Modulul I- Elemente teoretice Modulul I- Elemente teoretice

Obiective:

Obiective: După parcurgerea modulului

studenţii trebuie:
După parcurgerea modulului studenţii trebuie: ♦ să identifice principalele
♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiilor; caracteristici ale ideologiilor;
♦ să facă diferenţa între ideologie şi doctrină; ♦ să facă diferenţa între
♦ să cunoască tipologia ideologiilor ideologie şi doctrină;
♦ să cunoască tipologia
ideologiilor

I. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE

Obiective:
I. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE După parcurgerea temei studenţii
trebuie:
Obiective: ❖ să deţină câteva cunoştinţe
După parcurgerea temei studenţii trebuie: generale despre ideologii şi
❖ să deţină câteva cunoştinţe generale despre ideologii şi doctrine;
doctrine; ❖ să facă diferenţa între
❖ să facă diferenţa între ideologie şi doctrmă; ideologie şi doctrină;
❖ să cunoască utilitatea socială a ideologiilor. ❖ să cunoască utilitatea socială a
ideologiilor.

1.1.Sistemul politic
Sistemul politic modern este un ansamblu coerent de instituţii, acţiuni şi concepţii despre existenţa
umană. El pune în ecuaţie instituţii publice şi societatea civilă, interese individuale, de grup şi de clasă, teorii
şi proiecte despre dinamica societăţii. Statul, partidele şi liderii politici, organizaţiile civice şi individul în
calitate de cetăţean interacționează în cadrul unui sistem în care miza este împăcarea intereselor selective ale
diverselor structuri sociale cu binele comun. Cine deţine puterea în stat are autoritatea de a impune interesele
celor pe care îi reprezintă. Sistemul politic asigură stabilitatea întregului social şi în acelaşi timp generează
oportunităţi pentru actorii aflaţi la putere, fie ei partide sau grupuri restrânse precum şi pentru actorii sociali
care i-au propulsat în structurile guvernării. Sistemul politic este deci unul selectiv, iar pentru a beneficia de
oportunităţile lui specifice trebuie să ajungi, direct sau prin reprezentanţi, la putere. Politica modernă
presupune adeziune, implicare, susţinere. Actorii politici acţionează în numele unor categorii sociale,
promovează binele comun dar şi cel specific, propriu unor clase sociale. Politica modernă este un angrenaj
complex între instituţii, decizii şi acţiuni politice, concepţii şi proiecte despre societate. în acest mecanism
componenta subiectivă, ideologia ca proiect despre societate, are o greutate specifică mult mai mare ca în
cazul altor subsisteme sociale. în politică, în programele şi proiectele partidelor sau ale guvernării, sunt
reflectate concepţia despre lume, teoria politică şi personalitatea principalilor actori politic (partide mari şi
lideri). Ideologiile sunt subiectivitatea celor care fac Politica şi ele se materializează în programe, proiecte şi
decizii
1.2. Ideologia. în epoca Luminilor, termenul este formulat pentru prima oară de filosoful francez
Antoine Destutt de Tracy (1754-1836). El a fost preocupat să afle mecanismele care duc la formarea şi
comunicarea ideilor. Prin urmare, semnificaţia primară a noţiunii a fost aceea de ştiinţă a ideilor sau
încercare de a explica felul în care se nasc ideile. în conformitate cu pozitivismul empiric, care domina
spaţiul cultural al epocii, el a răspuns că la baza cunoaşterii se află simţurile.
Important este faptul că acum se statuează câteva trăsături fundamentale ale cunoaşterii raţionale:
enunţurile sunt flexibile, nu sunt date odată pentru totdeauna, nu se moştenesc. Cunoaşterea este un proces,
cu dinamică proprie în care adevărul reprezintă scopul ultim. Această atitudine nu a fost bine primită pentru
1
că ea respingea enunţurile religioase ca fiind false. într-o lume dominată de spirtul catolicismului, a dogmei,
ipostaza ideologiei ca ştiinţă nu s-a putu impune.
Termenul de ideologie s-a cimentat în cultura modernă mai cu seamă printr-o conotaţie negativă. Mai
corect spus, restrictivă. Ideologia exprimă ansamblul ideilor, valorilor sau a sensibilităţii proprii unei clase
sociale, a aceleia aflate la putere. Dar nu orice idei sau reacţii emoţionale sunt ideologice. Numai acelea
care comunică mesaje legate de statutul şi rolul clasei aflată la putere în societate.
K. Marx şi F. Engels, în Ideologia germană (1845-1846), definesc ideologia ca fiind o concepţie
denaturată sau măcar viciată asupra realităţii sociale, datorită faptului că ea este, înainte de toate concepţia
despre lume a clasei dominante1.
Ideologia devenea astfel iluzia clasei dominante conform căreia valorile ei sunt universale şi stau la
baza existenţei sociale. Această concepţia despre lume este falsă cunoaştere întrucât transformă valorile
clasei la putere în singurele adevărate, singurele care pot să influenţeze in bine existenţa indivizilor.
Două caracteristici ale ideologiei au rezultat. Pe de o parte, ideologia se adresează unui public structurat
pe două nivele: 1. cei care aparţin clasei dominante o receptează pasiv; ei sunt cei care, în limbaj electoral,
alcătuiesc segmentul celor fideli şi care în fapt nu mai au nevoie de convingere şi 2. publicul potenţial, care
reprezintă adevărata ţintă, destinatarul real al mesajelor ideologizante. Pe de altă parte, între ideologie şi
membrii clasei aflate la putere nu există o relaţie automată de acceptare. Clasa socială nu este un tot omogen.
în funcţie de conjuncturi, segmente ale ei pot avea interese diferite, pot susţine politici diferite. Aşa se face
că ideologia nu este la singular, ci ea generează diverse variante aflate in competiţie. Când însă stabilitatea
sistemului social este în criză, când clasa aflată la putere este în pericol să piardă puterea politică, între
curentele ideologice se pune surdină. Una dintre ideologiile puterii este investită atunci ca discurs major
pentru consolidarea dominaţiei. Fascismul sau nazismul sunt ideologiile extreme care ilustrează această
situaţie.
În realitate, nu numai reprezentanții clasei la putere elaborează ideologii. Fiecare grup sau clasa socială
care urmăreşte să îşi afirme identitatea, să îşi promoveze interesele comunică mesaje ideologice mai mult
sau mai puţin structurate.
Prin urmare, ideologia reprezintă un ansamblu complex de valori, principii, idei, stări emoţionale prin
care o clasă îşi defineşte spaţiul existenţial cel mai adecvat pentru afirmarea de sine, pentru aflarea fericirii
sau satisfacerea intereselor de grup.
Ideologiile politice sunt «discursuri» ale puterii sau cu privire la putere. Ele descriu ordinea socială, o
condamnă sau o justifică Aceasta este semnificaţia generală a termenului şi ea a fost acceptată până astăzi.
Ideologiile sunt construcţii complexe care se adresează unui public diversificat.
1.3. Doctrina. Termenul desemnează un ansamblu coerent de idei despre societate, reunite din
perspectiva intereselor de grup sau clasă. Ea remodelează rezultatele cunoaşterii socio-umane cu idealul
prosperităţii şi al puterii politice la care aspiră o clasă socială. Doctrina politică este un discurs intelectual,
structurat, care răspunde într-o manieră specifică unor probleme relevante ale socialului. Doctrina reprezintă
o sinteză asupra realului în care se împletesc valori, idei, principii şi interese socio-umane. Orice doctrină
politică avantajează în cele din urmă un anumit segment social.
Între ideologii şi doctrine politice nu s-a făcut întotdeauna o deosebire clară. După schimbările radicale
est-europene de la sfârşitul anilor 80 ai secolului XX, ca urmare a semnificaţiei peiorative a ideologiei în
perioada comunismului, clasa politică a optat pentru utilizarea termenului de doctrină. Conotaţia savantă a
cuvântului, distanţa dintre mesajul partidelor şi rigoarea doctrinară a readus însă în spaţiul politic ideologiile.
Prin urmare, între ideologie şi doctrină există o deosebire a sferei de cuprindere. Ideologia înseamnă
raţionamente, atitudini, stări emoţionale referitoare la realitatea istorică. Doctrina relaţionează discursul
ştiinţei politice cu valori şi principii care promovează interesele unei clase sau ale unui mare grup uman.
Conceptul de ideologie este de mai largă cuprindere, în timp ce doctrina politică exprimă un conţinut mai

1* Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale. Editura ALL, Bucureşti, 1999, p. 72. dintre
laturile acestei istorii”, K_Marx, F.Engels, Ideologia germană in Opere, voi. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 18

2
 restrâns, respectiv asamblarea pe criterii axiologice şi de clasă a realităţii sociale. Pe când doctrina este
„distanţată” de nevoile cotidiene ale individului, are un mesaj mai abstract, acomodabil numai pe cale
intelectuală, ideologia este accesibilă emoţional şi poate fi accesată şi la nivelul conştiinţei comune.
Doctrina politică se află la baza fundamentării programelor partidelor, pe când ideologia dispune de o
multitudine de exteriorizări. Programe politice sau de guvernare, discursuri politice, manifeste politice sau
electorale, sloganuri, simboluri, afişe etc., toate reprezintă vehicule ideologice destinate să aducă susţinere
politică.

ÎNTREBĂRI:
• Ce este ideologia?
Ce este doctrina politică?
Teme de reflecţie:
• Ce relaţie există între ideologie şi doctrină?
• Aceşti doi termeni sunt sinonimi, diferiţi, se exclud sau se întrepătrund?
• Ideologiile sunt componente necesare ale societăţii moderne sau sunt numai niște componente conjuncturale,
care se manifestă in condiţii istorice determinate?
•

II. Funcţii şi clasificări.

Obiective:
După parcurgerea temei studenţii trebuie:
❖ să deţină câteva cunoştinţe despre utilitatea ideologiilor;
❖ să aibă noţiuni generale despre clasificarea ideologiilor;
❖ să facă diferenţa între ideologiile de stânga şi cele de dreapta;
să cunoască criteriile diferenţierii stânga-dreapta

II. 1. Ideologiile reprezintă componenta principală care apropie partidul de cetăţean. Ambalată în discurs
electoral sau guvernamental, ideologia este promisiunea partidului faţă de membrii săi, de simpatizanţi, de
susţinători. Pentru a deveni o promisiune orice ideologie este o viziune, o concepţie despre societate care
caută binele social, bunăstarea. Ideologia este un discurs politic cu funcţii multiple.
Funcţiile ideologiei sunt:
• conştientizarea identităţii nevoilor şi intereselor comune
• integrarea în sistemul politic
• explicativă
• orientativă
• predictivă (programatică)
• mobilizatoare

Prima funcţie (conştientizarea identităţii nevoilor şi intereselor comune) se referă la faptul că

mesajul partidelor este unul care clarifică problematica socială. Ideologia este prin vocaţie cea care vorbeşte
despre societate şi problemele ei de pe poziţiile anumitor interese de grup. Aşa se face că aceiaşi realitate
este văzută diferit. Pentru liberali economia de piaţă este un mediu excelent pentru competiţie şi afirmare,
pentru social-democraţi aceiaşi piaţă este generatoare de inegalităţi, dominaţie sau chiar sărăcie. Ce alegem
între aceste două perspective? Alegerea este în funcţie de compatibilitatea dintre mesaj şi interesele
cetăţeanului. Aceia care sunt interesaţi şi au mijloacele necesare pentru a promova activităţi profitabile se
vor apropia de liberalism. Aceia pentru care economia reprezintă o sursă de frustrări, de poziţii de
subordonare, iar venitul obţinut este sursă de dependenţă şi nu de independenţă, vor căuta să se apropie de
social-democraţie sau alte ideologii ale stângii. Astfel ideologiile contribuie la clarificarea cetăţeanului cu
privire la locul şi rolul pe care îl are în societate. Conştientizarea este rezultatul aflării de răspunsuri raţionale
şi argumentate despre sine şi despre grupul social din care faci parte. Este un proces de auto identificare şi în
care ideologia este motorul principal întrucât ea oferă o construcţie despre realitatea socială în care trăim.
• A doua funcţie (integrarea în sistemul politic) este o rezultantă a celei dintâi. A ştii că interesele tale
3
sunt comune cu ale altora, a înţelege că există oameni care au ceva în comun (poziţii sociale, nevoi, venituri,
codiţii de viaţă, mentalităţi etc) şi prin urmare destinele sunt intercorelate reprezintă premisa subiectivă
pentru ca aceşti oameni să se apropie unul de celălalt, să îşi împărtăşească nevoile, întrebările existenţiale şi
să reacţioneze împreună la solicitările vieţii. Această apropiere înseamnă solidarizare şi acţiuni colective
coordonate pentru scopuri comune (politice, economice, culturale etc). Prin această apropiere partidele leagă
indivizii de sistemul politic, îi determină să acţioneze instituţionalizat, pe baza normelor şi regulilor.
Integrarea în viaţa politică nu înseamnă o înregimentare de tip militar. Este vorba despre convertirea
cetăţeanului la regulile şi legile vieţii politice. Prin faptul că partidele, prin mesajul ideologic, îşi propun să
atragă în spaţiul politic cât mai multe persoane, ele le integrează in sistem, îi determină să reacţioneze ca
actori previzibili. Astfel viaţa politică dobândeşte stabilitate şi predictibilitate. Chiar şi partidele antisistem
au acest rol integrator în măsura în care proiectul lor radical are ca premisă respectarea regulilor politice
asumate. Integrarea este de două feluri: partizană, prin susţinerea unui partid politic şi universalistă, prin
obţinerea consensului faţă de valon sau principii general umane.
„Într-o societate în care s-a stabilit un minimum de consens, ideologiile vehiculează şi valori de
coeziune socială care încearcă să adune şi să sudeze comunitatea politică. Această funcţie integratoare a
ideologiei stă la temelia procesului de legitimare a puterii politice. Astfel, în Franţa, idealurile republicane -
apărarea drepturilor politice, a libertăţilor publice, a drepturilor omului etc. - formează un sistem de
credinţe larg dominant. Respectul faţă de simbolurile republicii, proclamarea repetată, de către actorii
politici, a ataşamentului lor faţă de valorile republicane, ori comemorarea bicentenarului revoluţiei sunt tot
atâtea manifestări ale existenţei acestei «ideologii naţionale», bază a legitimităţii politicii democratice '3.
Există unele valori politice şi civice care sunt dincolo de disputele sau deosebirile partizane şi care
reprezintă trunchiul comun al oricărei doctrine, ideologii sau acţiuni politice în sistemului democratic:
interesul naţional, drepturile omului, combaterea discriminării de orice fel, toleranţa etc. Această
caracteristică nepartizană a unor astfel de principii le transformă în valori civice şi ele generează atitudini
sau comportamente civice deschise înspre binele public. Multe dintre aceste valori de maximă generalitate s-
au impus însă abia în ultimele decenii. Ele sunt pe cale de a deveni unanim acceptate.
• A treia funcţie (explicativă) este în fapt o rezultantă sau o prelungire a componentei doctrinare pe
care ideologia o are. în fapt, orice ideologie descrie starea de fapt a socialului, după care formulează
argumente specifice pentru a justifica, pe înţelesul celor mulţi, de ce există probleme sociale, de ce
societatea nu reuşeşte să înfăptuiască binele public, de ce bunăstarea este un proces în derulare etc.
Explicarea este un amestec de argumente raţionale preluate din știinţele socio- umane şi opţiunea partizană
prin care binele şi răul întotdeauna se poziţionează la caise sau grupuri sociale diferite. Cu alte cuvinte,
explicaţia ideologică despre starea unei societăţi, despre capacitatea ei de a-şi depăşi problemele, reprezintă
o sinteză dintre teorii explicative şi interese partizane.
A patra Funcţia orientativă se referă la faptul că prin descriere şi explicaţie o ideologie generează o
atitudine specifică faţă de existenţa socială şi umană. Mesajul ideologic este asemenea orientării pe hartă. El
te ajută să te acomodezi cu spaţiul social şi totodată îţi transmite, o anumită atitudine, o anumită reacţie pe
care o poţi adopta faţă de sfidările cotidianului. Ideologia furnizează un îndreptar pentru cum să votezi cu
speranţa că interese şi nevoi comune cu ale celorlalţi au şanse mai mari de realizare.
A cincea Funcţia predictivă se manifestă prin strategiile, programele sau soluţiile pe care ideologia le
oferă pentru depăşirea disfuncţiilor societăţii, a crizelor, a derapajelor de orice fel. O ideologie prin
programul politic propune un orizont de timp în care evaluează şanse şi riscuri pentru evoluţii economice,
sociale sau echilibre politice prin care societatea să îşi regleze motoarele dezvoltării, să furnizeze bunăstare,
echilibru social. Un proiect sau program electoral, un program de guvernare reprezintă o proiecţie a
societăţii într-un viitor apropiat. Pe acest traseu mesajul politic propune acţiunile ameliorative, reformele,
schimbările graduale sau radicale pentru ca societatea să dobândească instituţiile şi resursele multiple pentru
a generaliza în mai mare măsură avuţia publică sau pentru a-şi depăşi contradicţiile generatoare de
instabilitate.
Funcţia prescriptivă sau predictivă pe care şi-o asumă doctrina politică, se metamorfozează în ideologia
partidului în funcţia programatică. Orice program politic presupune patru componente:
1. valori şi principii politice fundamentale;
2. diagnoza prezentului;
3. modelul social optim;
4. strategii politice pentru realizarea modelului. în program, scopul devine posibil prin setul de acţiuni
preconizate.
4
 Astfel, programul nu numai că indică ţinta, dar pune la îndemână mijloacele pentru a ajunge la ea. în
timp ce predicţia are un grad mai mare de generalitate, funcţia programatică a ideologiei este mai concretă în
timp şi spaţiu, este mai aproape de realitatea pe care vrea să o modeleze. Prin intermediul programului
politic ideologia mobilizează indivizii la înfăptuirea sau susţinerea scopului politic. în acelaşi timp
programul legitimează politica şi îndeamnă oamenii să întreprindă acţiuni politice. Prin intermediul
ideologiei se realizează legătura dintre idei şi acţiunea socială. „S-ar putea ca, spunea Isaiah Berlin, fără
presiunea forţelor sociale, ideile politice să moară încă din faşă; ceea ce este sigur însă este că aceste forţe,
atâta timp cât nu se înveşmântează ele însele în idei, rămân oarbe şi nedirecţionate”4.
La jumătatea secolului XIX, Marx şi Engels exprimau acelaşi gând despre rolul social al ideilor,
numai că el avea cu precădere în vedere doctrina socialistă. Ascensiunea politică a burgheziei a fost
confruntare pentru supremaţie cu aristocraţia, dar şi atragerea de partea sa a proletariatului pentru a avea o
forţă politică mai mare. „în toate aceste lupte ea (burghezia, n.m.) se vede silită să facă apel la proletariat, să
recurgă la ajutorul lui, atrăgându-1 astfel în mişcarea politică. Ea însăşi oferă, aşadar, proletariatului
propriile ei elemente de cultură, adică arme împotriva ei însăşi2.
• Ultima funcţie (mobilizatoare) se exercită în spaţiul politic real. Cu excepţia funcţiei integratoare,
celelalte sunt specifice spaţiului simbolic şi eficienţa lor este funcţie de inovaţia comunicării ca suport pentru
a atrage un public cât mai numeros. Integrarea şi mobilizarea se manifestă în viaţa politică. Mobilizarea
semnifică capacitatea partidului ca prin combinarea mesajului politic cu tehnici de diseminare a mesajului să
sensibilizeze şi să genereze acţiune-suport din partea unui public extins. Mobilizarea nu se poate face numai
prin utilizarea de instrumente care recompensează (pozitiv sau negativ) sau pârghii administrative care
derivă din statutele partidelor. Mobilizarea presupune participare conştientă a cetăţeanului la o acţiune
politică sau alta. Prin urmare adeziunea liber consimţită a individului la viaţa politică are ca premise
conştientizarea acestuia, implicarea asumată şi transformarea lui în actor politic.
Ideologiile şi doctrinele au finalităţi comune. Rolurile lor fiind multiple, ele au ponderi diferenţiate în
utilitatea socială şi politică. Doctrinele politice sunt prin excelență explicative şi prescriptive, iar ideologiile
sunt mai ales orientative, programatice şi mobilizatoare. Doctrinele sunt raţionale, produsul muncii
intelectuale specializate, ideologiile sunt expresia raţiunii „filtrate11 emoţional.

II.2. Tipologii. Cel mai important şi totodată cel mai vechi clivaj doctrinar este cel dreapta1 stânga.
Apărut iniţial datorită poziţiei reprezentanţilor stărilor sociale în Adunarea Naţională Constituantă a Franţei
din 1789, binomul stânga dreapta se va conserva în istoria politică modernă pentru a desemna două viziuni şi
atitudini politice deosebite. Dreapta şi stânga reflectă o realitate politică amplă alcătuită din sistemul de
partide, doctrine, ideologii şi acţiuni politice.
Astăzi actualitatea acestei clasificări este pusă în discuţie. Cei care o contestă avansează ca principal
argument falimentul doctrinei comuniste după căderea Zidului de la Berlin. Diversitatea ideologiilor îi este
opusă victoria neoliberalismului, ca mesaj politic care domină astăzi lumea. De asemenea, ideea aglomerării
spre centru a doctrinelor actuale reprezintă un alt argument al celor care susţin dispariţia ideologiilor.
Dreapta vs stânga reprezintă o unitate a contrariilor. Politologul italian N. Bobbio consideră că sistemul
ideologiilor şi cel partidist, nu au relevanţă decât în prezenţa ambilor termeni. Ca orice unitate
contradictorie, dispariţia unui termen atrage schimbarea sau dispariţia celuilalt. A accepta ideea dispariţiei
clivajelor ideologice conduce spre instaurarea monopolului simbolisticii politice de către o singură
ideologie. Se deschide calea înspre dispariţia democraţiei, a pluralismului de idei, de partide etc.
O altă caracteristică evidenţiată de Bobbio este aceea a ponderii sau a importanţei istorice a uneia sau
alteia din cele două laturi:
„Cei doi termeni ai unei diade se sprijină unul pe celălalt: acolo unde nu există dreapta nu există nici
stânga şi invers... în orice cuplu de termeni antitetici cele două părţi nu se afirmă întotdeauna cu aceiaşi
vigoare, nu se poate spune deci despre unul că este mereu mai puternic, iar celălalt mai slab... în cuplul
antitetic dreapta1 stânga, aparţinând strict de limbajul politic, forţa celor doi termeni nu este dată în mod
constitutiv (...) ci depinde de epocă şi de împrejurări... venirea la putere a unuia nu înseamnă excluderea
celuilalt. Atât în cazul dominaţiei Dreptei asupra Stângii, cât şi în cazul contrar, cele două părţi continuă să
existe simultan şi fiecare din ele îşi au raţiunea de a fi în existenţa celeilalte, chiar dacă pe scena politică una
se înalţă iar cealaltă coboară”15.
Caracterizate ca antitetice de Bobbio, dreapta/stânga nu sunt realităţi politice care se exclud. Ele

2' Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate. Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 202.
' K.Marx, F.Eneels, Manifestul Partidului Comunist, în KLMaix, F.Engels, Opere alese, voi. 1, Edit.PMR, Bucureşti, 1949, p.
19.
5
coexistă, se dispută pentru întâietate, pentru a deţine puterea politică. Acest fapt este ilustrat de însăşi esenţa
democraţiei politice ca fiind una a pluralismului şi pluripartitismului. Coexistenţa este dată de diversitatea
intereselor politice, de constituirea marilor grupuri şi clase sociale care devin actori politici. Diversitatea
intereselor se distribuie pe o scală de la deosebire, la opoziţie şi până la ireconciliere. De exemplu, după al
doilea război mondial, datorită asemănărilor de viziune sau de strategie s- au produs apropieri între creştin-
democraţie şi liberalism, între social-democraţie şi ecologism, între social-democraţie şi comunism în
Europa occidentală o dată cu deceniul şapte al secolului trecut. Pe de altă parte, între comunism şi liberalism
sau neoconservatorism există deosebiri de esenţă în ceea ce priveşte viitorul omenirii, ele fiind
ireconciliabile.
Aici trebuie avut în vedere faptul că respingerile doctrinare nu atrag obligatoriu după sine şi respingeri
politice. Pe proiecte şi în conjuncturi specifice între comunişti şi liberali, de exemplu, poate exista colaborare
politică. Fronturile populare antifasciste au exprimat tocmai alianţa dintre orientări politice dintre cele mai
diverse, de la conservatori la comunişti, pentru a lupta împotriva fascismului şi nazismului.
Astăzi evantaiul doctrinar s-a diversificat, s-a nuanţat, s-a concretizat sau fragmentarizat de multe ori,
abandonând universalismul doctrinelor tradiţionale.
„Diferenţa între o dreaptă şi o stângă nu exclude câtuşi de puţin, chiar în limbajul comun, imaginea unei
linii continue pe care între stânga iniţială şi dreapta finală sau între dreapta iniţială şi stânga finală, se pot
interpune poziţii intermediare care ocupă spaţiul central dintre cele două extreme, denumit după cum bine
ştim «centru»”'.
La capetele acestui continuu scalar se poziţionează extremismele. Fie ele de stânga sau de dreapta,
scopul lor este de a schimba radical sistemul politic. în viziunea acestor doctrine salvarea omenirii se poate
face numai prin soluţii totale, care transformă din temelii întregul sistem social. Comunismul şi fascis mul
sunt cele două doctrine care, o dată la putere, au vrut sâ răstoarne fundamentele modernizării. în sensuri
antagonice. Comunismul anunţa o lume eliberată de antagonismele capitalismului, fascismul prevestea
întoarcerea la barbarie. Mesajele celor două doctrine erau deosebite, imaginau o lumii radicale una de
cealaltă. Instituţiile politice ale statului, pe care le-au construit, s-au înscris în aceiaşi familie a sistemelor
politice totalitare.
Există mai multe criterii care departajează doctrinele politice pe axa dreapta stânga. Ele sunt pe larg
analizate de N. Bobbio în cartea sa: libertatea, democraţia (societatea deschisă), nonviolenţa, tradiţia,
diversitatea, egalitatea. Autorul apreciază că dintre toate aceste valori, egalitatea este cea care satisface cel
mai bine cerinţele de clasificare dreapta stânga. Celelalte pot fi luate drept criterii însă numai parţial sau
pentru anumite perioade istorice.
Astfel, de exemplu, criteriul libertăţii a fost unul deosebit de important în coagularea unor alianţe
politice antifasciste. Cu ajutorul lui s-au putut realiza colaborări şi acţiuni politice semnificative între partide
şi doctrine politice care nu erau în mod obligatoriu de stânga. Cu alte cuvinte, libertatea reprezintă o valoare
doctrinară comună mai multor doctrine, dar „nu toate luptele de eliberare sunt de la sine lupte de stânga sau
doar ale stângii, începând chiar cu Rezistenţa (antifascistă, nm), la care au participat oameni şi mişcări care
nu erau de stânga (să ne gândim la de Gaulle în Franţa)”8.
Criteriul libertăţii aşează ideologiile pe axa dreapta și stânga ca urmare a unor simplificări şi interpretări
calitative ale principiului libertăţii. între liberalism şi comunism deosebirile libertăţii sunt majore, chiar dacă
fiecare dintre ele recunoaşte libertatea ca pe una dintre trăsăturile umanului. în timp ce pentru liberali
libertatea este una individuală şi are în special conotaţii economice şi politice, în marxismul originar
libertatea este mai întâi socială, a clasei şi abia apoi a individului9.
N. Bobbio împărtăşeşte opinia că libertatea este prezentă în multe doctrine. De aceea este important de
observat sensul şi conţinutul conceptului adoptat de o doctrină sau alta. Pentru liberali de pildă, mari amatori
de libertate, ea are de multe ori în lumea reală un caracter limitat. „Una este să te bucuri in abstract de toate
libertăţile pe care le au şi alţii şi alta să beneficiezi de fiecare libertate în mod egal cu ceilalţi (principiul
maximei libertăţi egale, n.m.). Această diferenţă este importantă, deoarece doctrina liberală o afirmă în
principiu pe prima, dar în practică nu o poate asigura pe cea de a doua decât prin emiterea de prevederi
egalitare limitative deci prin corijarea principiului general”3 4.
Egalitatea, cel mai frecvent criteriu de clasificare, pare să restrângă libertatea. „Este adevărat că
egalitatea are ca efect limitarea libertăţii, atât a bogatului cât şi a săracului, dar cu o diferenţă: bogatul pierde
o libertate de care se bucura la propriu, săracul pierde o libertate posibilă” 11. în faţa acestei false dileme,
Bobbio optează pentru atribuirea egalităţii ca referenţial maxim în evaluarea stânga/dreapta. Deosebind între
3 N. Bobbio, op.cit., p. 122.
4 Idem., p. 121.
6
egalitate şi egalitarism, el construieşte diverse situaţii posibile de distribuţie în societate:
„Nici un proiect de repartizare nu poate ocoli răspunsul la trei întrebări: «Egalitate, da, dar între cine, în
ce anume, pe baza cărui criteriu? Combinând aceste trei variabile se pot obţine,..., un număr imens de
modalităţi diverse de repartiţie care pot fi numite egalitare, deşi sunt foarte deosebite între ele. Subiecţii pot
fi toţi, mulţi sau puţini, chiar unul singur; bunurile de împărţit pot însemna drepturi, avantaje sau facilităţi
economice, poziţii în cadrul puterii; criterii pot fi nevoia, meritul, capacitatea, rangul, efortul şi altele încă, la
limită chiar lipsa oricărui criteriu, ce caracterizează principiul egalitar maxim şi pe care să-l numim
«egalitarist»; Tuturor acelaşi lucru»”5.
Contrariul egalităţii este inegalitatea. Ele nu se manifestă niciodată în stare pură, societatea şi doctrinele
moderne sunt purtătoare ale unor situaţii şi expresii subiective în care cuplul egalitate/inegalitate se regăseşte
în forme parţiale de manifestare. De aceea, cu cât o doctrină construieşte un model social în care criteriile
egalităţii sunt mai larg acoperite, ea este de stânga. Aşa se face că există doctrine care încurajează
dezvoltarea libertăţilor civice sau economice, ca libertăţi individuale, dar nu încurajează perspectivele
sociale ale egalităţii. Ele se situează la dreapta.
De asemenea, corolarul libertăţii este autoritatea. Un regim politic autoritar restrânge foarte mult
limitele libertăţii. El poate lăsa libertatea economică a economiei de piaţă, dar îngrădeşte libertatea politică
de exemplu. Prin urmare, concepţia sa politică este de dreapta, fiind restrictivă pe ambele criterii, libertatea
şi egalitatea. Pot exista însă şi doctrine de stânga din perspectiva egalităţii, care să fie adepte ale unui regim
politic autoritar. Iată de ce, în cele din urmă, în faţa unei realităţi politice complexe, N. Bobbio propune un
criteriu dublu pentru a clasifica doctrinele politice, în cadrul căruia egalitatea este nucleul dur:
„Dacă se admite că pentru diferenţierea dreptei de stânga ne putem prevala de modalitatea diferită de
evaluare a ideii de egalitate, iar criteriul pentru a deosebi aripile moderate de cele extremiste ale dreptei şi
ale stângii este atitudinea adoptată faţă de libertate, putem repartiza pe o schemă în patru părţi spectrul pe
care sunt poziţionate doctrine şi mişcări politice.
a) la extrema stângă se află mişcările egalitare şi autoritare, al cărui exemplu istoric cel mai
important este iacobinismul, devenit o categorie abstractă folosită ca atare în definirea celor mai
variate perioade şi situaţii istorice;
b) la centru-dreapta se află doctrine şi mişcări libertate şi inegalitate aparţinând partidelor conservatoare
care se deosebesc de dreptele reacţionare prin respectarea metodei democratice. Ele recunosc şi admit doar
egalitatea în faţa legii ceea ce implică datoria judecătorului de a aplica legile imparţial şi libertatea egală care
caracterizează așa-numitul egalitarism minim;
c) la extrema dreaptă stau doctrine şi mişcări antiliberale şi antiegalitare, pentru care nu este nevoie să
dau exemplele istorice bine cunoscute, precum fascismul şi nazismul”1.

În Doctrine politice, Alina Mungiu-Pippidi consideră neactuală clasificarea propusă de Bobbio, datorită
schimbărilor pe care ideologiile le-au suferit de-a lungul istoriei.,.Politicile etatiste ale dreptei naziste
germane, alianţa socialismului cu naţionalismul în fascismul italian, uşurinţa cu care comunismul şi-a
prelungit viaţa în haina unui naţionalism comunist şi apoi a unui populism colectivist operând în condiţiile
unui capitalism primitiv şi cu o retorică mult mai apropiată de dreapta extremă decât de stânga sunt tot atâtea
elemente care pun la îndoială teza lui Bobbio că distincţia stânga 1 dreapta continuă sa fie suficientă astăzi
pentru distingerea ideologiilor politice contemporane” 6 7. Faptul că elemente doctrinare diferite - de exemplu
naţionalismul şi fragmentar aspecte ale socialismului - s-au combinat şi au date naştere unei noi ideologii,
respectiv fascismul, nu reprezintă o invalidare a schemei propusă de Bobbio. în realitate, fascismul a fost o
doctrină cu identitate proprie pe care politologul italian o încadrează printre cele extreme de dreapta. Nici
faptul că ideologia comunismului marxist a fost prevertită pe de o parte într-un sistem şi o practică politică
cu prea puţine filoane doctrinare originare, iar pe de altă parte a derapat înspre alte teze doctrinare,
naţionalismul, autoritarismul etc., nu cred să reducă actualitatea stângii şi a dreptei în discursul doctrinar.
Trebuie menţionat de asemenea, că ordonarea pe scala dreapta/stânga rămâne cea mai uşoară modalitate
de raportare a cetăţeanului la valorile şi practica politică. Indiferent de evoluții, modificările sau crizele de
identitate pe care le parcurg astăzi doctrinele portice, oamenii evaluează politica în aceiaşi termeni de
stânga-dreapta, măsurând mai cu seamă impactul politicilor asupra condiţiilor de viaţă şi a spaţiilor sociale
pe care le creează pentru a acţiunea şi exprimarea fiecăruia.
O altă clasificare a doctrinelor este în funcţie de tipologia valorilor cărora le conferă prioritate: valori

5 Idem., p. 105.
6 Idem., p. 126.
7A Alina Mungiu-Pippidi (coord.), op.cit., p. 11.
7
materialiste şi post-materialiste. Doctrinele materialiste consideră că îngrijorările actuale ale omeniri sunt
date de: şomaj, creşterea preţurilor, creşterea economică, instabilitatea socială. Ideologiile devenite
tradiţionale, liberalism, conservatorism, socialism s-ar încadra aici.
Doctrinele post-materialiste şi-au propus să relanseze meditaţia despre problemele sociale argumentând
că dezvoltarea umană, fericirea omului sunt dependente de inovarea unor noi forme de participare a
individului la politic şi social, refacerea relaţiilor interumane şi diminuarea spaţiilor alienante pentru om,
dezvoltarea ipostazelor libertăţii, dezvoltarea urbană, etc. Ideologiile feministe sau cele ecologice ar aparţine
acestei de a doua categorii. Clasificarea nu este însă de prea mare ajutor pentru a acomoda individul cu o
doctrină sau alta. Caracteristici doctrinare mult mai importante par sa rămână ascunse de o astfel de
tipologie. în fond, miza omenirii a rămas egalitatea şi libertatea, parţial solidaritatea, chiar dacă aceste valori
care au agitat lumea sunt prezentate astăzi în haine noi. De aceea, cred că o asemenea clasificare este mai
mult un exerciţiu intelectual şi are mai puţin efecte sociale.
O ultimă posibilă regrupare a doctrinelor politice este cea care are în vedere particularitatea realităţii
sociale care este evaluată. Doctrinele devenite tradiţionale, liberalism, socialism, conservatorism, sunt
viziuni integratoare, generalizatoare. Ele privesc societatea în ansamblul ei şi în componentele ei
macrosociale: politica, economia, relaţiile sociale, spiritualitatea, lumea ideilor şi a culturii. Parte dm
doctrinele coagulate în a doua jumătate a secolului XX şi-au propus să remedieze unele din bolile societăţii
moderne prin reintegrarea individului în colectivitate, în grupurile concrete de apartenenţă, în comunităţile în
care trăiesc. Din ideologiile comunitare sau post-moderne fac parte acele viziuni asupra socialului care
apreciază că societatea astăzi este diversă şi complexă, iar fiecare grup social are propriile probleme de
soluţionat. A trecut epoca politicilor generale sau generalizatoare este momentul reflecţiei şi acţiunii pe
grupuri şi probleme sociale bine delimitate care necesită soluţii specifice. Acesta ar fi mesajul ideologiilor
comunitare: soluţii punctuale la situaţii particulare.
Doctrinele politice rămân şi în secolul XXI reacţii „subiective”, partizane la crizele societăţii, la
dominaţie/excludere, bogăţie/sărăcie, libertate/dictatură etc. şi propun modele politice sau societale care să
consolideze una din laturile realităţilor duale. De aceea cred că înainte de a fi generale/comunitare sau
materialiste și postmaterialiste, ele sunt de dreapta sau de stânga.

