânând a fi redusă la propria titulatură 28,
cum se întimplă, de exemplu, când exerciţiul dreptului de proprietate rămâne a fi redusă numai la
posibilitatea de a se prevala de el în acţiunea în revendicare.
--- Caracterul real. Este real acel drept carei conferă titularului său putere o imediată şi
directă asupra unui bun, o putere, care sub aspectul conținutului, poate fi una deplină sau
limitată. Dreptul de proprietate conferă o putere deplină atunci când ea exclude pe a oricărei
altei, exercitând-o în toată amploarea şi intensitatea sa. Alteori această putere poate fi limitată
28
A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez,
op. cit., p. 126.
12
asupra unei părţi din utilitatea economică a bunului, caz în care vom vorbi de dezmebrăminte ale
dreptului de proprietate.

2.2.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept
subiectiv care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste
atribute sunt prevazute expres de dispozițiile Codului civil. Astfel, art. 500, C. civ., dispune:
“Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului”.
Însă aceste atibute pot să aparțină nu numai proprietarului ci şi unei alte persoane, caruia
ea fost transmis bunul. Astfel, locatarul are dreptul posedării şi folosirii bunului, - art. 1251, C.
civ.; depozitarul posedă bunul transmis de deponent spre păstrare. Faptul că aceste persoane, în
unele situații, au atributul de dispoziţie, nu semnifică faptul că acestea sunt şi proprietarii
bunului. Între aceste persoane există o diferenţiere. Aşa cum am mai spus, proprietarul exercită
aceste atribuţii de sinestatător şi în putere proprie, iar persoana caruia ia încredinţat bunul asupa
caruia exercită aceste atribuţii o face în baza voinţei proprietarului sau a legii.
a. Posesia. (jus utendi). Posesia constă în prerogativa titularului de a întrebuinţa bunul şi
a stăpâni bunul în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului
de proprietate. Trebuie să facem deosebirea dintre posesia ca stare de fapt şi posesia ca atribut a
dreptului de proprietate, deoarece în cel de al doilea caz posesia reprezintă expresia juridică a
aproprierii şi stăpânirii bunului obiect al dreptului de proprietate. Deci, posesia ca jus posidendi
este dreptul de a apropia şi stăpâni un bun. O asemenea stăpânirea poate fi realizată de el însuşi,
direct şi nemijlocit, exercâtînd-ul în interes şi în putere proprie. Dar ea poate fi realizată şi de o
alta pesoană, dar în numele şi interesul titularului dreptului de proprietate, (titurarii
dezmebrămintelor dreptului de proprietate).
Atributul posesiei este un atribut important al dreptului de proprietate dat fiindcă el stă la
baza dreptului de proprietate. Neavând posesiea el nu va putea beneficia de exercițiul celorlalte
două atribute. Dar în același timp, este un atribut independent, el poate exista de sinestătător,
valabilitatea lui nedepinzând de existenţa celorlalte atribute, în patrimoniul posesorului.
b. Folosința. (jus fruendi). Folosința este acel atribut al dreptului de proprietate care
conferă prerogativa proprietarului de a întrebuinţa bunul în interesul său, culegând sau percepând
în proprietate fructele pe care aceste le produce. Însă acest atibut nu semnifică doar dreptul
titularului de a fructifica bunul ci şi dreptul său de a-l lăsa neproductiv. În acest sens s-a afirmat 29
că acest atribut include un drept de opţiune a titularului în a opta pentru o acţiunea – a percepe
fructele, sau o inacţiune – dreptul titularului de a nu folosi bunul. Acest atribut poate fi exercitat
atât de titularul dreptului de proprietate, cât şi de o alta persoana – locatarul, art. 1251, C. civ.
Printre modalităţile identificate30 în exploatarea acestui atribut, identificăm următoarele
doua: o primă modalitatea o formează săvârșirea de acte materiale asupra bunului concretizată în
posibilitatea lui de a culegea beneficiile bunului: şi cea de a doua modalitate o reprezintă
săvârșirea de acte juridice, atunci când titularul transmite folosința bunului unei terţe persoane
percepând o redevenţă în acest sens, care va îmbrăca forma unor fructe civile, indiferent de
natura materială a acestora.
c. Dispoziţia. (jus abutendi). Prin drept de dispoziţie înţelegem posibilitatea titularului de
a interveni în statutul material sau regimul juridic a bunului. Deci, dreptul de dispoziţie cuprinde
două componente: dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică.
Drepul de dispoziţie materială reprezintă posibilitatea proprietarului de a dispune de
substanţa bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor
în vigoare. În temeiul dreptului de dispoziție materială, proprietarul are dreptul de a culege
productele acestuia.

