1.Farmacologia,definitia.Farmacologia ca disciplina.

Relatiile ei cu alte
discipline.Importanta farmacologiei pentru medicina practica.
Farmacologia este stiinta care studiaza interactiunea compusilor chimici cu organismele vii.Studiaza in
fond preparatele medicamentoase utilizate in tratamentul si profilaxia diferitor maladii si stari
patologice. E strans legata de diferite domenii ale medicinii experimentale si practice,unde exercita o
mare influenta asupra dezvoltarii altor disciplini medico-biologice,ca fiziologa si biochimia. Cu ajutorul
substantelor vegegotrope a devenit posibila elucidarea mecanismelor fine ale transmisiei sinaptice prin
intermediul mediatorilor.Multe functii complexe ale SNC au devenit accesibile pentru studiu datorita
preparatelor psihotrope.Datorita crearii unui asortiment larg de preparate eficiente,farmacoterapia
devine o metoda universala de tratament a majoritatii maladiilor.O raspandire larga in medicina au
capatat preparatele ce inhiba sau excita SNC si periferic;maresc sau micsoreaza presiunea
arteriala;stimuleaza activitatea cardiaca,respiratia;regleaza hematopoeza;procesele metabolice.

2.Notiune de medicament,pro-
medicament,remediu,placebo,drog.Medicamente alopate si
homeopate,originale si generice,orfane,esentiale,medicamente OTC.Notiune de
principiu activ.Clasificarea lor dupa origine si principiul sistemic. Sursele de
obtinere a medicamentelor.Nomenclatura medicamentelor.
Medicament-substanta sau remediu sau preparat medicamentos,destinat sau utilizat pentru
diagnosticarea,prevenirea,ameliorarea sau vindecarea unei suferinte,boli,la om sau animale.

Remediu- preparat medicamentos,destinat sau utilizat pentru diagnosticarea,prevenirea,ameliorarea

sau vindecarea unei suferinte,unei boli,stari fizice anormale la om sau animal.

Drog-materie prima din care se extrage un medicament.

Medic. Alopate. –medicament ce produce efecte contrarii celor ale bolii

Medic.Homeopate-medicament intrebuintat in doze foarte mici,ce ar putea produce o boala analoaga

bolii care se combate.

După origine medicamentele pot fi:

– naturale sau sintetice

– substanţe simple sau amestecuri de substanţe formate dintr-o substanţă activă şi alte
însoţitoare cu rol de adjuvant, corectiv sau excipient

Med.originale- preparat medicamentos sau medicamentul în baza substanţei medicamentoase

elaborate si sintetizate în premieră de către un anumit producător (companie-producătoare, companie-
originară), care a trecut ciclul deplin a cercetărilor preclinice şi clinice, protejate prin patent cu termen
de 20 ani.

Med.generice- medicament cu componentă analogică, posesor de substituire terapeutică reciprocă

dovedită cu preparatul original, livrat de producătorul care nu este elaboratorul preparatului original.

Medicamentul orfan (MO) medicament destinat pentru diagnosticarea, prevenirea sau tratamentul
unei afecţiuni rar întâlnite ce pune în pericol viaţa ori produce o invaliditate cronică afectând nu mai
mult de 5 din 10 mii de persoane
Medicamente esenţiale  -sunt acele care satisfac necesităţile ocrotirii sănătăţii majorităţii
populaţiei, utilizându-se în tratamentul celor mai răspândite boli; ele trebuie să fie accesibile şi
disponibile oricând în cantităţi adecvate, în formele farmaceutice necesare şi în dozele
respective.
Fără prescripție medicală (OTC) -Din această categorie fac parte:
vitaminele, mineralele, analgezice ușoare (aspirină).
Ingredient activ sau substanță activă este un compus medicamentos care prezintă activitate
biologică intrinsecă (efect farmacodinamic).

*Nomenclatura medicamentelor

În literatura de specialitate se folosesc următoarele denumiri:

– denumirea chimică

– denumirea comună internaţională (DCI)

– denumirea oficinală

– denumirea comercială (de firmă)

Originea medicamentelor este

minerala(fier,calciu,sodiu,potasiu,magneziu,iod,cobalt),animala(hormonii,enzime,anticoagulante,acizi
biliari),vegetala(plantele medicinale) si sintetica.
 3. Etapele principale de elaborare a medicamentelor noi, evaluarea
eficacității și inofensivității lor.

Crearea (elaborarea) de medicamente sau remedii noi Una din sarcinile principale
ale Farmacologiei – cercetarea şi elaborarea medicamentelor noi.
Calea lor de la sinteză până la remediu medicamentos este:
I. Laboratorul chimic – obţinerea substanţelor medicamentoase;
II. Laboratorul farmacologic – dosar farmacologic, dosar farmacocinetic, dosar
toxicologic
(Volumul cercetărilor farmacologice include – studierea acţiunii substanţelor
asupra sistemelor biologice de diferită complexitate: „de la organismul integru
până la celulele izolate, formaţiuni subcelulare, receptori şi enzime”.
În cercetările farmacologice se studiază detailat:
a) Farmacodinamia substanţelor: activitatea specifică, durata efectelor, mecanismul
şi locul de acţiune; b) Farmacocinetica – absorbţia, distribuţia, transportarea,
eliminarea;
c) Efectele adverse, toxicitatea, acţiunea teratogenă, cancerigenă şi mutagenă;
d) Se compară substanţa nouă cu preparate cunoscute.
Se folosesc metode: fiziologice, biochimice, biofizice, morfologice,
farmacologice.
O importanţa are studierea eficacităţii substanţelor în stările patologice
corespunzătoare – farmaco-terapia experimentală sau farmacologia patologică).
III. Laboratorul formelor medicamentase noi – dosar farmaceutic(Prepararea
formei medicamentoase respective).
IV. Comitetul Farmacologic – Comisia Medicamentului(Prezentarea
materialelor experimentalepentru autorizarea evaluărilor clinice)
V. Explorări clinice(dacă materialele experimentale se consideră ca complete – se
predau în clinicile respective unde medicii şi farmacologii clinicieni studiază în
condiţiile clinice pe voluntari şi pacienţi farmacocinetica şi farmacodinamia ,
elaborează metode de aplicare eficace şi inofensivă)
VI. Comitetul Farmacologic – Comisia Medicamentului; Rezultatele cercetărilor
clinice, prelucrate statistic, din nou la Comitetul Farmacologic, care în baza lor –
preparatul are avantaje vădite, prezintă o grupă nouă, sau efecte specifice – se
recomandă pentru înregistrare şi fabricare, aplicarea practică cu supraveghere.
VII. Industria chimico-farmaceutică;
VIII. Aplicarea practică (terapeutică). Este un proces complicat, îndelungat,
costisitor şi responsabil. Pentru a demonstra efortul depus pentru obţinerea unui
nou medicament este suficient să menţionăm că:
• din 5000 de substanţe noi sintetizate, doar una are şanse de a deveni medicament;
• din 100 de compuşi presupuşi activi, experimentaţi pe animale, doar unul ajunge
în stadiu clinic;
• iar din 45 de compuşi, cercetaţi în clinică, doar unul devine medicament de largă
utilizare.
4.Subdiviziunile farmacologiei(generala si speciala).Ramurile fundamentale si
applicative ale farmacologiei.
– Farmacologia generală – studiază legităţile generale ce stau la baza interacţiunii
tuturor substanţelor medicamentoase cu organismele vii;
– Farmacologia specială – examinează grupele farmacologice concrete şi fiecare
preparat în parte sub aspectul celor 4 componente: Farmacocinetic,
Farmacodinamic, Farmacotoxicologic şi Farmacografic, cât şi pe scurt utilizările
terapeutice.
RAMURI FUNDAMENTALE
1. Farmacocinetica studiază evoluţia, soarta Medicamentelor în organism - studiul
absorbţiei, transportării, distribuţiei, metabolizării şi excreţiei M-lor, adică cum
influenţează organismul asupra medicamentului.
2. Farmacodinamia - acţiunile M-lor asupra organismului – cuprinde ansamblul
fenomenelor care se produc în urma interacţiunii dintre medicament şi organism.
Se subdivide:
– Farmacodinamia generală- se ocupă cu legile generale de acţiune a
medicamentelor, cu relaţiile doză-efect şi structură-acţiune
– Farmacodinamia specială - are rolul de a explica acţiunea M-lor asupra
diferitelor sisteme şi organe.
3. Farmacotoxicologia– studiază manifestările nedorite produse de administrarea
medicamentelor ca atare (efectele adverse) sau în intoxicaţii acute sau cronice cu
M-te şi combaterea acestor efecte.
RAMURI APLICATIVE
1. Farmacografia - stabileşte relaţiile de prescriere a medicamentelor, plecând de la
formele farmaceutice disponibile şi modul lor de administrare (căile, dozarea)
2. Farmacoterapia - are ca obiect stabilirea condiţiilor în care un anumit
medicament poate fi folosit în scopul prevenirii, vindecării, ameliorării sau
stabilirii diagnosticului unei stări patologice.
3. Farmacoepidemiologiastudiază contraindicaţiile şi precauţiile precum şi bolile
de etiologie medicamentoasă cu mare răspândire - se referă la:
a) situaţiile restrictive în care anumite medicamente nu pot fi administrate la
indivizii cu unele particularităţi de ordin fiziologic sau patologic deoarece le-ar
putea fi dăunătoare (contraindicaţiile).
b) Măsurile de precauţie menite sa minimizeze posibilele efecte nedorite ale M-lor
(precauţii)
c) Profilaxia efectelor nocive ale M-lor (farmacovigilenţa)

5. Farmacocinetica. Parametrii farmacocinetici: biodisponibilitatea, concentraţia plasmatică,

volumul aparent de distribuţie (Vd), timpul de înjumătăţire biologică (T ½ ), clearance-ul (Cl), constanta
vitezei de eliminare (K.elim.). Importanţa lor.