Bibliografie

• T. Ball, R. Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, ediţia II, Polirom, Iaşi, 2000.

• Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga. Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

• Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Daniel Şandor, Reinventarea ideologiei, Edit Institutul European, Iaşi, 2009.

8
 Modulul II. Liberalismul

Obiective:

După parcurgerea modulului studenţii trebuie:

♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiei liberale;
♦ să facă diferenţa între diferitele curente liberale;
♦ să cunoască caracteristici ale liberalismului românesc.

II. 1. Premise, valori şi principii

II. 1.1. Premise. Ideologia liberală este fundamentul spiritualităţii politice a societăţii moderne bazată pe
capital. Ea s-a configurat în perioada tranziţiei spre capitalism, în secolele XVI-XVIII. Premisele istorico-
politice şi cele culturale care au generat coagularea perspectivei politice liberale sunt:
- sistemul politic al monarhiei absolute,
- economia de tranziţie spre piaţa liberă dominată de producţia industrială,
- Reforma,
- Raţionalismul.

Monarhia absolută a fost un sistem politic centralizat, care a conferit puteri depline monarhului şi a
stabilit structuri politice de dependenţă, strict ierarhizate.
De asemenea, a fost regimul politic care, prin subordonarea politică faţă de monarh, a realizat unitatea
teritorială şi centralizarea instituţională a administraţiei. Monarhia absolută a produs începuturile unui sistem
4* ROU

legislativ, un sistem unitar de colectare a impozitelor şi a pus în practică principiul unităţii militare sub
comandă unică a unui corp profesionalizat.
Prin centralizare şi desfiinţarea autonomiilor domeniale, monarhia absolută a creat premisele statului
naţional modern. Prin politica centralizată şi structurile sociale de vasalitate, sistemul politic al monarhiei
absolute a continuat rigidizarea structurii sociale şi a poziţiei individului în spaţiul social. Rangul social era
dobândit prin naştere sau moştenire şi nu putea fi schimbat. Cu alte cuvinte posibilitatea de a pune în
mişcare procese de mobilitate socială, de ascensiune socială sau politică era practic inexistentă. Regimul
politic absolutist a creat astfel atât premise pentru statul modern cât şi frâne. Cele mai importante restricţii
pentru încurajarea modernizării s-au dovedit a fi restricţiile economice, sociale şi politice asupra libertăţii de
mişcare, de a instrumenta anumite activităţi economice în grila unei economii de schimb axată pe capital.…
Istoricul P-M. Sweezy a surprins mai multe aspecte politice şi sociale relevante ale perioade de tranziţie
de la feudalism la capitalism. în condiţiile economiei de tranziţie a secolelor XYI-XYII, a fost posibilă
existenţa “nu numai a unei singure clase dominante, ci a mai multor grupuri sociale ca urmare a diferitelor
forme de proprietate care se află într-o luptă, mai mult sau mai puţin, continuă pentru supremaţia
definitivă?”5. El făcea referire mai cu seamă la nobilimea funciară, aflată atunci în plin proces de adaptare ca
urmare a reorganizărilor economice şi a centralizării puterii politice şi burghezia în ascensiune, respectiv
grupările comerciale care aveau nişe de oportunitate economică în statul absolutist.
Istoricul englez P. Anderson sintetizează trăsăturile puterii absolutiste: “

9
 1) reprimarea revoltelor ţărăneşti,
2) utilizarea fiscalităţii pentru extorcarea supraprodusului obţinut de la ţăranii bogaţi şi
3) controlul mişcărilor forţei de muncă prin reglementări naţionale” 8. La care se adaugă formarea
armatelor permanente şi unificate, a birocraţiei precum şi începuturile pieţei economice unificate.
Aceste noi reglementări au avut drept consecinţe că:
1) monarhul a dobândit noi atribute şi puteri sporite,
2) instituţia statului şi-a modificat poziţia şi rolul în societate ori a căpătat şi interese proprii,
3) prin deciziile luate a permis, în mod neîndoielnic, desfăşurarea unor activităţi economice specifice pieţei.
Iată câteva caracterizări ale regimului politic din acea perioadă:
♦ “absolutismul în esenţă a fost o altă amenajare, o întărire a aparatului damnației feudale, destinat să
menţină masele ţărăneşti în condiţia lor socială tradiţională — în pofida a ceea ce ele au câştigat prin
transformarea obligaţiilor. Cu alţi termeni, statul absolutist nu a fost niciodată un arbitru între
aristocraţie şi burghezie şi cu atât mai puţin un instrument al burgheziei în formare împotriva
nobilimii: el a fost noua carapace politică pentru o nobilime ameninţată”9.
♦ “noua formă a puterii nobilimii a fost la rândul ei
determinată de extinderea producţiei şi schimbului de mărfuri în formaţiunile sociale de tranziţie de
la începuturile erei moderne”10.
♦ “structura statelor absolutiste a fost determinată în principal de regruparea forţelor feudale contra
ţărănimii, după dispariţia iobăgiei; dar ea a fost supradeterminată în chip secundar de ascensiunea
burgheziei urbane care, după ce a dezvoltat o serie de descoperiri tehnice şi comerciale, acum
dezvolta pe o scară largă manufactura preindustrială”-.
♦ “ameninţarea revoltelor ţărăneşti, care este implicit şi un element al genezei statului absolutist, a fost
întotdeauna asociată cu ascensiunea capitalului comercial sau manufacturier, în ansamblul
economiilor occidentale, pentru a modela contururile puterii aristocrației în această epocă nouă. în
Vest, forma specifică a statului absolutist decurge din această dublă determinare”4.
♦ “paradoxul aparent al absolutismului în Europa occidentală derivă din aceea că reprezenta, în
special, un aparat pentru protecţia proprietăţilor şi privilegiilor aristocratice. Dar, mijloacele prin
care se realiza aceasta protecţie puteau simultan să garanteze interesele fundamentale ale claselor în
formare — comercială şi manufacturieră... Cu alte cuvinte, a îndeplinit un ele funcţii parţiale în
acumularea primitivă necesară pentru triumful viitorului mod de producţie capitalist. Raţiunile
pentru care el a putut să îndeplinească acest rol «dublu» se află în natura specifică a capitalului
comercial sau manufacturier: în măsura în care nici unul din ele nu se sprijinea pe producţia de
masă, proprie maşinismului, nu necesitau o despărţire radicală de ordinea agrară feudală care
cuprindea încă majoritatea populaţiei (viitorii salariaţi şi consumatori ai capitalului industrial)’ 1".

Reforma a fost un proces de redimensionare a a coordonatelor şi finalităţilor bisericii catolice ca

instituţie. Pe de o parte, dm interiorul bisericii se declanşează o mişcare de „socializare” a religiei, de
apropiere a bisericii, ca dogmă şi ritual de aşteptările şi spiritualitatea oamenilor. Reforma catolicismului a
fost declanşată mai ales ca un răspuns la o instituţie în care spiritualitatea religioasă trecea pe un plan
secund, în timp ce ritualul, ceremonialul fastuos, preocuparea de a face bani constituiau preocupări mai
importante. În acelaşi timp Biserica catolică devenise o putere centralizată şi cu un rol politic deosebit.
Martin Luther şi Jean Calvin sunt cele două personalităţi din sânul bisericii catolice care au fost
părinţii Reformei.
Martin Luther (1483-1546) s-a arătat preocupat de caracterul prea puțin religios şi orientat spre
îmbogăţire al vânzării de indulgenţe. A fost o practică menită să aducă bisericii resurse financiare, nu să
concilieze individul cu divinitatea. Luther a căutat să readucă în practica religioasă statul iniţial al
creştinismului, acela de a fi o spiritualitate specifică prin care omul intră in comunicare cu divinitatea pentru
a-şi afla astfel împăcarea şi fericirea. El a dorit o reinventare a rolului bisericii în societate, prin disjungerea
între puterea spirituală şi cea temporală. Deşi autoritatea statului este de natură divină, fapt pentru care

8; P. Anderson, L’Etat absolutiste. Editions Fr. Maspero. Paris, 1978, voi. l.p. 18-19.
4
Idem., p. 19.
9' Idem., p. 23.
10 Idem., p. 24.
10
trebuie să i te supui necondiţionat, relevă Luther, „lumea legii este, fără îndoială, o lume a păcatului” 11.
Numai prin spirit, prin spiritul creştin, omul trăieşte starea de libertate. Cu alte cuvinte, între lumea reală şi
universul spiritualităţii creştine, pe care îl poţi apropria numai prin actul individual al credinţei, există un
clivaj de netrecut. Biserica instituţie majoră a lumii terestre trebuie însă să se reîntoarcă la misiunea sa
originară pentru a - şi atinge scopul. Aceasta reformă a lui Luther avea să apropie în mai mare măsură
biserica şi religia de persoană, dar nu îşi propunea reformarea instituţiilor de putere.
Jean Calvin (1509-1564) a dus mai departe logica luterană şi a postulat existenţa legăturii între lumea
reală şi spaţiul creştin, accesibil doar prin spiritualitate, prin relaţie individuală. „Creştinul nu trebuie să se
considere străin în această lume, în care a fost trimis de Dumnezeu; societatea are umile scopuri materiale,
prosperitatea indivizilor într-o ordine dată, dar şi scopuri mai elevate: «apariţia unei forme publice de religie
între creştini şi umanitatea constă în coexistenţa dintre oameni.» Astfel, subordonarea la legea divină nu
exclude, dimpotrivă necesită o politică raţională. Principiul că orice autoritate este respectabilă prin ea
însăşi, întrucât provine de la Dumnezeu, (idee preluată de la Luther) are un corolar: autoritatea există numai
pentru a împlini misiunea spirituală care constă în a conduce oamenii aşa cum vrea Dumnezeu, pentru a le
uşura eliberarea. Acest de al doilea principiu introduce in doctrină ideea controlului, germenele unui posibil
conflict între temporal şi spiritual”9.
Dm perspectiva genezei ideologiilor. Reforma este importantă pentru că a formulat ideea
individualismului, a autorităţii şi a controlului pentru a nu depăşi conformitatea cu scopul. Reforma a fost
mai cu seamă o mişcare religioasă. „în lupta pentru libertatea conştiinţei, bazându-se pe argumentul că
guvernământul îşi primeşte autoritatea dm consensul popular, ei au plantat sămânţa în favoarea toleranţei
religioase”, idee ce va fi susţinută peste decenii de J. Locke, unul dintre părinţii fondatori ai liberalismului.
Prin urmare, „reformatorii protestanţi au pregătit aproape neintenţionat calea liberalismului. Propovăduind
ideea că salvarea vine singură prin credinţă, Luther şi ceilalţi reformatori au încurajat oamenii să aprecieze
conştiinţa individuală mai mult decât apărarea unităţii ortodoxismului. De la conştiinţa individuală la
libertatea individuală era un pas încă radical pentru acele vremuri, dar a fost pasul pe care l-au făcut primii
liberali. Astfel, liberalismul a început ca o încercare de eliberare a indivizilor de constrângerea
conformismului religios şi a originii sociale
Raţionalismul. în secolul XVII Spinoza şi Leibniz aduc o contribuţie importantă la statuarea raţiunii ca
pilon al alcătuirii şi devenirii sociale şi individuale. Spre deosebire de părinţii Reformei, pentru care actul
creaţiei divine rămâne elementul central al umanului, cei doi filosofi au postulat despărţirea clară dintre
credinţă şi raţiune.
Spinoza (1632-1677) în scrierile sale filosofice (Etica, Tratatul teologico-politic, Tratat politic) a
întreprins o critică sistematică, raţională asupra religiei. El „afirma ruptura între teologie şi filosofie, între
credinţă şi raţiune: «Scopul filosofiei este numai aflarea adevărului, cel al religiei este supunerea şi
smerenia»”11. Consecvent cu sine, Spinoza dezvoltă o filosofie politică preocupată să răspundă acestei
deosebiri majore dintre religie şi lumea reală, dintre biserică şi politică. Fără a intra în analiza filosofiei
lui Spinoza, cred că este relevant pentru a înţelege filonul liberal pe care el îl generează, să citez subtitlurile
complete ale celor două Tratate: în cazul primei lucrări este vorba despre „Tratat teologico-politic
cuprinzând mai multe disertaţii unde observăm că libertatea de a filosofa nu numai că este compatibilă cu
păstrarea smereniei şi a păcii în Stat, dar ea nu poate fi distrusă fără a distruge, în acelaşi timp, pacea în
Stat şi smerenia însăşi...”, la ce de a doua carte „titlul complet este Tratat politic în care demonstrăm în ce
fel se poate institui o societate în care guvernământul monarhic este în vigoare, ca şi aceea în care marii
guvernanţi, pentru a nu degenera în tiranie şi pacea şi libertatea cetăţenilor rămân inviolabile”12.
Spinoza leagă astfel libertatea individuală de raţiune, subliniază separarea dintre stat şi biserică, derivată
din separarea dintre credinţă şi raţiune. Pe baza acestei deosebiri, statului îi revine asumarea stabilităţii,
interne şi externe, în timp ce biserica trebuie să se consacre comuniunii dintre individ şi divinitate prin
recursul la credinţă. Filosoful olandez introduce concepte care vor face carieră în filosofia liberală cum sunt
cel de drept natural, consimţământ mutual sau individul ca expresie a acţiunilor sale.
Filosoful german Leibniz (1646-1716), personalitate enciclopedică, reclamă şi el preexistenţa unui drept
natural, pe care îl consideră că îşi are originea în Dumnezeu. Numai că divinitatea la Leibniz este sinonimă
cu Raţiunea. Leibniz construieşte o filosofie a dreptului natural structurat pe trei nivele:
„Dreptul în sine (să nu faci râu nimănui), echitatea (fiecăruia după merit) şi dreptatea universala (a trăi în
smerenie), care se traduce prin iubirea faţă de ordinea stabilită de Dumnezeu şi să fi membru activ a «Cetăţii
perfecte». Dumnezeu apare în acest sistem ca Raţiunea absolută şi Leibniz scrie în prefaţa la cartea sa
11
12 Idem., p. 10.
11
Theodiceea pagini care anunţă atât religia naturală cât şi utilitarismul secolului XVIII: «Dacă îţi faci datoria,
dacă asculţi de Raţiune, împlineşti ordinele Raţiunii supreme, îţi dirijezi toate intenţiile înspre binele comun
care nu diferă cu nimic de gloria divină»”13.
De asemenea la Leibniz aflăm argumente raţionale în favoarea concilierii şi armoniei între oameni, pace
socială pe care o poate aduce autoritatea raţiunii. într-o epocă în care disputele religioase îmbrăcau adeseori
haina conflictului violent, a ciocnirilor între armate, astfel de idei sublimau umanismul filosofiei raţionale.
Ideea reconcilierii avea să fie pe larg dezvoltată de filosoful englez J. Locke, unul dintre părinţii doctrinei
liberale.
Acest apel la raţiune, ideea conform căreia viitorul omenirii trebuie să fie armonie, înţelegere prin
raţiune care conduce la adevărul universal unanim împărtăşit va căpăta coerenţă şi se va amplifica în epoca
Luminilor.
Un suport cultural major al ideologiei liberale a fost Luminismul. El exprima filosofia burgheziei în
ascensiune. Spre deosebire de secolul precedent reflecţiile despre social, despre destinul individului, despre
autoritate şi divinitate beneficiază acum de mijloace pentru a se impune în sfere sociale. Discursul social
capătă atributele unui mesaj cu implicaţii propagandistice, se difuzează în etajele culte ale societăţii. Gazete,
enciclopedii sau saloane de dezbaterii au reprezentat adevărate vehicule pentru răspândirea noilor valori
politice. Acum se cristalizează în limbajul şi teoriile filosofice concepte precum „social”, „capitalism”,
„clasă mijlocie” sau „popor”. Temele principale de reflecţie au fost:
- Ştiinţele naturii; fiecare personalitate a filosofici a avut, în acelaşi timp şi preocupări pozitiviste
(matematică, biologie, anatomie, fizică) pentru a afla argumentele deosebirii dintre divinitate şi lumea reală,
cognoscibilă pe calea raţiunii.
- Fericirea, pe care doctrina liberală o invocă cel mai adesea ca unul dintre scopurile fondatoare ale
- existenţei individului, devine o posibilitate cu multiple ipostaze. Ea nu se mai reduce la o stare pe care
omul o poate atinge în eul său prin comunicarea cu divinitatea sau prin comuniunea cu Dumnezeu după
moarte, ci reprezintă scopul însăşi al existenţei. De aceea fericirea este naturală, ea poate fi atinsă pe calea
raţiunii care deschide accesul spre adevăr, spre apropierea mediului social şi natural şi supunerea lui în
conformitate cu scopurile fiecăruia.
- Virtutea este încununarea maximă a calităţilor umane care sunt puse în mişcare de raţiune şi, totodată, au o
adresabilitate socială, generează un comportament social folositor.
- Raţiunea este cea care stă la baza fericirii şi virtuţii. în lipsa raţiunii nu există mei una nici cealaltă. Numai
prin aflarea cauzelor şi a adevărului omul poate să acceadă la fericire. în societate expresia raţiunii
universale este legea menită să reconcilieze şi să apropie indivizii.
- Utilitatea reprezintă una din primele modalităţi prin care poate fi identificată calea pentru atingerea
fericirii, a binelui sau a împlinirii individuale. Toate lucrurile care concură la satisfacerea intereselor sunt
utile şi deci trebuie dobândite. în această ipostază concepte abstracte precum fericire sau binele devin
4* ROU
sinonime cu interesele individului.
- Liberalismul a preluat ideea raţiunii şi a transformat-o într-un adevărat cult. Pentru liberali raţiunea este
motorul împlinirii proiectului social.
Teme de filosofic politică precum individualismul, raţiunea, starea sau dreptul natural, fericirea sau binele
etc vor alcătui premisele spirituale în coagularea valorilor fundamentale ale liberalismului.
În secolul XX, F.A. Hayek a susţinut că doctrina liberală s-a articulat de la început pe două direcţii: cea
engleză, mai echilibrată faţă de realitatea istorică şi cea continentală, cu precădere cea franceză, de factură
radicală faţă de sistemul politic absolutist şi îngrădirile economice ale acestuia. „Prin «liberalism» voi
înţelege aici concepţia unei ordini politice dezirabile, care a fost dezvoltată în primă instanţă în Anglia, din
vremea vechilor Whigs...acest liberalism trebuie în mod clar distins de o altă tradiţie, de sorginte continental
europeană, de asemenea numită «liberalism», din care descinde ceea ce în Statele Unite revendică acum
numele..(care) deşi a început cu o încercare de a imita cea dintâi tradiţie, a interpretat-o în spiritul unui
raţionalism constructivist, ..., (care) în loc să pledeze pentru limitarea puterii guvernamentale, a sfârşit cu
idealul puterilor nelimitate ale majorităţii’114. Deşi admite că cele două orientări au şi puncte comune,
elementele de filosofie politică par să fie mult diferite, în opinia lui Hayek. „Cea dintâi se bazează pe o
orientare evoluţionistă a tuturor fenomenelor culturale şi spirituale şi pe o sondare a limitelor puterii raţiune
umane. Cea de-a doua se bazează pe ceea ce eu am numit raţionalism «constructivist», o concepţie care
conduce la tratarea tuturor fenomenelor culturale ca fiind produsul unei proiectări deliberate şi pe
convingerea că este posibil, cât şi dezirabil să reconstruieşti toate instituţiile conform unui plan

12
preconceput”15. 13 11 Trebuie amintit că pentru prima oară în politică termenul liberal a fost folosit de către o
grupare politică în legislativul din Spania la începutul secolului XIX. Ulterior, în 1840, în Anglia partidul
Whigs îşi ia denumirea de Partidul Liberal, iar fenomenul se va răspândi şi pe continent.

II.1.2. Valori şi principii.

1.2.1. Libertatea reprezintă valoarea cea mai înaltă a liberalismului. într-o accepţiune generală libertatea
este aptitudinea de a face ceea ce vrei pentru a dobândi un bun: fericire, prosperitate, poziţie socială etc.
Foarte devreme însă, liberalii au înţeles că atât scopul libertăţii diferă de la o persoană la alta cât şi resursele
pentru a-1 atinge. Limitarea acestor resurse este individuală, dar şi restricţionată social. Moment în care
libertatea individuală se vede „încurcată” de libertatea celuilalt, de condiţionările societăţii. Pentru a preveni
riscul utopiei, liberalismul va construi mai multe ipostaze ale libertăţii individuale prin care va căuta să îi
delimiteze spaţiul de maximă exercitare precum şi factorii care o potenţează.
Există o definiţie unanim acceptată a libertăţii? I. Berlm notează că „precum fericirea sau binele, precum
natura sau realitatea, înţelesul acestui termen este atât de cuprinzător încât toate interpretările sunt, la prima
vedere, posibile”16. El a identificat peste două sute de accepţiuni ale libertăţii. De aceea cred că putem
recurge la a menţiona una dintre semnificaţiile originare ale conceptului, aşa cum a fost formulată de John
Locke (1632-1704), unul dintre părinţii fondatori ai liberalismului.
Omul din naştere este liber şi egal, cel puţin în ceea ce priveşte puterea de a acţiona şi de a decide.
Acesta este postulatul de la care pleacă liberalismul in susţinerea unui sistem societal. „Starea în care se află
oamenii în mod natural, (este) o stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de
posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără
a depinde de voinţa altui om. De asemenea, este o stare de egalitate în care toată puterea şi jurisdicţia sunt
reciproce, niciunul neavând mai mult decât altul”17.
Acest mod de a fi este determinat de o lege naturală, care ar putea fi în doctrina liberală echivalată cu
primul impuls sau sursa creaţiei. Ea ar putea fi identificată cu actul Creaţiei, cu regularităţile care ordonează
natura sau cu raţiunea. în cazul lui Locke, există o oscilaţie în a defini legea naturală ca rezultat al raţiunii
sau al divinităţii: ,Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor; iar raţiunea, care
este această lege, îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că, fiind toţi egali şi independenţi, niciunul nu ar trebui
să pricinuiască rău altuia, vieţii, sănătăţii, libertăţii şi posesiunilor sale. Căci oamenii, fiind toţi opera unui
omnipotent şi infinit Creator înţelept, servitorii unui stăpân suveran, trimişi în lume din voinţa şi din
interesul Său, pot trăi atât cât îi face Lui plăcere, nu altora, pentru că-I aparţin, fiind creaţia Sa Liberalismul
ca ideologie nu îşi face prea multe probleme privind natura primului impuls. El poate fi din sursă divină sau
naturală. De aceea liberalismul nu este o ideologie care se 14 opune religiei. Important este centrarea
mesajului pe Individul liber, apt să îşi aleagă destinul.
Important era pentru Locke, ca de altfel pentru toţi liberalii, faptul că libertatea naturală a individului
4* ROU
este o stare ideală. Ea nu poate să fie atinsă vreodată, ci reprezintă o aspiraţie. Oamenii nu trăiesc izolaţi ci în
colectivităţii de diverse mărimi, în societate. „Deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om o asemenea făptură încât,
conform propriei Sale aprecieri, nu era bine să fie lăsat singur, l-a pus pe acesta sub imperiul puternicelor
obligaţii ale necesităţii, convertibilităţii şi înclinaţiei, care să îl împingă spre societate, înzestrându-1, de
asemenea, cu intelect şi limbaj, pentru a o perpetua şi a se bucura de ea. Societatea este mediul libertăţii
individului şi al afirmării acestuia ca actor, ca forţă autonomă.
„Oamenii fiind, ..., liberi, egali şi independenţi de la natură, nici unul nu poate fi scos din această stare şi
supus puterii politice a altcuiva fără consimţământul (consent) său. Singurul mod în care cineva renunţă el
singur la libertatea sa naturală şi intră în legăturile societăţii civile este acela în care se înţelege cu alţi
oameni pentru a se alătura şi uni într-o colectivitate (community), pentru un mod de viaţă comod, sigur şi
paşnic al fiecăruia alături de celălalt, pentru a se bucura în siguranţă de proprietăţile lor şi pentru o mai mare
siguranţă împotriva acelora care nu sunt membri ai comunităţii"*0.
Pentru J.S. Mill , „singura libertate care merită acest nume este aceea de a urmări propriul nostru bine
după cum credem de cuviinţă" 21, în timp ce instituţiile publice (statul) trebuie să se îngrijească de
conservarea şi extinderea spaţiului în care omul să îşi urmărească acest scop personal.
Libertatea este capacitatea individului de a dispune de propriile resurse în conformitate cu nevoi,
interese, aspiraţii la care ajunge, de preferinţă, cu ajutorul raţiunii. Această disponibilitate de a dispune
1314 FA.Hayek, Principiile wiei ordini sociale liberale în A.-P.Iliescu (ccord.), Filosofia socială a lui F.A.Hayek. Edit.Polirom, Iaşi.
2001, p.9.
141 John Locke, Ai doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 53.
13
pentru sine de resurse interne şi externe se poate manifesta sub diverse forme care încearcă să atingă starea
ideală, aceea a libertăţii ca posibilitate a fiecăruia de a face ceea vrea, de a trăi cum îi place.
Formele libertăţii individuale. Există două bariere care îngrădesc libertatea individului, în viziunea
liberală. Pe de o parte resursele, iar pe de altă parte trăsătura naturală a oamenilor de a fi egocentrici, de a fi
preocupaţi fiecare de propriul acces la cât mai multe resurse pentru a trăi aşa cum doresc. Pentru a concilia
aceste aspecte contradictorii şi a preveni conflictul, oamenii ajung practic să consimtă la delimitarea, în
beneficiul fiecăruia, a spaţiului existenţial în care să poată acţiona liber. Aşa se face că oamenii sunt liberi
numai în măsura în care prin acţiunile lor nu dăunează celorlalţi indivizi cu care formează comunitatea.
Libertatea astfel consimţită, deşi îngrădită de o sene de reguli general - valabile pentru toate persoanele,
dobândeşte un spaţiu social bine delimitat. Depinde numai de capacitatea fiecăruia cum utilizează acest
spaţiu ca spaţiu al libertăţii.
Cedarea de bună voie a unor potenţiale surse de libertate, necesară pentru ca viaţa să fie trăită în pace,
reprezintă unul din principiile existenţiale fondatoare ale liberalismului. în aceste condiţii libertatea
individului îşi restrânge spaţiul de manifestare, dar devine posibilă pentru cei mai mulţi. Fiecare este liber
atât cât să nu dăuneze prin opiniile sau acţiunile sale libertatea celorlalţi. Acesta este principiul vătămării
formulat de John Stuart Mill (1806-1873): „unicul scop pentru care puterea poate fi legitim exercitată asupra
oricărui membru al unei comunităţi civilizate şi împotriva dorinţei acestuia este prevenirea vătămării
celorlalţi. Propriul său bine, fizic sau moral, nu este un mandat suficient” 22. Cu ajutorul principiului
vătămării, liberalismul răspunde la întrebarea: cit de extinsă este libertatea individului?
Ulterior principiul vătămării a devenit principiul maximei libertăţi egale, tocmai pentru a accentua că
libertatea este posibilă numai ca fiind accesibilă fiecăruia în proporţii egale. Readus în actualitate în anii 70
ai secolului XX de J. Rawls, „acest principiu al celei mai mari libertăţi egale presupune ca fiecare să aibă
libertatea cea mai extinsă, cu condiţia ca şi ceilalţi să se bucure de aceiaşi libertate, şi că libertatea nu poate
fi îngrădită decât de dragul libertăţii”2
Orientarea postmodernă a liberalismului subliniază că „libertatea cea mai mare” reprezintă doar o
intenţie. Ea este o expresie cu semnificaţie vagă, incertă întrucât este foarte greu de stabilit mărimea libertăţii
în afara unor criterii-valori. Cum ar fi de exemplu Binele. De asemenea, libertatea este diferit înţeleasă şi
asumată de individ în funcţie de interese şi nevoi. Iată de ce este dificil să vorbeşti despre libertăţi egale.
Liberalismul actual afirmă că într-o lume diversă, cu oameni diferiţi, valori general umane sunt greu de
exercitat,. Libertatea ca generalitate rămâne astfel un ideal. Pragmatic, libertatea este diferită pentru fiecare
în funcţie de criterii sociale, economice, politice dar şi unele ce ţin de particularitatea fiecărui individ.
Iată de ce, J. Gray, adept al relativismului valorilor doctrinare, apreciază că „Herbert Hart a demonstrat

SH ^ dHQ
că principiul celei mai mari libertăţi egale, enunţat de Rawls, suferă de o nedeterminare paralizantă.
Raţionamentele privind libertatea cea mai mare nu sunt de sine stătătoare. Ele depind de evaluarea
importanţei relative a intereselor pe care le protejează diversele libertăţi”. Mai mult decât atât, J. Gray, pe
urmele lui Hart, consideră că, de cele mai multe ori, regulile care limitează libertatea (libertăţile) sunt date
nu pentru a oferi libertăţi egale ci pentru a se atinge scopul pentru care se construieşte un anumit spaţiu
social. „Hart dă mai multe exemple ale nedeterminării libertăţii celei mai mari. Astfel, el citează regulile
dezbaterilor, care ne restrâng libertatea de a vorbi după plac. Există un regulament al dezbaterilor, astfel
încât să se poată urmări schimbul de argumente şi respectarea adevărului. Aceste reguli există nu pentru ca
participanţii la dezbatere să-şi exercite libertatea maximă de a vorbi, ci pentru ca scopurile dezbaterii să fie
atinse”24. Mai departe, Gray susţine că fiecare regim politic liberal are propria sa viziune despre libertăţile pe
care le încurajează, tocmai ca urmare a intereselor pe care le sprijină sau a concepţiei despre „viaţa bună”.
Acestei critici J. Rawls i-a răspuns prin definirea libertăţilor de bază asupra cărora fiecare regim politic,
statul în general, trebuie să se concentreze pentru a le asigura. „Deoarece a înţeles că critica lui Hart la
adresa principiului celei mai mari libertăţi egale ar putea să anuleze idealul său de stat liberal, Rawls a
enunţat teoria libertăţilor de bază... El enumeră libertăţile de bază după cum urmează: «libertatea politică
(dreptul la vot şi eligibilitatea pentru funcţii publice), precum şi libertatea cuvântului şi cea de întrunire;
libertatea de conştiinţă şi de gândire; libertatea persoanei şi dreptul de proprietate (personală), protecţia faţă
de arestarea şi reţinerea abuzivă, definită de conceptul rule of law»”2>.
Concepţia lui Rawls este una generalizatoare, universalistă. J. Gray propune o grilă liberală postmodernă
14
în care diferenţele pot fi adesea mai importante ca elementele comune. Această contextualizare a spaţiului în
care libertatea capătă diferite semnificaţii, uneori rivale, evidenţiază necesitatea de a acorda o mai mare
atenţie factorilor istorici şi politici. „Toate regimurile se constituie din compromisuri specifice între libertăţi
rivale”15. Cu alte cuvinte, Gray este de părere că astăzi liberalismul trebuie să fie sensibil şi să răspundă
cerinţelor de libertate specifice unor grupări sociale noi, proprii capitalismului târziu.
Definirea libertăţii individuale conform principiului vătămării sau al maximei libertăţi egale generează în
structura socialului două zone în care exercitarea libertăţii este diferită: spaţiul privat şi cel public. Această
tipologie bipolară nu înseamnă că spaţiul privat ar fi în afara societăţii, al regulilor juridice, al obiceiurilor
sau al normelor morale. Doar că autoritatea legii şi norma morală acţionează diferit; nu toate reglementările
publice, fie ele morale sau juridice, acţionează în spaţiul privat. în interiorul acestui spaţiu viaţa individului
se desfăşoară în interes personal.
O întrebare se impune: este justificată delimitarea public/privat pentru liberali, dm perspectiva libertăţii?
Şi aceasta întrucât pentru liberalii clasici, cel puţin, binele general (public, al societăţii) se realizează prin
însumarea binelui fiecăruia. Răspunsul este unul afirmativ. Liberalismul recunoaşte necesitatea statului, ca
instituţie politică supra individuală menită să construiască sau să prezerve condiţiile necesare pentru binele şi
libertatea individuală. Prin urmare, are loc o diferenţiere cel puţin între două spaţii deosebite, politicul
(public) şi cel individual sau privat. La care se adaugă alte spaţii publice, chiar dacă nu sunt în proprietatea
statului, cum ar fi: educaţia privată, biserica, sănătatea în sistem privat etc. Toate acestea reprezintă instituţii
private de interes public în care oamenii intră în relaţii de comunicare, de interacţiune şi în care interesul
privat se realizează prin întâlnirea intereselor multiple. Pentru liberali, reglementarea coexistenţei indivizilor
în instituţii publice se face în favoarea individului, a intereselor acestuia.
Spaţiul pentru acţiunea privată în vederea obţinerii binelui nu înseamnă un spaţiu în care orice este
permis. Adrian-Paul Iliescu distinge 3 criterii majore pentru delimitarea zonei private: „1. garantarea
constituţională a unui set de drepturi şi libertăţi individuale pe care nimeni (...) nu are dreptul să le încalce; 2.
supremaţia legii: organizarea societăţii pe baza principiului subordonării exclusive faţă de lege şi niciodată
faţă de preferinţele sau interesele altor oameni - numai pe baza legii se poate încălca sfera privată a unei
persoane; 3. principiul tăcerii legii: acolo unde legea tace orice persoană este liberă să facă ceea ce doreşte;
altfel spus, tot ce nu este interzis este permis. Nici statul nu are latitudinea de a constrânge acolo unde legea
nu dictează nici o constrângere”16 . Aşa cum lesne se poate observa libertatea individuală, înţeleasă ca
acţiune orientată de interese personale este garantată prin drepturi individuale, prin autoritatea legii ca
singură instanţă pentru evaluarea acţiunii individului. Prin astfel de criterii în fapt se delimitează între două
tipuri de atitudini, de reacţii sau de acţiuni: private sau publice.
Astăzi complexitatea realităţii sociale face dificilă separarea între privat şi public. în acest context I Berlin
militează pentru recunoaşterea unui spaţiu uman al libertăţii individuale. „... Trebuie să existe o arie minimă
de libertate personală care, sub nici un motiv, să nu poată fi violată. De îndată ce ea ar fi încălcată, individul
s-ar vedea limitat la o arie prea strâmtă pentru minima dezvoltare a facultăţilor sale naturale, singurele care îi

permit să urmărească şi chiar să conceapă scopuri variate pe care oamenii le consideră bune, drepte sau
sacre. Or, asta înseamnă că trebuie trasată o frontieră între domeniul vieţii private şi cel al autorităţii publice.
Locul pe unde ar trebui să treacă respectiva frontieră - iată subiectul unor îndelungi controverse şi chiar
târguieli. Oamenii depind, în mare măsură, unii de alţii şi nici o activitate umană nu este în asemenea măsură
privată încât să fim şişuri că ea nu va afecta vieţile celorlalţi intr-un fel sau a l t u l .
Un alt aspect care restrânge libertatea individuală atât de dragă liberalismului este faptul că accesul la
alte valori liberale impune diminuarea libertăţii. Liberalii şi-au dat seama că fie libertatea socială sau de
grup, fie valori precum egalitatea, proprietatea sau democraţia îngustează libertatea exterioară a individului.
De aceea, la limită, maxima libertate individuală este una a trăirilor interioare. „Scopurile şi activităţile
umane nu sunt necesarmente armonioase unele cu altele ţi pentru că (indiferent de doctrinele lor) ei acordau
o mare valoare şi altor idealuri precum dreptatea, fericirea, cultura, securitatea sau unor grade diferite de
egalitate, ei erau dispuşi să restrângă libertatea în interesul altor valori şi, la urma urmelor, al libertăţii înseşi.
Căci fără această restrângere, nu se putea crea acel tip de asociere pe care ei înşişi îl considerau dezirabil. în
consecinţă, aceiaşi gânditori au fost conduşi către concluzia că spaţiul de libertate al fiecăruia trebuie limitat
prin lege”17.

