Luceafarul

Mihai Eminescu a fost poet, prozator si jurnalist roman, socotit de critica literara si de cititori
drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane.

Luceafarul a fost publicat in 1883 in revista “Societatea literara a limbii romane” din Viena,
ulterior a fost publicata in volumul “Poezii” alaturi de toate celelalte teste ale poetului publicate ulterior
in “Convorbiri literare”. Este amaor si de proza filozofica de exemplu romanul “Geniul Pustiu” si
basmele, dar care se ridica mult peste nivelul folcloric cum ar fi: “Fat Frumos din lacrima”. Daca geniul
nu cunoaste moarte si trece peste nemarginirea timpului, totusi el nu cunoaste fericirea si nici nu este
capabil de a ferici pe cineva” (prin urmare geniul nu cunoaste moarte, dar nici noroc).

Sursa de inspiratie a poemului o reprezinta folclorul romanesc respectiv basmul cules de

germanul Richard Kunisch cu numele de “Fata din gradina de aur”. Pe structura basmului se asaza de
fapt planul epic al poeziei(poemului): un vestit imparat pentru a-si apara fiica prea frumoasa de ochii
indrazneti a-I lumii porunceste zidirea unui castel inalt si care sa o izoleze pe aceasta pentru ca nu putea
nimeni avea acces in castel, fata se indragosteste de un zmeu si astfel iubirea fiind imposibila. Pentru a
deveni ulterior si totodata compatibil cu iubirea fetei, zmeul va merge in fata divinitatii pentru a cere
conditia de om, acesta nu o primeste si intorcandu-se la fata de imparat o gaseste intr-o poveste de
iubire cu alt pamantean, fiu de imparat care intrase in castel cu ajutorul Sfintei Miercuri, Sfintei Vineri si
a Sfintei Duminici. Finalul basmului cunoaste trei variante: O varianta presupune uciderea fetei de
imparat, zmeul pravalind asupra ei o stanca prin capacitatea de a iubi. “Si era una la parinti si mandra-n
toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti si luna intre stele” ( ii asigura capacitatea de a depasi limitele
pamantene prin iubire. Iubirea fetei de imparat pentru Luceafar are o conotatie terestra comuna
subliniata la nivel de dorinta (iubire carnala). “Il vede azi, il vede mani/ Astfel dorinta-i gata”. Iubirea din
perspectiva luceafarului ca fiinta astrala inseamna dorinta de cunoastere “Iar el privind de saptamani/ Ii
cade draga fata”. Cele doua simboluri contureaza iubirea ca fiind bazata de fapt pe o incompatibilitate,
de fapt fiind fiinta muritoare/pamanteana si simbolul astral nelimitat. Simboluri pentru limitele fiintei
pamantene sunt: “Langa fereastra unde-n colt luceafarul o asteapta”. Inexistenta limitelor de spatiu sunt
amplicate in a 3-a secventa, dar sun prezentate de la inceputul poemului si chiar din perspectiva
fetei de imaparat: “Privea in zare cum pe mari/ Rasare si straluce/ Pe miscatoarele carari/ Corabii nerge
duce”. Invocarea luceafarului de catre fata de imparat are legatura cu inspiratia din mitul indo-
european, mitul zburatorului fiind inca o dovada a limitelor de spatiu timp dar si de cunoastere ale fiintei
pamantene de aceea versul “Cobori in jos luceafar bland” nu trebuie considerat drept o eroare
lingvistica ci este creat cu intentia de a accentua distanta, diferenta, incompatibilitatea terestru-ceresc.
Raspunsul luceafarului la chemarea fetei de imparat consta in hotararea metamorfozarii, respectic a
intruparii fiintei astrale ( din fiinta nelimitata apartenenta a vesniciei, adoptarea fiiintei umane marcate
de limite ca marca a puterii de sacrificiu: “Si se tot duce, s-a tot dus/ De dragu-unei copile/ S-a rupt din
locul lui de sus/ Pierind mai multe zile”. A doua secventa abordeaza planul terestru respectiv iubirea
dintre cei doi pamanteni. Compatibilitatea iubirii este subliniata de numele celor doi: Catalina care este
de fapt fata de imaparat din prima secventa si Catalin, pamanteanul limitat prezentat drept paj
(paharnic): “Un paj ce poarta pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”. Tendinta de autodepasire a fiintei
pamantene esre reprezentata de simbolul masculin dar nu tine de o intentie de natura cognitiva si de
una sociala