FARMACOCINETICA (PHARMACON – medicament, KINEO – a mişca)

este o ramură a farmacologiei care se ocupă cu studiul proceselor ce asigură mişcarea şi transformarea
medicamentelor prin mediile biologice ale organismului viu şi anume, ea caracterizează mecanismele de
absorbţie, distribuţie şi depozitare, biotransformare şi eliminare a medicametelor din organism, studiind
dependenţa de aceste procese a eficacităţii şi gradului de tolerare a lor.

Parametrii farmacocinetici
Informaţia despre durata de absorbţie, distribuţie şi eliminare, cu alte cuvinte despre
farmacocinetica substanţelor medicamentoase poate fi exprimată matematic. Acest lucru ese important
pentru planificarea regimului de utilizare clinică a substanţelor medicamentoase. În baza datelor
farmacocinetice sunt elaborate principiile de selectare raţională a dozării medicamentelor. Concomitent
cu aceste calcule este necesar un control clinic permanent asupra acţiunii preparatelor, deoarece
cercetările farmacocinetice numai complectează acest control şi permit de a face concluziile mai
obiective.

1. Biodisponibilitatea – reflecă cantitatea de substanţă activă nemodificată ajunsă în circuitul

sanguin din doza iniţială de medicament, administrat pe o anumită cale de administrare şi viteza acestui
proces.
Biodisponibilitatea de 100% este definită în cazul administrării intravenoase a substanţelor
medicamentoase. În cazul administrării substanţelor medicamentoase pe alte căi de administrare,
biodisponibilitatea este redusă din cauza absorbţiei incomplete, metabolizării primare, prezenţei
barierelor histohematice.

B = Cpo/Civ × 100%
 2. Concentraţia plasmatică – reflectă fracţia liberă de medicament ajunsă la locul de acţiune
capabilă să provoace efectele farmacologice. Ea ne oferă informaţia despre fracţia liberă (activă) ajunsă
la locul de acţiune a substanţei medicamentose în raport cu cea legată şi depozitată în diferite ţesuuri.

3. Volumul aparent de disribuţie – este un volum ipotetic (imaginar) de lichid în care

substanţa medicamentoasă este distribuită uniform având concentraţie egală cu cea plasmatică. Ne
oferă informaţia despre capacitatea de distribuţie a substanţelor medicamentoase în lichidele biologice
(plasmă, lichidul interstiţial, intracelular etc.) ale organismului. Matematic volumul aparent de
distribuţie poate fi calculat după formula respectivă:
Vd = D/Cp

unde

D – este doza medicamentului, Cp – concentraţia plasmatică a medicamentului.

4. Timpul de înjumătăţire – este timpul în care concentraţia plasmatică a substanţei

medicamentoase se micşorează la 50% din cantitatea de medicament introdus. Se subînţelege nu numai
procesul de eliminare a medicamentului dar şi biotransformarea lui. Practic este important de menţinut
că, la o perioadă de semiveaţă a medicametului se elimină 50% din substanţa medicamentoasă, în două
perioade – 75%, în trei perioade – 90%, în patru – 95%. Deoarece pentru o eliminare totală a
medicamentului este necesar un timp mai lung decât 4 perioade, administrarea substanţelor
medicamentoase în termini mai scurţi va provoca cumularea medicamentelor în organism. A fost
calculat, că pentru a obţine un platou al concentraţiei plasmatice (o concentraţie permanentă a
medicamentului în plasma sanguină) sunt necesare intervale de 4 perioade de semiveaţă biologică a
preparatelor. Timpul de înjumătăţire este în corelaţie cu concentraţia plasmatică a medicamentului şi
volumul de distribuţie
T1/2 = 0,693×Vd/Clp

5. Clearance-ul – exprimă rata de excreţie a substanţelor medicamentoase din plasma

sanguină pe o anumită cale de eliminare întru-un anumit interval de timp. Se evidenţiază clearance-ul
renal, plasmatic, total.

clearance-ul renal:

Clr = CuVu/Cp

clearance-ul total:

Clt = Clmet+Clexcr

sau(suma tuturor clearance-lor)

Clt = Сlr+Clh+Clnr

unde Clmet –clearance-ul metabolizări; Clexcr – clearance-ul excretor

Temenul de eliminare a substanţelor medicamentoase include ambele procese de

biotransformare şi excreţie. Pentru o mulţime de substanţe medicamentoase viteza de eliminare
depinde de concentraţia plasmatică a lor (cu cât concentraţia plasmatică este mai mică cu atât viteza de
eliminare este mai mică). Un aşa tip de eliminare a medicamentelor corespunde unei cinetici de ordinul I
(într-o unitate de timp se elimină o anumită cantitate de medicament).
 Un număr mai mic de medicamente (etanolul, fenitoina) se elimină după o cinetică de ordinul 0.
Viteza eliminării după o aşa cinetică nu depinde de concentraţia plasmatică a substanţelor
medicamentose, într-o unitate de timp se elimină o cantitate stabilă de medicament (de exemplu timp
de 1 oră se elimină 10 g de etanol curat). Acest lucru apare din cauza saturării organismului cu fermenţii
ce metabolizează aceste substanţe.

6. Clasificarea căilor de administrare a medicamentelor. Particularităţile căilor de administrare

enterale (sublingvală, per os (internă), rectală). Particularităţile căilor topice (cutanată, oculară,
auriculară, electroforeză) şi intracavitare de administrare a medicamentelor. Particularităţile căilor
parenterale de administrare (subcutanată, intramusculară, intravenoasă, etc.). Noţiune de sisteme
terapeutice transdermice. Particularităţile căilor de administrare la copii.

Căile de administrare a medicamentelor

Medicamentele pot fi introduse in organism prin diverse căi de administrare, în dependenţă de
proprietăţile lor şi scopul teapiei. Calea de administrare în mare măsură determină viteza apariţiei
efectului, durata şi puterea lui, spectrul şi gradul de exprimare a efectelor adverse. Şi în genere de calea
de administrare în mare măsură depinde va ajunge medicamentul la locul de acţiune s-au nu.

Se deosebesc urmatoarele căi de administrare a medicamentelor:

Fără afectarea cutanată: Cu afectarea cutanată:

A. prin tubul digestiv (enterale) A. intravasculare

- orală (per os) - intravenosă
- sublinguală - intraarterială
- rectală - intracardiacă
- intrabucală B. extravasculare
B. topică - intramusculară
- cutanată - subcutnată
- oculară C. intracavitare
- în ductul auditiv extern - intraperitoneală
C. intracavitare - intrapleurală
- inhalatorie - intrapericardiacă
- intranazală - intraarticulară
- intrauretrală - intraventriculară
- intravaginală - subarahnoidiană
 Administrarea medicamentelor pe cale orală

Particularităţi: Medicamentele administrate oral până la ajungerea în circulaţia sangvină

traversează două bariere active în sens biochimic – intestinul şi ficatul, unde asupra lor vor acţiona
acidul clorhidric, enzimele intestinale (hidrolitice) şi hepatice (microsomale).

Medicamentele administrate după mese, pot interacţiona cu componenţii alimentari. De

exemplu Clorura de calciu, administrată după alimentare, poate forma cu acizii graşi - săruri de calciu
insolubile care limitează absorbţia calciului.

Folosirea unor medicamente pe stomacul gol pot provoca diverse efectelor adverse. De
exemplu, acidul nicotinic poate provoca sindromul angioneurotic, antibioticele – complicaţii din partea
sisitemului digestiv (stomatite, gingivite, glositele penicilinice, ulcerele tetraciclinice ale limbii,
disbacterioze etc.).

Uneori această cale de administrare este imposibilă din cauza unor stări patologice ale
pacientului (afecţiunile tractului digestiv, starea comatoasă, dereglarea actului de deglutiţie etc.).

Soluţiile uleioase din tubul digestiv sunt absorbite numai după emulgarea lor, care necesită
prezenţa acizilor graşi şi biliari. Deaceia în cazul afecţiunilor hepatice şi biliare utilizarea lor pe cale orală
este ineficace.

Avantajele:

– este cea mai comodă şi fiziologică cale de administrare pentru pacient (din punct de vedere
al autoadministrarii).
– este utilă pentru asigurarea unui tratament de durată.
– pot fi administrate cele mai diverse forme medicamentoase (comprimate, pulberi, drajeuri,
soluţii, emulsii, tincturi etc.).
– pot fi administrate medicamente cu acţiune iritantă.

Dezavantaje:

- nu este calea cea mai avantajoasă in cazul stărilor de urgenţă (efectul apare mai lent
comparativ cu administrarea intravenoasă).
- biodisponibilitatea medicamentelor este foarte variabilă (fiind influenţată de aciditatea
gastrică, enzimele digestive şi hepatice, alimente, starea mucoasei tubului digestiv şi
activitatea peristaltismului etc).
- Nu este posiilă la pacieţi aflaţi în stări comatoase, cu vomă, cu crize convulsive şi la sugari.