15*' Idem., p. 84. y Idem., p. 95.

16* Adrian- Paul Iliescu, Doctrine politice contemporane. Universitatea Creştină „D.Cantemir”, Bucureşti, 2003, p. 7.
17 I. Berlin, op. cit., p. 206-207.
15
 Dintre cele două elemente ale relaţiei libertatea individuală 1 socială, liberalismul a susţinut prima
categorie. Libertatea de asociere generează libertatea indivizilor asociaţi, care se poate manifesta ca libertate
de grup. Asocierea pentru scopuri comune presupune libertate individuală dar şi pentru grup. Sindicalizarea,
asocieri profesionale, patronale sunt expresia acestei libertăţi de grup. Noul liberalism susţine extinderea
acestui statut al libertăţii pentru grupări sociale care sunt interesate în afirmarea identităţii. Este vorba mai cu
seamă de grupările etnice sau religioase cărora statul liberal actual le poate oferi politici publice afirmative.
Libertăţile se manifestă prm drepturi, iar acele drepturi care se conferă unui segment de populaţie în baza
recunoaşterii de către stat a existenţei unui atribut comun se constituie ca un drept social, chiar dacă el se
exercită individual. Un exemplu este discriminarea pozitivă. Drepturile colective sunt expresia libertăţii de
grup, de ele beneficiază o anumită colectivitate.
Libertatea negativă şi libertatea pozitivă. Libertatea individului se manifestă ori de câte ori activitatea sa
nu suferă imixtiunea altei persoane. Libertatea negativă se exercită în spaţiul în care acţiunea persoanei nu
este blocată de nici un fel de îngrădire, fie ea din partea altei persoane, fie prin reglementările statului de
drept. „Semnificaţia negativă este conţinută în răspunsul la întrebarea «care este câmpul în interiorul căruia
subiectul - o persoană sau un grup de persoane - este sau ar trebui să fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este
capabil să facă sau să fie fără interferenţa altor persoane?»...Sunt liber, se afirmă în general, în măsura în
care nici un individ sau grup de indivizi nu intervine în sfera mea de activitate. Acest spaţiu al libertăţii
neinhibate este în realitate unul extrem de fragil. El se confundă cu spaţiul libertăţii private.
Libertatea negativă se suprapune parţial cu principiul maximei libertăţi egale, dar nu se confundă. în
timp ce principiul condiţionează libertatea individului de libertatea egală cu ceilalţi, sfera libertăţii negative
nu impune cu necesitate ca toţi să beneficieze de aceiaşi libertate.
Libertatea negativă sugerează faptul că activitatea liberă există numai între anumite limite. Aceste limite
se modifică în funcţie de sistemul politic, stabilitatea sau coeziunea socială, momentul istoric, subiectivitatea
actorilor politici etc. Libertatea negativă ne transmite cu claritate mesajul că nu există libertate absolută. în
chip firesc se naşte întrebarea: când sau ce fel de constrângere intervine în spaţiul libertăţii negative astfel
încât aceasta dispare? „Dacă această arie (spaţiul pentru libertatea negativă, nm) este restrânsă sub o anumită
limită, se poate spune că sunt constrâns sau chiar aservit... Constrângerea implică intervenţia deliberată a
altor fiinţe umane în interiorul spaţiului în care aş putea, în condiţii normale, să acţionez"' 1. Dar ce este
normalitatea? Iată cum liberalismul foloseşte valori abstracte, ceea ce îi poate folosi pentru a transpune in
ideologie utilizări cu semnificaţii diferite a aceleiaşi valori, în funcție de conjuncturi.
Libertatea pozitivă „derivă din dorinţa fiecărui individ de a fi propriul său stăpân”' 2. Acest fel de
libertate răspunde la întrebarea: „Pe ce sau pe cine se bazează autoritatea care poate obliga pe cineva să facă
sau să fie ceva mai curând decât altceva?”

SH^dHQ
gn dUO
După cum observă I. Berlin, între libertatea negativă şi cea pozitivă există o zonă comună dar şi o
diferenţiere. Astfel, libertatea negativă se raportează la intervenţia unei autorităţi exterioare, de regulă statul,
care îngrădeşte libertatea individului, o cantonează într-un perimetru clar delimitat. Semnificaţia pozitivă
subliniază, pe de o parte faptul că fiecare dintre noi avem, în mod natural, înclinaţia de a trăi, de a acţiona
conform unui proiect personal. Ea pune accentul însă pe caracterul raţional al demersului iniţiat în vederea
atingerii de obiective proprii.
Pe de altă parte, exercitarea acestei activităţi de autoafirmare şi împlinire a aspiraţiilor devine posibilă in
funcţie de autoritatea exterioară care reglementează spaţiul privat sau căile acţiunii libere individuale. Un
sistem politic bazat pe tiranie exclude din start şansele pentru posibilităţi individuale. Individul este o piesă,
un obiect al autorităţii despotice, proiectele personale, binele fiecăruia nu reprezintă o preocupare a
politicului şi deci omul este în primul rând o unealtă într-un angrenaj aservit despotului. Totalitarismul şi
masificarea societăţii reprezintă ipostazele extreme în care libertatea pozitivă este practic redusă la libertatea
eului, la trăirea interioară. Sistemul politic democratic este cel care deschide calea (căile) pentru
manifestarea individului ca actor social şi individual. Libertatea pozitivă se exercită pe spaţiul public şi poate
duce la manifestări critice ale individului faţă de putere.
Contestaţia din anii 60 ai secolului XX din SUA pentru drepturi civice, combaterea discriminării şi
rasismului sunt expresia faptului că puterea liberală nu eliberează pe fiecare membru al societăţii. Ea
generează un cadru legislativ, perfectibil la rândul său, de care trebuie să te foloseşti pentru a fi liber în mod
16
real, empiric. Acest mecanism dinamic al interacţiunii dintre semnificaţia negativă şi cea pozitivă a libertăţii
influenţează evoluţia sistemului politic, istoricitatea instituţiilor politice. Autoritatea statului nu are un model
unic de exercitare, ea are un model dezirabil. De aceea liberalismul nu a fost întotdeauna intim legat cu
democraţia.
II.1.2.2. Proprietatea privată reprezintă cel de al doilea pilon de susţinere al ideologiei liberale. Liberalii
sunt categorici în teza după care libertatea pentru a fi reală trebuie să beneficieze de condiţii inalienabile.
Proprietatea este una dintre ele. Raportul dintre libertate şi proprietate este însă biunivoc: proprietatea
permite libertăţii să se exteriorizeze, iar proprietatea în lipsa libertăţii este un nonsens. Pentru liberali
proprietatea reprezintă un dat natural; fiecare om se naşte proprietar. De aceea proprietatea va fi declarată ca
un drept inalienabil şi ca unul dintre stâlpii societăţii moderne, în concepţia liberală proprietatea apare mai
degrabă ca un drept de posesie, nu ca o relaţie social-economică specifică, aşa cum aveau să o definească
socialiştii (proprietatea privată în economie).
Pentru Benjamin Constant proprietatea era principala sursă pentru acces la politic şi cultură, la elita
societăţii: „Numai proprietatea furnizează timpul liber indispensabil pentru cultură şi corectitudinea
judecăţii; numai ea singură conferă oamenilor capacitatea exercitării drepturilor politice''4.
De altfel rolul proprietăţii în structurarea sistemului politic modern a fost unul extrem de vizibil la
început. Democraţiile occidentale la începutul secolului al XlX-lea au fost sisteme politice censitare, în care
dreptul de vot sau participarea la viaţa politică a statului era condiţionată de anumite praguri de avere,
proprietate funciară etc.
La jumătatea secolului XX, ultraliberalul Fr. Hayek reia teze liberalismului clasic despre proprietate şi
libertate. El face o critică a totalitarismului, nazist şi cel comunist, opunându-i ca soluţie eliberatoare pentru
individ un liberalism care s-a dovedit însă desuet pentru perioada de sfârşit al celui de al doilea mondial.
„Generaţia noastră a uitat că sistemul proprietăţii private este cea mai importantă garanţie a libertăţii, nu
numai pentru cei care deţin proprietate, dar şi nu în mai mică măsură pentru cei care nu o posedă. Numai
divizarea controlului asupra mijloacelor de producţie între numeroşi oameni care acţionează independent
face ca nimeni să nu aibă o putere asupra noastră, iar noi ca indivizi să putem decide ce să facem cu
persoanele noastre’05. Liberalul ajunge să susţină binefacerile proprietăţii private chiar şi pentru cei care nu
sunt proprietari, având un statut da subordonare faţă de cei dintâi!!!!
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789) consemna importanţa proprietăţii în
configurarea structurilor moderne ale existenţei. La articolul 2 ea menţionează că libertatea, proprietatea,
siguranţa şi rezistenţa la opresiune sunt drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului. Prin urmare,
aceiaşi Declaraţie avea să statueze funcţia statului, a autorităţii publice de a conserva aceste drepturi.
Datorită caracterului natural şi inviolabil, conform articolului 17 din Declaraţie, „nimeni nu poate fi lipsit de
proprietate, cu excepţia situaţiei în care necesitatea publică o cere în mod special, şi sub condiţia unei juste şi
prealabile despăgubiri”.

II.1.2.3. Statul pentru liberali este instituţia de putere care are rolul de a armoniza membrii societăţii
astfel încât să existe stabilitate. Stabilitate internă şi externă, în raport cu vecinii pentru ca libertatea
fundamentată de proprietate să prospere, reprezintă unul din sloganurile ideologiei. Concepţia despre stat
răspunde la câteva întrebări desprinse din problematica raportului dintre individ şi sistemul politic: originea
statului, funcţiile autorităţii statului, mecanismele de putere şi raportul dintre individ şi stat. Din multitudinea
de aspecte privind puterea politică şi guvernământul, liberalismul a dezvoltat cu precădere subiecte legate de
întinderea autorităţii (raportul individ-stat) şi mai puţin pe cele proprii calităţii guvernării (democraţie,
totalitarism).
Pentru liberalii clasici puterea politică era „un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea - şi
prin urmare, de toate pedepsele mai mici -, în vederea reglementării şi conservării proprietăţii şi de a folosi
forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din
afara ţării, toate acestea în vederea binelui public’ 06. Cu alte cuvinte, pentru liberali statul reprezintă instituţia
colectivă, realizată prin voinţa comună a persoanelor şi destinată ca printr-o serie de mijloace specifice să
asigure spaţii certe, previzibile, pentru realizarea interesului privat. Primii liberali vedeau statul ca pe o
instituţie ce se năştea din înţelepciunea oamenilor. Conştienţi că libertatea absolută nu este posibilă, dar
încrezători că libertatea se poate extinde pentru fiecare, ei acceptă să delibereze şi să delege o autoritate care
să le asigure spaţiile libertăţii individuale.
Ideea statului rezultat în urma unui contract social dintre indivizi era deosebită pentru că, pe de o parte
ea făcea din autoritatea politică o realitate pământească, creaţie a oamenilor şi nu a divinităţii. Pe de altă
parte, inducea ideea responsabilităţii celor care făceau politică. Se puneau astfel bazele pentru politici
17
raţionale şi nearbitrare, orientate înspre promovarea intereselor burgheziei.
La mijlocul secolului XX, prin critica statului totalitar fascist şi a celui stalinist, Fr. Hayek readuce în
actualitate ideea statului liberal pe care îl concepe ca având atribuţii limitate de principiul supremaţiei legii şi
ca fiind subordonat apărării interesului individual: „Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară
liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernare arbitrară decât respectarea, în prima, a măriilor principii
cunoscute sub numele de supremaţia dreptului. Aceste principiu despuiate de orice detalii tehnice, ne spun
că statul, în toate acţiunile lui este limitat de reguli fixate şi anunţate în prealabil, reguli care fac posibilă
prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea îşi va folosi puterile coercitive într-o
împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoaşteri... în condiţiile
supremaţiei dreptului, statul se mărgineşte la fixarea unor reguli care stabilesc condiţiile de folosire a
resurselor disponibile, lăsând pe seama indivizilor decizia privitoare la scopurile pentru care urmează a fi
folosite”3.
Pentru Hayek, binele public sau fericirea generală, pe care clasicii liberalismului o considerau totuşi ca
unul dintre scopurile generale ale statului, rămâne o simplă presupoziţie ambiguă şi imposibil de realizat, în
timp ce concentrarea pe interesele personale reprezintă adevăratul motor al existenţei individului. Scopurile
sociale devin realizabile şi sunt recomandabile numai când ele coincid cu acelaşi scop individual al mai
multor indivizi. Aşa se face că liberalul american credea în anii 40 ai secolului trecut că, „«scopul social»
sau «ţelul comun»,..., este de obicei descris în mod vag prin formule precum «binele comun» sau «bunăstare
generală» sau «interesul public»”, in timp ce „esenţa poziţiei individualiste constă în recunoaşterea
individului ca arbitru suprem al scopurilor sale”, ceea ce „nu exclude coincidenţa între scopuri individuale
care face să fie recomandabilă unirea oamenilor în vederea realizării lor”. Această unire pentru scopul
împărtăşit coincide cu definirea scopurilor sociale. Oamenii acceptă de bunăvoie aceste scopuri sociale care
nu fac altceva decât să înlesnească realizarea scopurilor individuale. „Acţiunea comună este astfel limitată la
domeniile în care oamenii cad de acord asupra unor scopuri comune. Foarte adesea aceste scopuri nu vor fi
scopuri finale pentru indivizi, ci mijloace de satisfacere a scopurilor urmărite de către diferite persoane8.
Şi cum, în general, scopurile comune, ce devin sociale, sunt restrânse la număr, statul liberal are
capacităţi limitate de intervenţie asupra spaţiului existenţial care trebuie să favorizeze interesul individului.
Prin urmare, statul este unul minimal. El deserveşte proprietatea privată şi libertatea individului dm a căror
conlucrare individul este eroul de necontestat al existenţei umane. Pentru Locke, de exemplu, scopul
principal şi important urmărit de oamenii care se unesc în comunităţi şi care se supun ei înşişi unei cârmuiri
este conservarea proprietăţii lor, în privinţa căreia starea naturală cunoaşte multe neajunsuri.
Individul este elementul cheie în relaţia sa cu statul sau cu societatea. Instituţiile publice au datoria să
vegheze ca individul să se simtă liber, autonom, iar proprietatea privată să fie garantată şi asigurată. în faţa

gn ^ dUO
barbariei istoriei, statele liberale occidentale aveau să recurgă la începutul deceniului şase din secolul XX la
sisteme politice democrate, de sorginte liberală, dar cu multiple şi complexe funcţii publice, dintre care
intervenţia în economie sau politicile sociale nu au lipsit. Impuse de conjuncturi politice sau economice sau
de presiunea socială, noile funcţii ale statului vor fi însuşite de statul de drept întrucât au fost instrumente de
stabilitate socială. Statul paznic de noapte avea să reintre în istorie. El va fi dezgropat peste decerni la
sfârşitul secolului XX de către neoliberalii încrezători în virtuțile modernizatoare ale unei societăţi care
încurajează individul şi nu colectivitatea sau solidaritatea.
Statul minimal are rolul de a întreţine ordinea spontană, regulile de conduită de care indivizii dispun, în
mod firesc, pentru a-şi trăi viaţa privată. Statul este chemat să sancţioneze negativ, prin constrângere, numai
acele comportamente care nu se încadrează acestei ordini spontane. Eficienţa acestei structuri de putere se
datorează faptului că apără sfera privată sau cum spune Hayek, „în condiţiile impunerii regulilor universale
de dreaptă conduită, care protejează un domeniu privat recognoscibil al indivizilor, se poate forma o ordine
spontană a activităţilor umane, de o complexitate mult mai mare decât ar putea vreodată să fie produsă
printr-un aranjament deliberat .
Hayek deplângea concepţia politică a justiţiei sociale ca sistem ce distruge ordinea spontană a pieţei, ca
regulator care distorsionează, în cele din urmă, societatea construită pe paradigma liberalismului spontan al
individului. „Dintre toate plângerile cu privire la injustiţia rezultatelor pieţei, cea care pare să fi avut cel mai
mare efect asupra politicii actuale şi să fi produs o distrugere progresivă a regulilor egale de conduită
18
corectă, precum şi înlocuirea acestora cu o lege «socială» ţintind către «justiţia socială», nu a fost, în orice
caz, măsura inegalităţii recompenselor, nici disproporţia acestora faţă de meritele, nevoile, eforturile,
durerilor suferite, recognoscibile sau orice altceva a fost adus în prim-plan de către filosofii sociali, ci
cererea de protecţie împotriva unei pierderi nemeritate a unei poziţii deja obţinute. Mai mult decât orice
altceva, ordinea pieţei a fost distorsionată de către eforturile de a proteja grupuri împotriva declinului faţă de
poziţiile lor anterioare”. Rezultatul justiţiei sociale este, în opinia lui Hayek, crearea de privilegii pentru
indivizii care şi-au pierdut nemeritat poziţiile. „«Justiţia socială» mai are puţin până la a deveni cerere de
protejare a intereselor personale şi de creare de noi privilegii, aşa cum se întâmplă atunci când, în numele
«justiţiei sociale», fermierului îi este asigurată «paritatea» cu lucrătorul industrial”18.
Liberalismul şi democraţia. Opţiunea democrată asupra sistemului politic s-a generalizat treptat ca una
dintre valorile importante ale liberalismului. Pe de altă parte, concepţia despre democraţie, ca instituţie şi
acţiune politică, s-a modificat, a evoluat de-a lungul istoriei modernizării. în acest proces istoric, cu
schimbări politice şi culturale, democraţia liberală a parcurs stadii evolutive (extindere şi reglementări
instituţionale, autonomia societăţii civile, autonomizarea actorilor politici etc.), dar a fost şi marginalizată
sau anihilată de sisteme politice nedemocratice.
Liberalismul nu se confundă cu viziunea democratică despre societatea modernă. Politicile liberale au
reacţionat uneori tardiv sau au rămas neutre în faţa ascensiuni doctrinelor extremiste de dreapta. Exemplul
cel mai vizibil este ascensiunea fascismului şi a nazismului la putere. Transformarea acestor mişcări politice
în partide politice cu ideologie şi propagandă agresivă de impunere a mesajelor, sprijinul social şi apoi
„marşul lor spre putere”, au avut loc în contextul unui liberalism de secol XIX care, la sfârşitul primului
război mondial, nu a mai găsit strategia pentru a stabiliza o Europă divizată, în care Italia şi Germania (dar
nu numai ele) au răspuns sfidărilor prin asumarea extremismului de dreapta. Politica fascismelor a adus
barbaria în Europa.
„Dintr-un labirint al luptelor pentru putere, Hitler a ieşit victorios. Puţini dintre nonnaziştii care făceau
jocurile de culise sau dintre cercurile elitiste din industrie, comerţ, finanţe, agricultură, sectorul serviciilor
sociale şi din armată l-ar fi preferat. Dar din ianuarie 1933, când celelalte opţiuni au părut să se epuizeze, în
majoritatea lor, în frunte cu marii proprietari de pământ, s-a pregătit să întâmpine un guvern al lui. Dacă s-ar
fi opus, liderului nazist i-ar fi fost imposibil să ajungă cancelar. El a avut nevoie de elite în ascensiunea lui la
putere. Dar din ianuarie 1933, acestea la rândul lor au avut nevoie de el, de vreme ce era singurul care putea
oferi un suport popular necesar pentru a impune o soluţie autoritaristă de durată la criza sistemului capitalist
şi a statului dm Germania. Aceasta a constituit temeiul târgului prin care el a preluat puterea la 30 ianuarie
1933"'19.
Eric Hobsbawm aduce în discuţie pasivitatea guvernelor liberale dm Franţa şi Anglia, care au fost
practic lipsite de reacţie eficientă când Hitler anexa teritorii (regiunea Rinului, Austria, Sudeţii din
Cehoslovacia) sau intervenea alături de Italia fascistă în războiul civil din Spania. Pentru istoricul englez,
nonintervenţia democraţiilor occidentale reprezintă ,jaloane în negativ: lipsa oricăror măsuri dm partea Ligii
4* ROU
Naţiunilor împotriva Japoniei (invazia în Manciuria în 1931, n.m.), lipsa oricăror măsuri împotriva Italiei în
1935 (războiul din Etiopia, n.m.), faptul că Anglia şi Franţa nu au reacţionat în nici un fel la denunţarea
unilaterală de către Germania a Tratatului de la Versailles şi, mai ales, la reocuparea militară a regiunii
Rinului în 1936, refuzul lor de a interveni în războiul civil din Spania («politica de nonintervenţie»), faptul
că nu au reacţionat la ocuparea Austriei, retragerea în faţa şantajului la care a recurs Germania în privinţa
Cehoslovaciei («Dictatul de la Munchen», 1938) şi refuzul URSS de a continua să i se opună lui Hitler
începând din 1939 (pactul Hitler-Stalin, august 1939) Toate aceste momente de până la declanşarea celui de
al doilea război mondial sunt revelatoare pentru modul în care democraţiile liberale sau raportat la fascism şi
hitlerism, folosind strategia păgubitoare a ne intervenției.
De aceea, se poate aprecia că pentru liberali democraţia sau statul de drept a devenit abia în zilele
noastre o valoare politică ne negociabilă. Formele sau manifestările sistemului politic democratic sunt însă
diversificate, limitele democraţiei pot varia în funcţie de conjuncturi. Liberalismul nu oferă însă o soluţie
asupra limitei dincolo de care democraţia ajunge în pericol şi instituţiile statului trebuie să intervină pentru a
elimina riscul non-democraţiei.
Pentru J. Locke, de pildă, guvernarea poate fi atât o democraţie perfectă, o oligarhie sau o monarhie
ereditară sau electivă. În oricare din aceste ipostaze important este ca guvernarea să îşi îndeplinească
18 Idem., p. 21, 22.
19"* Ian Kershaw, Hitler - Ascensiunea la putere. Edit Antet, Bucureşti. p.72.
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Edit. Lider, Bucureşti, p. 54.
19
menirea de a conserva proprietatea privată.
JS Mill a fost susţinătorul democraţiei pentru elitele societăţii. îngrijorat de posibila tiranie (dictatură a
majorităţii), dar şi de o suveranitate populară ce ar lăsa un spaţiu prea mare de manevră politică cetăţenilor
cu o educaţie scăzută, încrezător în rolul raţiunii de a impulsiona lumea modernă, el a optat pentru
democraţia votului plural. Persoanelor cu un nivel ridicat de educaţie să li se acorde dreptul de a avea un vot
dublu faţă de al celorlalţi. Se năştea astfel mirajul democraţiei elitelor culturale predestinate să lumineze
societatea şi pe membrii ei.
Alexis de Tocqueville care a fost prins în mirajul democraţiei comunitare americane, făcea elogiul
puterii politice democrate. El compara despotismul cu democraţia şi extrăgea avantajele celei de a doua,
recunoscând totodată că „au dreptate mămicii democraţiei pretinzând că atunci când unul singur îşi asumă o
misiune izbuteşte mai bine decât guvernarea tuturor...E adevărat, democraţia, chiar atunci când
circumstanţele locale şi starea de spirit a poporului îi permit să se menţină, nu prezintă la prima vedere
armonie administrativă şi ordine metodică în guvernare. Libertatea democratică nu pune în aplicare
iniţiativele sale cu aceeaşi perfecţiune ca despotismul inteligent; adeseori, le părăseşte înainte de a culege
roadele sau se aruncă în aventuri primejdioase, dar, în timp, produce mai mult decât el: ea face mai puţin
bine fiecare lucru, dar face mai multe lucruri. în stăpânirea ei, tocmai că nu ceea ce execută administraţia e
măreţ, ci ceea ce se înfăptuieşte fără ea şi în afara ei. Democraţia nu oferă poporului guvernarea cea mai
pricepută, dar ea dă ceea ce nici cea mai pricepută dintre guvernări ar fi capabilă să producă: ea răspândeşte
în întreg corpul social o nelinişte activă, o forţă excesivă, o energie care n-ar fi existat niciodată fără ea şi
care, dacă împrejurările sunt cât de cât prielnice, poate să facă minuni"20.
În continuare el arată cum democraţia pare a fi cârmuirea cea mai bună pentru o societate liberală. Spre
deosebire de regimurile politice care promovează activităţile şi grupurile sociale elitiste, democraţia este
preocupată de prosperitate, de bunăstarea naţiunii, a indiviziilor. Prin valorile etice pe care le susţine ea
încurajează reacţiile mediane ale individului în faţa provocărilor vieţii: viciul în locul crimei, obiceiurile
normale în locul virtuţii eroice sau raţiunea si nu geniul. Pe de altă parte, pledoaria lui Tocqueville pentru
democraţie ca guvernare a echilibrului şi normalităţii în societatea modernă nu eludează limitele acestei
cârmuiri. Cea mai apăsătoare şi căreia îi va căuta în permanenţă contrareacţii ponderatoare este cea tiraniei
majorităţii.
Mai aproape de zilele noastre, liberalul Hayek este mai mult preocupat de restrângerea autorităţii
statului, de statul minimal decât de felul guvernării. în concepţia politologului american ar exista câte două
grupe de clasificare a sistemelor politice moderne. Pentru prima grupă criteriul de ordonare este extinderea
puterii, iar pentru cea de a doua delimitarea deţinătorilor puterii politice. Astfel „liberalismul şi democraţia,
deşi compatibile, nu constituie unul şi acelaşi lucru. Cel dintâi este preocupat de întinderea puterii

SH ^ dHQ
guvernamentale, cea de a doua de cine deţine această putere". Rezultatul este că opusul liberalismului este
totalitarismul, iar opusul democraţiei este autoritarismul. Prin urmare, pentru Hayek liberalismul poate fi atât
democratic cât şi autoritar. Mai mult, jocul combinărilor abstracte îl face să accepte, „cel puţin in principiu",
cum singur recunoaşte, că este posibil şi un sistem democratic totalitar. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de un stat
cu atribuţii extinse în domenii societale variate dar care funcţionează pe principii democratice. Chiar dacă
această ipoteză a filosofului american merită luată în discuţie, calificarea guvernării ca fiind un totalitarism
democratic ne apare cel puţin neinspirată.
Cealaltă ipostază pe care F. Hayek o trece în revistă este guvernarea autoritară dar pe principii liberale.
Liberalismul autoritar „a devenit, în fapt, mai degrabă democratism decât liberalism şi revendicând o putere
nelimitată pentru majoritate, a devenit în mod esenţial antiliberal” 42. Iată că, cel puţin în această expresie
sintetică a relației dintre liberalism şi democraţie, Hayek pare înclinat să separe liberalismul de guvernarea
bazată pe „tirania majorităţii1’. Ce rămâne atunci pentru politologul american din democraţie, având în
vedere că principiul fondator al guvernării populare este cel al majorităţii care impune regula.
N. Bobbio este, dintre liberali menţionaţi, cel mai consecvent susținător al puterii democrate. El
subliniază faptul că, dincolo de interpretarea guvernării democrate prin mecanisme, actori sau proceduri,
trebuie avut în vedere esenţialul: participarea poporului la putere. Tocqueville privea democraţia prin aceea
că implică egalitatea indivizilor, Hayek aducea în discuţie libertatea individului în contextul democraţiei,
20"4 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. 1, Edit Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 318.
20
amândoi situându-se într-o perspectivă prioritar liberală. Discutau democraţia dinspre principiile
liberalismului. Bobbio concepe democraţia prin ea însăşi, fructificând componenta fondatoare a sistemului
politic democrat. „Privind democraţia nu ca pe un ansamblu de instituţii, dintre care cea specifică este
participarea poporului la puterea politică, ci ca pe o exaltare a valorii de egalitate, nu numai politice, ci şi
sociale sau de egalitate a condiţiilor în dauna libertăţii, Tocqueville se dovedeşte a fi adesea un autor liberal
şi nu unul democrat’’46. Fără a respinge opţiunea democrată a lui Tocqueville, Bobbio urmăreşte să identifice
specificul puterii democrate din propriile caracteristici constitutive, lăsând pe un plan secund
comportamentul valorilor liberale într-un asemenea regim politic.
Pentru politologul italian liberalismul este mai degrabă rezultatul criticii economice asupra societăţilor
guvernate despotic, în timp ce democratismul ca doctrină s-a născut din critica politică sau instituţională a
guvernărilor autocrate. Şi totuşi, N. Bobbio, care surprinde multiplele legături şi nuanţe dintre liberalism şi
democraţie, relevă atât apropierea liberalism-democraţie, cât şi realele derapaje pe care le-a cunoscut această
relaţie. El subliniază limita liberalismului în faţa de democraţie: ”nu numai că liberalismul este compatibil cu
democraţia, dar democraţia poate fi considerată ca o dezvoltare naturală a statului liberal - însă doar dacă ea
nu este privită din perspectiva idealului său egalitar, ci din perspectiva formulei sale politice, care este, aşa
cum s-a văzut suveranitatea populară”4 .
Prin urmare liberalismul şi democraţia ca doctrine sunt complementare dar şi deosebite. ,liberalismul
revendică libertatea individului faţă de stat atât în sfera spirituală, cât şi în cea economică; democraţia
împacă individul cu societatea, făcând din societate produsul unui acord al indivizilor între ei” 48. în cea de a
doua ipostază doctrinară, statul nu se mai opune individului, ci este produs de el şi îl reprezintă. 21 22
Întâlnirea dintre liberalism şi democraţie s-a realizat târziu în istoria modernizării politice a Occidentului,
nu se întâmplă spontan, natural. Bobbio propune trei posibile alternative în raportul liberalism-democraţie:
„a) liberalismul şi democraţia sunt compatibile şi deci compozabile”, situaţie care nu neagă posibilitatea
existenţei statului liberal nedemocrat (cel al liberalilor conservatori) sau invers, a unei democraţii neliberale
(cel al liberalilor radicali); ,:b) liberalismul şi democraţia sunt opuse”, respectiv democraţia extinsă duce la
limită la dispariţia statului liberal (poziţia liberalilor conservatori) sau democraţia duce la statul social care
este negarea statului minimal (democraţii radicali); ,,c) liberalismul şi democraţia sunt legate în mod
necesar, respectiv numai democraţia poate realiza idealul liberal al individualităţii ca pilon al modernităţii
sau numai statul liberal este premisa dezvoltării democraţiei23.
Revoluţia politică. în perioada de tinereţe a doctrinei liberale ideea revoluţiei, a schimbării sistemului
politic a făcut corp comun cu valorile, principiile şi drepturile individuale. Dar, trebuie spus, nu s-a coagulat
o doctrină a revoluţiei. Paradoxal, omenirea mai degrabă a făcut revoluţii şi abia apoi le-a analizat şi
interpretat. Cu excepţia socialismului marxist care a văzut în revoluţie calea regală a schimbării grilei de

SH ^ dHQ
modernizare a omenirii. Ulterior, unele doctrine politice contemporane şi-au însuşit în corpul ideilor politice
necesitatea şi strategia revoluţiei, altele au abandonat-o pe parcurs, iar o a treia categorie au respins ideea
revoluţiei, a schimbării radicale a sistemului politic şi social. Atât timp cât burghezia a fost o forţă politică în
ascensiune, iar liberalismul promova valori incompatibile cu regulile societăţilor nobiliare, direct sau
implicit, ea susţinea nevoia schimbării politice şi a refundamentării autorităţii sau legitimităţii politicului, a
statului. Astfel, în secolul al XVII- lea, în perioada când revoluţia engleză a fost urmată de restauraţie şi o
serie întreagă de frământări politice legate de puterea monarhiei şi a parlamentului, J. Locke imagina dreptul
indivizilor de a recurge la revoluţie pentru a schimba instituţiile sau actorii politici de la comandă. Filosoful
englez aprecia că pot exista patru situaţii în care puterea politică nu mai corespunde scopului său şi nu mai
este expresia delegării de autoritate din partea poporului suveran. Iată câteva dintre aceste cazuri analizate de
J Locke şi care ar legitima revoluţia:
1. Prinţul (monarhul) „uită” de legile guvernării, puterea ajunge arbitrară; consecinţa este că
„legislativul este schimbat", cum spune Locke.

21i( N. Bobbio, Liberalism şi democraţie. Edit. Netrnra. Bucureşti, 1998. p.

22
Idem., p. 63.
<s
Idem., p. 69.
23 Idem., p. 73.
21
 2. Prinţul împiedică întrunirea parlamentului în ritmicitatea ce singur şi-a impus-o; „legislativul este
modificat”. Cu alte cuvinte, puterea politică nu funcţionează după propriile reguli, contractul social
se abate de la principiile fondatoare.
3. Modificarea procesului electiv prin autoritatea arbitrară a monarhului conduce, de asemenea, la
„modificarea legislativului”.
4. Supunerea comunităţii unei puteri străine, ca urmare a voinţei monarhului, are drept consecinţă
aceiaşi „schimbare a legislativului”.
Toate aceste cazuri au ca fundal faptul că puterea „corupe”, iar prinţul derapează de la regulile de legitimare
şi autoritate instituite de poporul suveran. Avem de-a face astfel cu transformarea monarhiei în tiranie, iar
puterea îşi pierde menirea de a proteja libertatea şi proprietatea oamenilor.
1. Altă situaţie care duce la schimbarea puterii politice este când legislativul acţionează împotriva
încrederii cu care a fost investit. El dobândeşte independenţă faţă de obiectvul pentru care a fost delegat să
îşi exercite autoritatea, încalcă libertăţile individuale şi proprietatea privată. Efectul este instaurarea tiraniei
legislativului.
În toate aceste posibile manifestări ale politicului ca tiranie, oamenii sunt îndreptăţiţi să reacţioneze
pentru reinstaurarea unei noi guvernări care să respecte suveranitatea sau voinţa celor care s-au asociat
pentru a-şi apăra proprietatea şi libertăţile. Locke considera că, în faţa tiraniei oamenii „nu numai că au
dreptul de a ieşi din aceasta, ci au şi dreptul de a o preveni” 2“0. Ei trebuie să recurgă la acţiuni pentru a
restabili funcţiile originare ale puterii politice. Aceste acţiuni politice compun, în viziunea filosofului englez,
revoluţia.
„Asemenea revoluţii nu au loc datorită fiecărei proaste organizări în probleme publice. Erori uriaşe ale
conducătorilor, multe legi greşite şi nepotrivite, scăpări ale slăbiciunii umane, toate vor fi suportate de către
oameni fără revoltă sau crâcnire. Dar dacă un lung şir de abuzuri, de minciuni şi înşelătorii, toate tinzând în
aceiaşi direcţie, fac vizibilă oamenilor o anumită intenţie,..., nu e de mirare că oamenii se vor trezi şi vor
încerca să acorde puterea unor persoane care să poată apăra ţelurile pentru care cârmuirea a fost iniţial
aleasă”. Prin urmare, numai instaurarea tiraniei, a unui regim politic care abdică de la scopul său iniţial,
legitimează revoluţia, respectiv regruparea oamenilor pentru a delega alte persoane sau pentru a schimba
instituţiile astfel încât ele să garanteze apărarea proprietăţii şi dreptul la libertate individuală. De notat, de
asemenea, că Locke nu este riguros în exprimare, el vorbeşte când de schimbare a cârmuirii, când de
revoluţie. Mai mult, sensul pe care îl conferă revoluţiei este acela de a readuce puterea politică la sensul său
originar. Cu alte cuvinte statul nu are utilitate decât ca stat liberal, celelalte manifestări ale sale fiind derivate
ce trebuie readuse la matca originară.
Principiul revoluţiei va fi peste decenii (1776), reiterat în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite.

gn ^dHQ
SH dUO
„Guvernele sunt făcute de oameni pentru a garanta aceste drepturi (ale cetăţenilor, n.m.) şi corectitudinea
puterii lor emană din consimţământul guvernaţilor... Când o lungă perioadă de abuzuri şi uzurpări, care tind
invariabil spre acelaşi scop, marchează intenţia de a îi supune despotismului absolut, ei au dreptul şi datoria
de a respinge un astfel de guvernământ şi să prevadă viitorul securităţii lor prin mijloace noi de protecţie”24.
Aveau să urmeze Revoluţia franceză (1789), revoluţiile europene de la 1848.. Revoluţionarii aveau fără
îndoială un proiect al transformării sistemului politic astfel încât noua guvernare să garanteze principii
liberale. Dar revoluţiile în numele modernizării liberale, a dominaţiei capitalului, în secolele XVIII-XIX, au
fost rezultatul întâlnirii dintre grupul revoluţionarilor luminaţi şi masele care aşteptau o schimbare. Revoluţia
se identifica cu un război al majorităţii împotriva minorităţii, iar societatea omenească mai cunoscuse
războiul. Revoluţia se confunda cu mijlocul pentru a ajunge la ţintă şi de aceea, istoria sau strategia
războiului, ca o confruntare între două tabere rivale, constituia probabil, o experienţă suficientă pentru a
recurge la acest instrument. Noutatea a fost reprezentată de scop, respectiv ideile liberale ale susţinerii
proprietăţii private şi drepturilor individuale.
Aşa se face, de exemplu, că în Programul revoluţiei de la 1848 din Muntenia acţiunea politică de
schimbare a puterii urma să aibă ca forţă motrice grupurile sociale populare. Revoluţia era asemuită cu lupta
celor mulţi împotriva acelora care se opun fericirii comunităţii: proprietate, respectul persoanei şi
suveranitatea populară. „Poporul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu
24" J.Locke, op.cit., p. 191.
22
spre a rupe legăturile sale de relaţiuni din afară, ci să ţie în frâu şi în respect pe voitorii de râu ai fericirii
publice... Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tuturor stărilor societăţii, fără paguba vreuneia,
fără paguba însăşi a nici unei persoane""'.
Ca ideologie dominantă, liberalismul nu va mai fi interesat de tema revoluţiei. El va dezvolta subiecte
legate de armonia socială, coeziunea socială, dezvoltarea societăţii civile ca spaţiu pentru manifestarea
raţionalităţii individului, a libertăţii sale pozitive.

