EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

CUPRINS
Regulamentul pentru organizarea si desfasurarea concursului ...................

Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie ..........................

Noţiuni generale de igiena şi educaţie pentru sănătate ...............................

Regimul de activitate şi odihnă al elevului ....................................................

Prevenirea bolilor contagioase ....................................................................

Sexualtitatea şi importanţa educaţiei .......................................................

Consumul de droguri ...............................................................................

Noţiuni de siguranţă rutieră ...................................................................

Sângele, Grupele de sânge, Transfuzia de sânge ....................................

Arsuri prin electrocutare …………………………………………………………………….

Primului ajutor psihologic ...........................................................................

Notiuni de protectie civila …………………………………………………………………..

 Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
Despre noi – Cine suntem, principii, misiune şi viziune

Societatea Naţională de Cruce Roşie din România

Cine suntem
Societatea Naţională de Cruce Roşie din România este o organizaţie umanitară membră a Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, auxiliară autorităţii publice şi abilitată prin lege să
asigure asistenţă umanitară în caz de dezastre şi să vină în sprijinul celor mai vulnerabile persoane.
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie este cunoscută în întreaga lume ca o
organizaţie de ajutor umanitar, reunind peste 128 000 000 de membri, ce acţionează consecvent în
vederea prevenirii şi alinării suferinţelor provocate de războaie, conflicte armate, tensiuni politice,
dezastre şi calamităţi naturale sau sociale.
Ea cuprinde Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din 186 de state, precum şi două
instituţii internaţionale cu sediul la Geneva: Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) – creat în
1863 – şi Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (Liga) – creată în
1919.
Fiecare din aceste trei părţi componente are activităţi şi roluri specifice, bine stabilite.
Ceea ce le uneşte sunt Principiile fundamentale ale Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi
acţiunea comună în spiritul umanismului.

Principiile Fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Umanitate
Născută din grija de a ajuta, fără discriminare, răniţii de pe câmpurile de luptă, Mişcarea
Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, sub aspectul său internaţional şi naţional, se
angajează să prevină şi să aline suferinţele oamenilor în orice împrejurare.
Imparţialitate
Mişcarea nu face nici o deosebire de naţionalitate, rasă, religie, origine socială sau
apartenenţă politică. Ea se dedică numai ajutorării indivizilor pe măsura suferinţelor lor şi
acordă ajutor prioritar celor mai urgente nenorociri.
Neutralitate
În scopul menţinerii încrederii tuturor, Mişcarea se abţine să ia parte la ostilităţi şi la
controverse de ordin politic, rasial, religios sau ideologic.
Independenţă
Mişcarea este independentă. Auxiliare ale autorităţilor publice în activităţile lor umanitare şi
supuse legilor care le guvernează ţările, Societăţile Naţionale trebuie să-şi păstreze o
autonomie care să le permită să acţioneze întotdeauna numai conform Principiilor
Fundamentale ale Mişcării.
Voluntariat
Este o mişcare de ajutor voluntar şi dezinteresat.
Unitate
Într-o ţară nu poate exista decât o Societate Naţională de Cruce Roşie sau Semilună Roşie. Ea
trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunile umanitare pe întreg teritoriul ţării.
Universalitate
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în cadrul căreia toate Societăţile
Naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora, este universală.

Principalele atribuţii ale Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România sunt prevăzute în legea
proprie de funcționare (Legea nr. 139/ 1995, Art. 11., completată de Legea 524/2004):
a) să acţioneze în caz de conflict armat, iar în timp de pace să se pregătească şi să acţioneze, ca
auxiliară a autorităţilor publice, în toate domeniile prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi
în favoarea tuturor celor aflaţi în suferinţă, atât persoane civile, cât şi militare;
b) să contribuie la ameliorarea stării de sănătate, la prevenirea îmbolnăvirilor şi la alinarea
suferinţelor prin programe de întrajutorare în beneficiul colectivităţii;
c) să organizeze, la nivel naţional sau local, după caz, servicii de ajutoare de urgenţă în favoarea
victimelor dezastrelor, indiferent de cauzele şi natura acestora;
d) să recruteze, să instruiască şi să pună la dispoziţie personalul necesar pentru realizarea misiunii
sale;
e) să promoveze participarea copiilor şi a tinerilor la activităţile specifice;
f) să autorizeze folosirea emblemei, pe timp de pace, conform legii;
g) să organizeze şi să participe la acţiuni internaţionale de ajutorare a victimelor, indiferent de
cauzele şi de natura dezastrelor;
h) să aducă la cunoştinţa opiniei publice, în special copiilor şi tineretului, acţiunile sale, cât şi pe cele
ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, precum şi Principiile fundamentale ale
Crucii Roşii, idealurile păcii, respectului şi întelegerii între toţi oamenii şi toate popoarele;
i) să încheie convenții de colaborare și să alcătuiasca programe de acțiune comune cu alte societăți
sau asociații care desfășoara activități umanitare, cu societăți comerciale, cu ministere și alte instituții
de specialitate ale administrației publice centrale și locale, în vederea realizării misiunii sale
umanitare;
j) să participe, pe baza programelor iniţiate de Ministerul Sănătăţii, la recrutarea donatorilor de
sânge, la combaterea unor epidemii şi la alte acţiuni.
k) să organizeze cursuri de surori voluntare de Cruce Rosșie și cursuri de prim ajutor, obligatorii,
pentru categoriile profesionale expuse riscurilor de accidentare.