Adnimistrarea sublinguală asigură o absorbţie rapida a medicamentelor datorită vascularizării

bogate a mucoase din această regiune. Medicamentele sunt absorbite direct in circuitul sanguin (prin
intermediul sistemului venos cefalic direct în vena cavă superioara) evitând acţiunile enzimelor digestive
şi hepatice, acidităţii gastrice şi componentelor alimentare. Efectul apare rapid (peste 2-3 minute). Ca
rezultat este posibilă administrarea medicamentelor în unele stări de urgenţă (nitroglicerinei – în
accesele de stenocardie, clonidinei – în crize hipertensive ş.a.).

Pe această cale este limitată adminisrarea medicamentelor cu acţiune iritantă şi gust neplăcut.
Secreţia salivară permanentă provoacă îngiţirea unei parţi din substanţele active ceia ce diminuiază
neesenţial biodsponibilitatea lor.

Administrarea pe cale rectală se utilizează mai rar: în afecţiunile tractului digestiv, intoleranţă
gastrică, vomă, în stari de inconştienţă a bolnavilor. Absorbţia la nivelul rectului are loc mai repede de
cât pe cale orală. Aproximativ 1/3 din substanţele administrate rectal nimeresc direct in circuitul
sistemic, evitând pasajul hepatic, deoarece vena hemoroidală inferioară se revarsă în vena cavă
inferioară şi nu vena portă. Viteza apariţiei şi intensitatea efectului pe această cale este mai mare
comparativ cu administrarea perorală. Exemplu......

Injectabil sunt administrate substanţele medicamentoase care nu se absorb sau se descompun

în tubul digestiv. Aceste cai de administrare sunt utile în stările excepţionale pentru acordarea unui
ajutor de urgenţă. Toate soluţiile preconizate administrării prin injecţie trebuie sa corespundă
următoarelor cerinţe:

- să fie sterile;
- să fie cât mai apropiate de izotonice;
- să fie apirogene;
- să posede un grad înal de stabilitate.

Subcutanat substanţele medicamentoase sunt absorbite prin capilare şi nimeres în circuitul

sistemic. Efectul apare peste 10-15 minute, volumul efectului este mai mare iar durata este mai mcă
comparativ cu administrarea perorală.

Administrarea inrtamusculară este mai puţin doloră comparativ cu cea subcutanată. Absorbţia
substanţelor medicamentose are lor mai rapid şi respectiv şi apariţia efectelor are lor mai repede.

Administrate intravenos substanţele medicamentoase nimeresc direct in circuitul sistemic

(absorbţia ca component al farmacocineticii lipseşte). Endoteliul vascular contactează cu mari
concentraţii de subsanţe deaceia penru evitarea manifestărilor toxice substanţele cu activitate mare
sunt dizolvate cu soluţii izotonice sau soluţii de glucoză şi sunt administrate lent. Nu se administrează
pe cale intravenoasă soluţii uleioase, suspensiile şi emulsiile, substanţe ce produc hemoliză, substanţele
ce vor precipita proteinele plasmaice,

Avantaje – dozele medicamentelor pot fi controlate exact, este posibila o administrare

constantă a medicamentelor şi de lungă durată, pot fi administrate în volume mari (în perfuzii).

Dezavantaje – mai des este posibil apariţia reacţiilor adverse grave (reacţii anafilactice,
declanşarea insuficienţe cardiace, embolii, creşterea marcată a presiunii arteriale). Necesită asistenţa
personalului medical specializat.

Inhalator mai des sunt administrate medicamentele cu efect preventiv sau terapeutic în
afecţiunile cailor respiratorii. Inhalator sunt administrate substanţele gazoase, volatile cu ajutorul
aparatelor speciale (flacoane aerosoluri, neurobulaizere).

Pentru a forma concentraţii mari de substanţă medicamentoasă (de exemplu citostatice,

atibiotice) într-un organ anumit medicamentele sunt administrate intraarterial.
 Uneori în stop cardiac subit epinefrina (adrenalina) este indicată pentru adminitrare direct in
cavitaţile cordului (intracardiac).

Viteza apariţiei efectelor farmacologice ale medicamenelor depinde de cale de administrare a

lor. La adminitrarea perorală efectul apare în 15-20 minute în mediu, puţin mai repede sunt absorbite
substanţele administrate pe cale rectală, subcutanată (10-15 minute), după administrarea
intramusculară efectul apare în 5-10 minute, mai rapid apare prin administrarea sublinguală (2-3
minute). La administrarea intravenoasă medicamentul nimereşte direct în sânge şi din aceste
considerente efectul apare imediat.

7. Absorbţia medicamentelor. Mecanismele de absorbţie. Factorii ce influenţează

absorbţia medicamentelor. Interacţiunea substanţelor medicamentoase cu componentele
hranei. Influenţa alimentelor asupra absorbţiei şi efectului substanţelor medicamentoase.
Importanţa pH-ului şi constantei de ionizare proprie molecule medicamentoase – pKa în
absorbţia medicamentelor. Ecuaţia Henderson-Hasselbach pentru absorbţia preparatelor cu
caracter acid şi bazic. Particularităţile absorbţiei substanţelor în administrarea lor asociată.

În limbajul farmacocinetic trecerea sau penetrarea medicamentelor prin membranele

biologice se numeşte absorbţie.
La moment sunt cunoscute câteva mecanisme prin care medicamentele traversează
membranele biologice însă toate aceste mecanisme sunt divizate in 2 grupe mari:
1. Transportul simplu (pasiv) – are loc făra utilizarea mecanismelor de transport şi fără
consum de energie.
2. Transportul specializat (activ) – care decurge cu ajutorul mecanismelor de transport
şi uneori cu consum de energie.
La rândul sau transportul simplu este divizat în: filtrare, difuziune simplă iar transportul
specializat în: difuziune facilitată, difuziunea de schimb, transportul activ, pinocitoza.
filtrarea trecerea cu apa, a moleculelor de medicament (hidrosolobile cu masă
moleculară mică), prin porii membranari, în direcţia gardientului de
concentraţie, fără utilizarea mecanismelor de transport şi fără consumul de
energie.
Difuziunea simplă trecerea moleculelor de medicament (liposolubile, neionizate) prin stratul
bilipidic membranar, în direcţia gardientului de concentraţie, fără utilizarea
mecanismelor de transport şi fără consumul de energie.
Difuziunea facilitată trecerea moleculelor de medicament prin stratul bilipidic membranar, în direcţia
gardientului de concentraţie, cu utilizarea mecanismelor de transport, dar fără
consumul de energie.
Difuziunea de transportul în celulă a unei substanţe, iar din celulă a altei, folosind acelaş
schimb sistem transportor.
Transportul activ trecerea moleculelor de medicament (ionizate) prin stratul bilipidic membranar,
în sens opus direcţiei gardientului de concentraţie, cu utilizarea mecanismelor
de transport, şi cu consum de energie.
Pinocitoza Înglobarea (endocitoza) de catre vezicolele membranare a (picaturilor mari) de
substanţe medcamenoase cu transportarea lor catre partea opusă a membranei şi
eliminarea (exocitoza) în spaţiul citoplasmatic al celulei
Aceste mecanisme de transport funcţionează de regulă în paralel, dar in dependenţă de
localizarea lor, prevalează unul sau altul.

Factorii ce influenţează absorbţia medicamentelor:

A fost stabilit că, dacă substanţa medicamentoasă cu un indice al H-ului corespunzător
mediilor organismului, se află în stare neionizată (lipofilă), ea mai bine se dizolvă în lipide decât
în apă şi bine penetrează pin memebranele biologice.
Şi invers, dacă substanţa este ionizată, ea slab penetrează prin membrane în diferite
organe şi ţesuturi, dar posedă o hidrosolubilitate mai mare.
În asa fel, viteza şi gradul de absorbţie a medicamentelor, de exemplu în tubul digestiv
ca сel mai des loc de absorbţie a lor, depinde de este oare medicamentul preponderent
hidrosolubil (ionizat) sau liposolubil (neionizat), iar aceasta în marea masură determină, este
medcamentul un acid slab sau o bază slabă. Aceste proprietăţi ale medicamentelor vor
determina constanta de ionizare a lor (pKa).

Importanţa pH-ului şi constantei de ionizare proprie molecule medicamentoase – pKa în

absorbţia medicamentelor.

Constanta pKa – determină gradul de disociere al csenobioticlui, care pătrunde în mediile

interne ale organismului, în dependenţă de pH-ul mediului, unde el a nimerit. Acest parametru
are importanţă nu numai pentru absorbţia medicamentelor în sânge din tubul digestiv, dar şi
pentru penetrarea lor prin diferite bariere membranare din organism şi la reabsorbţia lor din
urina primară în tubii renali.
Ştiind prorietăţile fizico-chimice ale substanţelor medicamentoase şi caracteristica
pătrunderii csenobioticului prin diferite bariere tisulare, se poate de prevăzut, cum unul sau alt
preparat se va absorbi în sânge, distribui în organe şi ţesuturi şi elimina din organism.

Ecuaţia Henderson-Hasselbach pentru absorbţia preparatelor cu caracter acid şi bazic.