Evoluţiile ideologiei liberale

II.2.1. Dreptatea socială. Liberalismul s-a constituit ca o ideologie dominantă în secolul al XIX, o dată
cu situarea partidelor liberale în poziţia de forţe politice dominante. Sub presiunea istoriei, a evoluţiilor
economice dar şi a dinamicii spaţiului social, ca urmare a experienţelor dramatice ale celor două războaie
mondiale, dar şi a revoluţiilor de inspirație bolşevică, liberalismul îşi recalibrează mesajele. Mai cu seamă
după al Doilea Război Mondial, ideologia liberală a căutat să reinterpreteze şi din perspectivă socială o serie
de modificări structurale ale societăţii capitaliste. Aşa s-a născut un capitol specializat despre dreptatea
socială, care se va reflecta în documente programatice.
Iniţial doctrina liberală a fost adepta supremaţiei legii. Fiecare individ este egal în faţa legii, se supune
aceluiaşi tratament juridic, justiţia nu discriminează şi nu favorizează. Acestei atitudini îi corespunde
principiul dreptăţii procedurale. Actul de justiţie sancţionează numai abaterile de la normele juridice, tot
ceea ce nu este menţionat în lege ca interdicţie fiind permis oricărui individ. Dreptatea procedurală este
expresia cea mai răspândită a tipului de egalitate pe care îl promovează liberalismul: acelaşi tratament în faţa
legii şi a justiţiei pentru orice persoană.
Evoluţiile societăţii capitaliste şi apariţia unor fenomene de marginalizare sau excludere socială care
veneau în contradicţie cu presupusa armonie liberală a dus la iniţierea unui sistem care, fără a pune în cauză
individualismul liberal, să permită politicilor liberale să asigure criterii socioeconomic e de supravieţuire
pentru indivizi sau grupuri sociale aflate în dificultate. Se contura astfel, principiul dreptăţii sociale sau
redistributive, care constă în recunoaşterea inechităţii dintre oameni în ceea ce priveşte accesul la sau
posesia bunurilor primare. Această inechitate reală pe care o produce societatea liberală solicită organizarea
unui sistem de redistribuire (statul).
J. Gray apreciază că societatea modernă a adus liberalismul în faţa nevoii de a recunoaşte că dreptatea,
ca formă de exteriorizare a egalităţii, este una dm temele prioritare ale prezentului. „Astăzi, majoritatea
gânditorilor liberali afirmă că justiţia este virtutea supremă a instituţiilor sociale, dar unii declară că aceasta
cere distribuirea în mod egal a bunurilor sociale, alţii că cere respectarea înzestrărilor noastre naturale, iar
alţii că presupune corelarea resurselor cu nevoile şi meritele fundamentale; în fine, alţii - că nu are nimic de-
a face cu distribuţia”25. între aceste poziţii se disting două ca fiind importante: libertarienii, care „insistă că
singurele drepturi ale omului sunt drepturile împotriva agresiunii şi constrângerii” (Hayek, Nozick) şi
egalitarienii, pentru care oamenii au „drepturi în ceea ce priveşte alocarea de resurse”"' (Rawls, Dworkin),
astfel având şanse egale pe piaţa liberă.
Egalitarienii apreciază că egalitatea dintre indivizi trebuie să se refere fie la resurse, fie la beneficii, fie
la satisfacerea nevoilor. Liberalii nu au reuşit să se pronunţe dacă între aceste domenii ale egalităţii există o
corelaţie, astfel încât manifestarea egalităţii într-un domeniu ar atrage egalitatea în alt domeniu sau
suplinirea ei. între aceste egalităţi rivale pare să acţioneze un principiu pe care îl introduce Rawls: principiul
diferenţei care „susţine că este dreaptă acea măsură a inegalităţii în posesiunile de bunuri primare care
maximizează posesiunile defavorizaţilor din societate”6. Cu alte cuvinte, redistribuția bunurilor
favorizând unele segmente sociale, se susţine numai dacă ea se face în folosul celor cărora le lipsesc bunurile
respective şi de care ei au imperativ nevoie. Principiul diferenţei este folositor pentru rezolvarea problemelor
sociale numai dacă se aplică în mod selectiv, respectiv celor care, într-un moment sau altul, sunt
dezavantajaţi de mecanismele pieţei. Cu alte cuvinte, liberalii sunt pentru o redistribuţie pe grupuri ţintă, nu
pentru o redistribuţie de care să beneficieze întregul corp social. Resursele astfel alocate sunt temporare,
până când mediul social redevine stimulator pentru acţiunea individului.
Pentru libertarieni sau adepţii dreptăţii procedurale, dreptatea socială este o noţiune lipsită de sens, o
concepţie politică ce nu îşi află corespondentul în realitatea socială a societăţii deschise şi individualiste. F.
Hayek a „ajuns la concluzia că atunci când se referă la o societate alcătuită din oameni liberi, expresia nu are

25 J. Grav, op.cit., p. 25.

" Ibidem.
23
 nici un înţeles. Căutarea motivului pentru care ea a dominat totuşi circa un secol discuţiile politice, fiind
folosită peste tot cu succes pentru promovarea revendicărilor anumitor grupuri vizând o mai mare porţie din
ceea ce e bun în viaţă, rămâne, cu toate acestea, foarte interesantă”. Dreptatea socială sau distributivă este, în
opinia lui Hayek, o „expresie fără conţinut”, o convenţie pentru a susţine o revendicare lipsită de temei.
Economia de piaţă nu are reguli de distribuire, prin urmare nu se poate formula o dreptate distributivă, un
ansamblu de reguli echitabile pentru redistribuirea bunurilor şi serviciilor.
Deşi formulată cu decenii în urmă, atitudinea „neutră” a libertarienilor faţă de efectele sociale ale
economiei de piaţă, a devenit la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI o adevărată dogmă
politică. Astăzi se remarcă în tot mai multe ţări capitaliste dezvoltate o restrângere a statului social,
încurajarea liberalizării economiei şi reactualizarea discursului politic al individualismului ca motor al
progresului. Readucerea în prim plan a unor asemenea teme doctrinare metamorfozează liberalismul
într-o doctrină structurată în jurul unor valori conservatoare, care încearcă să reactualizeze primele
fundamenteleale părinţilor liberalismului.Reunirea acestor principii cu valori de sorginte tradiţională
(familia, biserica)a fundamentat conservatorismul contemporan, un amestec eclectic de liberalism politic şi
economic cu un conservatorism în spaţiul vieţii sociale şi al relaţiilor umane. Începând cu a doua jumătate a
secolului XIX, liberalismul se divide: liberalismul neoclasic şi liberalismul bunăstării. Liberalismul
neoclasic face apologia statului minimal şi îşi exprima încrederea în libertăţile individuale ca surse ale
dezvoltării şi progresului. „Liberalii bunăstării cred în valoarea libertăţii individuale, dar consideră că statul
nu este numai un rău necesar, ci, dimpotrivă, condus în mod adecvat, guvernământul poate fi forţa pozitivă
care să promoveze libertatea individuală, asigurându-se că toată lumea se bucură de şanse egale în viaţă” 58.
Astfel liberalismul bunăstării îşi exprima interesul pentru promovarea de politici publice prin care statul să
se implice in reţeaua educaţională şi de sănătate a societăţii, cu scopul de a asigura standarde egale pentru
populaţie. Liberalismul bunăstării promova un reformism social. Acest curent al ideologiei liberale avea să
devină un curent dominant după al Doilea Război Mondial. Sloganul lor era „statul bunăstării”. Astăzi
liberalismul este divizat, chiar dacă valorile fundamentale sunt împărtăşite de fiecare curent. De asemenea,
el pare revigorat în unele regiuni ale lumii şi în pierdere de viteză în altele'9
Teme de reflecţie:
Ce relaţie există între libertatea pozitivă şi cea negativă? Care este raportul dintre liberalism şi democraţie?
Care sunt perspectivele liberalismului în faţa crizei economico-financiare şi bugetare a statelor dezvoltate?
Bibliografie
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Edil Nemira, Bucureşti, 1998.
John Grav, Cele două feţe ale liberalismului. Polirom, Iaşi, 2002.
Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Şt.Zeletin, Neoliberalismul, Edit. Scripta, Bucureşti, 1992

ÎNTREBĂRI:
Ce este libertatea individului? Ce este libertatea negativă şi libertatea pozitivă? Ce este statul minimal? Ce
este liberalismul bunăstării?

Modulul III. Socialismul

Obiective:

După parcurgerea modulului studenţii trebuie:

♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiei socialiste;
♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiei comuniste;
♦ să facă diferenţa între ideologia social- democrată şi ideologia comunistă;

III. l. Socialismul utopic. Primii socialişti nu au făcut decât să gândească un model social fără sărăcie.
Ideile lor au fost însă mai mult vehiculate în medii sociale restrânse, iar soluţiile au rămas la nivelul unui
proiect nedefinitivat, a cărui generalitate îl făcea puţin probabil. Primii socialişti au fost mai degrabă
moraliştii unei epoci în care discrepanţele se expuneau şi în care idealul liberal se autolimita. Pentru ei
oamenii nu mai erau liberi să acţioneze întrucât societatea îi punea în situaţii discriminatorii care îi
dezavantajau. Pentru a fi liberi ei trebuiau mai întâi să fie egali, să trăiască într-o stare de societate care să
elimine posibilitatea mizeriei.
24
 Premise socio-politice. Secolul al XlX-lea a evidenţiat două direcţii contradictorii în modernizarea
Occidentului. Pe de o parte ascensiunea economiei urbane şi trecerea la industrialism, iar, pe de altă parte,
efectele sociale ale noii economii capitaliste. Revoluţia industrială, inaugurată de maşina cu abur, avea să
consolideze economia de piaţă mobilizată de profit. De asemenea, în plan social s-au conturat cele două
clase sociale proprii capitalismului, burghezia şi proletariatul. Rând pe rând, industria textilă, căile ferate,
siderurgia, mineritul, metalurgia etc. au fost locomotivele dezvoltării industriale. Cifrele statistice vorbesc de
la sine despre amploarea fără precedent a dinamicii economice. Astfel, între 1840-1870 producţia „de
cărbune şi fontă a crescut de 5 ori, iar pentru prima oară s-a fabricat oţel în cantităţi masive 65, în timp ce la
sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de al XX-lea „industriile bazate pe chimie, electricitate şi motorul
cu combustie începeau să joace un rol major în ţările în plină dezvoltare economică...”. Toate aceste evoluţii
tehnologice aveau să producă şi modificări importante ale standardului de viaţă pentru majoritatea
membrilor societăţii. Se puneau astfel bazele economice a ceea ce mai târziu, în a doua jumătate a secolului
XX, se va numi societatea consumului de masă, care „începe să exercite o influenţă decisivă asupra
industriilor producătoare de bunuri de consum. Pe termen lung, această mutaţie se va releva mai importantă
decât creşterea notabilă a consumului printre bogaţi şi clasele înstărite, a căror nevoi rămâneau mai mult sau
mai puţin stabile. Modelul Ford T şi nu Rolls-Royce a revoluţionat industria automobilului. Simultan
revoluţia tehnică şi imperialismul au permis crearea şi fabricarea pentru piaţa de masă a unor noi game de
produse şi servicii, de la maşina de bucătărie cu gaz... la bicicletă şi 26cinematograf.
Schimbarea modului de viaţă pe care l-a generat revoluţia industrială avea să însemne atât condiţii mai
bune, specifice civilizaţiei industriale, cât şi pauperizare, delicvenţă, precaritate, mizerie socială. De la
început capitalismul produce bogăţie dar şi sărăcie. Aceasta din urmă avea să fie un fenomen social vizibil
întrucât se concentra în oraşe, unde densitatea socială amplifică orice fenomen, îi accentuează tragismul şi
caracterul său neuman. Sărăcia socială pe care a creat-o economia de piaţă capitalistă din primele momente,
trebuie analizată în sine, ca fenomen propriu modernizării secolului XIX.
Fr. Hayek observa în legătură cu această realitate duală a capitalismului, că „ceea ce de veacuri păruse o
situaţie naturală şi inevitabilă sau chiar o îmbunătăţire faţă de trecut, a ajuns să fie privit drept ceva
incompatibil cu posibilităţile pe care noua eră părea să le ofere. Suferinţa economică devenea mai bătătoare
la ochi şi, în acelaşi timp, părea mai puţin justificată, pentru că avuţia generală creştea mai rapid ca
niciodată. Ceea ce, fireşte, nu dovedea că oamenii a căror soartă începuse să stârnească indignare şi tulburare
o duceau mai rău decât părinţii şi bunicii lor. în vreme ce avem toate dovezile că exista o mare mizerie, nu
există nici una că această mizerie era mai mare sau tot atât de mare ca cea de mai înainte27.
Există diverse statistici din epoca revoluţiei industriale, despre condiţiile de muncă, studii de medicină
socială care, cu toate precauţiile, probează existenţa muncii copiilor în fabrici, absenţa condiţiilor igienice

SH dHQ
din unele cartiere muncitoreşti, vagabondajul ca fenomen social generat de eliberarea forţei de muncă din
agricultură şi încercarea de a obţine un loc de muncă în industrie etc. În acelaşi timp producţia industrială a
dus la concentrarea muncitorilor în spaţii de producţie şi de locuire, facilitând astfel apropierea,
comunicarea, solidarizarea în jurul problemelor comune. Oraşul a pus faţă în faţă bogăţia cu mizeria unor
grupuri sociale. Ceea ce astăzi denumim precaritate, a fost impulsul venit din realitatea societăţii capitaliste
care a mobilizat conștiința oamenilor înspre aflarea unor soluţii prin care societatea să se vindece pe sine.
A doua jumătate a secolului al XlX-lea oferă date statistice despre organizarea socială şi politică a clasei
muncitoare occidentale. Astfel, „în Franţa, de exemplu, numărul muncitorilor membri de sindicat a trecut de
la 420 000 în 1885, la mai mult de un milion în 1913, iar în parlament în 1914 existau 87 deputați socialişti,
faţă de 50 în 1893. În Germania, sindicatele de inspiraţie social-democrată totalizau mai puţin de o jumătate
de milion de membri în 1898, pentru ca numărul acestora să ajungă la 2 574 000 în 1913. În 1877 social-
democraţia germană obţinuse în alegeri 500 000 de voturi. După abolirea legilor de excepţie, mai mult de
două milioane de voturi permiteau social-democraţilor să trimită în Reichstag 56 deputaţi. În 1912 fracţiunea
social-democrată din Reichstag număra 112 deputaţi. Efectivele sindicatelor engleze ajung la 1,5 milioane
de membri în 1893 şi la mai mult de 4 milioane în 1913, iar numărul deputaţilor în Camera Comunelor
creşte de la 2 în 1900 la 42 în 1910”27.
26 Erich Hobsbawm, L ’Ere du capital, Fayard, Paris, 1978, p. 67.
27" Kostas Papaioanu, Les marxistes, L’Essentiel, Paris, 1965, p. 254, în Social-democraţia europeană în secolul XX,
25
 Primii socialişti ai modernizării au formulat câteva principii, fără însă a le stabili şi condiţiile de
realizare. De aceea ei au fost ulterior numiţi socialişti utopici. Proiectul lor pornea de la un fundament real,
fără însă a avea şi o finalitate istoric posibilă.
Principii ale socialismului utopic. Termenul de socialism apare, aproape simultan, în Franţa şi Anglia
între 1830-1840. Pentru francezul Pierre Leroux socialismul însemna opus individualismului, în timp ce
englezul Robert Owen l-a identificat cu sistemul de asociere cooperatist.
Obligativitatea muncii. Socialiştii utopici au observat că munca este sursa bogăţiei şi au postulat
necesitatea obligativităţii muncii.
Raţiunea reprezintă motorul societăţii viitoare. Ea este mobilizată pentru a afla căile dispariţiei
decalajului dintre săraci şi bogaţi. Socialiştii utopici, asemenea liberalilor, aveau o mare încredere în
capacitatea rațiuni de a ordona realitatea socială în conformitate cu anumite principii raţionale. De aceea,
mulţi dintre primii socialişti au fost susţinători ai pedagogiei şi educaţiei precum şi ai ştiinţei, ca instrumente
ale realizării unei societăţii a egalităţii.
Fericirea omului este condiţionată social, schimbarea sau reformarea economiei generează premisa
pentru eliberarea individului. Socialismul premarxist caracteriza raportul individ-societate prin rolul
determinant al socialului. Individul este o fiinţă socială, iar aspiraţiile lui spre bunăstare, fericire sau libertate
sunt realizabile numai în funcţie de şansele pe care le oferă sistemul social.
Revoluţia politică ca instrument pentru a pune bazele socialismului, o societate a egalităţii între clase
(burghezie şi proletariat).
Socialismul a cristalizat două categorii de mesaj: cel despre schimbarea economiei şi cel politic referitor
la putere. Prima orientare, mai vizibilă, a fost animată de personalităţi mai puternice (R. Owen, Saint Simon,
PJ Proudhon) Cea de a doua s-a conturat mai cu seamă în Franţa şi a discutat efectele Revoluţiei franceze (E
Cabet, Louis Blanc, LA Blanqui). Perspectiva politică susţinea necesitatea schimbării sociale prin revoluţie,
prin restructurarea regimului politic. Ei vorbeau despre revoluţie, despre dispariţia exploatării, egalitatea
între cetăţeni, fără a releva însă ce structuri economice pot duce la astfel de reamenajări sociale şi politice.
Mulţi dintre revoluţionarii secolului al XlX-lea erau anticlericali, Biserica fiind instituţia cea mai
dispreţuită a vechiului regim. De aceea, stindardul Revoluţiei franceze, „libertate, egalitate, fraternitate” a
fost dublat cu formula „libertate, laicitate, instrucţie”.
Orientarea reformelor în economie este ilustrată în Anglia, prin Robert Owen (1771-1858). El a
relaţionat munca şi raţiunea ca fiind cele două principii ale asocierii pentru socialism. Viziunea lui îmbina
filantropia cu mesianismul social. El a considerat că „munca este măsura valorii” şi drept urmare a
preconizat bonurile şi Banca de schimb, ca premise a schimburilor de echivalente. Socialismul lui Owen, ca
şi a altor socialişti în epocă (Proudhon), a fost un socialism limitat la sfera schimbului. Pentru Owen viitorul

SU ^ dtfO
îl reprezenta comunitatea agrară în care dispare proprietatea privată. El a susţinut de asemenea, filantropia
burgheziei ca pe o modalitate de a ameliora condiţiile de muncă şi viaţă ale muncitorilor. Idealismul său cu
valenţe socializante s-a fundamentat pe 2 idei:”
l. Ideea, utopică pe care o vom regăsi şi la socialiştii francezi cu precădere la Fourier, că societatea poate
fi reformată pornind de la o comunitate exemplară:
2. Ideea că reforma socială ar fi independentă de acţiunea politică şi de câştigarea puterii1'69.
în Franţa, Saint-Simon, Charles Fourier şi Pierre-Joseph Proudhon sunt cei mai importanţi socialiști utopici.
Saint-Simon ( 1760-1825) considera că soarta omenirii este în mâinile „producătorilor”. Prin urmare, o
societate mai bună ar trebui să fie o societate a producătorilor. „Clasa industriaşilor” era una foarte largă,
cuprinzând practic toate grupurile sociale utile dezvoltării: muncitori, intelectuali (cu accent pe specialiştii în
ştiinţele exacte), antreprenori, bancheri. El a formulat o reţetă de inginerie socială care ar fi putut duce la
abolirea relelor capitalismului. „Franţa s-ar putea lipsi, după Saint-Simon, fără a suferi vreo pierdere, de
familia regală, miniştrii, funcţionarii de rang superior, înalţii ierarhi ai clerului, judecătorii şi primii 10 000
de proprietari funciari cei mai bogaţi şi care nu îşi lucrează pământul, în total 30 000 de persoane situate în
vârful ierarhiei statului; în schimb ar fi o catastrofa naţională dacă Franţa ar pierde pe «primii 3000 de
savanţi, artişti şi meşteşugari». Între aceşti 3000 de oameni regăsim 600 de fermieri, 200 comercianţi, 200
intelectuali, 250 scriitori sau artişti, 250-300 reprezentanţi ai profesiunilor liberale” restul fiind alcătuit din
studiu introductiv de N.Frigioiu, Edit.ITS, Bucureşti, 1998.
26
persoane ocupate în industrie, meșteșugari şi bancheri. Categoria celor de care Franţa se poate lipsi alcătuia
„clasa parazitară1’, întrucât ea nu ar avea un rol activ în producerea de bunuri.
Charles Fourier (1772-1837) impresionat de aspectele neumane ale muncii industriale, a pledat pentru
comunităţi în care munca industriala să se armonizeze cu cea agricolă, pe care o considera mai aproape de
specificul omului. Dincolo de această înclinaţie spre o civilizaţie rurală, care reprezintă mai degrabă o
pledoarie cu tente paseiste, Fourier se remarcă prin opţiunea pentru o societate bazată pe muncă ca valoare
predominantă şi pe egalitate. El propunea ca în falanster oamenii să îşi schimbe în permanenţă rolurile, ca
expresie a raporturilor de egalitate dintre ei.
Pierre-Joseph Proudhon (1809-1965) a fost gânditorul social cel mai influent în epocă pentru că a fost
şi militant în mişcarea socialistă. Încrezător în ştiinţă ca instrument al schimbării sociale, el a redus politica
la gestionarea cu sprijinul raţiunii a economiei, domeniul de altfel primordial al realităţii sociale. „Astăzi
politica înseamnă economie politică”, spunea el. „Democraţia este un cuvânt fictiv care semnifică dragostea
faţă de popor, faţă de copii, dar nu guvernarea poporului”. Democraţia este „demopedie”, adică educarea
poporului, avea să noteze Proudhon în una din lucrările sale.
De altfel neîncrederea sa în instituţiile politice avea să se finalizeze prin critica acerbă asupra statului, a
centralismului şi birocraţiei, împotriva oricărei autorităţi. El avea să fie unul dintre părinţii mişcărilor
anarhiste, pentru care autoritatea, dar mai ales statul reprezintă un rău de care trebuie să ne lipsim.
Autoritatea trebuia înlocuită cu înţelegerile liber asumate dintre muncitori. „Proudhon se opune la orice
autoritate, cea a Bisericii precum şi aceea a statului. Spre deosebire de Saint-Simon, viziunea lui Proudhon
este antireligioasă, iar una dintre cauzele pentru care, în 1846, s-a despărţit de Marx, a fost tocmai faptul că a
considerat marxismul o religie intolerantă. «...Să nu devenim liderii unei noi intoleranţe, să nu ne
considerăm apostolii unei noi religii, chiar dacă această nouă religie este religia logicii, religia raţiunii»
(Scrisoare datată 17 mai 1846)”
Proudhon s-a dedicat principiilor de egalitate şi solidaritate socială. Cel de al doilea principiu îl vedea
realizabil, asemenea altor socialişti în epocă, prin ideea mutualismului, a „serviciului contra serviciu, valoare
contra valoare, securitate contra securitate, proprietate contra proprietate etc.”, cu alte cuvinte încredere şi
sprijin reciproc între cetăţeni. Această perspectivă principială a întrajutorării o vedea realizabilă practic prin
băncile populare.
Libertatea individului era înţeleasă ca o rezultantă a unor situaţii economice şi sociale bine determinate.
Individul este o fiinţă socială, care trăieşte într-un ansamblu de relaţii şi raporturi sociale şi interumane.
Această întrepătrundere de relaţii comunicaţionale, de diverse ranguri şi semnificaţii, delimitează matricea
libertăţii individuale, o potenţează sau o restrânge. Ideea lui Proudhon era: cu cât sistemul relaţiilor sociale
favorizează egalitatea condiţiilor, cu atât oamenii vor fi mai liberi. „«Egalitatea condiţiilor este principiul

SH dHQ
societăţilor, solidaritatea universală este confirmarea acestei legi» scrie încă din prima lucrare consacrată
proprietăţii. El nu vrea să sacrifice libertatea în favoarea egalităţii, dar nici să sacrifice egalitatea pentru
libertate... Consideră că sensul deplin al sloganului Revoluţiei înseamnă echilibrul dintre libertate şi egalitate
prin intermediul solidarităţii...«Din perspectiva socialului, libertatea şi solidaritatea sunt termeni identici:
libertatea celuilalt nu reprezintă o limită pentru libertatea individului ci un auxiliar: omul care are cele mai
multe relaţii cu ceilalţi este omul cel mai liber»”.
Astfel, el considera solidarizarea o premisă a libertăţii fiecăruia. Libertatea se împărtăşeşte, este la
îndemâna fiecăruia sau nu este posibilă. Pentru aceasta este nevoie de fraternitate, de recunoaşterea celuilalt,
de interacţiune, de reacţie socială pentru individualizarea libertăţii. Rezonanţa ideilor proudhoniene este
ilustrată şi prin consacrarea în vocabularul ideologic şi doctrinar a unora dintre expresiile sale deosebit de
clarificatoare asupra mesajului şi având un important potenţial militant: „Proprietatea este un furt” sau
„Dumnezeu este răul”.
III.2. Socialismul la Karl Marx. Pentru K. Marx (1818- 1883), ideologia s-a născut dintr-un proces
complex de reflectare a problematicii epocii printr-o teorie ce a reuşit să economia, sociologia, ştiinţa
politică. El a ajuns a formula principii ideologice după ce sau simultan cu explicarea rolului actorilor sociali
şi politici ai capitalismului industrial. Contemporan cu revoluţia industrială, crizele economice de
supraproducţie sau revoluţiile burgheze (1879,1848), a războiului franco-prusac şi a Comunei din Paris
(1871), socialismul lui Marx a fost un răspuns la contradicţiile unui capitalism în plină afirmare.
27
 Iată principiile care au articulat ideologia propusă de Marx pentru mobilizarea clasei muncitoare. 28
Individul este o fiinţă socială, iar condiţia umană este rezultanta fizionomiei societăţii. Viaţa
oamenilor este una socială, puternic influenţată de structurile, instituţiile şi relaţiile sociale. însăşi orizontul
aspiraţiilor umane este determinat de societate şi de oportunităţile acesteia. Fiecare proiect individual prin
care omul îşi propune mai binele este, în acelaşi timp, un proiect social. Oamenii urmăresc scopuri
personale, dar şi sociale, ei acţionează individual sau în grup. Întotdeauna însă, chiar dacă finalitatea este
personală sau socială, reacţiile umane sunt dependente social. „Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o
făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei,
împrejurări date şi moştenite din trecut” 29 30.
Libertatea omului, alături de celelalte trăsături care îi definesc continua căutare a fericirii, a binelui,
este posibilă numai în context social. Ea implică libertatea celorlalţi şi totodată libertatea existenţei sociale.
Pentru Marx, un om nu poate aspira sau nu poate fi cu adevărat liber decât împreună sau prin raportare la
ceilalţi. Există nivele ale libertăţii care diferenţiază indivizii, iar aceste grade de libertate sunt în funcţie de
dezvoltarea societăţii şi de poziţia socială a individului. Numai când societatea reală va permite oamenilor să
trăiască individualul şi socialul (privatul şi publicul) ca stări complementare, interdependente şi convergente,
atunci ei vor fi cu adevărat liberi. Cu alte cuvinte libertatea reală a individului necesită ştergerea opoziţiei
dintre individ şi societate. „Libertatea este dreptul de a face şi de a te îndeletnici cu tot ce nu dăunează altuia.
Limitele în care se poate mişca fiecare fără a aduce prejudicii altuia sunt stabilite prin lege, aşa cum limita
dintre două terenuri e indicată prin pari. Este vorba de libertatea omului ca monadă izolată, închisă în sine
însuşi... Abia când omul individual real va absorbi pe cetăţeanul abstract şi când, ca om individual, în viaţa
lui empirică, în munca lui individuală, în relaţiile lui individuale va deveni o fiinţă generică, abia când omul
îşi va cunoaşte şi-şi va organiza «ses forces propres» (forţele lui proprii, n.m.) ca forţe sociale şi deci nu va
mai separa de sine forţa socială sub forma puterii politice, abia atunci se va săvârşi emanciparea umană” 30.
Abia când societatea nu va mai fi o realitate străină, o realitate care se opune persoanei, când societatea va fi
prietenoasă cu oamenii vom putea vorbi de premise pentru libertatea individului.
Libertatea omului rămâne scopul ultim al ideologiei socialiste, întrucât recunoaşte că: „Libertatea este
într-o asemenea măsură esenţa omului, încât până şi adversarii ei o împlinesc prin aceea că luptă împotriva
înfăptuirii ei, prin faptul că doresc să-şi însuşească drept cea mai preţioasă podoabă ceea ce au respins ca
podoabă a naturii umane. Nici un om nu combate libertatea, el combate, cel mult, libertatea celorlalţi” 6.
În acelaşi timp, principiul libertăţii nu este o abstracţie. El recunoaşte istoricitatea eliberării umanului,
împlinirile posibile într-o epocă sau alta. A vorbi despre libertate din perspectivă ideologică înseamnă a
identifica ce este, cât este permis, ce se poate face pentru a spori spaţiul libertăţii. Din această perspectivi,

SH dHQ
Marx recunoaşte că societatea burgheză a reuşit parcurgerea unui important pas înspre libertatea individului.
Separarea politicului de religie, a statului de societatea civilă, a publicului de privat reprezintă ipostaze ale
procesului de emancipare. Libertatea politică, rezultată din separarea şi autonomizarea politicului de
societate, individul ca cetăţean reprezintă progresul pe scala libertăţii pe care îl favorizează modernitatea.
„Emanciparea politică reprezintă, fără îndoială, un mare progres; ea nu este, ce-i drept, ultima formă a
emancipării umane în general, dar este ultima formă a emancipării umane în cadrul orânduirii de până acum
a lumii... Scindarea omului în om public şi în om privat, dislocarea religiei şi deplasarea ei din stat în
societatea civilă, nu este o treaptă oarecare a emancipării politice, ci de desăvârşirea ei; emanciparea politică,
prin urmare, nici nu suprimă și nici nu tinde să suprime adevărata religiozitate a omului”7'.
Socialismul lui Marx nu este unul antireligios ci unul al laicităţii. Filosoful militant nu cerea distrugerea
bisericii. El susţinea ideea separării statului de biserică, a religiei de politic, autonomizarea diverselor funcţii
importante ale societăţii, cum ar fi politica şi religia. Această delimitare pe care societatea modernă o
realizează printre mecanismele şi structurile sale prioritare de reproducere, este, din perspectiva istoriei, o
eliberare şi o simplificare a realului prin aceea că oferă fiecărei componente, instituţii sau acţiuni sociale

28 Idem., p. 570.
29 Karl Marx în 1234 de fragmente, (alese şi adnotate de I.Ianoşi), editura
30Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti. 2004, p. 167.
28
şansa de a se particulariza, de a se defini, de a-şi contura menirea în complexitatea existenţei sociale.
Separarea spaţiului public de cel privat este primul semn al societăţii moderne înspre eliberare.
Astfel se conturează ţinta principală a ideologiei socialiste, rezultată din critica societăţii burgheze. Încă
din 1843, Marx afirma că „sarcina noastră (a socialiştilor, nn) constă în a demasca lumea veche şi a construi
în mod pozitiv lumea nouă. Cu cât evenimentele vor lăsa mai mult timp omenirii care gândeşte să înţeleagă
ce se petrece în jurul ei, iar omenirii care suferă să-şi strângă rândurile, cu atât mai desăvârşit va fi - atunci
când va vedea lumina zilei - rodul pe care-1 poartă în pântece prezentul”8.
Prin urmare, oamenii îşi fac istoria. Realitatea socială, condiţiile de viaţă sunt rezultatul relaţiilor şi
acţiunilor oamenilor, viaţa este pământeană şi nu transcendentală sau spirituală. Lumea în care trăim este
imperfectă, ea generează mizerie, sărăcie. Aceste aspecte neumane ale societăţii se nasc din însăşi
funcţionarea societăţii, ele nu sunt induse din afară.
În societatea modernă, cauza fundamentală a sărăciei este proprietatea privată în sistem capitalist.
„Prima critică a proprietăţii private porneşte, fireşte, de la faptul în care esenţa plină de contradicţii a cestei
proprietăţi private se manifestă în forma cea mai palpabilă, cea mai flagrantă şi de-a dreptul revoltătoare
pentru sentimentul omului: de la faptul sărăciei, al mizeriei”. Burghezie şi proletariat, bogăţie şi sărăcie sunt
cele două realităţi pereche implicate în reproducerea capitalului. Burghezia şi proletariatul reprezintă cuplul
de forţă care pune în mişcare economia, bogăţia şi sărăcia reprezintă cuplul antitetic care rezultă din
funcţionarea economiei capitaliste. Aceste două clase sunt cele care vor monopoliza spaţiul politic al
capitalismului. În timp ce burghezia urmăreşte permanentizarea puterii în stat, proletariatul vrea să
cucerească puterea pentru a provoca schimbări radicale care să îl elibereze de dominaţie, sărăcie etc.
Economia burgheză nu produce însă numai exploatare sau dependenţă economică a celor lipsiţi de
proprietate şi care se constituie în clasa salarială. Ea produce de asemenea, alienare, înstrăinarea omului de
propria sa viaţă. Indiferent de faptul dacă se află în spaţiul privat sau cel public individul se simte străin de
mediul în care se află. El găseşte cu greu mijloace şi resurse pentru propriile interese şi nevoi, de cele mai
multe ori viaţa sa este una impusă, în care alegerile sunt limitate. Alienarea este atât concretă, materială, cât
şi spirituală. Regăsirea de sine este una amânată, imaginară, amăgitoare.
Istoria este istoria luptei dintre clase. Această idee din Manifestul Comunist (1848), reprezintă una
dintre valorile cheie ale socialismului. Argumentul care o fundamentează este acela că viaţa oamenilor este
creată de ei înşişi, iar structurile existenţiale, pe care ei le pun în mişcare şi care totodată îi domină, sunt
imperfecte. Pentru ca cei defavorizaţi de viaţă să aibă o şansă ei trebuie să oblige societatea la aplicarea altor
reguli, norme, la construcţia altor instituţii. Lupta dintre clase nu este o permanentă confruntare violentă
între adversari înverşunaţi, ea are diverse modalităţi de exprimare. Confruntarea poate fi spontană sau
organizată, economică sau politică, mobilizată de nevoi sau interese parţiale sau globale, economice sau
politice. Capitalismul, considera Marx, are marele avantaj că reduce marile probleme ale societăţii la
problemele dintre două mari clase sociale, burghezia şi proletariatul. Diferenţele mari dintre condiţiile
existenţiale ale acestor clase sunt deosebit de transparente şi astfel, ajung să focalizeze scena politică şi
socială a societății moderne. Celelalte relaţii sociale, destinul altor grupuri sociale se subordonează sau sunt
influenţate de dinamica acestei relaţii multidimensionale dintre burghezie şi proletariat, desfăşurată pe toate
nivele existenţei societăţii capitaliste.
Clasa muncitoare este actorul politic al schimbării sistemului social. „Epoca burgheziei se deosebește
însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai
mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase opuse una alteia, burghezia şi proletariatul...Armele cu
care burghezia a doborât feudalismul se întorc astăzi împotriva burgheziei însăşi. Dar burghezia nu a făurit
numai armele care-i aduc moartea, ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme - muncitorii moderni,
proletarii... Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit, ei au de nimicit tot ceea ce până acum ocrotea şi asigura
proprietatea privată. Toate mişcările de până acum au fost mişcări ale unor minorităţi sau în interesul unor
minorităţi. Mişcarea proletară este mişcarea independentă a majorităţi, în interesul majorităţi. Proletarii nu
au de pierdut în această luptă decât lanţurile și au o lume de câştigat”31.