Misiune: Crucea Roşie Română asistă persoanele vulnerabile în situaţii de dezastre şi de criză. Prin
programele şi activităţile sale în beneficiul societăţii, contribuie la prevenirea şi alinarea suferinţei
sub toate formele, protejează sănatatea şi viaţa, promovează respectul faţă de demnitatea umană,
fără nicio discriminare bazată pe naţionalitate, rasă, sex, religie, vârstă, apartenenţă socială sau
politică.

Viziune: Prin acţiune unitară, Crucea Roşie Română se adaptează schimbărilor dinamice din cadrul
societăţii pentru a putea sprijini comunităţile să facă faţă situaţiilor de criză şi suferinţei umane.

2
 Istoricul Mişcării

Originea Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie se remarcă în primul şi în

primul rând prin simplitatea sa, reducându-se practic la un om şi două idei. Acest om, cetăţean
elveţian cu afaceri în Algeria, poartă numele de Henri Dunant. Într-una din călătoriile sale, în vara
anului 1859, Dunant a traversat Italia, trecând prin oraşul Solferino, unde tocmai avusese loc o bătălie
între trupele franceze şi cele ale Austriei, lupta fiind soldată cu 40 000 de morţi şi răniţi. Astfel Dunant
a văzut de aproape ce înseamnă condiţiile unui război. Răniţii zăceau împreună cu cei morţi pe câmpul
de luptă, neprimind practic nicio îngrijire, deoarece personalul medical era insuficient (un medic la
1000 de oameni). Neputând rămâne indiferent faţă de ororile din faţa sa, Dunant a abandonat scopul
iniţial al călătoriei, organizând şi motivând localnicii pentru îngrijirea tuturor răniţilor, indiferent de
naţionalitate.

Întorcându-se în Elveţia, marcat în continuare de cele văzute, a scris în cele din urmă o carte,
intitulată “O amintire de la Solferino”, pe care a publicat-o pe cheltuiala sa şi a trimis-o în mod
strategic principalilor lideri politici şi militari ai Europei.

Cartea se baza în esenţă pe două idei, două propuneri: înfiinţarea în fiecare ţară a unei
societăţi de ajutorare, alcatuită din voluntari, cu scopul de a se ocupa de îngrijirea răniţilor pe timp de
război şi, o a doua idee, promovarea unui acord internaţional care să confere soldaţilor statut neutru.
Aceste idei au o importanţă capitală, deoarece prima practic este baza creării ulterioare a Societăţilor
Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, iar a doua este un prim impuls pentru legiferarea
Dreptului Internaţional Umanitar, denumit şi dreptul războiului.

După apariţia cărţii sale, ideile lui Dunant au devenit curând

deosebit de populare în randul “mai marilor vremii”. Tot atunci, în
Geneva exista o organizaţie numită Societatea Genoveză pentru
Bunăstare Publică, din care făceau parte oameni de seamă.
Preşedintele acesteia, avocatul Moynier, împreuna cu Dunant, a
format o comisie, Comitetul celor cinci, ce mai includea trei
membri: un general şi doi medici de renume. Acest comitet s-a
intitulat Comitetul Internaţional pentru Îngrijiea Răniţilor (fiind
practic predecesorul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii,
înfiinţat în 1876).

3
 Comitetul celor cinci a fost mai mult decât în măsură să pună la cale o conferinţă
internaţională, în 1863, unde au fost invitaţi experţi din 16 ţări, ca împreună să elaboreze o iniţiativă
în vederea concretizării ideilor lui Henri Dunant. Tot la aceasta conferinţă s-a adoptat şi emblema
Crucii Roşii, aceasta reprezentând o inversare cromatică a steagului elveţian.