Prin cercetări speciale a fost determinat ca nivelul disocierii (ionizării) substanţelor se
poate determina cu ajutorul formulei lui Henderson-Hasselbah:

forma−neionizata
=pKa− pH
a. pentru acizi slabi: lg forma−ionizata

forma−ionizata
=pKa− pH
b. pentru baze slabe: lg forma−neionizata

După cum vedeţi, ştiind pH-ul mediului şi pKa substanţelor (sunt tabele speciale) putem
după logaritmul calculat să determinăm gradul de ionizare a medicamentului, iar aceasta
înseamnă, gradul lui de absorbţie din tubul digestiv şi eliminarea lui prin rinichi la diferite nivele
a pH-ului urinei.

Medicamentele cu proprietăţi marcate acide sau bazice în mediile tubului digestiv se vor
afla sub formă ionizată şi vor fi absorbite foarte slab. De exemplu streptomicina, canamicina
sunt medicamente cu proprietăţi bazice marcate, din aceste considerente absorbţia lor din
tubul digestiv va fi neesenţială şi nepermanentă. De aici rezultă că aşa medicamente trebuie de
administrat parenteral.
Viteza şi gradul de absorbţie a medicamentelor din tubul digestiv depinde de timpul
utilizării alementelor, componenţa şi cantitatea lor. Prin urmare, pe stomacul gol aciditatea este
mai mică şi aceasta ameliorează absorbţia alcaloizilor şi bazelor slabe, pe când acizii slabi mai
bine sunt absorbiţi după alimentare.
Reeşind din toate cele expuse anterior este clar că în cazul recomandării unui
medicament medicul obligatoriu trebuie să ia în consideraţie şi starea fiziologică a tubului
digestiv a pacientului.

Particularităţile absorbţiei substanţelor în administrarea lor asociată.

Legat de utilizarea concomitentă a substanţelor medicamentoase cu afinitate faţă de

aceleaşi proteine plasmatice. Apare efectul de concurenţă faţă de locuri de legare cu proteinele
plasmatice. În rezultat una din aceste substanţe, cu afinitate mai mare, se va lega cu proteinele
plasmatice provocând o majorare a fracţiei libere a substanţei administrată asociat, până la
nivel periculos. De exemplu: o utilizare asociată a anticoagulantelor indirecte şi
antiinflamatoarelor nesteroidiene (fenilbutazonă) va provoca o inlăturare a anticoagulanelor
din complexul cu proteinele pasmatice. Ca rezultat apare riscul de hemoragie.

8. Penetrarea medicamentelor prin membranele și barierele

biologice. Factorii ce influențează permeabilitatea membranelor
pentru medicamente. Caracteristica barierelor biologice.
Particularitățile penetrării medicamentelor prin bariera hemato-
encefalică și placentară. Cumularea medicamnetelor în țesuturi.
Din barierele biologice fac parte: peretele capilarelor, membranele
citoplasmatice, bariera hematoencefalică și cea placentară.
Caracteristicile de permeabilitate ale unor membrane biologice:
1. Membrană lipidică ușor permeabilă pentru medicamente lipofile
și neionizate:
- Pielea;
- Mucoasa bucală;
- Mucoasa gastrică;
- Bariera sânge/lichid cerebrospinal (TA);
 - Bariera sânge/creier (TA);
- Epiteliul tubular renal (TA).
2. Membrana lipidică cu pori, bine permeabilă pentru
medicamentele lipofile și neionizate, și limitat permeabilă pentru
medicamentele hidrofile și cu masa moleculară relativ mare:
- Mucoasa intestinului subțire;
- Mucoasa colonului și rectului;
- Mucoasa oculară;
- Mucoasa nazală;
- Mucoasa vezicii urinare;
- Bariera sânge/lapte.
3. Membrană lipidică cu pori mari, permeabilă pentru
medicamentele lipofile, hidrofile și cele cu masă moleculară
mare:
- Alveolele pilmonare;
- Capilarele din piele și mușchi;
- Placenta;
- Bariera sânge ficat și ficat/bilă;
- Barieră creier/sânge.
4. Membrană poroasă permeabilă pentru medicamentele cu masă
moleculară până la 50000:
- Glomeruli renali.
Prin peretele capilarelor, care se comportă ca o membrană poroasă
(mărimea porilor la om este în mediu 2nm), majoritatea substanțelor
medicametoase penetrează destul de ușor. Fac excepție proteinele
plasmei și complexele lor cu medicamentele. Compușii hidrosolubili
trec prin porii peretelui capilar și nimeresc în spațiile interstițiale. Ele nu
difuzează prin membranele fosfolipidice celulare ( intracelular pot
nimeri numai cu participarea sistemelor de transport). Compușii
liposolubili pătrund ușor prin endoteliul capilarelor și membranelor
celulare.
Factorii ce influențează permeabilitatea:
- pH-ul mediului;
- Presiunea hidrostatică a sângelui;
- Gradul de vascularizare și persistența de capilare active;
- Permeabilitatea capilară;
- Masa țesutului;
- Stările patologice.
Penetrarea multor substanțe prin bariera hematoencefalică este
dificilă, din cauza particularităților structurii capilarelor creierului. Mai
întâii de toate endoteliul este lipsit de pori, prin care în capilarele
obișnuite trec multe substanțe. Pinocitoza nu are loc în capilarele
creierului. Au importanță și elementele gliale (astroglia), care tapetează
suprafața externă a endoteliului și joacă rolul unei membrane lipidice
suplimentare. Compușii polari pătrund greu prin bariera
hematoencefalică, iar cele liposolubile difundează în țesuturile
creierului. Există sectoare mici aale creierului, unde bariera
hematiencefalică practic este penetrabilă: regiunea epifizei, porțiunea
posterioară a hipofizei. Permeabilitatea barierei hematoencefalice creşte
în unele stări patologice (creşterea presiunii osmotice a plasmei
sanguine, procese inflamatorii la acest nivel). Penetrarea substanțelor
prin bariera hematoencefalică este reglată de pompa P-glicoproteică –
contribuie la eliminarea compușilor din creier în sânge, de asemenea
împiedică penetrarea unui șir de compuși din sânge în SNC.
Factorii ce influențează permeabilitatea:
- Vârsta;
- Gradul de vascularizare;
- Afinitatea substanței pentru creier;
- Coeficientul de partiție lipide/apă;
- Stări patologice.
Bariera placentară – barieră biologică compusă. Prin ea penetrează
compușii liposolubili (difuziune). Substanțele polare ionizate (săruri
cuaternare de amoniu) prin placentă practic nu pătrund. În placentă este
prezentă și pompa P-glicoproteică.
De la mamă la făt:
- Hidrosolubile (vitamine, hormoni);
- Liposolubile;
- Acizi slabi cu pKa > 4.3, nedisociate;
- Baze slabe cu pKa < 8.5, nedisociate;
- Ioni, medicamente polare cu sisteme specializate;
- Glucoză, aminoacizi;
- Imunoglobuline.
De la făt la mamă:
- Nedisociate, liposolubile, hidrosolubile.
Factorii ce influențează permeabilitatea:
- Suprafața placentei (crește pe măsura creșterii termenului
gravidității);
- Fluxul sangiun placentar;
- Prezența sistemelor de transport prezente la mamă și absente la făt;
- Sisteme enzimatice (prezente la mamă și absente la făt, nu pot
apărea metaboliți hidrosolubili);
- Sisteme neenzimatice (prezente la făt, ce duc la formarea unor
metaboliți, ce se concentrează la făt).
Cumularea (din lat. Cumulatio – majorare, acumulare) – este
acumularea în organism a principiilor farmacologic activi sau a efectelor
provocate de ei. Respectiv cumularea poate fi materială sau funcţională.
Cumularea materială – este cumularea cantitativă a medicamentului în
organism care apare la administrarea repetată a medicamentelor din
cauza dereglării proceselor de biotransformare sau eliminare a
medicamentelor din organism, sau legării intensive a lor de proteinele
plasmatice, sau depozitării intensive în unele ţesuturi. Aceste dereglări
mai des sunt provocate de patologiile ficatului (ciroză, hepatite) sau
rinichilor (pielonefrite, glomerulonefrite). Dacă la administrarea repetată
a medicamentului se observă cumularea efectului fără majorarea
concentraţiei plasmatice a lui, acest fenomen se numeşte cumulare
funcţională. Acest tip de cumulare are loc la administrarea repetată a
alcoolului. Psihoza alcoolică se menţine şi în lipsa alcolului în organism.
Cumularea funcţională este caracterisitică şi pentru inhibitorii MAO.