31Idem., p. 138, 141, 142, 145.

29
 Alianţele politice şi lupta de clasă. La jumătatea secolului XIX, comuniştii erau un grup politic
minoritar alături de alte partide ale muncitorilor. Influenţa lor doctrinară şi politică avea să se amplifice în
urma celor două conflagraţii mondiale ale secolului XX. În asemenea condiţii, scena politică era departe de a
fi fost una bipolară, pe care să se confrunte un partid de dreapta şi comuniştii. De asemenea, orice prezenţă
politică pentru a se impune trebuie să aibă identitate, să aibă sprijin social şi să reuşească să crească. Într-o
societate fracţionată politic, evoluţia unui partid depinde de capacitatea acestuia de a stabili alianţe.
Comuniştii sunt deschişi unor legături diversificate pentru comunicare şi colaborare politică. Ei refuzau
sectarismul fiind conştienţi de riscurile unei strategii puternic individualizate şi care s-ar fundamenta numai
din ideea necesităţii şi iminenţei revoluţiei şi a comunismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels
indicau că poziţia politică este una flexibilă, alianţele comuniştilor erau în funcţie de situaţiile concrete ale
vieţii politice, sprijinind mişcările progresiste.
„Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei
reprezintă totodată, în mişcarea prezentă, viitorul mişcării. Comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare
revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente... în toate aceste mişcări ei pun pe primul plan,
ca problemă fundamentală a mişcării, problema proprietăţii, indiferent de forma mai mult sau mai puţin
dezvoltată pe care ar fi îmbrăcat-o... în sfârşit, comuniştii lucrează pretutindeni pentru unirea şi înţelegerea
partidelor democrate din toate ţările”31.
Statul reprezenta cu precădere autoritatea politică a clasei sociale cea mai puternică. Pe lângă rolul de a
apăra comunitatea de presiuni externe, statul avea, mai cu seamă, atributul de a asigura stabilitatea socială,
de a echilibra raportul de forţe în favoarea clasei dominante, de a menţine status quo-ul rezultat din tipologia
proprietăţii private.
Ideologia socialistă a accentuat mai cu seamă aspectul calitativ al exercitării puterii: cine exercită
puterea, în favoarea cui, cu ce mijloace. Iată câteva concluzii despre putere, care vor alimenta mesajul
ideologic al socialiştilor timp de decenii:
a) în cele mai multe dintre cazuri, consacră supremaţia politică a clasei economic dominante în
societate,
b) în tranziţie, când raporturile dintre clase nu sunt stabilizate, statul îşi accentuează rolul de pacificator
între clase, pentru a nu favoriza posibile reacţii conflictuale între actori politici vechi şi noi, ipostază în care
el apare ca instituţie mai pregnant autonomă,
c) întotdeauna statul apără ordinea internă a societăţii, iar prin aceasta garantează reproducerea
principalelor instituţii ale societăţii, exercitând funcţia de mediator al antagonismelor dintre clase şi de
păstrare a integralităţii societăţii.

SO ^ dim
SH1 dHQ
4* ROU

Principiul democraţiei, ca regimul politic cel mai convenabil, nu a fost străin socialismului prevăzut de
Marx. Democraţia se asocia cu republica. Engels afirma că republica democratică este „cea mai înaltă formă
de stat, care în condiţiile noastre sociale moderne devine tot mai mult o necesitate inevitabilă şi care este
singura formă de stat în cadrul căreia se poate duce până la capăt lupta hotărâtoare dintre proletariat şi
burghezie”32.
Cucerirea puterii politice este sinonimă cu ajungerea clasei muncitoare la conducerea politică a statului
democratic. „Primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă
stăpânitoare, este cucerirea democraţiei.
Opţiunea democrată transpare şi în alt text scris de Engels, din care aflăm câteva argumente în favoarea
democraţiei de a fi sistemul politic cel mai eficace pentru acţiunea politică a proletariatului: a) votul
universal este un indicator al impactului pe care partidul îl are asupra electoratului, b) o dată stabilită poziţia
reală pe eşichier a partidelor, fiecare actor politic îşi elaborează o strategie comunicațională faţă de ceilalţi,
c) campania electorală este un prilej pentru propagandă politică, pentru a atrage electorat, pentru a
conştientiza clasa muncitoare, d) campania electorală forţează partidele politice să se dezvolte la nivel
naţional. Scris la sfârşitul secolului al XlX-lea (Introducere în 1895 la K. Marx, Luptele de clasă în Franţa
1848-1850) textul enghelsian este o pledoarie pentru utilizarea practicilor democratice de către partidele
socialiste, în condiţiile în care înfrângerea revoluţiilor din 1848 precum şi a Comunei din Paris (1871) au
demonstrat eşecul strategiei conflictului deschis, violent dintre civili (revoluţionarii) şi armată. În aceste
30
condiţii afirmaţia de mai sus că democraţia este un sistem politic inevitabil şi de dorit de către proletariat,
mai mult, un regim politic necesar al societăţii moderne, nu este o simplă frază, ci reprezintă o judecată
asupra instituţiilor politice ale societăţii capitaliste.
Marx sublinia că puterea democratică înseamnă, măcar în teorie, puterea poporului, a celor mulţi, a
majorităţii. Este prima organizare a statului care astfel îndepărtează arbitrariul din politică, instaurând
domnia legii ca expresie a voinţei populare. „în democraţie nu omul există de dragul legii, ci legea există de
dragul omului; legea exprimă o existenţă umană, în timp ce în celelalte forme de orânduire de stat omul este
existenţa legii... în democraţie, orânduirea de stat, legea, statul însuşi, în măsura în care el reprezintă
orânduirea politică, nu constituie decât o autodeterminare a poporului, un conţinut determinat al acestuia" 64.
Socialismul marxist insista asupra caracterului dictatorial al puterii statului, rolul său de a promova şi de a
impune interesele unui anumit grup social, al burgheziei.

Revoluţia politică este acţiunea politică pentru schimbarea radicală a sistemului de putere. Ea
reprezintă o componentă a revoluţiei sociale, cea care transformă realitatea socială în ansamblul ei. Prin
revoluţia politică se înlocuieşte clasa socială aflată la putere. O revoluţie nu se opreşte la schimbarea
sistemului politic sau a clasei dominante, ci redimensionează puterea care astfel devine motorul schimbării
întregului sistem societal. În cele din urmă se vor transforma condiţii de viaţă, unii actori sociali şi politici
dispar, alţii noi se afirmă ca actori principali. Revoluţia este distructivă şi constructivă în acelaşi timp. Orice
proces revoluţionar are cel puţin două clase sociale care îşi dispută puterea politică: cei care nu vor să
abandoneze şi clasa care vrea să fie reprezentată la putere. Cei care ţintesc revoluţia trebuie „să provoace în
propriile rânduri şi în rândurile maselor un moment de entuziasm, un moment în care ea fraternizează şi se
contopeşte cu întreaga societate, se identifică cu ea şi este simţită şi recunoscută ca reprezentantul ei general
un moment în care pretenţiile şi drepturile ei sunt într-adevăr drepturile şi retenţiile societăţii însăşi, un
moment în care ea este cu adevărat capul şi inima societăţii... Pentru cucerirea acestei poziţii de eliberator şi
pentru a ajunge astfel la folosirea politică a tuturor sferelor societăţii în interesul sferei proprii, nu sunt de
ajuns numai energia revoluţionară şi sentimentul spiritual al încrederii în sine... Pentru ca o clasă să fie par
excellence clasa eliberatoare, trebuie, invers, ca o altă clasă să fie în mod vădit clasa înrobitoare”23.
Prin revoluţia comunistă proletariatul îndepărtează reprezentanţii burgheziei de la conducerea statului şi,
prin partidul comunist, preiau comanda instituţiilor statului. Proletariatul organizat politic este forţa
revoluţionară anticapitalistă.
Revoluţia politică este doar începutul, ea se continuă prin transformarea instituţiilor de putere şi a celor
economice, prin negarea proprietăţii private în economie cu cea socială. „Orice revoluţie desfiinţează vechea
societate, şi din acest punct de vedere este socială. Orice revoluţie răstoarnă vechea putere, şi din acest
punct de vedere este politică, pare a fi algoritmul suprem al luptei de clasă.
Legitimitatea revoluţiei, îndreptăţirea de a milita şi de a acţiona pentru câştigarea puterii în vederea
distrugerii tuturor mecanismelor şi instituţiilor care asigură funcţionarea statului, se află în însăşi specificul
contradicţiilor societăţii burgheze. Acumularea disfuncţionalităţilor, nesoluţionarea crizelor conduc la un
moment dat la decredibilizarea puterii. Vechile practici sau legi se pot dovedi ineficiente, iar societatea se
află în pragul dezintegrării. Criza politică, exprimată prin pierderea autorităţii de către guvernanţi, nu este
suficientă, ea reprezintă numai ocazia pentru schimbare, înfăptuirea schimbării necesită existenţa unui partid
politic care să aibă forţa socială şi capacitatea politică (ideologie, program, elite politice) pentru a conduce
schimbarea radicală, pentru a inventa noi raporturi sociale. Revoluţia era gândită ca o acţiune politică rapidă,
violentă de cucerire a statului. Puterea politică o dată dobândită trebuia folosită pentru a înlocui reglementări
instituţionale, norme juridice, sisteme şi relaţii sociale
Revoluţia nu se poate produce oricând, oricum şi oriunde, în primul rând transformarea societăţii înspre
comunism devine posibilă numai în ţările cu economie dezvoltată în care există infrastructura şi condiţii
sociale adecvate pentru socializarea proprietăţii şi reorganizarea instituţiilor publice pe principiul egalităţii şi
libertăţii sociale. Declanşarea revoluţiei era condiţionată de o criză gravă în funcţionarea economiei, de
mcapacitatea acesteia de a-şi mai asigura ciclul reproductiv. Iar pentru ca posibilitatea să devină realitate
este nevoie de un proletariat organizat politic, conştient de interesele lui generale şi dispunând de capacitatea
de a mobiliza masele pentru a impune schimbarea raportului politic de forţe dintre burghezie şi proletariat.

31
 Comunismul era, în viziunea lui Marx, sistemul social ale cărui premise sau condiţii obiective apar în
capitalismul dezvoltat. De aceea, nu de puţine ori s-a sugerat că socialismul ar reprezenta un rezultat al
evoluţiei istoriei, o realitate socială şi umană care, mai devreme sau mai târziu, indiferent de voinţa
oamenilor, va prinde contur în spaţiile civilizaţiei capitaliste. Comunismul nu apare insă mecanic din
capitalism. El este precedat de o perioadă de tranziţie, socialismul, în care aspecte ale societăţii burgheze
coexistă cu cele care vor da identitate comunismului. între societatea capitalistă şi cea comunistă se află
perioada transformării revoluţionare a celei dintâi în cea de a doua. Acestei perioade îi corespunde şi o
perioadă de tranziţie politică., al cărei stat nu poate fi altul decât dictatura revoluţionară a proletariatului în
această primă perioadă, denumită ulterior socialism, statul este puterea clasei muncitoare în dauna
burgheziei. Termenul de dictatură aminteşte aici de perioada iacobină a revoluţiei franceze şi nu se referă
atât la o anume tipologie instituţională, cât la conţinutul puterii politice. Este vorba de faptul că puterea este
restrictivă, poate chiar opresivă la adresa burgheziei. Multe dintre aceste principii au fost pervertite prin
îngroşare, sub forţa arbitrară a dictaturii fără control, în perioada stalinistă
III.3. Bifurcaţia socialistă. începutul secolului XX a adus modificări majore în ideologia şi mişcarea
socialistă. Primul Război Mondial a produs în socialismul european rupturi „de ordin ideologic, politic şi
organizaţional. Ideologic, pentru că luptei proclamate împotriva războiului îi succede, în proporţie
majoritară, sprijinul acordat acestuia; politic, în măsura în care Internaţionala se dovedeşte a fi complet
inaptă de a propune o alternativă unei situaţii pe care mai mult o îndură decât o domină; organizațional, căci
în timpul celor patru ani de război, ea înregistrează o carenţă în funcţionarea, ..., ca organism internaţional7.
Cel mai afectat a fost sistemul instituţional internaţional. La finele conflagraţiei Primul Război Mondial
s-a produs decesul Internaţionalei a II a. Mişcarea socialistă nu îşi va 32 mai regăsi unitatea internațională.
Nici în cadrul statelor naţionale stânga nu va avea o traiectorie lină. După 1920 se produce scindarea stângii
naţionale şi internaţionale pe două direcţii principale: comunistă şi social-democrată. Rivalităţile şi orgoliile
politice aveau să aducă mari prejudicii politice şi ideologice socialismului pe tot parcursul secolului XX.
Revoluţia bolşevică din toamna anului 1917 a adâncit şi mai mult disensiunile politice, ideologice şi
strategice. Marea ruptură s-a produs ca urmare a poziţiei partidelor socialiste europene faţă de revoluţia
bolşevică. O bună parte dintre socialişti nu au recunoscut revoluţia datorită caracterului său dictatorial şi pe
considerentul că în Rusia nu erau întrunite condiţiile obiective, economice, pentru o transformare socialistă.
Adepţii bolşevismului şi al revoluţiei ruse aveau să se desprindă din partidele socialiste şi să se reorganizeze
în partide comuniste. Acestea vor forma Internaţionala Comunistă (Cominternul). Rolul său va creşte o dată
cu cel de al Doilea Război Mondial şi manifestarea ei ca o forţă antifascistă.
Ideologic, comunismul de tip bolşevic avea să însemne adaptarea socialismului lui Marx la condiţiile
capitalismului periferic. Lemn a susţinut revoluţia bolşevică, a coordonat-o şi totodată a definit şi noile teme

4* ROU
SH dHQ
doctrinare. Iată câteva dintre ele:
Revoluţia comunistă poate avea loc într-o singură ţară. Condiţiile schimbării radicale nu sunt prioritar
cele economice. Prin urmare revoluţia comunistă se poate declanşa şi în ţări capitaliste cu grad redus de
dezvoltare economică, dar unde instabilitatea politică şi socială este cea care face posibil procesul
revoluţionar. Criza politică de autoritate a ţarismului şi haosul militar de pe front au generato profundă stare
de nemulţumire în mase. Ea a fost folosită de bolşevici pentru a impune un ritm rapid al schimbării
raportului de forţe în instituţiile de putere. O dată cucerită puterea politică, partidul comunist declanşează un
proces amplu de reorganizare economică şi socială. Revoluţia politică în ţările periferice ale sistemului
capitalist precede revoluţia economică. în fapt el răstoarnă principiul lui Marx, după care revoluţia va fi una
mondială şi în centrele sistemului capitalist. „Socialismul nu poate învinge simultan în toate ţările. El va
învinge la început într-o singură ţară sau în câteva, celelalte continuând să rămână o anumită perioadă de
timp burgheze sau preburgheze"89.
Această relativizare a contextului revoluţionar sau modificare a condiţiilor desfăşurării procesului a
complicat perspectivele practice ale schimbării transformatoare. Dacă revoluţia poate avea loc, fie şi numai
pentru început, într-o singură ţară, iar aceasta poate fi slabă economic, obiectivele revoluţiei nu se alterează?
Dictatura revoluţionară riscă să devină o dictatură de partid, o dictatură a unei minorităţi.
3287 Idem., p. 352,354-355.
" Michel Drevfus, Europa socialiştilor. Institutul european. Iaşi. 2000, p.
32
 Pentru ca dictatura să fie eficientă, Lenin promovează organizarea partidului în sistemul centralismului
democratic. Un sistem organizaţional şi de comunicare menit să asigure autoritate liderilor, centralismul
democratic avea să sucombe de la început în dominaţia centralismului. în locul democrației de partid, al
solidarităţii şi egalităţii sociale, al colaborării interclase, centralismul democratic a favorizat arbitrariul,
ilegalitatea, supremaţia şefului. Bolşevicii vor impune acest sistem rigid de organizare şi la nivelul
instituţiilor internaţionale care regrupau partidele politice comuniste.
Această concepţie nedemocratică despre compunerea forţelor politice ale schimbării anticapitaliste, avea
să se conjuge cu perspectiva asupra statului.
Statul este un instrument al dominaţiei politice a unei clase împotriva altei clase. Lenin a accentuat până
la exagerare caracteristica puterii politice de a reprezenta cu precădere interesele unei clase sau grupuri
sociale, în dauna altora. „Statul este o maşină pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia...Statul
este o maşină de asuprire a unei clase de către alta, o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine în frâu clasele ce-
i sunt subordonate1'90. Diversele tipuri de regimuri politice nu reprezentau decât simple forme pentru
exercitarea acestei dominaţii sau opresiuni. Însăşi republica democrată nu era decât tot o „formă" pentru
dominaţie. Statul socialist devenea astfel o dictatură a proletariatului, în care lupta de clasă schimba
protagoniştii. De data aceasta proletariatul era eroul pozitiv în timp ce burghezia era clasa socială
condamnată politic. O asemenea concepţie, deosebit de rigidă şi categorică, deschidea drumul pentru
marginalizarea politică sau excluderea acelora care, direct sau tacit erau împotriva bolşevicilor.
Reprezentanţii vechilor clase (burghezia, proprietarii de pământ etc.), dar nu numai, au ajuns, pe criterii
arbitrare, prizonieri politici sau chiar victime ale unui sistem represiv pentru care drepturile şi libertăţile
individului nu mai erau criterii pentru noua societate. Dinamica politică a statului, sistemele de exercitare a
puterii au oscilat de-a lungul timpului între dictatură şi totalitarism. Comunismul leninist, consolidat de
modelul sovietic stalinist a promovat un concept unilateral, profund nedemocrat al statului. Partidul-stat şi
conducătorul acestuia au fost principalele instituţii pe care doctrina comunistă le-a scos la înaintare pentru a
încerca să modernizeze, fie şi parţial, societăţi periferice ale sistemului capitalist la sfârşitul celor două
conflagraţii mondiale. Cât despre celelalte principii, egalitatea, solidaritatea, libertatea individului sau
democraţia, ele au fost agăţate într-un discurs ideologizant care, pe măsură ce trecea timpul, rămânea în
afara vieţii reale.
Experienţa sovietică stalinistă a socialismului şi pretenţia de a îl impune ca model pentru mişcarea
comunistă internaţională au dus la conflicte politice destabilizatoare (Ungaria 1956), dar şi la închiderea
mesajului în formule unice, elaborate la Moscova şi preluate, în mare măsură, de partidele frăţeşti. Au fost şi
unele încercări de neadecvare a ideologiei şi practicii politice la realitate. Pe de o parte, ideologia
eurocomunismului, care a sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 ai secolului trecut, a fost o tentativă de

SH dHQ
reinventare a comunismului pornind de la realităţile economice şi politice ale capitalismului dezvoltat
precum şi de la reinterpretarea unor aspecte „uitate" ale socialismului la Marx. Cel mai important aspect a
fost readucerea democraţiei ca principiu fondator al comunismului. A fost criticat principiul statului socialist
ca dictatură a unei clase şi s-au pus în lumină rezultatele democratice ale statului modern. Partide comuniste
occidentale, dar şi cel cehoslovac au subliniat legătura lăuntrică dintre socialism şi democraţie. S-a
recunoscut principiul libertăţii de exprimare şi cel al diversităţii opiniilor politice.
Social-democraţia a respins Revoluţia bolşevică. Socialiştii austrieci, mare parte dintre cei germani, cei
francezi şi englezi, cei belgieni au văzut în revoluţia anticapitalistă din Rusia un non sens, un eveniment
politic prematur. Ei considerau că în condiţiile unei ţări înapoiate economic, cu un proletariat redus nu poate
fi vorba de revoluţie socialistă. De asemenea, au criticat absenţa democraţiei statului sovietic şi tendinţele
autoritariste, dictatoriale ale liderilor bolşevici.
Karl Kautzky încă din 1919, când în Rusia avea loc războiul civil, îşi exprima dezacordul pentru
revoluţia condusă de Lenin. El considera că în Rusia comuniştii, chiar dacă forţaţi de conjunctură, au abdicat
de la unele principii ale noi societăţi. Cele mai grave derapaje fund considerate dictatura, şi abandonarea
libertăţii individuale. „Pentru a ajunge la putere, scria Kautsky despre bolşevici, şi-au lepădat principiile
democratice. Pentru a se menţine la putere au făcut la fel cu principiile socialiste... Culpabilitatea lor datează
din momentul în care, ca şi bakuniştii spanioli dm 1873, au proclamat «emanciparea imediată şi totală a
clasei muncitoreşti» fără a ţine seama de starea de înapoiată a Rusiei, - şi democraţia «recuzându-se», ei au
33
statornicit, pentru a-şi ajunge scopul proclamat, propria dictatură sub firma dictaturii proletariatului"33.
Social-democraţii, deşi aflaţi în dispută ideologică cu comuniştii, au continuat să militeze pentru
socialism şi s-au declarat continuatorii principiilor lui Marx. Ei au accentuat însă unele principii doctrinare
pe care le considerau a fi de actualitate. De exemplu, socialiştii reformişti apreciau că societatea burgheză
mai are încă resurse pentru dezvoltare şi, prin urmare, misiunea lor politică era de a acţiona în interiorul
societăţii capitaliste. Având deja în unele ţări experienţa participării la guvernare, social-democraţii
rămâneau deschişi unei guvernări alături de partidele burgheze.
Socialiştii aduceau un element de strategie politică nou: ei considerau că pregătirea terenului pentru
socialism se face pe calea reformelor în interiorul sistemului capitalist. Astfel şi-au exprimat deschis
opţiune politică pentru a milita ca o forţă politică integrată în sistem şi care pregăteşte condiţiile revoluţiei
din interior. Revoluţia socialistă avea şanse numai dacă în ansamblul societăţii era întrunite condiţiile pentru
schimbări politice şi economice structurale. Otto Bauer, important socialist austruo-marxist, caracteriza
reformismul socialist ca adaptare doctrinară a socialismului la un capitalism care mai are resurse de
dezvoltare şi disponibilitatea de a integra social şi politic clasa muncitoare, de a-i acorda unele revendicări.
„Reformismul nu a fost o simplă rătăcire... El era tactica şi ideologia clasei muncitoare însăşi intr-o situaţie
istorică în care, pe de o parte, revoluţia proletară nu avea în aparenţă mei o şansă şi, în care, pe de altă parte,
se deschideau mari posibilităţi proletariatului de a-şi apăra cu succes interesele sale în cadrul societăţii
capitaliste prin mijloace legale. Aportul istoric al practicii reformiste a luptei de clasă a fost considerabil” 92.
Alături de democraţie şi reformism, socializarea proprietăţii în economie a fost cel de al treilea
principiu dezvoltat de socialişti în epoca interbelică. Paradoxal, în acest punct ei se întâlneau cu comuniştii.
Preocupaţi de soluţionarea problemei sociale, de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare,
social-democraţii optează pentru planificare şi etatizarea unora dintre ramurile economiei capitaliste.
Socialistul belgian Henri de Man a sintetizat trăsăturile societăţii imaginate de social-democraţi (1935):
„Obiectul acestui plan este o transformare economică şi politică a ţării, care constă din: 1. instaurarea unui
regim de economie mixtă care să cuprindă, alături de sectorul privat, un sector naţionalizat care înglobează
organizarea creditului şi principalele industrii deja monopolizate în fapt (industriile de bază şi transporturile,
n.m.); 2. supunerea economiei naţionale astfel reorganizate la directive de interes general care să tindă la
lărgirea pieţei interne, pentru absorbţia şomajului şi pentru a crea condiţiile de îndrumare spre o prosperitate
economică crescută; 3. realizarea, în ordmea politică, a unei reforme a statului şi a regimului parlamentar,
care să creeze bazele unei veritabile democraţii economice şi sociale”34.
Aflaţi într-o continuă competiţie cu partidele comuniste, cu Rusia sovietică, ei au utilizat proiectul
statului bunăstării. Acesta era menit ca, în condiţiile unei economii libere de piaţă în sistem capitalist, să
performeze politici sociale şi securitare prin care să amelioreze viaţa muncitorilor. Bazat pe reformism,

SH^^dUO
gn dHQ
statul bunăstării a consolidat politici redistributive în favoarea salariaţilor. De asemenea, el a creat
importante structuri educaţionale şi sanitare publice. Principiul său era unul egalitar, al egalităţii de şanse cu
perspectiva egalităţii de situaţii sociale. Planificarea economică, prezentă în URSS şi vehement respinsă de
către liberali, devenea, în epoca postbelică, o posibilitate invocată de social-democraţi, ca instrument de a
reglementa mişcarea pieţei pentru a ţine seama şi de factorii sociali. într-o formulă simplă statul bunăstării a
fost caracterizat ca fiind planificare economică + ocuparea integrală a forţei de muncă.
Aşezaţi între liberali şi comunişti, social-democraţii sunt nevoiţi să îşi definească viziunea despre
socialism. Statul bunăstării sau societatea de consum o etapă înspre socialismul ţărilor dezvoltate. Decalajul
dintre bogaţi şi săraci se poate diminua în statul bunăstării, dar el nu dispare. La începutul anilor 50,
laburistul Charles A.R.Crosland definea socialismul în opoziţie cu modelul sovietic stalinist. Pentru el
socialismul era incompatibil cu colectivismul, cu naţionalizarea mijloacelor de producţie şi de schimb
(termenii uzitaţi de comunişti). Socialismul occidental trebuia să ofere un model al egalităţii sociale şi
economice. în domeniul structurii sociale această egalitate se traducea prin dispariţia claselor, relaţii de
camaraderie, de solidaritate. Socialismul pentru Crosland nu se rezuma la egalitatea şanselor (specifică
statului bunăstării), ci el creează „o egalitate de situaţie socială în sensul cel mai larg al termenului, atât
subiectiv cât şi obiectiv. De îndată ce se acceptă această definiţie diferenţele dintre etatism şi socialism sar în

33 Social-democraţia europeană în secolul XX. op.cit., p. 110,114.

34 Idem., p. 160.
34
ochi1’. El apreciază că drumul spre socialism al Occidentului este îngreunat de „persistenţa unui sentiment
profund de inegalitate socială, [care] este probabil, în sine, un fenomen şi mai neliniştitor decât aceşti factori
reziduali de inegalitate socială măsurabili obiectiv...Obiectivul socialismului este simplu: ştergerea acestor
prejudecăţi sociale şi crearea, în locul lor, a unui sentiment de comunitate a intereselor şi de egalitate
adevărată. Acest obiectiv cere nu numai noi măsuri economice, axate pe o egalizare mai energică a
nivelurilor de viaţă şi a şanselor fiecăruia, dar şi măsuri de ordin psihosociologic. Pe acest plan se situează
diferenţa dintre etatism şi socialism...”35 36.
Diferenţă care este şi astăzi greu de explicat, de tradus în texte programatice. Aceiaşi caracterizare etică
a socialismului o găsim şi la H. de Man, în perioada interbelică. El se delimita astfel de comunism, a cărei
concepţie s-ar structura pe premisa cauzalităţii în istorie. Pentru de Man socialismul este o concepţie, un
elaborat intelectual rezultat din aşezarea egalităţii dintre oameni la baza existenţei, ca principiu fondator.
„Socialismul este o tendinţă a voinţei spre o ordine socială echitabilă. El consideră revendicările sale ca
juste, deoarece el apreciază instituţiile şi relaţiile sociale după un criteriu moral, universal valabil.
Convingerea socialistă presupune deci, o decizie a conştiinţei, decizie personală şi orientată spre un scop” 9.
Pentru socialistul belgian există 4 valori umane din care se poate naşte socialismul. 1. Valorile vitale sunt
superioare celor materiale şi prin urmare activitatea economică trebuie organizată astfel încât să răspundă
unor cerinţe şi nevoi comune vitale şi nu profitului individual. 2. Fiecare individ este responsabil de destinul
tuturor, al umanităţii, în măsura în care prin activitatea sa are o influenţă socială. Prin urmare,
comportamentul oamenilor şi instituţiile sociale trebuie să fie subordonate binelui comun, iar solidaritatea
este o stare de subiectivitate superioară individualismului sau avantajului personal. 3. Existenţa socială are
ca motor formularea unui obiectiv prin care să înfăptuiască idealul uman: binele, adevărul şi frumosul.
Acestei triade morale i se supune şi concepţia despre socialism ca lume în care idealul este împărtăşit în mod
egal de fiecare şi, în acelaşi timp, el este unul comun. De aceea, 4. de la naştere indivizii au aceiaşi
responsabilitate, aceleaşi drepturi şi demnitate. Ei sunt egali şi societatea trebuie să asigure această egalitate.
Astfel enunţate, principiile socialismului încearcă să realizeze un echilibru între individ şi comunitate.
ÎNNOIRI DOCTRINARE. Constituirea sistemului ţărilor socialiste de la sfârşitul celui de al Doilea
Război Mondial, a plasat social-democraţia într-o situaţie politică nouă. Ea trebuia să îşi delimiteze
identitatea pe eşichierul politic făcând diferenţa atât faţă de comunişti cât şi faţă de partidele de dreapta -
liberali, creştin-democraţi, conservatori.
Un prim element în acest proces de redefinire doctrinară a fost renunţarea ia socialismul lui Marx ca
singura sursa de cultură politică a social-democraţiei. Programul Partidului Social-Democrat German
(Germania de Vest) din 1959 afirma pentru prima dată că „în Europa socialismul democratic îşi are
rădăcinile în etica creştină, în umanism şi în filosofia clasică”, iar valorile fundamentale ale socialismului
sunt „libertatea, dreptatea şi solidaritatea care este o obligaţie reciprocă rezultată dintr-un destin comun” 37.

gn ^^dUO
SH dHQ
Extinderea surselor de spiritualitate la filonul umanist din religia creştină şi filosofic făcea deosebirea de
doctrina comunistă şi, totodată, era o invitaţie adresată tuturor membrilor societăţii de a veni şi a se regăsi în
social- democraţie. De aceea, în preambul Programul mai afirma şi că „Partidul Social-Democrat German
este partidul libertăţii spirituale. El reprezintă o comunitate de oameni care au ideologii şi confesiuni diferite.
Acordul dintre ei se sprijină pe acceptul unei scale de valori morale comune şi pe identitatea obiectivelor
politice”38 39 40.
Mesajul de a împărtăşi aceleaşi valori morale de către oameni şi grupuri sociale largi, a fost un semnal
direct că social-democraţia abandonează principiul luptei de clasă ca obiectiv prioritar. Ea îşi va consolida
orientarea reformistă. Social-democraţia a urmărit să coalizeze masa salariaţilor precum şi categorii ale
clasei de mijloc. Prin strategia politicilor publice, a formulat politici de sprijin pentru funcţionarii publici,
grupurile de intelectuali liberali precum şi pentru muncitorii industriali.
Economia mixtă a fost principalul pilon al statului bunăstării, ea a devenit sursa pentru politici

35 Idem., p. 171.
36 Idem., p. 164.
37 Le Programme Fondamental du Parti Social-Democrate AH emana.
38Bad Gode3berg, nov. 1959, p. 5.
399 Ibidem.
40 Idem., p. 12.
35
redistributive. Pe lângă problema proprietăţii, susţinerea participării reprezentanţilor salariaţilor la
managementul întreprinderilor. Social-democraţia a militat pentru consilii de administraţie cu reprezentare
sindicală şi pentru autonomia întreprinderilor etatizate. Statul trebuia să fie un agent economic alături de
ceilalţi. Social-democraţii optaseră pentru socializarea managementului economic, fără a răsturna structura
de proprietate. „Controlul public eficace trebuie să împiedice abuzurile din partea marilor întreprinderi.
Mijloacele cele mai importante ale acestui control sunt controlul investițiilor şi controlul poziţiilor
dominante pe piaţă. Proprietatea colectivă este o modalitate legitimă de control public, la care statul modern
nu poate renunţa... în marile întreprinderi, comanda aparţine managerilor care sunt subordonaţi forţelor
anonime (acţionariatul, n.m.)... Astăzi problema principală este cine deţine puterea de decizie economică”*8.
Despre specificul raportului dintre economia mixtă şi statul bunăstării, avea să se exprime sintetic
W.Brandt, liderul social-democraţiei vest-germane postbelice. într- o corepsondenţă de la începutul anilor 70
ai secolului XX, cu O.Palme, lider al social-democraţiei suedeze şi B.Kreisky, liderul social-democrat
austriac, el nota că „legea de fier” a doctrinei social-democrate postbelice este „economie de piaţă atât cât
este posibil, planificare atât cât este necesar11". Respectiv piaţa şi economia de marfa capitalistă rămân
motorul creşterii economice. în acelaşi timp, ei au voinţa politică pentru promovarea unor mecanisme de
corecţie care să reducă riscul de marginalizare socială, de sărăcire.
În deceniul al nouălea al secolului XX statul bunăstării intră în criză. A fost o criză de creştere
economică, dar şi o criză de susţinere a reţelelor publice de educaţie, sănătate, transport sau protecţie socială
pe care le crease. Criza resurselor financiare, problema deficitelor bugetare s-a transformat în problema
solvabilităţii şi a supravieţuirii statului bunăstării. Această sfidare puternică la adresa social-democraţiei s-a
conjugat cu criza globală a comunismului şi prăbuşirea sistemului socialist la începutul anilor 90 ai aceluiaşi
secol. A fost ocazia pentru neoliberalism să reînvie multe dintre elementele sale doctrinare clasice, să susţină
o puternică ofensivă politică, strategică şi doctrinară. La începutul secolului XXI, liberalismul în formele
sale conservatoare domină procesul de globalizare a modernizării. Social-democraţia parcurge cel de al
doilea moment al său de regăsire, de reformulare principială, de identificare strategiilor care să îi confere
autonomie politică, stabilitate şi coerenţă.
Sfidările actuale ale social-democraţiei sunt legate de aceleaşi teme ale unui stat aflat în criza resurselor.
De data aceasta criza a survenit în urma a peste două decenii de neoliberalism. Sărăcirea bugetelor a limitat
sau a dus la renunţarea multor componente ale statului social. Restrângerea politicilor publice, privatizările
ca surse ale transmiterii problemelor sociale pe umerii sectorului privat se dovedesc strategii prea puţin
viabile pentru a limita scăderea puterii de cumpărare pentru majoritatea populaţiei, în Vest ca şi în Est.
În locul opoziţiilor sociale tradiţionale, astăzi se manifestă mişcări sociale disipate, pe ţinte identitare, cu
revendicări valorice. Emanciparea femeilor, egalitatea sexelor, protecţia vârstei a treia, ideologiile

SH ^ dHQ
fundamentaliste, grupurile sociale marginale sunt tot atâtea reacţii sociale la o societate în pierdere de
coeziune şi stabilitate şi căreia matricea compromisului social-democraţiei postbelice pare să nu î se mai
potrivească. Un nou compromis social pare necesar pentru ca fragmentarismul realităţii sociale dm ţările
dezvoltate să îşi afle liantul de solidaritate, pentru ca societatea să îşi recapete cadenţa dezvoltării în
stabilitate. „Compromisul se fundamentează pe concesii reciproce şi pe un schimb avantajos pe ansamblu,
pentru diversele părţi sociale prezente. Dacă nu se realizează acest compromis, numai patronatul va
beneficia de eliminarea rigidităţilor şi creşterea flexibilităţii în spaţiul social global” 100. Noul contract social,
pe care autorul francez îl denumeşte compromisul post-social-democrat se structurează pe trei nivele:
1.compromisul socio-economic cu patronatul pentru reducerea şi flexibilitatea timpului de muncă:
2. compromisul socio- politic cu statul pentru stabilizarea statului providenţă la nivelul actual şi
favorizarea serviciilor colective sociale sau comunitare precum şi creşterea libertăţilor individuale;
3. compromisul societăţii cu sine însăşi pentru a debloca statul actual şi construirea de solidarităţi
negociate prin extinderea spaţiului democraţiei înspre societatea civilă şi stimularea democraţiei
participative.
Proiectul sociologului francez urmăreşte să refundamenteze posibilitatea solidarităţii umane pe
principiul conştientizării individului şi participării lui la problemele colective de interes comun. Se poate
lesne observa că principiul solidarizării şi cel al conştientizării individuale, al politizării individului, al
responsabilizării, reprezintă poate cele mai importante valon sociale ale social- democraţiei de-a lungul
36
timpului.
A treia cale propusă, în primul deceniu al secolului XXI, de politologul englez Anthony Giddens, pentru
renaşterea social-democraţiei actuale se apropie în multe din proiectele schiţate de compromisul post-social-
democrat francez, înainte de orice Giddens susţinea că valorile socialismului şi comunismului „sunt
intrinsece unei vieţi mai bune - scopul dezvoltării sociale şi economice. Provocarea constă în a face ca aceste
valori să se impună acolo unde programul economic al socialismului a fost compromis” 101. Idealul ar rămâne
acelaşi, căile practice pentru a-1 atinge trebuie însă schimbate. Un stat puternic cu o politică socială
centralizatoare nu mai poate astăzi să fie funcţională. Relansarea economică impune tot mai mult lărgirea
pieţei, iar aceasta la rândul ei pentru a favoriza creşteri durabile implică relaxarea politicilor fiscale. Statul-
apărător pe termen lung pentru cei defavorizaţi se află în dificultate.