Succesul conferinţei internaţionale a fost validat de faptul că aproape imediat după, patru ţări
au înfiinţat “comitete naţionale” sau “societăţi de ajutorare”, reprezentând de fapt primele societăţi
naţionale de Cruce Roşie, fiind urmate curand şi de alte ţări participante (în total: cinci state
germane, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia şi Spania). În anul următor s-a ţinut şi o conferinţă
diplomatică, unde au participat reprezentanţi ai guvernelor acestor ţări şi unde s-a semnat pentru
întâia oară Convenţia de la Geneva, un pact ce reglementează legi de desfăşurare a războiului.

Astfel a luat fiinţă Mişcarea de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, fiind un pas mare făcut de
omenire pe calea păcii, motiv pentru care Henri Dunant a primit în 1901 primul Premiu Nobel pentru
Pace (urmând ca mişcarea să mai primească înca trei astfel de premii de-a lungul timpului: 1917,
1944, 1963 - centenarul).

Însă importanţa mişcării s-a văzut probabil cel mai bine pe durata primului război mondial,
unde colaborarea societăţilor naţionale s-a dovedit esenţială. Din acest motiv, dar şi din altele
(economia Europei fusese zdruncinată de război, se răspandiseră numeroase epidemii etc.), la o
conferinţă din 1919, preşedintele Crucii Roşii Americane, Henry Davidson, a propus “federalizarea
societăţilor naţionale pentru a continua cruciada pentru îmbunătăţirea sănătăţii, prevenirea bolilor şi
alinarea suferinţei”. Asta a condus la înfiinţarea Ligii Societăţilor de Cruce Roşie (iniţial formată din
Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi SUA), o organizaţie menită să coordoneze societăţile
naţionale pe timp de pace în vederea atingerii exact a scopurile propuse de Davidson. În 1991, Liga şi-
a schimbat numele în Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie.

4
 Breviar de istorie a Crucii Roşii Române

4 iulie 1876: În actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti, a luat fiinţă Societatea Naţională de
Cruce Roşie din România. Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române, se regăsesc
nume ilustre ale istoriei precum: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica,
Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino şi Dr. Carol Davila. Primul preşedinte al Crucii Roşii Române a fost
Prinţul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897. La conducerea organizaţiei i-au urmat apoi alte nume
celebre precum George Gr. Cantacuzino (1897-1913), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

1876: La nici trei săptămâni de la înfiinţare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanţă a Crucii Roşii
Române a plecat într-o primă misiune umanitară pe frontul sârbo-turc, pentru a acorda ajutor medical
militarilor răniţi ai celor două părţi aflate în conflict.

1877-1878: Participarea ambulanţelor şi spitalelor de Cruce Roşie în timpul războiul de Independenţă.

1906: Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea
Societăţii, motiv pentru care, în 1906, ele au înfiinţat “Societatea de Cruce Roşie a doamnelor din
România”. Prima preşedintă aleasă a fost Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea
înfiinţată în1876 şi se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi,
pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate oraşele ţării.

1915: Adunarea Generală a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a aprobat fuziunea celor două entităţi.
Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat
românilor următorul mesaj: „Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu
trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită
dragoste.”

1916-1918: În timpul Primului Război Mondial, Cruce Roşie Română aduce o importantă contribuţie la
alinarea suferinţelor militarilor răniţi, refugiaţilor şi populaţiei civile. Femei aparţinând celor mai
diferite categorii sociale au muncit ca voluntare ale Crucii Roşii în spitale, infirmerii, cantine. Însăşi
Regina Maria, Înalta patroană a Crucii Roşii Române, vizitează spitalele şi punctele de adunare a
răniţilor.
1919: La 6 mai ia fiinţă Liga Societăţilor de Cruce Roşie cu scopul coordonării acţiunilor umanitare în
timp de pace; în 1991, Liga a primit numele de Federaţia Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România aderă la Ligă.

1922: Se creează Crucea Roşie a tinerimii, care, un an mai târziu, în decembrie 1923, începe să editeze
„Revista Crucii Roşii a tinerimii”.

1922 -1923: Marea Campanie a Crucii Roşii Române pentru combaterea malariei, tuberculozei şi
tifosului.

1923: Se organizează în România prima „Săptămână a Crucii Roşii”.

1927: 20 noiembrie, la Bucureşti, are loc inaugurarea sediului central al Societăţii de Cruce Roşie din
România, construit din fonduri proprii, în str. Biserica Amzei nr.29, unde se află şi în prezent.

5
1939: Sprijin acordat de Crucea Roşie militarilor şi civilor refugiaţi, în urma invadării Poloniei de către
armatele germană şi sovietică.

1940: Ajutor al Crucii Roşii Române pentru victimele marelui cutremur.

1941: Începând cu intrarea României în război, Crucea Roşie Română, aflată sub Înaltul patronaj al
Reginei Elena, vine în ajutorul răniţilor, bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor.