9. Distribuţia medicamentelor în organism (transportul, distribuţia

şi depozitarea). Fracţia liberă şi legată a medicamentelor din sânge
şi ţesuturi. Particularităţile distribuţiei medicamentelor la copii.
Distribuția preparatelor in org presupune-
1. Transportul în singe- transportarea medicam de la nivelul
capilarelor căilor de absorbție la nivelul capilarelor țesutului pentru
acțiune
2. Difuziunea în țesuturi- trecerea medicam din compartimentul
intravascular în cel interstitial prin membrane capilară și
intracellular prin cea celulară
3. Distribuirea propriu-zisă- distribuirea în compartimentele hidrice
(intravascular, intercellular) și în țesuturi ( uniform, selectiv,
bifazic)
4. Fixarea în țesuturi- stocarea, legarea cu proteinele plasmatice și
tisulare cu substratele receptoare.
După absorbție substanțele nimeresc în singe, apoi în organe și țesuturi.
Majoritatea remediilor se distribuie neuniform , doar o parte uniform
(unele anestezice generale). Distribuția substanțelor este influențată de
barierele biologice (peretele capilarelor, membranele citoplasmatice,
bariera hematoencefalică și cea placentară) care le întîlnesc în calea lor.
Pentru moleculele mai mari condiția de bază a absorbției și distribuirii în
țesuturi este liposolubilitatea.
Distribuția depinde de afinitatea preparatelor pentru unele țesuturi,
gradul vascularizării organului sau țesutului. Cantități considerabile de
substanță se pot acumula în căile de excreție ale acestora. Substanțele
medicamentoase care circulă în organism, parțial se leagă, formînd
depozite extracelulare(proteine plamatice- albuminele) și celulare.
Factorii ce influenţează distribuţia medicamentelor

 gradul de liposolubilitate a substanţelor medicamentoase;

 prezenţa barierelor histohematice;
 gradulde legare cu proteinele plasmatice;
 intensitatea circuitului sanguin regionar;
 prezenţa stărilor patologice ale organismului;
 proprietăţile fizico-chimice a medicamentelor şi afinitatea lor faţă de
ţesuturile specifice (depozitarea).
 utilizarea unor medicamente în asociere

Substanțele medicamentoase se depozitează prin formarea de legături

reversibile. Durata aflării lor în depozitele tisulare- limite largi. Un timp
îndelungat se rețin în organism ionii metalelor grele.
Distribuția substanțelor nu caracterizează direcția acțiunii lor. Acțiunea
depinde de sensibilitatea țesuturilor față de preparate.
Fracțiile

În sistemul sanguin majoritatea substanţelor medicamenoase posedă o

afinitate puternică fizico-chimică faţă de proteinele plasmatice. În
rezultat se formează complexe „medicament+proteină” de diferită
duritate. Mai impportante sunt legăturile cu albuminele plasmatice şi în
măsură mai mică cu alfa-glicoproteide.
În rezultatul acestor legături substanţele medicamentoase vor circula cu
sângele sub două fracţii: legate cu proteinele plasmatice şi fracţia
liberă. Fracţia legată a substanţelor medicamentoase formează un depou
temporar (rezervor) aşa numit „extracelular”, care preîntâmpină
devierile rapide a fracţiei libere în sânge şi mediile lichide ale
organismului. Substanţele legate sunt lipsite de capacitatea de a traversa
membranele biologice şi în rezultat sunt limitate proprietăţile de
distribuire a lor în ţesuturi şi la locul de acţiune, biotrabsformare a lor,
filtrarea în tubii contorţi renali şi eliminarea lor. Numai sub formă liberă
substanţele medicamentoase vor ajunge la locul de acţiune a lor şi vor
declanşa efectele specifice.

1. -Notiuni de epurarea si excretia medicamentelor.

2. -Caile principale de excretie a medicamentelor.
3. -Excretia renala, particularitatile ei la nou-nascuti.
4. -Importanta pH-ului urinei pentru eliminarea medicamentelor.
5. -Clearence-ul renal si hepatic.
6. -Eliminarea medicamenntelor prin tubul digestive, plamini,piele, lapte.
7. -Modele farmacocinetice de ordinal ,,0,, si ,,1,,.

1. Epurarea este etapa farmacocinetica in care structura chimica medicamentoasa este degradata si eliminata din
organism. Se poate face prin  doua procese:

biotransformarea (metabolizarea) si

eliminarea (excretia)

2. Caile principale de excretie a medicamentelor

rinichi;
-bilă;

-intestin;

-plămâni;

-piele;

-lapte;

-salivă;

-transpiraţie.

3. Excretia renala

Calea renală de eliminare a medicamentelor. Principala cale de eliminare a M din organism Depinde de:

 starea funcţională a rinichiului;

 pH-ul urinar.

Eliminarea renală implică trei mecanisme:

1. Filtrarea glomerulară;

2. Reabsorbţia tubulară;

Funcţia de excreţie la nou-născuţi e scăzută şi prezintă 30-40% din indicele la maturi. Filtraţia
glomerulară se egalizează cu cea a maturilor peste câteva luni, iar secreţia şi mai târziu. Densitatea joasă
a urinei nu este legată cu insuficienţa hormonului antidiuretic, dar este legată cu sensibilitate scăzută a
receptorilor către acest hormon. Excreţia electroliţilor e încetinită, mai ales a Na+ , deaceia nu se
recomandă întroducerea Na+ până la a 3 zi.

3. Secreţia tubulară activă.

4. Importanta pH-ului urinei pentru eliminarea medicamentelor.

Reabsorbţia tubulară - un proces pasiv, prin care medicamentele trec din urina primară către interstiţiu
şi sânge. Substanţele neionizate sunt LS şi deci difuzibile, astfel se reabsorb; cele ionizate nu difuzează şi
rămân în urină. Prin modificarea pH-ului urinar în aşa fel încât substanţa să ionizeze se poate împiedica
procesul de reabsorbţie. Astfel, la pH acid creşte disocierea substanţelor alcaline cu favorizarea
eliminării, iar alcalinizarea urinii creşte disocierea substanţelor acide şi deci eliminarea acestora.

5. Clearence-ul renal si hepatic.

Clearance-ul – exprimă rata de excreţie a subst. medicamentoase din plasma sanguină, pe o anumită
cale de eliminare, întru-un anumit interval de timp.

Se poate calcula după formula:Cl = V/C

V = viteza de epurare a M
C= concentratia M in lichidul biologic

Se evidenţiază clearance-ul: renal, plasmatic, total.

Clearence-ul hepatic (Cl h)exprima epurarea hepatica indiferent de calea de adm.: Cl h = Qh*Eh-este
dependent de

a)fluxul hepatic

b)clearence-ul intrinsec(Cl int)

-daca medicamentele nu sufera metabolizare hepatica, adica Cl int este mic, atunci Cl h nu depinde de
fluxul hepatic(Qh)

-in caz ca preparatele se meatbolizeaza rapid in ficat, deci au un Cl int mare, Cl hva depinde de fluxul
hepatic(Qh)

Clearence-ul renal(Cl r)exprima volumul de plasma din care rinichii elimina medicamentul dat intr-o
unitate de timp: Cl r=Cl p*F ex sau Cl r =Q r *E r. F ex-fractia excretata; E r-coeficientul de extractie;

Q r- fluxul renal

-daca E r este mai mic,Cl r este influentat de legarea proteinelor plasmatice

-daca E r este mai mare, Cl r depimde de fluxul renal(Qr)

-in dependenta de procesele fiziologice ce au loc in rinichi si prin care se pot elimina medicamentele Cl r
poate fi diferit:

a)Cl r prin filtrare glomerulara-90-140ml/min.

b)Cl r prin filtrare si reabsorbtie-75ml/min.

c)Cl r prin secretie tubulara-600-700ml/min.

6. Eliminarea pe cale digestiva

Mecanismele eliminarii pe cale digestiva

eliminarea rectala a subst. neabsorbite la administrare orala

eliminare prin secretia salivara

eliminare prin mucoasa gastrica

eliminare prin secretia biliara

Se elimina pe cale digestive:

Substantele administrate oral si neabsorbite prin mucoasele tubului digestiv sunt de ex.: carbune, ulei de parafina,
antiacide adsorbante
Subst. eliminate prin secretia salivara, ex.:ioduri, alcaloizi, teofilina, fenitoina

Subst. eliminate prin mucoasa gastrica, ex.: morfina

Subst. eliminate prin bila, prin mecanisme fiziologice active, ex.: penicilina, eritromicina, rifampicina, tetraciclina,
glicozizii cardiotonici.

Calea de excreţie- Mecanismul de excreţie- Remediile medicamentoase

 Cu urina- Filtrarea glomerulară, secreţia tubulară activă- Majoritatea medicamentelor în forma

liberă (nelegată cu proteine).
 Cu bila -Transport activ, difuzia pasivă, pinocitoza- Digitoxina, peniciline, tetracicline,
streptomicina, chinina, strihnina
 Prin intestine- Difuzia pasivă, secreţia biliară fără reabsorbţie- Doxiciclina, acizii organice ionizate
 Prin plămâni- Difuzia pasivă- Remedii pentru narcoză inhalatorie, iodide, camfora, etanol
 Cu sudoarea- Difuzia pasivă- Unele sulfamide, tiamina
 Cu laptele- Difuzia pasivă, transportul active- Anticoagulantele, antibioticele, tirostaticele, litiul,
carbamazepina.

Modele farmacocinetice de ordinul “0” si “1”

Medicamentele pot avea:

•o cinetică de ordinul I (ritm dependent de cantitatea de medicament, liniară);

•o cinetică de ordinul 0 (ritm independent de cantitatea de medicament,neliniară);

Dacă un medicament este introdus în organism şi va fi eliminat după o cineticăde ordinul I, viteza de
eliminare (fracția de substanță medicamentoasă eliminată pe unitatea de timp) este influențată de
cantitatea de medicament. Când concentrația medicamentului este mare, viteza de eliminare este mare
și pe măsură ce scade concentrațiamedicamentului, scade proporţional şi cantitatea de medicament
eliminată în unitatede timp.

Cinetica de ordinul zero, se mai numeşte şicinetică neliniară(o creştere adozei sau a frecvenţei
administrării conduce la o creştere disproporţionată aconcentraţiei medicamentului în plasmă)
saudependentă de doză.

Foarte puţinesubstanţe recunosc o asemenea cinetică (etanolul, fenitoina, aspirina). Cu cât cantitateade
medicament este mai mare, cu atât se lungeşte timpul de înjumătăţire.