Pentru Giddens valorile actualizate ale social- democraţiei sunt:

1. Egalitatea dintre indivizi. Dreptatea socială rămâne în centrul valorilor socialiste, ceea ce înseamnă
că nu se respinge statul social, dar anumite reacţii de solidaritate sunt mai eficiente dacă se
construiesc pe baze comunitare mai restrânse şi prin implicarea voluntară a indivizilor. Se încearcă
o formulă de stimulare a responsabilităţii individuale simultan cu descentralizarea unora dintre
politicile sociale publice. Implicit se încearcă o extindere a solidarităţii civice, prin parteneriatul
public-privat (ong-uri administraţie locală) pentru a reglementa chestiuni sociale specific
comunitare. „Egalitatea şi libertatea pot intra în conflict, dar măsurile egalitariste măresc în
numeroase cazuri orizontul de libertăţi deschise indivizilor. Pentru social-democraţi libertatea ar
trebui să însemne autonomia acţiunii, care să ceară în schimb implicarea unei comunităţi sociale
mai largi”41. Cu alte cuvinte libertăţi individuale sporite dar şi responsabilitate sau implicare în
spaţiul social. Libertatea şi egalitatea, individualul şi socialul apar astfel ca intercondiţionate. Mai
multă autonomie şi descentralizare pare să sugereze A.Giddens, pentru o lume postmodernă în
care fragmentarismul tinde să devină un mod de viaţă. încurajarea particularismelor ca situaţii de
normalitate trebuie însoţită de creşterea participării la viaţa comunitară.
2. Libertatea ca autonomie sau cea ce liberalismul denumeşte libertatea pozitivă. Ea derivă dm
concepţia despre libertate ca rezultantă a egalităţii sociale. Mobilizarea pentru emanciparea ca
afirmare a identităţilor multiple se realizează prin voinţa individului de a întreprinde acţiuni pentru
promovarea intereselor sale şi ale grupului identitar dm care face parte.
3. Protecţia celor vulnerabili. Statul nu se derensponsabilizează în faţa marginalizărilor sociale
provocate de economia de piaţă. Dar, priveşte marginalizarea individului, a unora dm situaţiile

gn ^ dUO
produse social, ca fiind temporare şi posibil de depăşit şi prin încurajarea persoanei de a căuta
soluţii pentru a aceasta. „O dată cu expansiunea individualismului se constată şi o extindere a
obligaţiilor individuale. Ajutorul de şomaj, de exemplu, ar trebui să atragă obligaţia de a căuta
activ un loc de muncă... Ca principiu etic, «nu există drepturi fără responsabilităţi» trebuie să fie
aplicat nu numai beneficiarilor de ajutoare sociale, ci tuturor... altfel preceptul poate fi menţinut
pentru a fi aplicat numai săracilor sau nevoiaşilor - cum tinde să procedeze dreapta politică”103.
4. Fundamentul autorităţii publice se află în democraţie. Întrucât valorile tradiţionale sunt într-un
proces real de devalorizare, sursa autorităţii este consolidarea şi lărgirea democraţiei. Gidden
consideră că destinul autorităţii se află într-o societate civilă responsabilă şi activă.
5. Recrearea unui nou mod de viaţă cosmopolit şi pragmatic. Respectarea diversităţii culturale,
toleranţa faţă de celălalt şi măsuri concrete la situaţii concrete, ceea ce Giddens denumeşte prin
„conservatorism filosofic”, ar putea deveni noile grile etice într-o lume în care interdependenţele
sau apropierile se intensifică.
Practic, noua identitate a social-democraţiei, a treia cale, ar înseamnă un nou parteneriat între stat
şi societatea civilă, prin care individul şi organizaţiile neguvernamentale se concentrează înspre
problematica socială ce excede resurselor şi posibilităţilor instituţiilor publice. Social-democraţia

41 Idem., p. 78.
37
 actuală face o echilibristică permanentă între reformismul economiei liberale şi politici sociale pe
care le vrea compuse pe raportul naţional /local, public/privat, social/ individual. Noua sursă
pentru egalitate socială şi libertate individuală este educaţia oamenilor pentru a-şi conştientiza
condiţia şi a se responsabiliza în faţa dificultăţilor. Noul proiect era însă depăşit înainte de a-şi fi
arătat roadele.

Teme de reflecţie:
Care este relaţia dintre libertate şi egalitate la socialişti?
• Relaţia dintre democraţie si dictatura proletariatului la K Marx?
• Care este viziunea social-democraţiei dm România despre raportul dintre economia de piaţă şi
efectele sociale?
Bibliografie
W.Brandt, O.Palme. B.Kreisky, La social-democratie et l’avenir, Paris, Gallimard, 1976.
Michel Drevfus, Europa socialiştilor. Institutul european. Iaşi, 2000.
CD-Gherea, Asupra socialismului în ţările înapoiate, in Opere complete, voi. 5, Edit. Politică, Bucureşti,
1978.
Anthony Giddens, A treia cale, Polirom, Iaşi, 2001.
K.Marx, F.Engels, Manifestul Partidului Comunist, în K.Marx, F.Engels, Opere alese, voi. 1, Edit.PMR.
Bucureşti, 1949.
Social-democraţia europeană în secolul XX, cu un studiu introductiv de N.Frigioiu, EditlTS, Bucureşti, 1998

Modulul IV. Conservatorismul

Obiective:

După parcurgerea modulului studenţii trebuie:

♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiei conservatoare;
♦ să identifice principalele caracteristici ale conservatorismului contemporan;
♦ să facă diferenţa între atitudinea conservatoare şi ideologia conservatoare;

38
 IV. 1. A fi conservator. înainte de a fi o ideologie sau partid, conservatorismul şi liberalismul sunt o
atitudine, un comportament specific al individului. Pentru filosoful englez M. Oakeshott a fi conservator
înseamnă a te sprijini în viaţă pe repere precum: moştenirea în sens larg, care se referă atât la valon culturale
cât şi la instituţii consolidate generatoare de stabilitate. Acestea două împreună generează mentalităţi care
îndeamnă individul să aleagă o viaţă cu riscuri minime, să nu se expună, să se mulţumească cu practici deja
verificate, fără a se lăsa tentat de situaţii noi, greu de gestionat cu fmal neprevăzut. Iată de ce trecutul
(nostalgia), familia (familiarul), ordinea (autoritatea), stabilitatea sunt valori şi instituţii la care apelează un
conservator.
Iată câteva dintre caracteristicile comportamentului conservator pe care le evidenţiază filosoful englez:
• „înclinaţia de a folosi şi a te bucura de ceea ce ai la dispoziţie, în loc de a dori sau a căuta altceva; de
a te delecta cu ceea ce este, mai curând decât cu ceea ce a fost ori ar putea fi” 1. Comportament prin
care individul preferă să folosească ceea ce a dobândit (moştenit) la un moment dat, trăind pentru
prezent cu acumulări din trecut. Formulările sunt generale, ele nu se referă numai la bunuri, resurse
financiare sau proprietăţi. în egală măsură „a te bucura de ceea ce ai la dispoziţie” înseamnă relaţii,
poziţia socială dobândită, oportunităţile oferite de educaţie sau profesiune. Această înclinaţie este
mai puternică la persoanele în vârstă pentru care prezentul reprezintă o certitudine cu mai mari
semnificaţii, în timp ce viitorul are grade mare de incertitudine. A folosi ceea ce ai, fără a explora noi
resurse este în acelaşi timp o modalitate confortabilă de a trăi, cu reguli şi obişnuinţe acceptate, o
viaţă de rutină.
• „A prefera familiarul necunoscutului,..., realul posibilului,..., râsul de azi beatitudinii utopice.
Legăturile şi fidelităţile familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile...” 2. în astfel
de situaţii individul reacţionează acordând întâietate mediului său social apropiat, fie că este vorba de
microgrupul familiei, de cel al vecinătăţii sau al prietenilor, de lumea de zi cu zi în care trăieşte. Cu toate
neajunsurile ei, individul o preferă pentru că este acomodat cu ea. El este înclinat să reacţioneze la
imediat, cu mijloace pe care le are la îndemână, se bucură sau se întristează, dar nu este dispus să
învestească, speranţă, acţiune sau resurse materiale, pentru un viitor incert (utopic). Un asemenea
comportament desemnează faptul că oamenii se simt mai bine atunci când conviețuiesc intr-un mediu
apropiat, pe care îl cunosc, în care îşi au locul stabilit. în general este vorba despre înclinaţia umană de a
se complace în cadre existenţiale inerţiale, fără a fi preocupaţi de evaluarea posibilităţilor pentru situaţii
noi avantajoase. Menţionez că toate aceste referiri la aspecte deja existente ca fiind preferate noului nu
înseamnă respingerea evoluţiilor. Mai cu seamă a celor organice, acumulări care se impun firesc o dată
trecerea timpului. Aşa de exemplu, modificările produse de parcurgerea unei traiectorii educaţionale sau
profesionale în conformitate cu etapele de vârstă, nu intră în contradicţie cu atitudinea conservatoare. Cu
atât mai mult cu cât traseele biografice le repetă pe cele din familie. De aceea, o altă trăsătură care se
leagă de familiaritate este:
• „A fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de
mai multă perfecţiune care este pe măsura omului şi a împrejurărilor în care trăieşte” 3. în cele din urmă,
sugerează autorul, conservatorul este împăcat cu viaţa pe care o are. Ea pare prestabilită, individul se
înscrie într-un destin configurat de apartenenţa la o familie, clasă socială, sistem de valori, religie etc. El
nu investeşte pentru schimbarea ei. în acelaşi timp însă, acceptarea prezentului nu înseamnă abdicare
totală, supunere oarbă la real. înseamnă doar recunoaşterea condiţiilor, a contextului, utilizarea lor
pozitivă sau a te bucura de ceea ce el oferă bun şi, totodată, forţarea unor posibilităţi de adaptare care
sunt la îndemână. A acţiona pe măsura omului şi a condiţiilor semnifică a folosi ceea ce ai cât mai bine
în contextul sau conjunctura existentă. Conservatorul urmăreşte adaptarea dintre sine şi mediu astfel
încât mediul să îi corespundă cât mai bine. El nu vrea nici schimbarea mediului social sau a contextului
ci caută să se adapteze. Iată de ce „Schimbările sunt circumstanţe faţă de care trebuie să ne adaptăm” 4. în
această permanentă interacţiune a individului cu prezentul, omul trebuie cel mult să se resemneze în faţa
schimbării, iar uneori să recurgă la inovaţii. Ajuns în acest punct Oakeshott introduce un element nou,
aparent surprinzător. El face distincţia dintre schimbare şi inovare, după care acordă atitudinii
conservatoare două reacţii în faţa existentului: adaptare şi creativitate.
Schimbările sunt modificări pe care trebuie să le suferim, în timp ce prin inovare omul proiectează şi
realizează noul. Prin urmare, schimbările sunt impuse din afară, fapt pentru care trebuie să-l suportăm.
Nefiind consultaţi dacă ele sunt bune sau rele, reacţia frescă este de a încerca să ne adaptăm. Conservatorul
conferă prioritate faptului că orice schimbare este mai întâi distrugere, pierdere a ceva familiar. El nu dă
crezare distrugerii creatoare, aceea în urma căreia are loc o reconstrucţie care generează efecte pozitive. De
aceea, omul este înclinat să respingă din start orice schimbare, dar o dată ce ea se produce el caută să i se
39
adapteze. Expresia oricărei acţiuni de conservare este adaptarea la situaţii. A accepta pierderi pentru a
supravieţui.
M. Oakeshott nu aduce în discuţie un aspect important al oricărui conservatorism, respectiv tentaţia de a
restaura vechile structuri ale realităţii. Un comportament conservator va căuta mai întâi să reconstituie
parametrii pierduţi ai unei existenţe familiare, satisfăcătoare şi abia apoi să genereze reacţii adaptive la
elemente ale noului existenţial. Adaptarea este una graduală, ea are loc în măsura în care se păstrează
conformitatea cu normele şi structurile vechi cele care au produs obişnuinţă. Comportamentul conservator
aşa cum este sugerat şi analizat de adepţii conservatorismului, este unul adaptiv la mediu social şi cel
microsocial, tocmai datorită faptului că prezentul pare mai important ca trecutul sau viitorul. Nu trebuie
omis însă că poziţionarea în prezent se face de cele mai multe ori prin mentalităţi, valori, instituţii sau
practici din trecut.
De aceea, conservatorii sunt mai degrabă ambigui în faţa schimbării. Pe cele graduale, de mică radicale,
transformatoare nu le vor accepta. Ei sugerează că „a fi conservator nu înseamnă doar a fi ostil schimbării...;
este şi o modalitate de a ne adapta schimbărilor...Schimbările trebuie suportate, deci; iar un om cu o fire
conservatoare nu poate rămâne indiferent faţă de ele. El le judecă, în esenţă, după perturbările pe care le
atrag şi, la fel cu oricine altcineva, îşi desfăşoară toate resursele pentru a le înfrunta. Pe de altă parte, ideea
de inovaţie înseamnă progres. Cu toate acestea, un om cu firea lui nu va fi un inovator pasionat... cea mai
mare parte din atenţia sa este angajată în a se folosi şi a se bucura de lucruri aşa cum sunt ele acum” 3. Cel
mai adesea această puternică ancorare în prezent şi în realitatea imediată are ca sursă de motivare faptul că
orice element nou ar trebui evaluat în termenii cost-beneficiu. Efectele pozitive sau negative ale schimbării
sunt greu de prevăzut, rutina este de dorit. în consecinţă, „înclinaţia de a fi conservator este deci favorabilă şi
călduroasă faţă de situaţiile care permit omului să se bucure de ceea ce are şi, în mod corespunzător, ea este
glacială şi critică faţă de schimbare şi inovaţie"6.
Pentru Oakeshott, ca pentru orice conservator ce se respectă, atitudinea conservatoare în politică rezultă
din prioritatea pe care actorul politic o conferă prezentului şi imediatului, întrucât „guvernarea este o
activitate specifică şi limitată şi anume asigurarea şi supravegherea regulilor anvergură par să le accepte, să
li se conformeze. Pe cele activităţile conform propriei lor alegeri cu minimum de frustrări, şi că prin urmare
acesta este un domeniu adecvat pentru atitudinea conservatoare”’. Cu alte cuvinte, ajunşi la guvernare
conservatorii veghează asupra respectării normelor de conduită, a ordinii instituite. Ei nu au proiecte, nu au
strategii pentru a impune vreo modificare. „Funcţia guvernării nu este să impună alte credinţe sau activităţi
supuşilor săi, nu să-i dăscălească sau să-i educe, nu să-i facă mai bum sau mai fericiţi, intr-un alt fel, nu să-i
îndrume, să-i îmboldească la acţiune, să-i conducă ori să le coordoneze activităţile astfel ca să nu apară nici
un prilej de conflict; funcţia guvernării este de a cârmui” 8, de a arbitra pentru buna derulare a vieţii în
normele deja existente. Realitatea socială trebuie păstrată aşa cum este.
Ceea ce nu explică conservatorii este care ar fi acest modelul de societate pe care majoritatea
oamenilor ar fi dispuşi să îl păstreze. în lipsa unui astfel de consens asupra vieţii, şi în condiţiile în care
existenţa socială generează diversitate şi implicit interese diferite, o guvernare conservatoare nu poate fi de
lungă durată. Ea poate fi un respiro pentru grupurile dominante pentru a-şi refundamenta o doctrină cu valori
tocite de vreme. Acest fapt nu pare să îi îngrijoreze pe conservatori. Ei tind să creadă că aplecarea spre
menţinerea prezentului este o garanţie suficientă pentru a obţine sprijinul oamenilor pentru o guvernare
respectabilă. Numai că însăşi atitudinea conservatorului în politică de a 42 43 considera membrii societăţii ca
pe nişte supuşi, aşa cum face Oakeshott în pasajul de mai sus, îndepărtează şi mai mult o asemenea
guvernare de realităţile lumii moderne. O guvernare construită pe preceptele autorităţii şi subordonării, a
disjungerii între aleşi şi supuşi, elite-mase etc. este în vădită contradicţie cu trendul modernizator al
emancipării individului şi grupurilor sociale, de a-şi defini o identitate complexă, pluri-determinată.
Conservatorismul şi atitudinea reacţionară. Cele mai multe dintre valorile ideologice sau morale ale
conservatorismului exprimă o legătură puternică între prezent şi trecut. Conservatorismul acceptă viitorul
numai ca sinteză a trecutului cu prezentul. Guvernările conservatoare au apelat întotdeauna la valori şi
practici vechi, depăşite istoric, pentru a gestiona realităţi curente. Mesajele lor au, de cele mai multe ori,
referire directă la trecut, la valori tradiţionale, cele creştine fiind prevalente. Resurecţia electorală a
conservatorilor englezi după 1980 a avut ca motor o idee pragmatică. Ea făcea apel la istoria capitalismului
liberal: renunţarea la statul social, redeschiderea pieţei libere şi sprijinirea iniţiativei individuale. Astfel,
doctrina conservatoare este o pledoarie pentru prezent şi trecut, acesta din urmă fiind livrat ca o garanţie a
prezentului şi ca un certificat pentru viitor.
42
43
40
 Nu de puţine ori conservatorismul politic a primit atributul de a fi reacţionar. De a promova imaginea
şi încrederea într-o lume perfectibilă dar a cărei stabilitate şi refacere depinde în mare măsură de experienţa
deja acumulată. De a promova o revenire cu mijloace autoritariste la timpuri apuse, când stabilitatea socială
făcea casă bună cu un grad sporit de satisfacţie al oamenilor.
A fi reacţionar la nivelul mesajului, al gândirii politice înseamnă a respinge cu perseverenţă prezentul
şi perspectivele sale. Reacţionarismul moale critică virulent prezentul pentru a propune trecutul sau soluţii
din trecut. Reacţionarismul tare face o critică distructivă a prezentului şi propune o imagine vizionară,
salvatoare. în acest caz, viitorul este construit din elemente conservatoare autoritare exacerbate (dictatură,
violenţă, politici de forţă) ce defineşte un guvern de mână forte. Violenţa şi constrângerea instituţiilor
represive devine regula. Ea se combină cu o retorică populistă inspirată dm apelul la tradiţie ca factor de
stabilitate şi regenerare a comunităţii.
Conservatorismul clasic a exprimat opţiunea aristocraţiei pentru a menţine societatea în matrice
absolutismului, sistem politic în care a deţinut puterea. Ideologia conservatoare anglo-saxonă de secol XX
este mai degrabă un ansamblu de idei şi principii care, deşi se sprijină pe evenimente sau pe valori trecute,
împrumută şi se sprijină pe elemente ale liberalismului. Ea recunoaşte şi consimte să susţină valorile
societăţii capitaliste, ale economiei de piaţă şi libertăţii individului, dar vrea ca toate aceste noi structuri să se
înscrie firesc în mersul istoriei. Societatea nu trebuie forţată să ajungă într-un ritm rapid şi prin modalităţi
radicale la modernitate. Dacă traiectoria dezvoltării este cea dominată de grila capitalismului, mai devreme
sau mai târziu, societatea va ajunge acolo. Dar pentru că cele vechi nu trebuie bruscate pentru a nu aduce
prejudicii inutile şi costuri prea mari unor procese transformatoare, schimbarea trebuie să fie tranzitivă şi în
stabilitate. Prin insistenţa cu care recurge la valori morale, instituţii autoritare sau practici limitative pentru
libertatea individului, conservatorismul doctrinar poate fi considerat ca fiind un reacţionarism indirect sau
moale. Dar nu întotdeauna sau în toate aspectele sale doctrina este una reacţionară. De mare importanţă este
dozajul dintre componentele doctrinare în manifestarea directă sau indirectă a aspectelor reacţionare.
Legătura dintre conservatorism şi reacţionarism nu este însă una superficială sau inculcată de
prejudecăţi doctrinare şi politice. Multe dintre curentele şi partidele politice tradiţionaliste sau naţionaliste de
la sfârşitul secolului XIX sau prima jumătate a secolului XX, au avut o pronunţată tendinţă reacţionară. Aşa
a fost de exemplu curentul pangermanismului, care propovăduia Germania imperială şi misiunea sa
civilizatoare (dominatoare) în lume. Dogmatic şi populist naţionalismul german s-a caracterizat prin
susţinerea unor teme precum:
1. predestinarea metafizică exprimată prin unicitatea misiunii poporului german pe continent;
2. moştenirea istorică venită dm două direcţii (Prusia şi Germania) şi care preamărea spiritul
războinic, originea teutonică, spiritul imperial, dar şi iniţiativa privată (Hansa comercială);

gn ^ dUO

3. predestinarea biologică sau superioritatea rasei germane:

4. determinismul istoric şi geografic, respectiv factorul geopolitic în delimitarea spaţiului vital
sau în potenţarea superiorităţii unei naţiuni războiul ca politică binefăcătoare, ca reacţie
pozitivă pentru soluţionarea problemelor naţiunii.
Toate aceste teme au fost folosite cu succes de grupări politice de dreapta din Germania, pentru a obţine
sprijinul populaţiei faţă de politica agresivă care a dus la primul război mondial. împăratul Germaniei,
Wilhelm II, declara în 1907: poporul german unit printr-un spirit de concordie patriotică, va fi blocul de
granit pe care Dumnezeu va putea să construiască şi să încheie opera civilizatoare pe care o propune lumii” 9.
Peste 7 ani începea prima conflagraţie mondială a lumii moderne.

IV.2. Valori ideologice. Paradoxal, deşi respinge orice implicare în vreun proiect social sau uman, deşi
apreciază că universalismul valorilor este mai degrabă o predilecţie a utopiilor, atitudinile conservatoare au
corespondent în sfera ideologică. Conservatorismul începând cu secolul XIX reprezintă o viziune politică
coerentă cu mesaje clare înspre păstrarea sau reîntoarcerea la realităţi socio-politice tradiţionale.
Conservatorismul are veleităţi de a fi o ideologie universalistă sau o reţetă de valori, principii şi practici
politice performante în contexte specifice?

41
 Ideologia conservatoare are o doză de eclectism şi ambiguitate. Ele rezultă din această încăpăţânare de a
respinge universalitatea umanului, capacitatea de a gândi şi modela viitorul, dar, în acelaşi timp, propune
reţete ale fericirii pentru timpul prezent.
Un prim aspect care trebuie invocat în analiza ideologiei conservatoare este acela că elementele
principale care o structurează şi particularizează au apărut încă din secolul al 44 45 XVIII-lea. Ele au fost
generate de reacţia critic negativă faţă de Revoluţia franceză dm 1789. Părintele fondator al doctrinei este
Edmund Burke, filosof englez simpatizant al revoluţiei engleze de la 1688 şi duşman declarat al
radicalismului evenimentelor politice şi sociale din Franţa perioadei 1789-1790. Glorioasa revoluţie paşnică
de la 1688 din Anglia a stabilit regimul politic al monarhiei constituţionale. Bill of Rights adevărata
Constituţie a statului, consfințea atât raporturile dintre monarhie şi puterea politică, cât şi poziţia socială şi
politică a nobilimii. Camera lorzilor, care era cea de a doua cameră a parlamentului, avea menirea să
controleze şi eventual să modifice legile votate în Camera Comunelor. Revoluţia franceză de la 1789 a fost
radicală ea, a generat un proces rapid şi radical de desprindere de vechile reglementări ale monarhiei
absolute, a secularizat averile clericale, a rupt biserica de stat, a pus bazele, prin Declaraţia drepturilor
omului şi ale cetăţeanului, sistemului politic liberal modern. Astfel în timp ce în Anglia la 1688 nobilimea şi
regalitatea şi-a restaurat poziţia politică, în Franţa revoluţia produce o rupere de vechile instituţii politice şi
diminuează din puterea bisericii şi a aristocraţiei, aducând în prim plan burghezia ca nou actor politic.
Deosebirile dintre aceste două evenimente politice majore ale începutului modernizării aveau să
constituie izvoarele pentru coagularea conservatorismului. Avem aici un strălucit exemplu de cum înţelege
conservatorismul schimbarea: ceea ce este stricat trebuie să se reconforteze structurilor existente. Cu alte
cuvinte, guvernarea intervine acolo unde lucrurile nu mai funcţionează ca înainte, in încercarea de a le
reaşeza într-o matcă funcţională, bazată cât mai mult pe vechi principii, relaţii, instituţii etc.
Ideea fondatoare este aceea că lumea fiind schimbată, important este să i te adaptezi. în Anglia,
aristocraţia nu mai avea mijloacele de a lupta pentru supremaţie, dar ea a avut puterea necesară să obţină un
segment din puterea şi autoritatea statului, ceea ce î-a conferit garanţii de securitate pentru a exista în
continuare ca grup social privilegiat. Din această contradicţie sau oscilaţie între acceptarea unui prezent
parţial favorabil şi mobilizarea pentru revenirea la un trecut puternic privilegiat se naşte conservatorism ui.
Principial, ideologia acceptă realităţile societăţii liberale. Ea nu se înscrie într-o reacţie globală de
respingere şi de implorare sau de apologie a trecutului. Dar, ea recunoaşte numai acele realităţi ale
sistemului politic, social şi economic liberal dintr-un moment specific. Prin urmare conservatorismul
îmbrăţişează valori ale liberalismului, dar le articulează într-o manieră proprie. Grila pe care se structurează
doctrina este aceea a raportului dintre realitatea prezentă, trecut şi viitor.
Premisa conservatorismului este ca atunci când o schimbare este obligatorie, ea trebuie să se adapteze la
realităţi deja existente, noul să se conformeze prezentului. Astfel argumentată schimbarea, ea este percepută
mai ales ca un proces care viciază sau distruge. Soluţionarea unei crize a sistemului politic prin această
strategie înseamnă îndepărtarea riscului prin revenirea, pe cât este cu putinţă, la situaţia dinainte.
Schimbarea radicală sau revoluţia conservatoare. Faţă de revoluţie conservatorii sunt categorici: o
resping. Ei manifestă aversiune totală faţă de ea. „Fiecare revoluţie conţine în ea ceva funest” 10, scria Burke
într-unul din mesajele sale politice. Argumentul pentru respingerea revoluţiei este dificultatea de a stabili
momentul cel mai favorabil pentru a trece de la supunere, la rezistenţa faţă de dominaţie. Contraargumentul
ar fi că orice revoluţie are determinaţii obiective şi subiective. Cele obiective (puterea aflată în criză) se
compun cu cele subiective (imaginea asupra dominaţiei), iar din acest complex de factori revoluţia sau
schimbarea radicală a puterii se impune pentru cei mai mulţi ca salvatoare. De aceea, orice revoluţie are o
componentă distructivă şi o alta creativă, pe care însă conservatorii nu o recunosc. însăşi ideea de a stabili un
început, un moment zero al schimbării, este nu numai dificil, dar şi nerelevant. Deseori revoluţia este
rezultatul unei decizii politice de moment, uneori ea debutează cu o revoltă spontană.
Conştient însă că revoluţiile există în istorie, filosoful o recunoaşte ca pe o ultimă soluţie, fie ea un
răspuns raţional sau unul spontan. „Justificată sau nu, o revoluţie va fi într- adevăr, ultima soluţie la care va
recurge atât cel care judecă, cât şi cel care se lasă condus de simţiri” 11. Revoluţia devine acceptabilă, pentru
Burke, când criza politicului ajunge să se manifeste ca haos, iar „perspectiva viitorului să fie tot atât de rea
ca şi experienţa trecutului”.

449 Jean Touchard, op.cit., p. 701.

451C Idem., nota 32, p. 311. 1: Idem., p. 69.
42
 Întrebarea legitimă ar fi, în acest caz, la ce bun o revoluţie, ce scop ar avea ea. După modelul englez de
la, revoluţia conservatoare are rolul de menţine atribuţii politice dominatoare pentru vechea clasă.
„Revoluţia a fost 46 săvârşită în vederea păstrării vechilor noastre legi şi libertăţi incontestabile şi a acelei
vechi Constituţii de guvernare care reprezintă singura noastră garanţie a legii şi libertăţii... Ceea ce am dorit
la vremea revoluţiei şi dorim şi astăzi, a fost să ne însuşim tot ceea ce avem ca moştenire de la strămoşii
noştri. Toate reformele pe care le-am tăcut de atunci în colo au avut loc pe baza principiului de raportare la
vechime; după cum sper, ba mai mult, sunt convins chiar, că toate acele reforme care s-ar putea realiza în
viitor vor fi cu grijă concepute, pe baza analogiei cu ceea ce s-a petrecut anterior, pe baza autorităţii şi a
exemplului”^. în realitate, revoluţia conservatoare este un termen lipsit de semnificaţie, o contradicţie în
termeni, întrucât răstălmăceşte sensul originar al conceptului. Această imagine este opusă celei de eliberare
pe care doctrinele utopice o promovează în legătură cu revoluţia. Avem de-a face cu o restauraţie, nu cu o
revoluţie.
Vicontele Falkland a pus în circulaţie o celebră expresie pentru a sublinia reticenţa conservatorilor faţă
de schimbare „atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic” 14. în faţa
schimbării conservatorii rămân ambigui. E. Burke, am văzut, este precaut la schimbare. El apreciază
schimbarea treptată, graduală. întruna din Scrisorile sale nota că „trebuie să ne supunem cu toţii marii legi a
schimbării. Ea este cea mai puternică lege a Naturii şi, probabil, şi mijlocul prm care aceasta se conservă.
Tot ceea ce putem noi să facem şi tot ceea ce poate să facă înţelepciunea umană este să se asigure că această
schimbare se va produce prin grade imperceptibile. Acest mod de a proceda prezintă toate avantajele pe care
le poate avea schimbarea în absenţa inconvenientelor pe care le produce transformarea”47.
Schimbarea conservatoare este, prin urmare, una orientată mai ales spre trecut şi având un ritm lent de
desfăşurare. Ea se impune în existenţa oamenilor, care în cele din urmă trebuie să i se supună. în schimb,
modificările create de om, sunt bune dacă aduc progres, ceva pozitiv în viaţa oamenilor. Asupra lor este
foarte greu să te pronunţi dinainte întrucât efectele nu pot fi cunoscute decât ulterior.
Individ şi stat. Conservatorii nu au o perspectivă, ei nu urmăresc o societate viitoare. Pentru ei este
important ca lucrurile să rămână ca în prezent, cu condiţia, desigur ca prezentul să fie o realitate stabilă, care
le reproduce interesele. Pentru menţinerea acestei stabilităţi, pentru echilibrul social, oamenii renunţă, de
bună voie, la multe din libertăţile lor naturale şi investesc cu autoritatea cu păstrarea ordinii existente în stat.
între individ şi stat, conservatorii apreciază statul întrucât el veghează la păstrarea stabilităţii, a structurilor
de putere, a ierarhiilor constituite, a obiceiurilor şi tradiţiilor. Cea dintâi funcţie a statului este exercitarea
autorităţii, „funcţie sacră” pentru E. Burke. Aşezând într-un turn de fildeş principiul autorităţii, al ordinii şi
al stabilităţii filosoful englez face pledoaria statului şi a subordonării individului acestuia. „Pentru a evita
neajunsurile discontinuităţii şi ale nestatorniciei, care sunt de zeci de mii de ori mai mari decât cele ale

SÜ dHQ
SH dHQ

încăpăţânării şi ale celei mai oarbe prejudecăţi, noi am consacrat statul. L-am consacrat astfel încât nici un
om să nu poată pătrundă în structura lui intimă pentru a-i vedea defectele şi aspectele corupte decât cu
reţinerea de rigoare; astfel încât nimeni să nu îşi poată vreodată închipui că ar putea începe reformarea
acestuia prin subminarea lui”16.
Prin urmare statul este o instituţie deasupra individului, inaccesibilă aproape în totalitate şi căreia trebuie
să 1 se supună. întotdeauna statul guvernează spre binele individului. Chiar şi atunci când ar putea exista
suspiciuni faţă de guvernare ele nu pot fi clarificate, instituţiile puterii de stat nefiind transparente. Ele nu se
lasă iscodite de către oameni.
Cât de democratică poate fi o monarhie constituţională în care deciziile aparţin unei elite? Acest aspect,
deşi fundamental pentru statul şi societatea modernă, nu îl preocupă pe conservator. Dimpotrivă, el face
elogiul guvernării şi autorităţii monarhice şi deplânge puterea poporului. în Reflecţii asupra Revoluţiei din
Franţa face o pledoarie pentru superioritatea monarhiei, a nobilimii şi clerului, superioritatea unei biserici de
stat sau a unui stat care împleteşte puterea laică cu cea sacră. Reversul îl reprezintă neîncrederea faţă de
capacitatea stării a treia, mica burghezie şi artizanii, de a performa o societate modernă în echilibru şi

46 Ibidem.
47 Idem., nota 26, p. 310.
43
consens. El desfide practic orice încercare a burgheziei de a prelua frâiele guvernării, fiind conştient de
faptul că efectul ar putea fi sfârşitul dominaţiei aristocraţiei, pierderea poziţiei privilegiate de către biserică.
Burke are o atitudine deschis antidemocratică. Sub pretextul corupţiei şi al oprimării minorităţii de către
o majoritate prea puternică, el respinge sistemul democratic. El optează pentru monarhie. Şi asta pentru
simplul considerent că „este de aşteptat ca oprimarea minorităţii să cuprindă un număr tot mai mare de
cetăţeni şi să se exercite cu o înverşunare mult mai mare decât cea care este de temut în cazul domniei unui
singur sceptru”. De asemenea, „sub sceptrul unui prinţ crud, aceştia (cei oprimaţi, n.m.) se bucură de
compasiunea omenirii, al cărei balsam le alină durerea provocată de răni şi de semnele de admiraţie venite
din partea poporului, care îi întăresc în perseverenţa cu care îndură suferinţele la care sunt supuşi. Dar cei
care îndură nedreptăţi din partea celor mulţi nu se bucură de nici o consolare venită din afară” 48. Burke ni se
dezvăluie în aceste rânduri ca un adept al dominaţiei unipersonale, un susţinător al puterii regale. încercarea
de a clasifica opresiunea în funcţie de cât de mulţi deplâng pe cei lipsiţi de drepturi este adevărată
demagogie şi speculaţie metafizică.
În această construcţie a unui sistem politic dominat de monarhie, Burke recuperează Constituţia ca
instituţie a modernităţii. Ea ar avea menirea de a impune reguli, de a defini legalitatea şi de a elimina
arbitrariul puterii absolute. Elogiul Constituţiei semnifică înclinaţia spre stabilitate pe care o are
conservatorismul. El susţine că respectarea regulilor pe care o garantează un stat cu instituţii autoritare face
ca existenţa oamenilor să se desfăşoare într-o grilă a valorilor morale şi politice consimţite şi care
perpetuează existenţa prezentului prin prisma realizărilor trecutului. Sistemul constituţional este unul
previzibil, confirmat şi care cimentează regulile politicului, ale legalităţii.
Un alt aspect important al concepţiei despre puterea politică, despre raportul dintre individ şi stat este
libertatea, mai cu seamă libertatea individuală. „Conservatorismul se deosebeşte de liberalismul radical
(numit astăzi libertarianism, nn) prin prioritatea pe care o acordă obligaţiilor şi constrângerilor faţă de
drepturi şi libertăţi (se poate chiar vorbi de un refuz de a atinge problema libertăţii, altfel decât într-un
cadru recunoscut de datorii şi constrângeri, s.m.) şi prin rolul major pe care (în opoziţie cu libertariamsmul)
îl acordă autorităţii”
În acest context: în care autoritatea statului este prioritară, ea având misiunea din partea indivizilor de a
păstra ordinea, libertatea individului este acceptată atât cât este permisă de puterea statului.
Conservatorismul nu face o pledoarie a libertăţii individului, dar o acceptă ca pe o libertate limitată, ale cărei
manifestări să nu pună în pericol funcţionalitatea realităţii sociale. în măsura în care încurajează diversitatea
apartenenţelor individului la comunităţi particulare, conservatorismul respectă libertăţile. Ele sunt înţelese ca
şansă pentru exprimarea persoanei în acord cu moştenirea culturală, cu sistemul de valori etice pe care se
fundamentează şi statul.

