ESEU - Moara cu noroc, de Ioan

Slavici

Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici ,

alãturi de M. Eminescu, Ion Creangã şi I.L.Caragiale.
Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt: “Moara cu
noroc”, “Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”,
“Budulea Taichii”, "Pãdureanca”etc.
Nuvela este o specie a genului epic, în prozã,
de dimensiuni medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã
pe un singur fir narativ, la care participã puţine
personaje, individualizând personajul principal.
“Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã
de factură realistă, publicată în 1881, în volumul
“Novele din popor”, inspiratã din realitãţile satului
transilvãnean din a doua jumãtate a secolului al XIX-
lea. Se încadrează esteticii realiste prin: temă,
atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa
de înavuţire), veridicitatea întâmplărilor,
verosimilitatea personajelor, personaje tipice
(cârciumarul) în situaţii tipice, obiectivitatea
perspectivei narative, tehnica detaliului semnificativ şi
interesul pentru analiza psihologică.
Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu
noroc” de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral
– psihologic. Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un
puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe
puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om
cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o
altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la
pierderea încrederii în sine, care, în plan exterior,
afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea,
conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin
confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică
Sămădăul.
Tema textului poate fi privită din mai multe
perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă
încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din
cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei
sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare,
nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a
avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă
conflictul interior trăît de Ghiță, care, dornic de
prosperitate economică, își pierde pe rând încrederea în
sine și în familie.
 Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu
noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai
degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate
spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc
la hanul Moara cu noroc aflat într-o zonă a Ardealului,
în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi
el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două
repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf.
Gheorghe până la Paşte) creează impresia de
veridicitate.
Perspectiva narativã este obiectivã,
naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un
narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã
de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia
se ascunde vocea auctorială, iar intenția moralizatoare
este astfel pusă sub masca obiectivității. Bãtrâna este
simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a
legilor nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie
în generaţie și care intervine în momente esenţiale,
trãgând anumite concluzii.
În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-
un dialog cu soacra sa, sfătuindu-se cu privire la
oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită
Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce
anticipeazã oarecum acţiunea nuvelei şi destrămarea
familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit”. Aceasta asociază Sărăcia cu fericirea, în
timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.
 Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din
finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o
confirmare a temerilor exprimate în incipit: “ (…)
simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost
dat”. Cei doi soți au murit în condiții dramatice, Ana
ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț, din ordinul lui
Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga
agoniseală, câștigată atât prin muncă, cât și prin
mijloace necinstite, se risipește. Destinul nu iartă, cum
nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei
inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.
Nuvela capătă astfel o construcţie circulară,
simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în
final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un
subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac,
dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul
social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O
vreme afacerile merg bine.
Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor,
constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în
sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură echilibrul
familiei sale.
Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de
înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci,
dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana
şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri,
primind de la acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri.
Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de
sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se
aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-al lui
Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, dar nu joacă
cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din
afaceri necurate.
Punctul culminant prezintă dezumanizarea
lui Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică,
încercând să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de
laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când
Ghiţă îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi este
şi el ucis din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un incendiu
provocat de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la
Moara cu noroc. Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se
sinucide.
Singurele personaje care supravieţuiesc sunt
bătrâna şi copii, nuvela având astfel un caracter
moralizator.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de
funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţialã are
pe lângã rolul de descriere spaţialã şi funcţia de
anticipare . Dialogul contribuie la caracterizarea
indirectã a personajelor. Monologul interior, de facturã
tradiţionalã, monologul interior adresat, stilul indirect
liber sunt principalele mijloace de investigare
psihologicã a personajului principal.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul
povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Personajul principal, Ghiţă, este unul
complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste
ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic,
bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul
familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.
 Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu
noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior,
al lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de
pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage
ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa.
Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde
liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi
ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă
este constituită din conflictul interior care este trădat de
gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu
membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este
violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul
lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are
familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un
mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este
monologul interior care transcrie gândurile şi
frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi
subordonat în totalitate lui Lică.
Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept
un „om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte
complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb
pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor,
Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot
omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii
sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de
toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al
copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han.
Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în
totalitate.
Ultima treaptă a degradării morale a lui
Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de
răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o
în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul
său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl
sancţionează pe protagonist pentru patimile sale
exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a
degradării morale.
Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte
personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Lică este
caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de
treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu
mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele
dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o
scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân
al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile.
Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte
că acesta este „om rău şi primejdios”.
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să
utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui
Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate.
Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,
determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi
spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică marchează
nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar
sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului
Ghiţã, mama a doi copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin
tragic, pentru cã încalcã virtuţi morale importante, cum
ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl
înşalã cu Licã.
 Portretul fizic, realizat direct de cãtre
narator, simbolizeazã fondul sãu moral în care
tandreţea, duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da
echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...]
fragedã şi subţiricã [...], sprintenã şi mlãdioasã."
Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã
Licã "e om rãu şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om
cinstit şi iubitor de familie, ea trãieşte un sentiment de
vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1 ajute
în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise
cu Licã în afacerile necinstite.
Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în
ce mai îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea
soţului ei. Simţindu-se tot mai înstrãinatã de Ghiţã,
"Ana cea blândã şi delicatã", cum este caracterizatã
direct, alunecã rapid spre prãpastia pãcatului,
trãdându-şi bãrbatul pe care ajunsese sã-1
dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea lui, gânduri
pe care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã,
iar Ghiţã nu e decât muiere îmbracatã în haine
bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã
de soţul ei, cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã
mor, Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra ei, cu ultimele
puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în
obrajii lui", adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru
soţul nedemn, setea de rãzbunare şi patima neostoita
pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru propriile-i
pãcate, conştiinţa vinovãţiei şi în acelaşi timp a
nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).
 Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a
rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi
superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care
se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi
pedepseşte personajele proporţional cu greşelile
sãvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este
sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de
toate relele ce se înfaptuiserã la cârciuma Moara cu
noroc.
Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã
podoabe.
Limbajul naratorului si al
personajelor valorificã aceleaşi registre stilistice:
limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular,
oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este
sustinut prin zicale şi provorbe populare sau prin
replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi
sfârşitul nuvelei.
În opinia mea, prin puternicul caracter
moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru
aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o
societate degradatã moral de puterea banului.
Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei
psihologice de tip realist prin conturarea, în detaliu, a
conflictului interior al personajului, prin tehnicile
folosite spre a transpune transformãrile moral –
comportamentale ale acestuia într-un context
aparţinând realitãţii contemporane autorului.