Prezentare de carte: Eugen Denize, Propaganda comunistă în România (1948-

1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, 280 p., structurată pe

capitole, V la număr și un capitol cu concluzii, urmat de 4 p. De Indici de
nume.
Eugen Denize (n. 1954- d 2007) a fos un istoric român, fost profesor la liceul Metaloglobus din
București (1978-1981), iar în 1981 a intrat în Institutul de Istorie N.Iorga.
În 1995 a obţinut titlul de doctor în istorie cu teza de doctorat Lumea italiană, spaţiul românesc
şi expansiunea otomană (1453-1540), elaborată sub oblăduirea profesorului Şerban Papacostea.
Ca dascăl, a ţinut prelegeri şi cursuri la Facultatea de Istorie din Bucureşti (1992,1993) şi din
Târgovişte, iar din vara anului 2001 a devenit conducător ştiinţific pentru lucrările de doctorat.
Cartea Propaganda comunistă în Romania (1948-1953) apărută la Editura Cetatea de Scaun în
2009 tratează mijloacele și metodele de propagandă folosite de către regimul totalitar de stânga
de la București pentru a denatura realitatea înconjurătoare.
Opera lui Denize poate reprezenta un căpătâi (hrisov) pentru generația mea și nu numai. Această
carte ne ajută pe noi cei ce nu am existat în perioada de înainte de 1989, să analizăm ceea ce a
dus la eșecul României după momentul 1944, deși în clipa aceea se credea într-o revenire la o
democrație după modelul Occidental, m-ai ales că România în 1944 avea deja 11 ani petrecuți
sub regim autoritar. Perioada comunistă a avut rolul de a elimina valorile culturale și nu numai,
și să promoveze oameni ușor de manipulat și cu un grad scăzut de cultură.
De aceea trebuie să luăm aminte, ca să nu existe posibilitatea ca societatea românească să treacă
printr-o experiență de tipul “formelor fără fond” de care vorbea Titu Maiorescu referindu-se pe
vremea sa ;I la pătrundere capitalismului în România. După 1989, România a revenit la
capitalism însă în fruntea statului a continuat să se afle oameni reprezentând produse ale
regimului autoritar și totalitar.
Introducerea realizată de domnul Denize are ca scop să introducă cititorul în lumea pe care o va
descoperi, o lume neștiută de omul de rând. Astfel Denize a apelat la realizarea lucrării sale și la
alte studii privind perioada comunistă precum la cele ale Laviniei Betea, ale Oanei Ilie, etc.
Totuși regretul autorului este acela că la realizarea lucrării sale nu a beneficiat de izvoare istorice
de primă mână, mai ales în privința arhivei Secției de Propagandă și Agitație, ce a rămas un
domeniu interzis pentru cercetarea științifică.
Capitolul I- Cadrul Istoric
În acest capitol, autorul dorește să facă o prezentare pe scurt a evenimentelor marcante din
perioada 1944-1956. Asfel debutul capitolului prezintă momentul de început al ascensiunii
partidului comunist în politica românească cu un mare aport datorat în principal contextului
extern dar și a implicării sovietice.
Continuând Denize prezintă modul în care societatea și valorile naționale erau stârpite de
tăvălugul comunist. Astfel odata cu preluarea totală a puterii la 30 decembrie 1947 prin
alungarea regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare România, s-a trecut la aplicarea
modelului sovietic în toate instituțiile statului.
Totodată Denize are grijă să îi ofere cititorului și câteva informații despre cadrul extern acolo
unde URSS se afla într-o continuă expansiune, datorată și pasivității anglo-americane privind
Europa de Est și Centrală.
Finalul capitolului tratează pe scurt, modul în care URSS reușea să acceadă spre posibile nutriri a
gândului de îndepărtare de centru. Asfel sovieticii dețineau o întreagă rețea de informatori,
integrată în toate instituțiile statului cu sau fără stirea regimului de la București.
Al doilea capitol, intitulat Considerații generale cu privire la propaganda comunistă din
România, prezintă mai intâi de toate o definiția a propagandei. Astfel Denize a apelat la definiții
ale propagandei oferite de oameni precum Georges Henein care considera că propaganda
reprezintă: ... Acțiune de convingere prin instigare ce tinde să înlocuiască rațiunea cu
impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație între adevăr și fals”, dar autorul a luat în calcul
o definiție oferită și de conaționalul nostru Sergiu Tămaș ce definea propaganda “o acțiune
desfășurată sistematic pentru a răspândi o doctrină, o opinie în mase, pentru a le face cunoscute
și acceptate, apelând nu numai la fapte, ci și la aspecte emoționale”.
Revenind la propaganda comunistă, Denize consideră că acesta a plecat de la o concepție
abstractă despre “dușman”, ca și de la ideea complotului imperialist mondial. Concepția despre
“complot” și “dușman” convinea comunismului deoarece acești termeni trimiteau automa și la
figura “trădătorului” și a oportunistului, figuri ce erau in teorie abolite de sistem.