SH dHQ

Pentru conservatori tradiţia are un rol important. Ea reprezintă acele practici, norme, valon sau instituţii
existente deja şi care sunt familiare, pentru că răspund unor nevoi sau aşteptări reale ale oamenilor. Burke
consacră câteva pagini atât elogiului reginei din Franţa cât şi instituţiei cavaleriei pentru a conchide:
„pierderea cauzată de îndepărtarea tuturor vechilor opinii şi reguli de viaţă este inestimabilă. Din acel
moment ne vedem lipsiţi de orice busolă pentru a ne conduce; astfel încât niciodată nu vom mai putea şti cu
claritate portul către care ne îndreptăm” 19. Renunţarea la tradiţii, la obiceiuri, la vechiul sistem de reguli sau
la vechea guvernare, pentru un guvern nou despre care ştim prea puţin, ale cărui reguli nu funcţionează sau
care produce, pentru moment, mai mult haos, se aseamănă cu o barcă aflată în derivă. Abandonarea regulilor
echivalează cu pierderea busolei, cu crearea unei stări de dezorientare, cu criza sistemului.
Argumentul acestei încăpăţânări conservatoare pentru tradiţii, pentru instituţii sau practici deja
confirmate istoric (de către cine şi pentru cine?, nm), este faptul că existenţa umană, lumea în general, se
mişcă între nişte coordonate care sunt dominate de inerţie. Oamenii odată învăţaţi sau obişnuiţi cu anumite
practici sunt înclinaţi să se conformeze, întrucât rezultatele sunt in mare măsură cunoscute. Şi totuşi, cum se
împacă tendinţa spre rutină cu faptul că lumea este în mişcare, fapt recunoscut şi de conservatori. „Dacă
totul curge nu este oare firească mai curând o mobilitate generală, decât o tendinţă spre repaus? Răspunsul

48 Idem., p. 170-171.
44
conservator la această întrebare este desigur negativ. Mai puternică decât nevoia de schimbare este, în mod
obişnuit - adică atunci când nu există constrângeri active împotriva stabilităţii - o nevoie de securitate, de
familiarizare cu situaţia proprie, de evitare a necunoscutului’.
Conservatorii transpun înclinaţia oamenilor către tradiţie înspre practici politice şi guverne. Ei consideră
că tradiţia trebuie să ocupe un loc central în activitatea oricărui guvern. Adrian-Paul Iliescu a găsit trei
argumente conservatoare în favoarea acestei idei49:
1. Tradiţia este expresia unei adaptări, a încercării de „împăcare” a individului cu mediul. Ea
exprimă un mod de viaţă cunoscut şi acceptat. în acest context, chiar dacă nu orice tradiţie sau
experienţă este bună ea poate fi invocată întrucât reprezintă un răspuns potrivit la o situaţie dată.
Astfel orice tradiţie are o anumită funcţionalitate în sistemul social, corespunde unor nevoi sau
aşteptări a căror finalitate este cognoscibilă;
2. Tradiţia are un caracter verificat. „Tradiţia în opoziţie cu inovaţia, beneficiază de suportul
experienţei; ea a fost pusă la probă, a înfruntat cerinele practicii, s-a ajustat şi adaptat, a înglobat
o multitudine de elemente relevante, s-a diversificat şi mlădiat în contact cu varietele împrejurări
şi evenimente. Rezultat al unei evoluţii îndelungate, tradiţia atinge un înalt nivel de eficienţă şi
devine o a doua natură a omului”50. Aplicarea tradiţiei are efecte predictibile;
3. Spre deosebire de tradiţie, orice modalitate a cunoaşterii este una incompletă şi prin aceasta
distorsionează realitatea. A raţiona în termenii teoriei cunoaşterii implică recunoaşterea unui risc:
aserţiunile nu vor fi întotdeauna validabile, construcțiile raţionale despre societate sunt sau nu
posibile de reprodus în realitatea socială şi umană. A face politică sau a guverna pe baza
proiectelor este mai riscant decât a folosi tradiţia, ale cărei rezultate sunt deja vizibile,
verificabile. Tradiţia este un apel la evenimente sau experienţe deja consumate în mod real.
Politica este pragmatică. Guvernarea se fundamentează pe reguli, pe rutină şi pe reacţia
guvernanţilor la presiunea mediului. Acolo unde situaţia se deteriorează, puterea intervine pentru a readuce
stabilitatea. Avem de-a face cu o reacţie promptă, locală şi conjuncturală. Ea nu acţionează, în primul rând,
pentru extinderea binelui. Scopul ei este remedierea răului acolo unde el apare în stare critică. Acesta este
unul din pilonii pe care se sprijină guvernarea conservatoare. Burke este explicit atunci când compară
construcţia instituţiilor statului cu ştiinţa experimentală, încercarea şi eroarea par să caracterizeze politicul,
nu apriorismul. „Ca orice altă ştiinţă experimentală, ştiinţa edificării unui stat, a renovării sau a reformării lui
nu poate fi deprinsă în mod a priori. Şi aceasta întrucât orice acţiune a statului, orice decizie a sa produce

SÜ dHQ

efecte pe termen scurt şi lung. Acestea pot fi bune sau rele, astfel încât, conchide autorul, nu poţi şti sau
prevedea dinainte finalitatea unui gest politic.
De aceea, politica este experimentală şi pragmatică, ea încearcă o serie de politici, care se vor valida sau
nu pe parcursul derulării lor. Unele vor fi abandonate altele păstrate sau modificate. Evaluarea efectelor în
termenii de costuri şi beneficii se face abia după ce politicile sunt aplicate. Principiul agreat este cel al
modificărilor care produc costuri minime şi generează refacerea stabilităţii în timp scurt. Aşa se face că
guvernarea conservatoare este reticentă la elaborarea de strategii politice în termenii unor scopuri generale,
universale prin care să se înfăptuiască aşa zise idealuri umane, interese sau nevoi caracteristice pentru esenţa
umană.
Reformarea sau corectarea politicilor este recunoscută şi practicată de conservatori. însă intervenţiile lor
au loc numai când nevoia schimbării este presantă. Chiar şi în aceste condiţii de urgenţă, politica schimbării
trebuie „să fie înfăptuită numai într-un mod prudent şi cu mii de precauţii, după cum nu este. posibilă
construirea unui nou edificiu în lipsa unor modele şi scheme a căror utilitate a fost dovedită prin
experienţă”25. Iată că guvernarea acceptă recursul la modele, însă numai la acelea deja probate istoric, la

49 Idem.,p. 194-199.
50 Idem., p. 196.
45
acelea care şi-au dovedit funcţionalitatea şi stabilitatea. Conservatorii sunt, prin urmare, împotriva folosirii
de strategii politice bazate pe teorii sau concepţii politice care pleacă de la formule universaliste şi
construiesc un viitor incert. Cel mai sigur viitor este cel care se aseamănă cu un trecut deja probat.
Ce se întâmplă însă atunci când reformele nu pot reinstaura instituţii sau practici? Ce se întâmplă când
recursul la experienţă nu ameliorează situaţia de fapt? Conservatorii, aşa cum am văzut, acceptă mici
modificări, cele organice, care survin din însăşi dinamica socială, întotdeauna când se vor afla la putere,
folosindu-se de experienţă, de cea personală şi cea a istoriei, vor căuta să consolideze practicile care
păstrează instituţii tradiţionale (familia, biserica), morala fundamentată pe etica creştină, ordinea şi
autoritatea statului etc. Acestea sunt fundamentele societăţii pe care le încurajează ca motoare ale
dezvoltării. Ei vor recurge la înnoire atunci când vor fi obligaţi de împrejurări. Maximum ar fi „o schimbare
prin reforme care să nu antreneze costuri prea mari, care să evite vărsarea de sânge, care să presupună o
libertate care nu se obţine prin crime...”51 52.
Cea mai cumpătată şi, firesc, de dorit atitudine politică este aceea de „a conserva şi a reforma în acelaşi
timp... Atunci când părţile folositoare ale unei instituţii vechi sunt păstrate astfel încât ceea ce este adăugat
să se armonizeze cu ceea ce a fost lăsat la locul său, este necesară punerea la lucru a unei minţi viguroase, a
unei atenţii calme şi susţinute, a diferitelor talente de a compara şi de a combina, şi resursele unei inteligenţe
inventive în găsirea unei soluţii practice” 25. Abia aici, sugerează conservatorul Burke, în actul conştient de a
face să coexiste prezentul cu ajustările impuse de nemulţumirea unor grupuri sociale, pentru a menţine
puterea şi guvernarea, actorul politic are nevoie de aptitudini novatoare şi creatoare. Revoluţiile,
radicalismul politic şi violenţa fizică care le însoţesc, sunt, mai degrabă, rezultatul unor stări emoţionale, de
entuziasm, de surescitare a speranţei, iar conştientul (raţiunea) se află pe un plan secundar. Se poate spune
despre conservatorii clasici, cei ai secolelor XVIII şi XIX, că militează pentru vechile reguli precapitaliste
sau pentru un liberalism moderat cu un stat autoritar.
IV.3. Aspecte ideologice contemporane. Conservatorismul clasic anglo-saxon a inspirat de-a lungul
modernizării grupuri şi clase sociale interesate în menţinerea unui sistem politic autoritar în care ordinea este
prioritară în raport cu libertatea individului. Instituţia familiei şi biserica reprezintă pilonii societăţii civile,
iar proprietatea privată structurează o economie predominant liberală. în măsura în care realităţile economice
şi sociale sunt în schimbare, conservatorismul îşi reorientează mesajul pe susţinerea valorilor morale
tradiţionale. Legătura dintre actorii sociali şi existenţa socio-politică se realizează prin intermediul unei
moralităţi care valorizează pregnant un spaţiu ontologic şi al relaţiilor umane susţinut de morala creştină şi
instituţiile tradiţionale ale acesteia: familia, biserica, ordinea şi ierarhia etc.
Conservatorismul clasic a fost o ideologie importantă până la Primul Război mondial. în perioada
interbelică disputa ideologică se mută pe axa liberalism-socialism. În aceste condiţii între liberalism şi

SH dHQ

conservatorism se vor naşte punţi ideologice şi alianţe politice. Fără îndoială ideologia a promovat forma
statului monarhic, specific anglo-saxonilor şi cea imperială din spaţiul germanic. Conservatorismul doctrinar
şi politic au continuat, şi cea imperialistă, expansionistă specifică spaţiului german. Conservatorismul a fost
o ideologie puternică acolo unde liberalismul era a fost slab. După Primul Război Mondial, conservatorismul
se va amesteca cu ideologia creştinismului social sau cu elemente de ideologie liberală.
Pe traseul obişnuit al punerii în valoare a tradiţiei şi a instituţiilor politice şi civice ca sprijin ale
stabilităţii şi ordinii, neo-conservatorismul postbelic britanic s-a mobilizat pe redinamizarea economiei de
piaţă şi a valorilor individualismului. Astfel, conservatorismul din deceniul nouă al secolului XX a preluat
principii ale liberalismului clasic, pe care încearcă să le armonizeze cu unele dintre valorile sale doctrinare.
Temele conservatorismului actual sunt: piaţa, familia, comunitatea, religia. Întrepătrunderea tradiţiei cu
principii liberale face ca ideologia dreptei astăzi să fie neo-conservatorismul (când instituţii tradiţionale
precum familia sau religia sunt suprareprezentate programatic) sau neo-liberalismul (când piaţa liberă şi
statul minimal sunt instituţiile pe care se bazează dezvoltarea societăţii).

51 Idem., p. 102, 103.

52 Idem., p. 107.
*' Idem., p. 216.
46
 Piaţa a ajuns valoarea economică centrală. Ea reprezintă motorul care relansează economia şi încrederea
oamenilor în societate. Piaţa pare să fie pentru conservatori un rău necesar şi în acest context alegerea celui
mai mic rău se impune. Pentru a scoate societatea de sub presiunea bunăstării şi a statului social, încurajat de
social-democraţi şi acceptat de o parte dintre liberali, conservatorii cred că regăsesc panaceul relelor de
astăzi în economia liberală clasică şi în politica ce aminteşte de laissez-faire-ul lui A.Smith. J. Cray spune că
pentru conservatori „piaţa este concepută pentru oameni (ea nu este o valoare în sine, nm) şi nu oamenii
pentru piaţă.
Individualistul conservator va respinge faptul că poate exista un beneficiu economic pe termen lung prin
restrângerea schimbului liber, de exemplu, dar va accepta în acelaşi timp faptul că pot exista motive de
strategie militară, de păstrare a culturii comune sau de protecţie a mediului, care pot încălca idealul unui
schimb liber, lipsit de restricţii”26.
În condiţiile în care liberali precum Hayek au susţinut neoliberalismul în forma revoluţiei manageriale,
promovând un model social bazat pe contract şi piaţă, conservatorismul s-a repliat spre un discurs în care
economia de piaţă se combină cu autoritatea statului pentru a salva ce se mai poate salva: valorile culturale
comune care au fundamentat etosul şi civilizaţia capitalistă. J. Cray consideră pe bună dreptate că astăzi
doctrina conservatoare este în destrămare, iar eforturile ei de supravieţuire încearcă să împace piaţa cu
tradiţiile. Presiunea pieţei şi reinventarea ei ca principal motor al dezvoltării societăţii occidentale în
contextul stagnării statului bunăstării în anii 80 ai secolului trecut, au obligat conservatorismul să adopte o
atitudine pro-liberală în politicile economice.
„Cucerirea conservatorismului occidental modern de către o specie de fundamentalism de piaţă, un
redivivus de tip Manchester, l-a transformat în mod profund şi s-ar putea ireversibil... intr-adevăr, instituţiile
spontane ale pieţei sunt menite să submineze stabilitatea socială şi politică, în special atunci când ele impun
populaţiei niveluri de insecuritate economică fără precedent, însoţite de toate dislocările rezultate în viaţa
familiilor şi a comunităţilor. Schimbarea economică determinată de piaţă, în special atunci când este pe o
scară largă, rapidă şi perseverentă, favorizează insecuritatea şi prin marginalizarea formelor tradiţionale sau
prin contrazicerea aşteptărilor stabilite”2'. Aceste realităţi, rezultat şi al politicilor conservatoare dm Marea
Britanie (guvernarea condusă de M. Thatcher din anii 80 ai secolului XX), golesc de conţinut doctrina
conservatoare, o fac inutilă ideologic şi social. Grav constată că „politica liberală a pieţei dă un lovitură de
grație practicilor autorităţii şi supunerii faţă de tradiţie, deja slăbite sever, în timpul perioadei moderne.
Probabil trăsătura cea mai frapantă a epocii noastre nu este declinul libertăţii individuale, ci dispariţia
autorităţii şi transformarea concomitentă a judecăţilor morale într-un tip de preferinţe
personale, între care raţiunea este lipsită de puterea de a arbitra”8. în pofida acestor
realităţi dezavantajoase, conservatorismul nu a sucombat în secolul XXI. Dimpotrivă
el a resuscitat atenţia şi speranţa electoratului american care, prin alegerea de două ori
consecutiv a lui G. Bush jr. ca preşedinte al SUA, a readus la putere neo-
conservatorismul.
15:57
SH dHQ
4* ROU
22.09201
7

Trei teme au astăzi şansa să anime conservatorismul, toate avându-şi originea în conservatorismul clasic.
• Anti-unixersalismul. „Fiinţele umane nu sunt specimene individuale ale umanităţii generice, ci
practicanţi ai anumitor culturi”53 549. Apartenenţa la aceiaşi cultură conferă oamenilor identitatea comună.
Cultura nu este un ansamblu abstract de valori sau norme ci este moştenirea comună a indivizilor dintr-un
spaţiu social delimitat. Prin urmare, numai păstrarea moştenirii culturale asigură supravieţuirea identităţii
oamenilor, le conferă liantul pentru un sistem social stabil. Stabilitatea este dată de re-amintirea şi re-
cunoaşterea permanentă a valorilor comune. Oamenii se recunosc prin intermediul culturii comune. De
aceea, pentru conservatori viaţa este o legătură continuă dintre trecut, prezent şi viitor, legătură generată de
trecut. Respectul şi încurajarea moştenirii culturale, rolul tradiţiei devin astfel un factor important al vieţii
• Non-progresul. Existenţa umană şi socială nu sunt perfectibile, lumea nu se află într-un progres continuu.
Imediat după cel de al Doilea Război Mondial, G. Santyana era deosebit de critic, respingea chiar, progresul
tehnic. „Simţim cu toţii în acest moment ambiguitatea progresului tehnic. Se pare că el multiplică şansele,
însă distruge posibilitatea vieţii simple, rurale sau a celei independente. El este generos în privinţa
informaţiei însă desfiinţează autoritatea, cu excepţia celei a eficienţei banale sau mecanice, învăţăm multe

53*s Idem., p. 180.

54? Idem., p. 188.
47
 limbi, însă ne degradăm propria limbă.
Filosofia noastră este într-o mare măsură critică şi se consideră luminată, însă ea este un turn Babei de limbi
artificiale, reciproc ininteligibile. Această reticenţă în faţa modernizării şi a pierderii modului de viaţă
tradiţional rămâne o constantă a diferitelor forme de conservatorism. Bunăstarea pe care o caută fiecare este
diferită, pentru că oamenii sunt diferiţi. De asemenea, ea este diferită şi pentru comunităţi întrucât acestea au
alte valori comune, au o altă moştenire şi deci o altă perspectivă asupra a ceea ce este moral, necesar etc.
Doctrina conservatoare va încuraja pe fiecare (individ sau comunitate) să se mobilizeze împotriva propriilor
dificultăţi şi nu va impune strategii spre un bine general, care ar putea fi diferit perceput şi, prin urmare, nu
toate persoanele s-ar lăsa ademenite pe un traseu comun. Grav remarcă faptul că astăzi conservatorismul deşi
acceptă ideea stabilităţii şi a identităţilor diferite, prin susţinerea liberalismului pieţei recurge implicit la
acceptarea ideii progresului prin creştere economică. Stabilitatea nu se confundă cu stagnarea sau cu
imuabilul. Lumea modernă este prin ea însăşi dinamică, iar aceasta aduce cu sine şi posibilitatea progresului.
El nu este însă accesibil simultan pentru toată lumea, pare să fie una dintre concluziile conservatorilor.
Ambiguitatea discursului conservator faţă de problematica dezvoltării umane, încorporarea liberalismului
economic de către neoconservatorism l-au făcut pe Gray să aprecieze că tema non-progresului este astăzi în
derivă. Ea nu mai reprezintă un punct forte al ideologiei. „în gândirea conservatoare, aşa cum o cunoaştem
astăzi, un meliorism vulgar şi deloc chibzuit în legătură cu perspectiva umanităţii este combinat cu o viziune
economistă grosieră, despre ceea ce este progresul social. Nu de la acest amalgam inconsistent putem spera
să obţinem suportul necesar supravieţuirii conservatorismului’ 01. Cu toate acestea, tradiţia culturală sau
instituţiile tradiţionale ale stabilităţii rămân un leit motiv al neo-conservatorismului
• Primatul formelor culturale. Valorile şi normele culturale configurează şi controlează politica şi
funcţionarea sistemului de piaţă al economiei. Fondul cultural comun este fie cel religios (creştinismul), fie
cel iluminist (raţionalismul). Dintre acestea, religiozitatea (transcendentul) constituţie marele filon al
cimentării atât a vieţii în comunitate, cât şi a comportamentului individual în faţa existenţele sociale. Nu
există un model unic al economiei de piaţă, nici al exercitării autorităţii guvernării sau al instituţiilor de
putere. Toate aceste practici, reguli şi instituţii trebuie să se conformeze grilei culturale din societatea în care
ele sunt implantate. De asemenea, recunoaşterea primatului cultural în determinarea individului limitează dm
start autonomia acestuia, atât de dorită de liberali. Pentru conservatori individul nu este liber să aleagă, el
aparţine unei matricei culturale care îi configurează un set de aşteptări, un mod de viaţă. Această
subordonare a individului face din idealul autonomiei „pericolul real de consolidare a exceselor
individualismului promovat de gândirea şi politica neoliberală şi, în plus, subevaluează nevoia umană de
32
Idem., p. 194. forme comune de viaţă. Gray apreciază că astăzi, conservatorismul nu poate renaşte pe termen lung

159 prin combinarea valorilor de piaţă cu creştinismul. Dimpotrivă se naşte un fundamentalism lipsit de realism
care, mai devreme sau mai târziu, va determina implozia doctrinei. Conservatorismul are o şansă, în opinia
filosofului englez, dacă recunoaşte şi încurajează diversitatea comunităţilor particulare cărora le aparţine
individul şi, prin urmare, valorifică o paletă diferită de valori culturale, de la cele ale familiei, la relaţiile
între sexe sau cele privind mediul. Pentru moment, conservatorismul nu este pregătit pentru asemenea
recunoaşteri şi evoluţii ideologice. Neo-conservatorismul actual se recentrează pe valorile morale ale
creştinismului, ale familiei, pe rolul autorităţii statului în asigurarea stabilităţii, în sfera valorilor şi
principiilor, conservatorismul a adoptat o atitudine fundamentalistă, un dogmatism neproductiv al valorilor
civice şi morale. în componenta pragmatică a guvernării urmăreşte să ofere soluţii compensatorii, care să
corecteze politicile sau insatisfacţiile produse de celelalte partide rivale. Reuşita cea mai mare a fost
reîntoarcerea la liberalismul clasic de piaţă, prin care clasa mijlocie spera să-şi relanseze modul de viaţă.
Conservatorismul rămâne o doctrină înrudită cu liberalismul.
Ideologia neoconservatoare americană se caracterizează prin antietatism, anticomunism şi militantism
religios. „Ideologia New Right a fost reflectată recurent în speechurile lui Ronald Reagan prin apelul la
valori împărtăşite, reţinere morală, o lume a stabilităţii sociale şi a comunităţilor consacrate şi, paralel, la o
lume permanent deschisă creşterii constante şi capabilă să asigure posibilităţi de exprimare şi de împlinire
individuală far limită.... Reagan a ilustrat pregnant combinaţia paradoxală de libertarianism şi
conservatorism, prin retorica «succesului individual» şi a legăturilor sociale colective, incluzând în apelul
său ideologic valorile morale transcendente şi providenţa divină”53.
Neo-conservatorismul englez este mai simplu. Denumit „conservatorismul libertarian”, în deceniul nouă
al secolului XX în guvernarea condusă de Margaret Thatcher, a abandonat valori tradiţionale cum ar fi
familia, comunitatea. De asemenea, spre deosebire de americani, conservatorismul englez nu a promovat un
fundamentalism religios. El s-a orientat înspre revenirea la piaţa liberă, a suprimat acordurile sociale ale
pactului de stabilitate (patronat, medii de afaceri, sindicate) şi a lăsat individul singur în faţa competiţiei
economice. J Gray „a interpretat principala inovaţie a thacherismului ca fiind ruperea acordului social
48
postbelic în care era prezentă componenta socială (îndeosebi folosirea forţei de muncă), prin adoptarea unei
strategii financiare pe termen lung cu repercusiuni asupra cuantumului cheltuielilor în domeniul protecţiei
sociale. Această adoptare prin care, după caz, conservatorismul îşi joacă destinul alături de «cultul pieţei
libere», a însemnat o «complicitate cu spiritul vremii», însă una care «distruge baza socială a
conservatorismului în Marea Britanic», în sensul că instituţiile spontane ale pieţei subminează stabilitatea
socială şi politică...”54.

întrebări:
• Care sunt componentele unei atitudini conservatoare?
• Ce este revoluţia conservatoare?
• Cum percepe schimbarea conservatorismul?

• Teme de reflecţie:
• Ce relaţie există între conservatorism şi ideologia reacţionară?
• Piaţa şi statul pentru neoconservatori

Bibliografie
• Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Edit. Nemira, Bucureşti, 2000.
• I Bulei, G Tănăsescu, L Păvălan Stuparu, Conservatorismul istorie şi actualitate, Edit Institutului de
Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2007
• John Gray, Dincolo de liberalism şi conservatorism, Edit. ALL, Bucureşti, 1998.
• Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Edit. ALL, Bucureşti, 1994.
• Michael Oakeshott, Raţionalismul m politică, Editura ALL, Bucureşti, 1995

Modulul V. Fascismele

Obiective:

După parcurgerea modulului studenţii trebuie:

♦ să identifice principalele caracteristici socio-politice care au favorizat ascensiunea ideologiei
fasciste ;
♦ să identifice principalele caracteristici ale ideologiei fasciste;
♦ să facă diferenţa între fascism, naţional-socialism;

V. l. Context istoric
Anii douăzeci ai secolului trecut au consemnat în câmpul politic european, apariţia unor mişcări politice
şi doctrinare de dreapta de un radicalism şi agresivitate rar întâlnite. Grupate generic sub denumirea de
fascisme, după fascismul italian al lui Musollini, ideologiile au avut o structură comună de valori şi elemente
4* ROU
specifice, care le deosebeau. De aceea, fie că e vorba de nazism, fascism sau legionarism etc. ele aparţin
aceleiaşi familii ideologice şi politice a extremei dreapta. Ascensiunea acestor ideologii a fost favorizată de
contextul socio-politic din Europa la începutul anilor 20, când, în urma primei conflagraţii mondiale,
încrederea într-o lume nouă şi umană avea să fie contrabalansată de revizionismul şi frustrările celor care nu
au reuşit să ocupe un loc bun la împărţirea de după război sau nu au ştiut să profite, cu raţionalitatea proprie
liberalismului, de ceea ce au obţinut.
La sfârşitul primului război mondial Europa se afla în stare de şoc. Pentru prima dată în istorie state
aflate pe mai multe continente s-au confruntat în încercarea de a repoziţiona prin forţa armată rolul lor
internaţional, influenţa mondială. Geopolitica avea să dobândească o importanţă nouă în urma acestei
conflagraţii, care a schimbat radical raporturile internaţionale. Dincolo însă de noile raporturi de putere
internaţională, care s-au dovedit a fi mai degrabă instabile decât să consolideze o lume a păcii, ceea ce a
impresionat profund omenirea a fost nivelul distrugerilor materiale, numărul mare de victime precum şi
efectele distructive ale tehnicii militare. Atunci s-a folosit pentru prima dată ca armă de luptă de către
Germania gazul toxic pentru a împiedica ofensiva franceză.
Dacă la început în aproape toate statele europene masele au sprijinit intrarea în război, iar patriotismul şi
naţionalismul acţionaseră ca un puternic catalizator al propagandei de război, ulterior efectul a fost unul
invers. Revoluţiile socialiste din ţările învinse, frustrările din ţările victorioase, dar sleite de efort au orientat

49
naţionalismul înspre extremismul de dreapta. De asemenea, dezastrul material, numărul victimelor civile şi
criza mentalităţilor în faţa realităţii războiului au favorizat creşterea influenţei reacţiilor de extrema dreapta
în Europa. Deosebit de important pentru înţelegerea apariţiei fascismelor este faptul că pacea aşa cum a fost
consfințită prin tratatele din 1918 nu a mulţumit practic nici o tabără. Din cele 5 considerente pe care
Hobsbawm15 le analizează ca fiind 55 56 vectorii care au coordonat pacea trei sunt deosebit de importante
pentru ascensiunea fascismului şi îndreptarea Europei spre al doilea război mondial: 1. Creionarea
alternativei socialiste o dată cu revoluţia bolşevică, 2. prioritatea de a controla Germania pentru a nu recidiva
şi 3. dezinteresul SUA pentru a se poziţiona ca un lider mondial.
La toate aceste aspecte politice şi militare se adaugă nemulţumirile celor care din tranşee reveneau acasă
şi găseau o societate distrusă material în care nu îşi mai găseau locul. De asemenea generaţia tranşeelor avea
greutăţi în adaptarea la viaţa civilă şi mulţi dintre ei s-au lăsat atraşi de spiritul militarist sau revanşard al
doctrinelor conservatoare sau ale extremei dreapta. Refacerea postbelică se confrunta cu decalajul dintre
ritmul real al dezvoltării şi speranţele pentru înnoire ale oamenilor. Un factor care a agravat insatisfacţiile
oamenilor dar şi atitudinea dură a unor partide politice a fost şocul crizei economice declanşată la sfârşitul
anilor 20 şi care a încetinit evoluţiile economice, a îngreunat restabilirea ţărilor după război. Prin urmare
fascismul în Europa se dezvoltă politic şi doctrinar ca răspuns la Europa post război. „Ascensiunea dreptei
radicale după primul război mondial a fost, fără îndoială, o reacţia la pericolul, ba chiar la realitatea
revoluţiei sociale şi la puterea clasei muncitoare in general, la Revoluţia dm octombrie şi la leninism în
particular... Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea dreptei a fost,
în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. În primul rând, se subestimează impactul primului
război mondial asupra unei pături importante a clasei de jos şi de mijloc, asupra tinerilor soldaţi sau civili
care, după noiembrie 1918, au avut sentimentul că îşi rataseră şansa de a deveni eroi...A doua afirmaţie este
aceea că dezlănţuirea aripii de dreapta nu a fost o reacţie împotriva bolşevismului ca atare, ci împotriva
tuturor mişcărilor şi mai ales împotriva celor organizate de clasa muncitoare, care ameninţau ordinea
existentă în societate sau puteau fi învinovăţite de prăbuşirea ei”.
În aceste condiţii obiective şi de subiectivitate complexe, pe lângă dreapta conservatoare de orientare
militaristă, tradiţionalistă se manifestă un radicalism care, profită de înclinarea maselor spre un revizionism
al tratatelor de pace şi dezvoltă o ideologie şi mişcare politică agresivă în plan simbolic şi real. Ea va îmbina
agresivitatea mesajului cu violenţa acţiunii de stradă, se va înarma şi va provoca acţiuni criminale.