29
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 168.
30
Ibidem, p. 165.
13
 Dreptul de dispoziţie juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a
interveni în regimul juridic al bunului. Printre actele de dispoziţie juridică pe care le putem reţine
sunt:
--- posibilitatea proprietarului de a încheia orice contracte;
--- posibilitatea proprietarului de a constitui dezmebrământe ale dreptului de proprietate
fie prin constituirea dreptului de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie, fie prin cedarea
nudei proprietăţi;
--- posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul. Nu trebuie să facem confuzia între
înstrăinare şi actul de dispoziţie juridică, aceasta deoarece, de exemplu, constituirea unei ipoteci
reprezintă un act de dispoziţie dar nu şi un act de înstrăinare, de vreme ce există posibilitatea
radierii lui în viitor, fără ca bunul să facă obiectul unei înstrăinări.
De cele mai multe ori, actele de dispoziţie juridică îmbracă forma unor acte de
înstrăinare, alienabilitatea constituind în acest sens regula generală. Prin excepţie, în
considerarea exerciţiului dispoziţiei juridice, titularul său, va putea să stabilească o
inalienabilitate a bunului? Deci, dacă în virtutea dispoziţiei juridice bunul este alienabil, în
vitutea aceleiaşi dispoziţii juridice titularul său poate declara bunul inalienabil? Sau altefel spus,
poate fi declarat un bun inalienabil pe cale convenţională?
c.1. Clauza de inalienabilitate convențională.
Prin clauză de înalienabilitate convențională vom înţelege acea stipulaţie, privăzută în
contract, prin care îi este prohibită dobânditorului înstrăinarea bunului procurat.
Codului civil, după modificările intervenite a acceptat posibilitatea inalienabilității
convenționale a bunului. Astfel, prin art. 505-508 C. civ. este reglementată clauza de
inalienabilitate a bunului. Din dispozițiile acestor articole rezultă că clauza de inalienabilitatea
poate fi nu numai de origine legală dar și convențională, spre deosebire de vechea legislație care
recunoștea doar inalienabilitatea legală. Deci, codul civil, prevede că bunul poate fi
indisponibilizat şi pe cale voluntară. Am putea considera că o astfel de indisponibilizare ar veni
în contradicţie cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor, prevăzut la articolul 457 C. civil.
Potrivit acestui art: ”Bunurile pot circula liber, cu excepția cazurilor când circulația lor este
limitată sau interzisă prin lege”. De asemenea, s-ar părea că o astfel de clauză ar vine în
contradicţie şi cu însăşi scopul urmărit de părţi la încheierea contractului. Dacă una dintre părţi,
în contractele translative de proprietate, primeşte o prestaţie asupra căreia ea poate dispune în
mod liber, este logic şi firesc ca şi contraprestaţia ei să aibă acelaşi regim juridic, cu atăt mai
mul, cât cealaltă parte, ar putea opta, beneficiind de acelaşi efect juridic, pentru încheierea unui
act netranslativ de proprietate (de ex. locaţiunea, arenda), evitând astfel efectele
indisponibilizării bunului.
Totuşi, admisibilitatea unor astfel de clauze au fost recunoscute nu numai de dispozițiile
codului civil dar și de literatura de specialitate 31. Astfel potrivit art. 505 C. civil: ”Proprietarul
poate să consimtă la limitarea dreptului sau prin acte juridice, dacă aceasta nu încalcă ordinea
publică sau bunele moravuri”.
Pentru a fi în prezența unei clauze de inalienabilitate trebuie să fie respectate anumite
condiții, care sunt prevăzute la art. 506 alin 1, C. civil:
a). Astfel, clauza de inalienabilitate poate fi prevăzută doar prin contract, și numai în mod
excepțional, prin testament. Stabilirea unei astfel de clauze în temeiul unui act unilateral apare
fără sens. Ea poate fi prevăzută ăn mod expres dar și în mod tacit. O formă tacită de stabilirea a
indisponibilizării bunului este atunci când, din contract se naște obligația dobînditorului de a
transmite bunul unei persoane determinate sau determinabile – art. 406, alin 4. C. civ.

31
A se vedea V. Stoica Noţiunea juridică a dreptului de proprietate privată, în Culegere de Studii “In
Honorem C. Bîrsan şi L. Pop”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2006, pp. 144-145; I. F. Popa, Inalienabilitatea voluntară, , în
Culegere de Studii “In Honorem C. Bîrsan şi L. Pop”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2006, pp. 101-104; C. Zamşa, Clauza
de inalienabilitate. Natura juridică. Opozabilitate, în Culegere de Studii “In Honorem” C. Bîrsan şi L. Pop”, Ed.
Rosetti, Bucureşti. 2006, pp. 217- 229.
14
 b). O asemenea clauză nu poate fi de cât temporară, care potrivit, codului civil nu poate
depăși un termen de 49 de ani 32. O astfel de clauză, considerăm, poate fi şi perpetuă, dacă
preveşte un interes comun, un interes de utilitate publică. Astfel, de exemplu, în cazul
fundaţiilor, actele de donaţie, pot conţine clauze de inalienabilitate perpetuă pentru a nu fi
deturnate de la scopul pentru care ele au fost făcute. Termenul începe să curgă de la data
dobândirii bunului.
c). De asemenea valabilitatea unei astfel de clauze este condiţionată şi de justificarea unui
interes legitim. Prin înserarea unei astfel de clauze, nu poate să se indisponibilizeze un bun care
ar contravine scopului contractului, în special ne referim la contractele comerciale. De asemenea
prin intermediul unei astfel de clauze nu se poate ocoli dispozițiile legale din materia succesiunii.
Astfel transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilității – art. 506, alin 5, C. civ. Totuși, instanța de judecată poate autoriza dobânditorul
să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului, a dispărut
sau dacă există un interes superior care o impune – art. 506, alin 2, C. civ.
Neândeplinirea uneia dintre acestea determină nulitatea acesteia.

32
În legislația țărilor care nu se stabilește un asemenea termen, durată acesteia poate varia, apreciendu-se
conform împrejurărilor propriei speţe, A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 174.
15