Pentru a reliza o propagandă cât mai concentrată comuniștii au instaurat un adevărat monopol și
asupra surselor de informare și de opinie.
Obiectivele generale ale acestei propagande comuniste erau de a consolida , perpetua și eterniza
noul regim. Denize prezintă și obiectivele specifice propagandei și anume aprofundarea
revoluției culturale dar și formarea”omului nou” de tip sovietic.
În finalul capitolului este prezentat efortul depus de comuniști pentru a instaura revoluția
culturală care afecta în principal intelectualitatea, aceasta fiind supusă unei reeducări de tip
marxist-leninist.
Capitolul III Structura de organizare a propagandei, prezintă transformarea radicală a
structurilor economice, sociale, politice și culturale din România, precum și subordonarea totală
a țării intereselor de mare putere ale U.R.S.S a impus comuniștilor români un mare efort de
reprimare a oricărei forme de opziție, declanșarea unei propagande agresive, totală fără precedent
în trecutul nostru.
Aplicarea modelului sovietic, a avut ca rezultat crearea inevitabilă a unei noi clase politice,
nomenclatura, încărcată cu privilegii și ostilă oricărei schimbări care să o afecteze.
Odată cu politica “porților deschise”, în ceea ce privește primirea de noi membri și a umărului
mare de oportuniști care s-au înghesuit să intre în partid, a dus ca deținătorul puterii să aibă
foarte mulți cotizanți, dar și să introducă un sistem tentacular de propagandă.
În 2 februarie 1948 apare în discuție introducerea organizării îndrumătorilor de partid. După
înghițirea Partidului Social Democrat, Partidul Muncitoresc Român a creat un aparat propriu
format din direcții, secțiuni și comisii. La 14 mai 1948, direcția Propagandei și Agitației a fost
încredințată Anei Pauker, însă ea s-a ocupat de alte probleme lăsând propaganda pe seama lui
Iosif Chișinevski, conducătorul nemijlocit al Direcției.
În ianuarie 1949 a fost pusă problema de Ghiorghiu-Dej să se reorganizeze sructura partidului
la nivel central. Astfel la propunerea lui Iosif Chișinevski a fost trimisă o delegație la Moscova în
lunile iunie-iulie, iar raportul și propunerile din Uniunea Sovietică erau aduse de Leonte Răutu.
După vizita efectuată s-a hotărât ca secretariatul să formeze o comisie de partid care să analizeze
materialele prezentate de delegați.
Probabil după discuții, propuneri și contrapropuneri care, din păcate, nu sunt cunoscute de autor,
s-a realizat o nouă structură organizatorică a P.M.R, având ca model P.C al U.R.S.S.
Sectorul Nomenclaturii deși ocupa poziția a opta, peultima, în cadrul aparatului central al
partidului, avea în realitate , o importanță mult mai mare, de el depinzând destinul multora dintre
activiștii și cadrele de comandă ale noii structuri.
Acesta verifica numai acele cadre și pe acei activiști care făceau parte din Nomenclatura
Comitetului Central, și anume: șefii secțiilor și a sectoarelor, secretarii comitetelor de plasă,
miniștri, miniștri adjuncți, directorii direcțiilor și ai centrelor din ministere, etc.
Secțiile Comitetului Central formau aparatul ajutător, executiv al acestuia și centrul de greutate
al muncii de partid. Ele contribuiau în mod esențial la aplicarea liniei politice a partidului în toate
domeniile de activitate de stat.
Secția Propagandei și Agitației, în urma hotărârei din 23-24 ianuarie 1950 se arăta că aceasta se
ocupa cu problemele propagandei de partid, ale muncii ideologice, ale muncii de partid în
diferite sectoare ale vieții culturale și ale agitației pollitice de masă.
La 9 martie 1950, au fost numiți de către Secretariat, șefii de secții, Propaganda și Agitația
fiindu-i atribuită lui Leonte Răutu, care conducea deja de mai multă vreme acest domeniu sub
autoritatea lui Iosif Chișinevski.
În concluzia acestui capitol, numele “grele” ale Propagandei și Agitației comuniste în afara lui
Iosif Chișinevski și Leonte Răutu s-au remarcat și Mihail Roller, Paul Mizil, Traian Voicu și
alții, care și-au adus o cintribuție importantă la îndoctrinarea comunistă a poporului român, la
încercarea de formare a “omului nou”, la încercarea de distrugere a culturiiși tradițiilor naționale,
la transformarea poporului nostru într-un popor de sclavi, fără credință și fără Dumnezeu ai
puterii comuniste și a patronilor ei de la Moscova.
Capitolul IV-Mijloace și metode de propagandă
Obiectivele principale ale Partidului Comunist erau exprimate prin cuvintele “constituirea
societății socialiste”, ele au fost puse în practică prin două metode principale, prin represiune și
prin persuasiune.