V.2. Totalitarismul

Ideea totalitară reprezintă una dintre ideile fondatoare ale ideologiilor fasciste. La început termenul a
fost folosit ca adjectiv, pentru a caracteriza opţiunea politică a fasciştilor italieni. încă din 1923, antifascişti
liberali (Giovanni Amendola), socialişti (Lelio Basso) sau catolici (Luigi Sturzo) vor recurge la el pentru a
sublinia specificul fascismului italian care, abia ajuns la putere, era pe cale să se consolideze ca regim politic
specific. Regimul totalitar devenea astfel un sistem politic antiliberal de exercitare a puterii în societatea
modernă capitalistă.
Adjectivul totalitar, care a fost folosit de antifascişti cu semnificaţie negativă, va fi transformat de
fasciştii italieni în substantiv cu potenţial pozitiv. în 1925, Benito Mussolini şi-a asumat “voinţa totalitară
feroce” a regimului, după care câteva luni mai târziu avea să declame celebrul aforism “totul în stat, nimic în
afara lui, nimic împotriva statului”518. în cele din urmă conceptual totalitarismul “a fost canonizat în 1932, în
capitolul Fascism din Enciclopedia italiana, redactat de Mussolini împreună cu Giovanni Gentile (filosoful
oficial al regimului, n.n.), unde apare ca antiteză a liberalismului politic: «Liberalismul pune statul în
serviciul individului; fascismul readuce statul ca adevărata realitate a individului. Dacă libertatea trebuie să
fie atributul omului real şi nu al acelei marionete abstracte pe care o imaginează liberalismul individualist,
fascismul este adeptul libertăţii. El este pentru libertatea ca seriozitate, adică libertatea statului şi a
individului prin stat. Aceasta întrucât pentru fascist totul există prin stat, nimic uman sau spiritual, care are
vreo valoare, nu există în afara statului. în acest sens fascismul este totalitar şi statul fascist, sinteză şi unitate
a valorilor, interpretează, dezvoltă şi dă putere vieţii întregului popor» {Enciclopedia italiana, Trescani,
Florenţa, voi. XIV, 1932, p.847-851). Fasciştii italieni revendicau ideea totalitară care rezuma cum nu se
poate mai bine filosofia lor despre stat: nu numai o entitate morală şi spirituală care incarnează conştiinţa
naţiunii, dar mai ales un Moloh care înglobează total societatea civilă” 139. Consecinţa pragmatică a unei

55Eric Hobsbawm, Secolul extremelor. Edit. Lider, Bucureşti, 1994, p. 36- Autorul realizează o succintă prezentare a
cauzelor şi efectelor prunului război mondial
56
50
astfel de concepţii despre stat ca acaparator al întregii societăţi, a fost în viziunea liderului fascist un stat
militarizat, războinic, în care întreaga naţiune, fiecare persoană, se va mobiliza pentru un scop expansionist.
Avea să fie servitutea masei faţă de putere. O putere expansionistă clădită pe instituţiile teroarei, a celei
fizice şi psihice.
Doctrinar, fascismul italian reprezintă o colecţie eclectică de idei. Respingerea democraţiei liberale,
afirmarea iraţionalismului, a naţionalismului, şovinismului şi antisemitismului în politica de stat. Norberto
Bobbio observa cu îndreptăţire că fascismul s-a constituit ca un curent ideologic şi politic antidemocrat,
împotriva Luminismului, anti-pozitivist, antiliberal şi antisocialist. La atâtea negaţii, respingeri a valorilor
modernităţii, avea să adauge ca elemente de susţinere pozitivă, iraţionalismul (elemente inspirate de la F.
Nietzsche), naţionalismul (Alfredo Rocco), futurismul (Filippo Tommaso Marmetti), psihologia maselor
(Gustave le Bon), elitism antidemocratic (Wilfredo Pareto) şi cultul violenţei (Geroges Sorel).
Rasismul spiritualist (Julius Evola) va deveni o componentă importantă abia după 1938, o dată cu
promulgarea legislaţiei antisemite. “Ceea ce trebuie reţinut este noutatea fascismului ca încercare de a aduce
un răspuns «revoluţionar» ( de observat cratimele pe care le introduce autorul, n.n.) la criza de după primul
război mondial, propunându-se ca alternativă la liberalism şi socialism” 160. Această insistenţă a fascismului
italian asupra statului ca centru de comandă şi supraveghere a tuturor ipostazelor realităţii sociale, cu scopul
de a nu permite decât manifestările care se încadrau în grila totalitară a sistemului de legalitate, a fost
asociată cu ideea revoluţiei fasciste. Lansată mai ales cu scop propagandistic, pentru a atrage masele de
partea mişcării politice, revoluţia fascistă nu se poate asemui nici măcar cu aşa zisa revoluţie conservatoare.
Fascismul nu apela la miturile fondatoare ale trecutului decât pentru a încerca să promoveze utopia totalitară
a eroismului în slujba statului, a subordonării individului regimului politic.
În aceste condiţii au fost în mod real fascismul, nazismul doctrine sau regimuri politice
revoluţionare? Este totalitarismul un sistem politic revoluţionar? Pentru cei mai mulţi politologi
totalitarismul fascist sau cel nazist nu reprezintă un curent sau o mişcare politică revoluţionară, care îşi
propunea relansarea de noi structuri pentru societatea modernă. Au fost însă şi liberali care, la începuturile
fascismului, au văzut o revoluţie, una orientată spre nimicirea mişcărilor politice de stânga. Ideologic şi
politic „nu a existat nici o «revoluţie fascistă»... Mişcările fasciste au avut elemente de mişcare
revoluţionară, după cum au avut şi oamenii care doreau o transformare fundamentală a societăţii, adesea cu
tentă notabil anticapitalistă şi antioligarhică. Cu toate acestea calul fascismului revoluţionar nu a reuşit nici
să pornească din loc şi mei să alerge. Hitler i-a eliminat rapid pe cei care luaseră în serios denumirea de
Partid Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania - căci el sigur nu o luase în serios.
În Germania, Republica de la Weimar, instituită după Primul Război Mondial, nu reuşea să
stabilizeze o societate învinsă şi măcinată de complexe. Elemente conservatoare şi naţionaliste au fuzionat
cu iraţionalismul şi antisemitismul generând puternice mişcări politice revanşarde, de reconsolidare a unei
Germanii mari şi puternice. întrucât democraţia liberală nu îşi găsea forţa pentru a gestiona rănile
nevindecate ale războiului, totalitarismul în schema nazismului se coagulează ca alternativă la o democraţie
4* ROU
neconsolidată. în 1931, aflăm în scrierile filosofului Cari Schmitt conceptul statului total. “Ideea se situa la
intersecţia conceptului lui Junger de «mobilizare totală» cu cel al statului totalitar al fasciştilor italieni”162.
C. Schmitt considera că epoca statului apolitic, pragmatic, chemat să rezolve problemele societăţii
prin recursul la diagnosticul experţilor a apus şi nu a adus rezultatele aşteptate. Dimpotrivă, anii 20 ai
secolului XX au adus o politizare crescândă a Germaniei, o competiţie şi confruntare deosebit de puternice
între actorii politici pentru a controla statul, singura instanţă politică naţională capabilă să furnizeze
răspunsuri şi soluţii la dificultăţile oamenilor. Numai că această luptă pentru putere nu a făcut decât să
amâne reacţia statului în faţa durerilor societăţii. Democraţia se confundă cu “discuţiile” parlamentare dintre
partide, care întârzie luarea deciziilor vitale. Soluţia, o formulează în 1933 filosoful german: “Statul total
există. Te poţi indigna, revolta sau poţi respinge statul total ca fiind barbar, sclavagist, contrar
germanismului sau creştinismului, darn nu poţi face abstracţie de fenomen”. Tehnologia, complexul
militaro-industrial reprezintă bazele obiective ale totalitarismului. Pe această infrastructură naşterea statului
total devine aproape o datorie morală pentru a vindeca rănile şi frustrările Primului Război Mondial,
întreţinute de democraţie.
Statul total este un stat deosebit de puternic, care nu lasă spaţiu de manevră forţelor ostile, subliniază
C. Schmitt. Dar “mai există un sens al conceptului şi, din nefericire, acesta corespunde situaţiei de astăzi a
Germaniei. Este vorba despre statul total care intervine în toate domeniile, în toate sferele existenţei umane,
51
care nu lasă liber de prezenţa statului nici un aspect al existenţei pentru că nu mai poate să stabilească
diferenţa”163. Juristul german deplânge această situaţie a Germaniei din 1933, când statul totalitar era mai
degrabă o prezenţă cantitativă, neeficientă şi pledează pentru un stat total calitativ, în care competiţia dintre
partide totale (partidele al căror program este unul ce îşi propune să îşi asume întreaga existenţă socială şi
individuală) este înlocuită de un singur partid puternic, cu un lider autoritar care transformă instituţiile şi
mecanismele statului.
Ernst Forsthoff, discipol al lui C. Schmitt, semna în 1933, Statul total în care adeziunea la nazism
devenea transparentă. “Statul total este opus statului liberal; este statul în toată plenitudinea sa, spre
deosebire de statul liberal golit de conţinut, minimalizat şi anihilat prin fragmentare, datorită garanţiilor
juridice determinate de legi izvorâte din interese particulare. Statul total este o formulă care ar trebui să
clarifice, în ochii unei lumi politice familiarizată cu sistemul conceptual liberal, prin forţa antitezei,
emergenţa noului stat. Statul total este prin urmare un termen liberal care desemnează un lucru complet
antiliberal...”. Scopul său, în opinia lui Forsthoff, este de a face astfel încât “totalitatea politicului să se
încarneze în statul total”. Pentru aceasta, “revoluţia naţional-socialistă are ca scop să realizeze statul total”,
iar noul guvern nazist de după alegerile din 1933, “a început cu mare energie să construiască o ordine statală
şi rasială dominantă de mare amploare şi care să pătrundă în ramificaţiile cele mai fine ale vieţii sociale”.
Prin urmare, “sarcina este dublă, căci statul total presupune o regulă a puterii şi una a rasei“164.
Pentru naţional-socialism statul total şi rasa, rasa ariană erau cei doi piloni ai renaşterii Germaniei.
Statul total avea să devină stat rasial, a cărui politică de exterminare pe criterii etnice şi rasiale a culminat cu
Holocaustul împotriva populaţiei evreieşti.
În România interbelică, ideea statului dominator, totalitar a fost îmbrăţişată sub alţi termeni.
Mişcarea legionară nu a reuşit să impună un concept al statului nedemocrat. Probabil că nici nu a intenţionat
aşa ceva. Liderul legionar C. Z. Codreanu, după ce respingea atât democraţia cât şi dictatura, opta simplu
„pentru o formă nouă”.
Dictatura nu corespunde formei de stat proprii „mişcării naţionale” (aşa defineau legionarii propria
formaţiune politică) întrucât ea se fundamentează pe opoziţia dintre conducător şi mase. Cel dintâi este
impus societăţii. Cu o asemenea relaţie politică în care forţa şi teroarea sunt la ele acasă „poţi să scoţi voturi
şi chiar majorităţi; vei scoate plânsete, vei scoate suspine, dar nu s-a pomenit şi nici nu se va pomeni să poţi
scoate entuziasm şi delir. Nici la naţia cea mai imbecilă din lume”.
Mişcarea naţională, spunea Codreanu, înlocuieşte principiul eligibilităţii prin aceea că „şeful nu este
ales prin vot. Şeful este consimţit”. Prin urmare, „dacă nu-i nici dictatură şi nici democraţie, atunci ce este?
Este o formă nouă de conducere a statelor. Neîntâlnită până acum. Nu ştiu ce denumire va căpăta, dar este o
formă nouă. Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă conştiinţă naţională, care, mai
devreme sau mai târziu, se întinde până la periferiile organismului naţional. Este o stare de lumină
interioară”162. în spatele acestei construcţii politice, ce se vroia o relaţie de convergenţă liber consimţită între
conducător şi mase, se ascundea raportul de subordonare totală al oamenilor faţă de voinţa Conducătorului.
Prin urmare, ideea totalitară exprimată în statul totalitar avea la bază criterii rasiale (poporul arian la
nazişti) sau cea naţională (naţionalismul integral la legionari şi regimurile politice de extrema dreaptă
românească). Dar dincolo de aceste deosebiri, aşa cum vom vedea, sistemul politic prefigurat a fost în
ambele cazuri unul antidemocrat şi sufocant pentru societatea civilă.

V.3. Naţional-socialismul

Obiectivul principal al naţional-socialismului sau al ideologiei naziste a fost înfăptuirea unei

Germanii mari şi puternice care să domine sistemul relaţiilor internaţionale. Realizarea noii Germanii se
baza pe o serie de prejudecăţi extremiste cu iz reformator. Între aceste mituri s-au bucurat de actualizare şi
supralicitare naţionalismul, xenofobia, un antisemitism feroce, antidemocratismul, anticomunismul şi ura
faţă de slavi.
În 1926 Hitler a publicat Mein Kampf scriere doctrinară care expunea scopurile şi geneza naţional-
socialismului. Rasa, antisemitismul şi anticomunismul constituie pilonii doctrinei. Doctrina nazistă nu avea
pretenţia universalităţii. Asemenea conservatorismului, ea se vroia un răspuns viguros şi dătător de speranţă
pentru renaşterea poporului german în urma înfrângerii dm primul război mondial şi al păcii consfinţite prin
Tratatul de la Wersailles din 1918. Ea se adresa cu precădere generaţiei tranşeelor dar prin populismul
propagandistic se deschidea tuturor acelor segmente sociale frustrate de o Germanie republicană în care

52
democraţia îşi croia drum treptat fiind nevoită să se confrunte cu grupările revanşarde şi autoritarist-
conservatoare, care visau încă la epoca imperiului. Grila de citire a situaţiei politice şi sociale a Germaniei
după 1920 era una catastrofică.

Formulele ideologice ale naţional-socialismului:

Antisemitismul este rasial, fiind bazat pe criteriul sângelui (rudenie) şi al iudaismului (religie). El se
deosebeşte de antisemitismele altor doctrine prin aceea că pe bazele arbitrare, neştiinţifice, ale aşa numitului
biologism social sau al darvinismului social şi a pseudoteoriei raselor umane, cataloga evreii drept poporul
inferior, vinovat de toate relele de pe pământ. Concluzia era una singură aceea a necesităţii de a scăpa de
evrei. Antisemitismul nu era o noutate în spaţiul cultural sau doctrinar al Europei. Nou era radicalismul
mesajului, încrâncenarea cu care nazismul susţinea discriminarea şi în cele din urmă, exterminarea evreilor.
De asemenea, unitatea dintre doctrină, ideologie şi politica lui Hitler a reuşit ridicarea prejudecăţilor rasiale
la rang de politică şi transformarea ei ulterioară în decizie de stat. O politică ale cărei manifestări extreme au
fost Holocaustul evreilor, exterminarea a aproape şase milioane de evrei, populaţie civilă, pe criteriul arbitrar
al purităţii rasiale şi cel al nocivităţii etnice a evreului.
Hitler s-a declarat nemulţumit de antisemitismul religios al doctrinei creştin-sociale, dar şi de
perspectiva militantă îngustă a antisemitismului din curentul pangermanist. „Dacă partidul creştin-social ar fi
îmbinat înţelegerea maselor cu o concepţie mai justă despre importanţa problemei raselor, ca aceea a
mişcării pangermaniste, dacă, în sfârşit, ar fi devenit el însuşi naţionalist sau dimpotrivă dacă mişcarea
pangermanistă, cu noţiunea sa justă despre problema evreiască şi importanţa problemei naţionale şi-ar fi
însuşit înţelepciunea practică a partidului creştin-social şi în special atitudinea acestuia faţă de socialism,
atunci noi am fi văzut o mişcare care ar fi putut, cred eu, să-şi joace cu succes rolul în destinele germane” 169.
Ca urmare a acestor limite ale doctrinelor naţionalist-xenofobe existente în epocă, Hitler va iniţia, organiza
şi conduce noua doctrină naţional-socialistă al cărei scop era lupta pentru a impune principiile concepţiei
rasiste maselor cu ajutorul unui partid puternic şi care să beneficieze şi de o structură paramilitară.
Partidul nazist reprezenta vehiculul răspândirii doctrinei la nivelul societăţii civile, membrii acesteia
odată îndoctrinaţi, urmând să se mobilizeze pentru o nouă Germanie în care rasa, dominaţia, ierarhia,
disciplina, elitismul, totalitarismul trebuiau să se situeze printre valorile de vârf ale edificiului social şi
politic. „Partidul naţional-socialist al muncitorilor germani îşi extrage caracteristicile esenţiale dintr-o
concepţie rasistă despre univers, el face din ea, ţinând cont de realităţile practice ale epocii, de materialul
uman şi de slăbiciunile sale, un ansamblu doctrinar politic, care pune din acel moment, printr-o organizare
pe cât posibil de rigidă a maselor largi de oameni, bazele triumfului final al acestei concepţii filosofice”.
Concepţie filosofică controversată, împărtăşită de spiritele radicale de extrema dreaptă ale vremii, rasismul
împărţea şi ierarhiza oamenii după apartenenţa la o anumită rasă şi încerca să convingă că există deosebiri
fundamentale între acestea. Dintre ele, firesc, rasa albă, europenii se situau în vârful piramidei, iar nazismul
avea să restrângă şi mai mult această superioritate. Rasa ariană, germanul, era singurul popor investit cu
calităţi eroice capabil să facă Germania puternică şi care să domine destinele omenirii.
4* ROU
Ceea ce trebuie remarcat în construcţia doctrinară naţional-socialistă este lipsa, de cele mai multe ori,
a argumentelor în favoarea tezelor afirmate şi preferinţa pentru mesaje construite în context şi registru
propagandistic. Acest lucru era recunoscut şi de Hitler, care considera ideile doctrinare ca dogme şi nu ca
idei filosofice sau politice despre realitatea europeană de după primul război mondial. Doctrina se transmite
maselor prin intermediul propagandei, ea nu se dezbate.
Iată, în acest sens, una dintre ipostazele prin care rasa apare ca un important simbol al mesajului
politic. „O singură cauză, între toate, prezintă totuşi o importanţă fundamentală: aceea a menţinerii rasei în
organismul social. Numai în sânge stă forţa sau slăbiciunea omului. Popoarele care nu recunosc şi nu
apreciază importanţa bazelor lor rasiste seamănă cu nişte oameni care ar vrea să-i confere canişului calităţile
ogarului, fără să înţeleagă că iuţeala şi docilitatea canişului nu sunt calităţi dobândite prin dresură, ci sunt
inerente rasei înseşi. Popoarele care renunţă să îşi menţină puritatea rasei renunţă, totodată, la unitatea de
suflet în toate manifestările lui. Dezmembrarea fiinţei lor este consecinţa firească şi inevitabilă a alterării
sângelui lor, iar dezagregarea forţelor lor spirituale şi creatoare nu este decât efectul modificărilor aduse
temeliilor lor rasiste. Cel ce vrea să scape poporul german de imperfecţiunile vădite care nu sunt inerente
originii sale va trebui mai întâi să-l scape de cel care l-a împins pe calea acestor imperfecţiuni. Naţiunea
germană nu se va putea ridica din nou dacă problema rasei şi, ca urmare, problema evreiască nu este
examinată cu fermitate”. Apare cu deosebită claritate legătura directă, intercondiţionarea pe care doctrina o

53
stabilea între rasă, antisemitism şi noua Germanie. Păstrarea purităţii rasei, condiţie a afirmării unei naţiuni
puternice, revenite pe un loc fruntaş în topul puterilor mondiale, avea ca o condiţie predeterminată
îndepărtarea tuturor evreilor din societatea germană.
În acest context antisemitismul a atins cote extreme. Hitler nu se sfia să afirme nevoia de exterminare
a evreilor. Doctrina nazistă nu numai că propovăduia rolul mesajului şi simbolisticii politice pentru a
schimba mentalităţi şi a atrage masele de partea naţionalismului rasist şi antisemit, dar sublinia necesitatea
acţiuniii politice de distrugere a duşmanului. Iar duşmanul principal al rasei era evreul. „Nu poţi câştiga
sufletul unui popor decât dacă, în timp ce lupţi pentru atingerea propriului scop, veghezi la nimicirea oricărui
duşman ce caută să i se opună... Masa nu este decât o parte din natură; sentimentele ei nu îi permit să
trăiască în armonie cu oameni care nu ascund că vor contrariul a ceea ce vrea ea însăşi. Ea nu concepe decât
victoria celui mai tare şi nimicirea sau cel puţin subjugarea necondiţionată a celui mai slab. Naţionalizarea
masei noastre nu va putea reuşi decât dacă pe lângă lupta purtată pentru cucerirea sufletului poporului nostru
se întreprinde distrugerea otrăvitorilor săi internaţionali” 172, nimeni alţii decât evreii. Interdependenţa dintre
violenţa simbolică, acţiunea politică în forţă şi distrugerea fizică a oamenilor este limpede formulată. Cei
care vedeau în nazism sau alte doctrine fasciste numai latura spirituală, de aderare la valori şi atitudini eroice
care să coaguleze în plan etic un om nou purificat de imperfecţiunile datorate unei lumi pline de neîmpliniri,
nu făceau decât să se mintă şi să-i mintă şi pe ceilalţi. Fascismele au propus un program politic extrem de
real, care pleca de la strategii politice şi prevedea acţiuni politice înscrise în registrul forţei fizice, a violenţei
şi războiului, a îndepărtării duşmanului nu prin mijloace politice, ci prin agresivitate şi exterminare. zguduite
de război. „Cosmopolitul moale care fusesem până atunci, conchidea el la un moment dat, a devenit un
antisemit fanatic’11". Mein Kampf abundă de mesaje de genul: „presa social-democrată era în special condusă
de evrei...”, autorii presei marxiste, „toţi erau evrei, fără excepţie, începând cu editorii”, un „evreu nu este un
german” sau „cunoşteam în sfârşit geniul rău al poporului nostru”, „iudaizarea vieţii noastre spirituale” etc.
Viaţa biologică a poporului german era pusă în pericol de căsătoriile din interes financiar care ar fi luat locul
în lumea modernă căsătoriilor bazate pe dragoste. Iar din aceste căsătorii potenţate de interese pecuniare, nu
rezultă decât amestecul rasei ariene cu cea evreiască, fapt deosebit de păgubitor pentru destinul german.
Riscul cel mai mare este dat de „aceste atentate împotriva sângelui şi împotriva rasei. Păcatul
împotriva sângelui şi împotriva rasei este păcatul originar al acestei lumi şi marchează sfârşitul unei omeniri
care îl comite”1'4. Situaţia era deci una extrem de gravă, iar antidotul îl oferă ideologia nazistă. Găsim încă o
dată un text incitator elocvent pentru reacţia dură, agresivă faţă de evrei, când presei democrate de stânga, de
origine evreiască desigur, i se contrapune glonţul! „...Un obuz de treizeci de centimetri a şuierat întotdeauna
mai puternic decât o mie de vipere de ziarişti evrei. Atunci, să le lăsăm să şuiere!” 1'1. Am putea desigur să
continuăm prezentarea acestui şubred eşafodaj de prejudecăţi ale doctrinei naţional-socialiste prin care se
urmărea să se obişnuiască oamenii obişnuiţi cu aşa numitul „pericol evreiesc”, împotriva căruia mobilizarea
şi acţiunea viguroasă a maselor era singura salvare.
Duşmanii erau evreii, romii, slavii, comuniştii, partidele politice de stânga, democraţia. Destinul
evreilor avea să fie cel mai tragic.
4* ROU
În situarea antisemitismului ca strategie politică de vârf, confesiunea lui Hitler din Mein Kampf prin
care îşi prezenta propriul antisemitism, are simpla semnificaţie a mărturiei unei persoane bântuite de
prejudecăţi şi care era neadaptată la transformările modernizatoare ale unei regiuni europene. Semnificativ
pentru construcţia mesajelor ideologice este faptul că antisemitismul nazist se bazează, pentru a-şi spori
credibilitatea, în principiile de filosofie a rasei. Teoria raselor stabileşte o ierarhie arbitrară, nevalidată
ştiinţific, între rase, după care construieşte un întreg eşafodaj pentru a a susţine că „tot ceea ce avem astăzi în
faţa noastră ca civilizaţie umană, ca producţii ale artei, ştiinţei şi tehnicii este aproape exclusiv rodul
activităţii creatoare a arienilor... ei au fost singurii întemeietori ai unei omeniri superioare şi, prin urmare, ei
reprezintă tipul primitiv a ceea ce înţelegem prin cuvântul «om»... Arianul este Prometeul omenirii...”.
Arianul este, în această viziune speculativă, exemplul civilizator.
Rasa (oamenii), solul şi clima sunt cei trei factori favorizanţi pentru afirmarea caracterului civilizator
al unui popor, pentru a-şi demonstra forţa de a construi o civilizaţie durabilă care să se impună şi celorlalte,
şi pe care, în cele din urmă, să le domine. Căci dominaţia este, în concepţia rasistă a lumii, singura prin care
se impune şi se probează superioritatea unei civilizaţii. Iar pentru aceasta nici un arian nu se dă înapoi de la a
subjuga pe ceilalţi locatari ai planetei pentru că prin dominaţie cei slabi ar dobândi o viaţă mai bună. Arianul
„a supus oamenii de rasă inferioară şi le-a rânduit activitatea practică sub comanda lui, după voinţa lui şi
conform scopurilor lui”, iar astfel, „n-a făcut doar să cruţe viaţa supuşilor săi; el poate chiar le-a făurit o

54
soartă mai bună decât cea care li se cuvenea”. Dominaţia şi subjugarea altor popoare ajung în doctrina
nazistă adevărate surse ale eliberării !
O altă dogmă care urma să fie la rang de principiu ideologic şi să prevestească politica de genocid a
nazismului, a fost aceea conform căreia progresul civilizaţiei se realizează numai prin învingerea şi sclavia
raselor inferioare. Întreaga apologie a rasei ariene urmărea să diferenţieze net pe germani de celelalte
popoare, mai vechi sau mai noi. Germanii ar fi un popor eroic, dispus să se sacrifice individual pentru binele
comunităţii. Aceasta ar fi dovada exemplară izvorâtă dintr-un spirit eroic şi altruism în folosul colectivităţii,
atitudine ce se potenţează în ipostaza sacrificiului suprem, respectiv acceptarea propriei morţi dacă aceasta
reprezintă sursa salvării poporului.
Evreii erau principala ţintă a acestei dezlănţuiri rasiale. Ei reprezentau opusul arianului: „evreul
contrastează cel mai puternic cu arianul” 13. Bineînţeles că această deosebire ar fi una totală, evreul fiind o
fiinţă inferioară, respingătoare prin înfăţişare, atitudini, spiritualitate etc., fiind lipsit de altruism, impregnat
de egoism el nu face altceva decât să trăiască pe „trupul altor naţiuni”. În Mein Kampf sunt pagini întregi din
care răzbate ura viscerală faţă de evrei precum şi afirmarea necesităţii de a scăpa cu orice chip de evrei.
Elitismul şi antidemocratismul sunt două teze doctrinare pereche. Una din consecinţele rasismului
este construcţia vieţii sociale, a realităţii sociale şi umane, pe formule ierarhice. Rasismul induce opinia
deosebirilor calitative, a structurilor cu diferenţieri categorice. De aceea, în lume predomină ordonarea de la
inferior la superior, de la omul neputincios la erou etc. Toate aceste clasificări care califică şi descalifică în
acelaşi timp popoare sau indivizi conduc direct la ideea omului providenţial, eroul care, prin trăsăturile sale
fizice şi psihice, salvează omenirea, respectiv ridică naţiunea germană din umilinţa înfrângerii suferite la
1918. Eroul salvator se confundă cu Conducătorul, liderul politic incontestabil care impune ordinea pentru
un destin exemplar. Acest cult al eroilor promovat de naţional-socialism, inspirat de tradiţia romantică,
cimentează în politică perspectiva misiunii individuale, rolul personalităţii totalitare, aşa zis altruiste.
Naţional-socialismul ajungea o pepinieră de conducători locali, toţi subordonaţi Conducătorului. Premisa
acestui principiu era extrem de simplă, şi se regăsea, de exemplu, în prejudecata că, „un popor nu este
identic cu un alt popor şi, în cadrul unei comunităţi, un cap nu poate fi nici el identic cu un alt cap;
elementele constitutive aparţin aceluiaşi sânge, însă în amănunt ele oferă mii de deosebiri subtile”.
„Preocupat” să pună în valoare toate aceste subtile deosebiri dintre indivizi, să construiască un cadru social
al elitelor, naţional-socialismul se autocaracteriza ca fiind „o doctrină care, înlăturând ideea democratică de
masă, tinde să dea acest pământ celui mai bun popor, cu alte cuvinte indivizilor superiori, trebuie în mod
logic să se conformeze aceluiaşi principiu aristocratic în interiorul acestui popor şi să păstreze conducerea şi

gn ^ 4*
dUOROU

influenţa pentru cele mai bune capete. In loc să construiască pe ideea de majoritate, această doctrină se
întemeiază astfel pe personalitate”1'5.
Refuzul democraţiei este ridicat la rang de principiu şi o dată ajunşi la putere naziştii au pus în practică
moartea democraţiei, a instituţiilor, a practicilor şi a actorilor politici democraţi. Argumentele pentru
respingerea democraţiei sunt simple şi ele se regăsesc în panoplia oricărui nedemocrat. Instituţiile
reprezentative se fac vinovate de incapacitatea statului de a conserva ordinea socială şi de a asigura
prosperitatea. Parlamentul este confundat cu o incintă a discuţiilor sterile, în care deciziile se iau tardiv şi
sunt lipsite de eficienţă. în general democraţia era asociată cu evreii, cu posibilitatea de a promova
nonvalorile, cu autoritate minimală, cu lipsa de responsabilitate a actorilor politici etc.
Viitorul este al statului rasist, stat totalitar al cărui sistem de putere funcţionează pe principiile
Conducătorului suprem. în societatea care recunoaşte rolul prioritar al elitei, democraţia nu îşi află locul. De
aceea „cine vorbeşte despre o misiune dată poporului german pe acest pământ trebuie să ştie că ea constă
exclusiv în formarea unui stat care consideră că ţelul său suprem este conservarea şi apărarea elementelor
celor mai nobile ale poporului nostru, rămase nealterate şi care sunt, de asemenea, cele ale întregii
omeniri”180. Celelalte elemente trebuiau eliminate. Reichul urma să fie, în această perspectivă, reunirea
tuturor germanilor arieni şi construirea cu acest prilej a spaţiului vital necesar pentru a se dezvolta şi a
câştiga o poziție dominantă în lume.
55
 Rasa şi personalitatea sunt cele două valori cheie care fundamentează statul rasist. Rasa trebuia
conservată şi apărată de elemente alogene şi în acelaşi timp dezvoltată pentru a-şi afirma forţa de dominaţie
mondială. Personalitatea, respectiv conducătorul, trebuia să fie în fruntea acestui proces de relansare şi
impunere a poporului german. Reichul avea datoria de a aşeza în fruntea ierarhiilor personalităţi care astfel
ajungeau să fie învestite cu autoritate de şef şi să se comporte ca un stăpân. „Cea mai bună constituţie şi cea
mai bună formă de stat este aceea care va garanta în mod firesc celor mai bune elemente ale comunităţii
autoritatea conducătorului şi influenţa stăpânului”'81. Liderul totalitar avea astfel desemnate cele mai
importante trăsături.
Construcţia instituţională a statului avea să fie una piramidală dominată de rolul conducătorului.
Birocraţia era una strict verticală şi avea menirea să asigure fluxul informaţional spre vârf, iar cel decizional
pe un traseu invers, de la vârful la baza piramidei statului. Hitler preia în viziunea despre stat concepţia
corporatistă dm fascismul italian, conferind masei posibilitatea de a se asocia pentru a forma corpuri
consultative, iar dm armata prusacă a luat principiul autorităţi absolute a şefului. „întreaga organizare a
statului trebuie să decurgă din principiul personalităţii, începând de la cea mai mică celulă care este comuna
şi până la conducerea supremă a ansamblului ţării. Nu există hotărâre a majorităţii, ci numai conducători
responsabili şi cuvântul «sfat» trebuie să îşi reia semnificaţia iniţială. Fiecare om poate să aibă alături de el
consilieri, însă decizia este actul unui singur om... Nici în camere şi nici în senat nu se va vota vreodată. Ele
sunt organisme de lucru şi nu maşini de vot” 182. Garanţia unei politici responsabile, respectiv în interesul
masei, adică al rasei, era personalitatea Conducătorului.
Primul pas politic la care vor recurge naţional-socialiştii după cucerirea puterii, urma să fie anihilarea
democraţiei: „sarcina noastră dintâi nu este crearea unei forme de stat rasist, ci distrugerea statului evreiesc
actual”18'. Această distrugere avea să fie una instituţional politică - vor dispare instituţiile şi practicile
democratice - şi una umană - vor cădea victime evreii, oameni politici de stânga, populaţii civile, oameni cu
dezabilități, criteriile crimei fiind rasa şi cele politice.
Statul rasist împarte oamenii în trei categorii: cetăţeni, supuşi ai statului şi străini. Fiecare german se
naşte supus al statului şi devine cetăţean numai în anumite condiţii: rasa, naţionalitatea, educaţie fizică şi
mentală, satisfacerea serviciului militar. Femeile puteau deveni cetăţean numai prin căsătorie sau dacă îşi
câştigau existenţa.
Stânga şi comunismul au fost principalii duşmani politici ai nazismului. Mein Kampf îndrepta critici
virulente împotriva social-democraţiei, dar considera comunismul ca forţa politică ce trebuia învinsă cu forţa
armelor. Pentru Hitler, clasa muncitoare, salariatul manual, nu era altceva decât o grupare condusă de

SH dUD
influenţe marxiste care făceau din ea o forţă antinaţională, internaţionalistă, ce încuraja „forţele străine”. Prin
astfel de caracterizări în care elementul alogen este prioritar, clasa muncitoare şi marxismul erau asociate
direct cu „pleava evreiască”. Prin urmare, naţional-socialismul milita pentru naţionalizarea maselor,
redobândirea valorilor patriotismului înscris în coordonatele naţionalismului radical şi scoaterea poporului
din „tabăra internaţionalismului”. Comunismul era asemuit cu internaţionalismul iudaizat. El reprezenta
principalul obstacol pentru fascizarea Germaniei, fiind considerat ca principala forţă politică de după 1918.
în fapt, în timpul Republicii de la Weimar, când guvernele au fost rezultatul unor coaliţii politice între
socialişti, liberali şi catolici, comuniştii nu au reprezentat principalul partid politic, între octombrie 1918 şi
noiembrie 1919 comuniştii, desprinși din partidul social-democrat au încercat să creeze soviete, dar
tentativele lor revoluţionare au fost reprimate de social-democraţii sprijiniţi de armată.
Unul din capitolele doctrinare se intitula Lupta împotriva frontului roşu. El ilustrează întreaga strategie a
naţional-socialismului pentru a reprima mişcarea comunistă. în aceiaşi măsură, Hitler a urmărit să îşi asigure
dintre muncitori principalii suporteri. Fiind adeptul unei forţe politice care să aibă sprijin în mase el avea
nevoie de demonizarea stângii şi reorientarea salariaţilor industriali înspre doctrina şi partidul naţional-
socialist. Însăşi această denumire nu a fost aleasă întâmplător, ea avea darul de a întreţine confuzia asupra
adevărate lor scopuri politice ale nazismului.
Combaterea marxismului şi a comuniştilor prevedea adoptarea de simboluri asemănătoare (de exemplu
56
culoarea roşie) menite să creeze confuzie printre masele de muncitori sau populaţia marginalizată de pe
urma războiului şi a crizei economice de la începutul anilor 30, astfel încât acestea să se îndepărteze de
stânga radicală şi să se apropie de naţional-socialism. Dincolo de propagandă şi simbolistică politică, naziştii
au recurs la organizarea propriilor trupe de ordine, adevărate grupări paramilitare (SA), cu scopul de a
reacţiona violent la militantismul comunist sau de a provoca incidente prin care să descalifice stânga.
Ulterior aceste trupe de asalt au fost folosite ca instrumente pentru acţiunile violente împotriva civililor,
pentru impunerea prin forţă a politicilor discriminatorii.
O altă componentă ideologică orientată spre agresivitate armată, expansionism a fost teoria spaţiului
vital pentru autonomia şi dezvoltarea rasei superioare. Naţional-socialismul consfințea dogmatic că „politica
externă a statului nazist trebuie să asigure mijloacele de existenţă pe această planetă rasei pe care o
înglobează statul, stabilind un raport sănătos, viabil şi conform legilor naturale între numărul şi creşterea
populaţiei pe de o parte, întinderea şi valoarea teritoriului pe de altă parte. În plus, nu trebuie considerată ca
raport sănătos decât situaţia în care alimentaţia unui popor este asigurată numai de resursele propriului său
teritoriu... Numai un spaţiu suficient pe acest pământ poate asigura libertatea existenţei unui popor” 57. La
nivelul simbolisticii politice se aşternea astfel drumul războiului spre Est
Ideologia naţional-socialistă avea toate ingredientele pentru un mesaj şi o viziune despre lume totalitară,
în care statul rasist având în frunte un Conducător care exercită puterea ca dominaţie internă şi
internaţională, în numele superiorităţii rasei sau a poporului.
Oamenii se miră, se irită sau nu au răspunsuri la evenimente singulare dar, care sunt şocante, ieşite din
tipare. Asemenea informaţii provin din cele mai diverse spaţii sociale, sunt preluate de mass media şi
recepţionate de publicul masificat al informaţiei şoc, standardizate. Dar, în acelaşi timp, oamenii îşi pierd
obişnuinţa de a mai reflecta la posibilitatea ca viaţa de zi cu zi, care face parte din istoria reală, de lungă
durată, care este rezultatul adevăratelor probleme sociale sau individuale, să fie imaginată sau proiectată ca o
lume mai bună. în faţa şuvoiului evenimenţial, înclinaţia spre elaborarea unei perspective critice asupra lumii
scade, în timp ce soluţiile integratoare devin regula. Atitudinea pragmatică, de reacţie imediată pe baza
informaţiei media, pare să prevaleze în comparaţie cu cea reflexivă. Mentalităţile masei se alimentează din
informaţia manipulată a mediei. Soluţiile imediate apar ca mai avantajoase in comparaţie cu cele pe termen
mediu şi lung, care necesită cunoaştere, strategie şi răbdare.

4* ROU

ÎNCHEIERE. În aceste condiţii, asistăm la moartea doctrinelor politice? Răspunsul este categoric unul
negativ. Cu toate acestea, scăderea interesului oamenilor pentru doctrină este reală precum şi faptul că
partidele democrate îşi exercită mult mai flexibil şi indirect mesajul doctrinar. Astăzi competiţia politică se
câştigă prin imagine, la masa verde a guvernării şi nu prin programe, discursuri sau ideologii. Numai că, fără
doctrină, fără o concepţie despre cum ar trebui să fie lumea, despre cine sunt beneficiarii politicilor celor
care ne guvernează, partidele nu vor reuşi pe termen lung să rămână aproape de cetăţeni, de destinatarii, reali
sau imaginari, ai programelor de guvernare. Doctrina oferă obiective, ţinte, şanse unor segmente sociale,
unor persoane. Fără ea politicul se îndepărtează de societatea civilă. Respingerea partidelor politice, ca actori

57Idem., p. 457.
57
principali ai sistemului politic, prin absenteismul electoral, expresie a crizei actuale dintre guvernanţi şi
guvernaţi, se datorează şi surdinei pe care politica o pune doctrinei, dar şi impasului doctrinar al partidelor.
Dificultăţile de recompunere a simbolisticii politice în faţa proceselor restructuratoare ale societăţilor
contemporane, arată criza doctrinară a politicului şi nicidecum caducitatea reflecţiei politice. De aceea, o
posibilă cale de a ieşi din dificultăţile de adaptare ale doctrinelor, la schimbările lumii de la începutul
secolului XXI, este aceea a găsirii reţetei prin care valorile fundamentale ale doctrinelor democrate să se
poată adecva la noile tendinţe ale globalizării. Liberalismul, conservatorismul, socialismul sau social-
democraţia sau mai noile doctrine ecologistă, feministă sau cele antiglobalizare îşi vor redobândi rolul de
mijlocitor între existenţa reală şi aşteptările oamenilor pe măsură ce discursul lor va putea să cuprindă soluţii
de încredere la problemele pe care le resimt astăzi oamenii.
Refundamentarea ideologiilor modernizatoare prin actualizarea valorilor fundamentale este premisa
pentru recâştigarea încrederii în politica vizionară. Totodată este una dintre condiţiile pentru ca politica,
guvernarea democrată să devină mai previzibilă, mai stabilă, mai coerentă.

Bibliografie
• CZ Codreanu, Pentru legionari (1936). Editura Gordian, Timişoara, 1993.
• C.Z.Codreanu, Doctrina mişcării legionare, Editura Lucman, Bucureşti, 2003.
• Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944, Legislaţia antievreiascâ, voi. 1, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1993.
• Adolf Hitler, Mein Kampf, Editura Pacifica, Bucureşti Eric Hobsbawm, Secolul extremelor. Edit. Lider,
Bucureşti.
• Enzo Traverso, Le Totalitarisme. Editions du Seuil, Paris. 2001.
• George Yoicu. Mitul Nae Ionescu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000.
• George Voicu, Teme antisemite în discursul public, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000, 1993.

58