1. -Biotransformarea (metabolismul) medicamentelor in organism.

2. -Fazele biotransformarii si importanta lor.
3. Notiune de metabolizare persistemica (efectul primului pasaj).
4. Insemnatatea metabolizarii persistemice.
5. Particularitatile biotransformarii la copii.

1. Biotransformarea
Reprezinta etapa de transformare a structurii chimice a medicamentului, rezultand metaboliti. Este o reactie de
detoxifiere specifica organismului.  Substantele medicamentoase pot fi:

nemetabolizate (putine); ex: subst. anorg. hidrofile (saruri de Li) si subst. gazoase si volatile (ca narcoticele)

metabolizate, partial sau total (majoritatea), cand se obtin in general metaboliti cu hidrosolubilitate mai mare

In urma procesului de metabolizare rezulta metabolite, care pot fi:

inactivi

active

o      cu acelasi tip de actiune: fenacetina paracetamol, diazepam oxazepam, codeina morfina,

prednison prednisolon

o      cu alt tip de actiune fenilbutazona (antiinflamator) fenil hidroxibutil fenazona (util in guta)

2. Exista doua stadii in biotransformarile medicamentelor.

stadiul I: au loc reactii de oxidare, reducere sau hidroliza; catalizat de oxidaze, reductaze sau hidrolaze. Metabolitii
rezultati in stadiul I de biotransformare pot fi farmacologic activi.

stadiul II: au loc reactii de glucuronoconjugare, sulfaconjugare, glutaminoconjugare, glicinoconjugare,

glutationconjugare. Metabolitii rezultati in stadiul II de biotransformare sunt in general inactivi.

Importanta : Varsta

Varsta reprezinta un factor important ce poate modifica procesul de metabolizaare. Spre exemple activitatea
enzimelor hepatice este redusa la fat si la nou nascuti, mai ales la prematuri. Maturarea enzimelor la fat se face
catre termen si continua la nou nascut in perioada neonatala.

La varstnic functia de detoxifiere a ficatului si clearenc-ul hepatic sunt diminuate fata de tanar si adult, datorita:

diminuarii metabolismului in hepatocit

diminuarii fluxului sanguin hepatic

diminuarea volumului functional hepatic.

12. Farmacodinamia.
FARMACODINAMIA - ramură a farmacologiei generale ce studiază locul şi
mecanismul de acţiune, efectele biologice ale medicamentelor (ce face
medicamentul cu organismul).
Acţiune farmacodinamică - rezultatul interacţiunii medicament – organism, care
se manifestă prin
fenomene fizice, chimice, biochimice şi fiziologice, caracterizate prin modificarea
unor funcţii fiziologice sau/şi dimunuarea sau înlăturarea unor tulburări ale acestor
funcţii.

Factorii care influentează asupra farmacodinamici medicamentului.

Actiunea farmacodinamică primară a medicamentelor.

Acțiune primara - interacţiunea iniţială la nivel molecular, de ordin chimic,
fizico-chimic sau biochimic dintre moleculele de medicament şi moleculele
componente ale materiei vii.
Efectul farmacologic global.
- rezultatul complexului de reacţii declanşate în organism de acţiunea primară, al
reflectării acesteia într-o formă integrată la nivelul sistemelor (răspunsul
organismului la medicament). FD = M+R =MR + Ef
Notiune despre receptori.
FARMACORECEPTORII — macromolecule proteice capabile să lege specific
substanţe active cu moleculă relativ mică, formând complexe care comandă
anumite efecte biologice.
Interacţiunea medicamentelor cu receptorii.
Interactiunea substanţei cu receptorul- formează complexul substanta-receptor, se
definițște ca afinitate. După caracterul interacțiunii medicamentului cu receptorii,
se disting substanţe agoniste şi antagoniste. Agonist este medicamentul capabil să
se cupleze
cu receptorul specific datorită afinității sale faţă de acesta. Cuplajul se soldează cu
manifestarea efectului farmacologic specific. Efectul declanşat de substanţa
agonistă poartă denumirea de "activitate intrinsecă” (lăuntrică). Acțiunea
stimulatoare a
agoniştilor asupra receptorilor poate conduce la activarea sau inhibarea funcţiei
celulelor. Substanțele medicamentoase, care se leagă cu receptorii, dar nu induc un
efect specific caracterstic pentru stimularea
receptorului, poartă denumirea de antagonişti.
Antagoniști (din greacă antagonisma – concurenţă, anti – contra, agon – luptă) –
substanţe ce posedă afinitate dar fără activitate intrinsecă. Aceste substanţe se
leagă cu receptorii şi preîntâmpină actiunea asupra lor a agoniştilor endogeni
(neuromediatorilor, hormonilor). Din aceste cosiderente aceste substanţe se mai
numesc blocatoare. Efectele antagonitilor sunt contrare celor provocate de
neuromediatori sau substanţelor agoiste

Există structuri cu o poziție tranzitorie între agonişti şi antagonişti, desemnați

ca ,,agonişti parțiali".
Agonişti parţiali – la interacţiunea cu receptorii, provocă efect mai mic ca maximal
(nu posedă activitate intrinsecă maximă).
Agonişti deplini – la interacţiunea cu receptorii, provoacă efectul maximal posibil
(posedă activitate intrinsecă maximal posibilă).

Dacă antagoniştii ocupă aceiaşi receptori ca agonişii, ei pot să se înlăture unii pe

alţii din locurile de acţiune. Acest tip de antagonism se numeşte concurent îar

substanţele se numesc antagoniste concurente. În cazul remediilor antagoniste se

instalează efectele substanţei ce posedă concentraţii mai mari, deoarece ea va
respinge substanţa concurentă din locul acţiunii. În practica medicală remediile
antagoniste se utilizează pentru a înlătura efectele toxice ale substanţelor
medicamentoase.   De exemplu: în intoxicaţia cu opioide se utilizeaze substanţele
antagoniste (naloxona, naltrexona). În unele cazuri agoniştii parţiali ca şi
antagoniştii se folosecsc în tratamentul aceleiaşi patologii. De exemplu: agoniştii
parţiale a beta adrenoreceptorilor (oxprenolol, pindolol) ca şi antagoniştii acestor
receptori (propranolol, atenolol), ambele grupe se utilizează în tratamentul bolii
hipertensive.

Dacă antagoniştii ocupă diferite sectoare ale macromoleculelor, ce nu se atârnă la

receptorii specifici, dar sunt legate cu ei, atunci acest tip de antagonism se numeşte
neconcurent.
Unele substanţe asociază în proprietăţile lor capacitatea de a stimmulă un subtip de
receptori şi blochează altul. Aceste substanţe se definesc ca agonişti – antagonişti.
De exemplu: pentazocina este antagonistă faţă de receptorii opioizi μ şi agonişti cu
receptorii σ şi κ.

Tipurile și subtipurile de receptori.

Tipuri – după agonistul endogen, fiziologic, specific (mediatorul chimic): (M,
N, D, alfa, beta, 5-HT, H etc.)
Subtipuri – după substanţele exogene, agoniste şi antagoniste, elective (M1,M5,
N1,N2, D1-D5, H1 H2 etc.)

Mecanismele tipice de acţiune ale medicamentelor (mimetic, litic şi alosteric).

Mimetic - stimulant (la interactiunea dintre medicament și receptor sunt imitate
efectele de mediator).
Litic -blocant (la interacțiunea dintre medicament și receptor efectele sunt
contrare celor provocate de mediator).
Alosteric- este o acțiune prin intermediul zonelor alosterice (receptori secunzi
cuplați cu cei principali) care modifica afinitatea receptorilor principali.

Modificarea structurii functionale a macromoleculelor de ADN, ARN,

permeabilităţii membranelor și activității enzimelor ca mecanisme tipice de acţiune
a medicamentelor.
Canalele ionice - o "țintă" importantă pentru actiunea substanțelor
medicamentoase. În acest domeniu s-a elaborat metode de înregistrare a funcțiilor
canalelor ionice separate. Astfel s-a intensificat cercetările fundamentale ale
cineticii proceselor ionice, contribuind
de asemenea la crearea de preparate noi ce reglează fluxul ionilor.
Anestezicele locale blochează canalele de Na+, potențial dependente. Se refera
mai multe remedii antiaritmice. Preparate antiepileptice ( difenina,
carbamazepina), la fel blochează canalele de Na+, potențial dependente, ceea ce
determina acțiunea anticonvulsiva.
Blocantele canalelor de Ca2+, ce dereglează influxul ionilor respectivi în celula
prin canalele de Ca2+ potențial dependente. Ionii de Ca2+ participa la multiple
procese fiziologice: contracții musculare, activitatea secretariat a celulelor,
transmisiunea neuro-musculara, funcțiile trombocitelor etc. Multe din preparate sa-
u dovedit destul de eficiente în: angina pectorala, aritmiile cardiace, hipertensiunea
arterială. Utilizarea larga a varapamilului, diltiazemul, fenighidina și altele.
Activatorii canalelor de Ca2+, derivații dihidropiridinei.
Astfel de substanţe pot fi utilizate ca cardiotonice, vasoconstrictoare, substanțe ce
stimulează eliberarea hormonilor și mediatorilor, precum și a stimulatorilor SNC.
Preparate de acest tip în practica medicală nu sunt.
Substanțe ce reglează funcția canalelor de K+.
Activatorii canalelor contribuie la deschiderea lor și efluxul ionilor de K+ din
celula. Dacă are loc în musculatura neteda atunci se dezvolta hiperpolarizarea
membranei și tonusul mușchilor se micșorează.
Minoxidilul și diazoxidul, utilizați ca remedii hipotensive.
Blocantele canalelor de K+ potențial dependente interes in remediile
antiaritmice. Amiodarona, ordinul, sotalolul.
Blocantele canalelor de K+ ATP dependente din pancreas cresc secreția de
insulinei.