Represiunea a fost aplicată de Securitate, de Miliție, și în cazuri extreme de armată cu o eficiență
mult mai mare decât cea din economie sau din alte sectoare de activitate.
La rândul ei, persuasiunea, folosind un vast aparat de propagandă și agitatori, a atacat din toate
direcțiile sufletul și mintea românilor în încercarea de a-i transforma pe aceștia în supuși ai
puterii comuniste.
Propaganda și Agitația comunistă au acordat o mare importanță pregătirii ideologice a propriilor
cadre. Astfel, Propaganda și Agitația comunistă au avut, în mod precumpănitor, un caracter
ofensiv, dar nu au fost neglijate, nici elementele defensive de protecție. Toate aceste elemente
defensive au fost grupate sub cupola atotcuprinzătoare a cenzurii.
În ceea ce privește propagandiștii, rolul lor în cadrful aparatului de propagandă și felul în care
trebuiau selecționați și pregătiți elocvent este un editorial din “Scânteia” și intitulat “Pregătirea
propagandiștilor- sarcină de mare răspundere”.
Unul din mijloacele principale prin care propagandistul își putea atinge obiectivele era lecția.
Aceasta avea darul de a clarifica ideile principale ale uneio opere sau de a lămuri problemele
esențiale ale unei teme.
Educația politică era făcută de propagandist nu numai prin lecții ci și prin seminarii. Seminariile
trebuiau să urmărească lămurirea, aprofundarea și fixarea noțiunilor de bază ale unei anumite
tematici. Un alt mijloc al propagandei, mai ales prin aria sa largă de cuprindere, a fost presa
scrisă, considerată a fi “arma cea mai ascuțită a partidului”.
În principal ziarul Scânteia a pus accentul pe cultivarea dragostei și atașamentul oamenilor
muncii față de U.R.S.S și tovarășul Stalin.
Ajungând la sfârșitul acestui capitol autorul concluzionează că puterea comunistă dispunea de
toate mijloacele , pe care nu a ezitat nici un moment să le folosească, de îndoctrinare și
manipulare a opiniei publice românești.
Capitolul V- Conținutul propagandei
În acest capitol, autorul își fixează ca obiective, prezentarea propagandei comuniste realizată prin
intermediul presei scrise și a radiodifuziunii, principalele mijloace de propagandă împreună cu
învățământul public.
Detronarea regelui Mihai și proclamarea reerpublicii a devenit primul eveniment al anului 1948
care a concentrat toate forțele propagandei comuniste.
Astfel s-a început cu Ora tineretului, apoi cu Ora armatei, ca mai apoi noile schimbări să fie
prezentate și copiilor prin intermediul Radiojurnalului prichindelului și într-un final convingerea
țăranilor cu privire la viitor prin intermediul emisiunii Ora satului.
Eforturile propagandistice ale Radiodifuziunii au fost dublate și puternic sprijinite și de presa
scrisă, care a publicat numeroase articole denigratoare la adresa monarhiei
Jungând la finalul capitolului, autorul reia faptul că orice eveniment intern sau extern, maimult
sau mai puțin important, a fost supus înainte de a fi prezentat populației unui proces în care a
acționat în principal propaganda comunistă.
Concluziile autorului
“Preluând puterea politică și economică în România cu ajutorul nemijlocit și hotărâtor al
armatelor sovietice de ocupație, comuniștii au introdus ceea ce ei numeau dictatura
proletariatului”.
Totodată autorul ține să insiste că perioada 1948-1953 a fost cea mai dură din întreaga istorie a
comunismului românesc.
Evidenţierea punctelor forte si a celor deficitare
Cartea “Propaganda comunistă în România” prezintă contextul, mijloacele și modul în care a
apărut propaganda comunistă. Eugen Denize creează o imagine a unei societăți românești
denigrate, care era unită prin teroare și în care erai urmărit și în cadrul vieții intime.
Punctul forte al lucrării este dat de faptul că este prezentat explicit în principal cum a fost
afectată intelectualitatea de propaganda agresivă a comuniștilor. Poate un echivalent între modul
cum a fost afectată intelectualitatea și țărănimea ar fi dat lucrării o notă mai imparțială.
Buna informare deși documentarea i-a fost îngrădită, oferă cititorului siguranța cititorului. Eu
consider că autorul este implicat afectiv în prezentarea detaliilor, și cred că o rudă apropiată ce a
fost afectată a determinat această afectivitate.
Lucrarea lui Eugen Denize nu este completă, autorul mărturiseşte că nu a avut acces la arhiva Secţiei de
Propagandă şi Agtaţie a Comitetului Central, dar deschide drumuri în acest domeniu. Lectura este
antrenantă şi porneşte de la o privire generală asupra sistemului de propagandă şi termnină cu prezentarea
unor cazuri concrete, reprezentative pentru a ilustra modul practic în care se aplicau directivele
conducerii.

Totodată autorul mărturisește că rămâne ca pe viitor, tinerii istorici să completeze istoria propagandei
comuniste pentru a despărți adevărul de minciună.