O "țintă " destul de importanta pentru actiunea preparatelor sunt enzimele;

Mecanismul de acţiune al antiinflamatoarelor nesteroidiene e mediat de inhibitia
ciclooxigeenazei și diminuarea biosinteza prostaglamdinelor. Remedii hipotensive-
se folosesc inhibitorii enzimei de conversie (captopril). Preparate
anticolinesterazice ce blochează colinesteraza și stabilizează acetilcolina.

Încă o "țintă" sunt sistemele de transport pentru moleculele polare, ioni,

molecule hidrofile mici.
Se refera la proteinele transportoare ce asigura transferul preparatelor prin
membrana celulara. Posedă "sectoare de afinitate" pentru substanţe endogene, care
pot interacționa cu remediile medicamentoase.

Tipurile de acţiune a medicamentelor: actiune locală (topică) şi sistemică

(resorbtivă), directă şi indirectă (reflectorie), principală și secundară, selectivă şi
neselectivă, reversibilă şi ireversibilă a medicamentelor.

Acțiunea generală (resorbtivă) se instalează după reabsorbţia medicamentului şi

transportarea lui la nivelul unor organe sau țesuturi unde declanşează reacții cu
caracter general. Spre exemplu: anestezicele generale, neurolepticele, glicozidele
cardiace etc.
Acțiunea locală se manifestă și se limitează la nivelul locului de administrare a
medicamentului, rezultând din contactul direct al preparatului cu tesuturile.
Acțiunea topică este caracteristică pentru unguente, paste, linimente pudre etc.
Unele medicamente pot fi absorbite în patul sanguin la administrarea lor locală.

Acțiunea directă se datorează acțiunii nemijlocite a medicamentului asupra

substratului reactiv. De exemplu, strofantina măreşte contractibilitatea cordului,
acţionând nemijlocit asupra miocardului.
Acțiunea indirectă se declanşează în urma modificării funcției organelor cu care
preparatul nu a contactat direct. De exemplu, strofantina atenuează dispneea
şi cianoza tegumentelor la bolnavii cu insuficienţă cardiacă datorită intensificării
funcției de pompă a miocardului, dar nu prin actiunea asupra organelor
respiratorii.

Acţiunea selectivă (specifică) se manifestă asupra unui organ, sistem sau asupra
unor agenți patogeni, imprimând caracterele specifice ale unui medicament

sau a unei clase de medicamente. De exemplu, glicozidele cardiace exercită acțiune

înalt electivă asupra miocardului, angiotenzina - asupra peretelui vas-
cular; oxitocina - asupra uterului etc. Cu cât electivitatea este mai pronunţată, cu
atât preparatul se consideră mai valoros.
Acțiunea nespecifică (neselectivă)este caracteristică pentru multe medicamente,
nedeosebindu-se după aspectul mecanismului intern de acţiune. De exemplu,
acţiunea hipnotică poate fi realizată nu numai de către somnifere, dar şi de
antihistaminice, tranchilizante, sedative ş.a.

Acțiunea principală se manifestă prin instalarea efectului curativ principal al

medicamentului. Spre exemplu, clofelina micşorează tensiunea arterială, morfina
înlătură durerea, iar diclofenacul inhibă procesele inflamatorii.
Acţiunea secundară se face resimţită, de regulă, concomitent cu cea principală,
însă ea nu este necesară în cadrul tratamentului maladiei în cauză.
De exemplu, clofelina pe lângă micşorarea tensiunii arteriale provoacă uscăciunea
mucoasei bucale. Acţiunea principală a morfinei este cea analgezică,
iar secundară - constipatia.

Acţiunea reversibilă se caracterizează prin restabilirea

completă a funcţiei organului după eliminarea preparatului din organism (de

exemplu, anestezicele).
Acţiunea ireversibilă se caracterizează prin tulburarea funcției, structurii
organului sau substratului endogen după eliminarea preparatului din organism (de
exemplu, anticolinesterazicele fosfororganice inactivează complet colinesteraza).

13. Farmacogenetica este un compartiment al farmacologiei care studiază influenţa factorilor genetici
asupra sensibilităţii organismului faţă de substanţele medicamentoase administrate si invers.

Cu alte cuvinte este un compartiment al farmacologie care studiază acţiunea medicamentelor asupra
organismului în prezenţa unor dereglări enzimatice congenitale (enzimopatii).

Factorii genetici cu influenta asupra efectelor medicamentelor:

Vârsta

Gravitatea maladiei de bază

Maladiile concomitente

Starea ficatului şi rinichilor

Utilizarea concomitentă a medicamentelor şi SBA

Particularităţile alimentaţiei

Tabagismul

Alcoolul

Stupefiante

Polimorfismul genetic (tipul de mteabolizatori) :

Butirilcolinesteraza sau pseudocolinesteraza

• Glucozo-6-fosfatde-hidroge-naza (G6-FDG).

• Enzima de conversie a angiotensi-nei (ECA).

• Catalazei

Insuficienţa congenitală a colinesterazei plasmatice. Ca rezultat este diminuată metabolizarea unei

substanţe medicamentoase miorelaxante curarizante (suxametoniu).

• Dificitul enzimei glucozo-6-fosfat dehidrogenazei, apare o eritroliză intravasculară la utilizarea

remediilor antimalarice (clorochinei, primachinei), acidului acetilsalicilic, acidului nalidixic,
cloramfenicolului, furazolidonei etc.

• Insuficiena catalazelor din ţesuturile organismulului la unele persoane, provoacă lipsa efectului
specific (de formare a spumei pt curăţirea plăgilor) la prelucrarea plăgilor cu peroxidul de hidrogen.

TIPURILE DE METABOLIZATORI

• Metabolizatori active

• Metabolizatori “lenţi

• Metabolizatori “rapizi” sau “superactivi”

Enzimopatie – este o dereglare anomalică congenitală (lipsă, diminuare sau accelerare) a activităţii unor
enzime ale organismului.

. Controlul biologic al calităţii substanţelor medicamentoase

Controlul medicamentului utilizat deja în practică permite scoaterea din uz a preparatelor mai puţin
eficiente şi cu o toxicitate înaltă. Calitatea preparatelor se determină, de regulă, prin metode chimice şi
fizico-chimice. Uneori aceste metode nu sunt utile pentru aprecierea activităţii biologice a principiilor
active. în aceste cazuri se efectuează standartizarea biologică care constă în cercetarea acţiunii
medicamentelor în experimente pe animale de laborator. Activitatea biologică a 59 FARMACOLOGIE
GENERALĂ materiei prime sau a substanţei medicamentoase se stabileşte prin comparaţie cu activitatea
preparatelor standard obţinute în instituţii de cercetări ştiinţifice specializate prin metode descrise în
Farmacopeea de Stat. Ultimele manifestă activitate farmacologică constantă pe parcursul unui anumit
termen, în condiţii speciale de efectuare a experimentelor. Activitatea preparatului standard se exprimă
în unităţi convenţionale de acţiune (UA). Pentru unele preparate sunt stabilite standarde internaţionale
şi unităţi de acţiune internaţionale (UI).
14. Farmacografia (receptura generală) descrie modalităţile de prescriere a medicamentelor în scopul
folosirii lor rationale.

Posologie - Doza unui medicament de luat in cursul unui tratament. Pe reteta unui medic

figureaza doua indicatii esentiale: doza de luat la fiecare priza si doza pentru 24 de ore.
Pentru anumite medicamente foarte active, ca aminozidele (antibiotice) sau digitalicele, care
pot fi toxice dincolo de o anumita cantitate, medicul tine, de asemenea, cont de doza
saptamanala sau de doza totala absorbita in cursul tratamentului.

Doza este o cantitate de substanță care provoacă un anumit efect farmacologic (doza efectivă) sau

toxic (doza toxică).
I. După durata tratamentului: 1. doza pentru o dată (priză); 2. doza pentru 24 ore
(nictemerală); 3. doza pentru o cură.
II. II. După intensitatea efectelor biologice: 1. doze eficace: – minimă (DE25); – medie (DE50);
– maximă (DM sau DE99) 2. doze toxice; 3. doze letale: – minimă (DL25); – medie (DL50); –
maximă (DL100).
III. III. După modalitatea şi viteza de realizare a stării de echilibru: 1. doza de atac (de
încărcare); 2. doza de menţinere (de întreţinere).

Principiile de dozare la copii

1. după greutate : Formula Hamburgen:

Dcopil = G/ 70  Dadult
G – masa corpului
În obezitate:
- greutatea reală în cazul medicamentelor liposolubile;
- greutatea ideală în cazul medicamentelor hidrosolubile.
2. După suprafaţa corpului
Dcopil =S(m2)/1,73m2 Dadult
S – suprafaţa corpului
3. tabele speciale
• Îndeosebi până la 1 an şi pentru prepara-tele cu un
indice terapeutic mic.
Principiile de dozare la copii
4.“dozis-factor”- “dozis-factor” raportul dintre suprafaţă
şi greutate –
• 6 luni = 1,8;
• 1– 6 ani = 1,6;
• 6 – 10 ani=1,4;
• 10 – 12 ani=1,2.

Mai întâi Dadult/70kg, apoi se înmulţeşte cu “dozis-factor”

şi cu greutatea copilului la vârsta respectivă.

5. raportul faţă de doza adultului

Dacă Dadult =1,0, atunci
până la 1 an – 1/40 – 1/12 Dadult ;
2 ani – 1/10; 6 ani – 1/4;
3 ani – 1/8; 8 – 10 ani – 1/3;
4 ani – 1/6; 11 – 14 ani – 1/2;
5 ani – 1/5; 15 – 16 ani – 2/3.
PARAMETRII DE SECURITATE
1. Indicele terapeutic (IT)
IT = DL50/DE50 (în condiţii experimentale)
IT = DE50 /DT50 (în terapeutică) Dacă: IT > 10 – SM poate fi folosită în terapeutică
IT < 10 – SM poate fi utilizată numai dacă nu sunt altele cu ITmai mare
2. Factorul de securitate cert (Fs)Fs = DL1/DE99
3. Limita de securitate standard (LSS)
LSS = DL1 –DE99/DE99 x 100
4. Zona manuabilă terapeutic (diapazonul terapeutic)
intervalul dintre DE25 şi DE99 (DM)

EFECTELE REMEDIILOR MEDICAMENTOASE LA ADMINISTRAREA REPETATĂ

Cumularea:
• Materială – diminuarea metabolismului şi eliminării preparatului în rezultatul patologiei
ficatului şi rinichilor sau supradozării în raport cu viteza epurării lui din organism (de
exemplu – barbituricele, anticoagulantele indirecte, glicozidele cardiace etc.).

• Funcţională – când majorarea efectului curativ şi apariţia efectelor toxice precedă

acumularea materială a preparatului.
Toleranţa - micşorarea treptată sau dispariţia completă a efectului substanţei datorită:
micşorării reactivităţii receptorilor; sporirii metabolizării; declanşării mecanismelor
reglatoare homeostatice, ce compensează efectele provocate de preparat
Dependenţa medicamentoasă
• Psihică sau /şi fizică, caracterizată prin manifestări de comportament şi alte reacţii, care
necesită nevoia de a utiliza substanţa continuu sau periodic pentru a căpăta efecte psihice
benefice sau a evita suferinţele privaţiunii.
• Sensibilizarea – formarea anticorpilor care la administrarea repetată se va deszvolta
reacţie alergică, inclusiv de tip imediat
 Factorii dependenţi de regimul de dozare
a substanţelor medicamentoase
Asupra acţiunii medicamentelor influenţează şi regimul de administrare
repetat al substanţelor medicamentoase şi admistrarea concomitenă (combinată,
unimomentană) a lor.

17. Administrarea asociată a medicamentelor.

La administrarea asociată a medicamentelor acţiunea lor poate să crească
(sinergism) sau să se diminueze (antagonism).
Sinergismul – (din grecă syn – împreună, erg – lucru) – este acţiunea
unidirecţională a două sau mai multe medicamente, la care se determină o
exprimare mai evidentă a afectului decât la administrarea fiecărui medicament
aparte. Sinergismul poate fi în două forme: sumar şi potențial.
Sinergismul sumar apare la administrarea substanţelor medicamentoase cu
acţiune pe aceleaşi substraturi şi este egal cu suma efectelor substanţelor
administrate aparte. De exemplu: se sumează efectul vasoconstrictor şi
hipertensiv al norepinefrinei şi mezatonului.
Sinergism potențial (aditiv)- atunci când în urma administrării a două
substanţe efectul final este cu mult mai mare decât cel sumar. Este caracteristic
pentru clorpromazina care vădit mareşte efectul remediilor anestezice.
Sinergism direct- atunci când două remedii acţionează asupra aceluiaşi
substrat cu efecte contrare
Sinergism indirect- atunci când două remedii acţionează pe substraturi
diferite
Fenomenul de sinergism se utilizează în practica medicală pentru
administrarea medicamentelor în doze mai mici pentru diminuarea apariţiei
efectelor adverse a medicamentelor.
Antagonismul (din greacă anti – contra, agon – luptă) este micşorarea sau
înlăturarea completă a efectului farmacologic unei substanţe medicamentoase de
către alta la administrarea lor concomitentă.
Fenomenele de antagonism sunt utilizate în practca medicală pentru
tratamentul inoxicaţiilor sau pentru înlăturarea efectelor adverse a
medicamentelor.
Se deosebesc următoarele tipuri de antagonism.
 Antagonismul direct funcţional, se dezvoltă în cazurile când substanţele
medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând pe acelaşi substraturi
biologice (receptori, fermenţi, sisteme de transport). Antagonişti funcţionali
direcţi sunt beta-adrenomimeticele şi beta-adrenoblocantele.
Antagonismul indirect funcţional se dezvoltă în cazurile când substanţele
medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând asupra unui organ dar
acţiunea lor se realizează prin diferite mecanisme. De exemplu: aceclidina
(măreşte tonusul musculaturii netede stimulând M-colinoreceptorii) şi papaverina
(mişorează tonusul musculaturii netede prin acţiunea directă asupra lor).
Antagonismul fizic – apare în rezultatul interacţiunii fizice a substanţelor
medicamentoase, atunci când absorbţia unei substanţe este influenţată de alta.
Ca rezultat se formează complecşi care greu se absorb. De exemplu: absorbţia
substanţelor medicamentoase şi toxinelor pe suprafaţa cărbunelui medical.
Antagonismul chimic – apare în rezultatul reacţiilor chimice dintre
medicamente, ca rezultat se formează compuşi inactivi. Antagoniştii care
acţionează în aşa fel se numesc antidoţi. De exemplu în intoxicaţia cu compuşi de
seleniu, mercur şi plumb se utilizează tiosulfatul de sodiu, ca rezultat al reacţiilor
chimice se formează sulfiţi ne toxici. În intoxicaţia cu heparină sa uilizează
protamina sulfat.
Unilateral – când un preparat concomitent inlătură efectul altuia, iar cel din
urmă nu inlătură efectul primului;
Bilateral – când preparatele concomitent inlătură efectul unul altuia la
mărirea dozei concentraiei.
Competitiv – antagoniștii ocupă aceeași receptori cu care interactionează și
agoniștii. Indiferenta – când efectele preparatelor nu se modifică

18. Efectele ce apar la administrarea repetată a substanţelor

medicamentoase
Administrarea repetată a unei şi aceiaşi subsutanţe medicamentoase poate
provoca modificări atât cantitative (de majorare sau micşorare) cât şi calitative ale
efectului farmacologic. Prntre aceste fenomene sunt: cumularea, sensibilizarea,
obişnuinţa (toleranţa), dependenţa medicamentoasă, fenomenele Rebound şi de
abstinenţă.
Cumularea (din lat. Cumulatio – majorare, acumulare) – este acumularea în
organism a principiilor farmacologic activi sau a efectelor provocate de ei.
Respectiv cumularea poate fi materială sau funcţională.
 a)Materială – diminuarea metabolismului și eliminării preparatului in
rezultatul patologiei ficatului și rinichiului sau supradozării in raport cu viteza
epurării lui din organism (barbitureticile, anticoagulantele indirecte);
b)Functională – când majoritatea efectului curativ și aparitia efectelor
toxice precedă acumularea materială a preparatului.
Sensibilizarea – multe medicamente formează complexe cu poteinele
plasmatice, care in anumite condiţii se reorganizează şi î-şi asumă proprietăţi
antigenice. Acest mecansm include formarea anticorpilor cu sensibilizarea
organismului. Ca rezultat la administrarea repeată a medicamentelor apar reacţii
alergice uneori desul de periculoase. Reacţii alergice mai des apar la
administrarea repetată a penicilnelor, procainei, sulfanilamidelor, vitaminelor
hidrosolubile.
Toleranţa (din lat. Tolerantia – răbdare) - micșorarea treptată sau disparitia
completă a efectului substantei datorită: micșorării reactivitătii receptorilor,
sporirii metabolizării, declansării mecanismelor reglatoare homeostatice ce
compensează efectele provocate de preparat.
Tahifilaxia (din greac tachys – rapid, phylaxia- apărare) – este o dezvoltare
rapidă a toleranţei la administrarea repetată a medicamentelor în intervale mici
de timp (0-15 minute). Este bine cunoscută tahifilaxia la efedrină, care este
provocată de epuizarea mediatorului din terminaţiunile simpatice adrenergice.
Dependenţa – psihică si/sau fizică, caracterizată prin manifestări de
comportament si alte reactii, care necesită nevoia de a utiliza substanta continuu
sau periodic, pentru a căpăta efecte psihice benefice sau a evita suferinele
privatiunii.
Sidromul Rebound – este caracterizat prin reapariţia aceloraşi acuze ale
maladiei în unele cazuri şi mai intensive după gradul de exprimare la întreruperea
bruscă a administrarii unor medicamente.
Sindromul de abstinenţă – este caracterizat prin lipsa fiziologică a activităţii
unui organ care apare după administrarea indelungaă a unui medicament şi
întreruperea bruscă a administrării lui. Este caracterstic pentru remediile
glucocorticoide la care la întreruperea bruscă administrării lor se instaleaz o
insuficienţă a acivităţii suprarenalelor.