1941-1945: Crucea Roşie Română organizează 6 spitale de campanie, 16 spitale de zonă interioară, 55
cantine de gară şi 40 de infirmerii. Sunt expediate zeci de mii de scrisori şi colete pentru prizonierii
iugoslavi, polonezi, francezi, englezi, bulgari etc., aflaţi în Germania.
- Instaurarea dictaturii comuniste a marcat şi destinul Crucii Roşii Române. Ea se va afla timp de
aproape jumătate de secol, până în 1989, sub o severă tutelă guvernamentală, fapt care a făcut ca ea
să nu-şi poată îndeplini întotdeauna misiunea nobilă şi generoasă pentru care a fost creată.
1947-1948: Cu sprijin internaţional, Crucea Roşie acordă importante ajutoare populaţiei afectate de
secetă – distribuind zahăr, grâu, medicamente, orez, lapte condensat, îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Acţiunea I.O.V.R: campania Crucii Roşii Române pentru protecţia invalizilor, văduvelor şi orfanilor de
război. Pentru ei se creează şi un periodic cu titlul „Foaia I.O.V.R.”, care va apărea până în august 1950
când se transformă în revista „Gata pentru apărarea sanitară”, iar, începând din 1959, va purta titlul
„Sănătatea”.

1952-1953: Se creează primele grupe sanitare ale Crucii Roşii, al căror scop era acela de a acorda
primul ajutor în caz de catastrofe, accidente etc.

1956: Se înfiinţează prima caravană cinematografică a Crucii Roşii Române pentru educaţia sanitară a
populaţiei.

1962: Se organizează, pentru prima dată, concursul pentru acordarea primului ajutor „Sanitarii
pricepuţi”.

1970-1975: Campanii de amploare în favoarea sinistraţilor de pe urma inundaţiilor catastrofale care

au afectat centrul şi vestul ţării. Prin intermediul Federaţiei, sunt acceptate şi se primesc importante
ajutoare internaţionale.

1977: Intervenţie promptă în sprijinul victimelor seismului de la 4 martie şi al militarilor care

participau la operaţiunile de salvare.
- Societatea Naţională de Cruce Roşie din România organizează cea de-a XXIII-a Conferinţă
Internaţională a Crucii Roşii, forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie. Evenimentul rămâne în istoria Crucii Roşii prin adoptarea unei rezoluţii care stabileşte Misiunea
fundamenală a Mişcării.

1990: România ratifică cele două Protocoale Adiţionale la Convenţiile de la Geneva.

8-9 noiembrie: Adunarea generală extraordinară a Societăţii de Cruce Roşie pune bazele
reorganizării Crucii Roşii, adoptă noul Statut, Liniile directoare ale dezvoltării până în anul 1994 şi a
ales, în mod democratic, o nouă conducere.

6
1991: Campanie naţională a Crucii Roşii Române pentru protecţia victimelor de război, sub deviza:
„Luminaţi întunericul!”.
- Primul ajutor umanitar al Crucii Roşii Române în Republica Moldova, în urma inundaţiilor care
au afectat raioanele Şoldăneşti, Orhei, Sângerei, Drochia.

1995: A fost editată şi promulgată legea nr. 139 privind activitatea specifică a societăţii, ca auxiliară a
autorităţii publice. Legea recunoaşte organizaţia ca fiind persoană juridică de drept public, autonomă,
neguvernamentală, apolitică, fără scop patrimonial, bazată pe ajutor voluntar.

1999: Cea mai amplă acţiune de sprijinire a autorităţilor în combaterea rujolei şi rubeolei. Crucea
Roşie a pus la dispoziţia Ministerului Sănătăţii majoritatea cantităţilor de vaccin.

2003: A fost adoptat un nou statut al Crucii Roşii Române prin care s-a reuşit separarea legislativului
de deliberativ.

2005: Campania Naţională “Ajutor pentru Asia” prin intermediul căreia s-au colectat peste 892 000 de
Euro, donaţi persoanelor afectate de catastrofa din decembrie 2004 din Asia de Sud-Est.

2008: Crucea Roşie Română este prezentă la fiecare nivel teritorial: judeţ, municipiu, oraş, comună şi
sat, având 47 de filiale, 1.996 subfiliale şi 1.307 comisii. La finele anului 2006 erau înscrişi 129.571
membrii cotizanţi, peste 10 000 de voluntari şi 178 de salariaţi.

2009: Într-o perioadă economică dificilă, Crucea Roşie Română lansează proiectul Banca de Alimente
care oferă tuturor oamenilor ocazia de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi: familii numeroase cu
venituri reduse, persoane cu dizabilităţi, bătrâni singuri, tineri cu posibilităţi materiale restrânse.
2020: În timpul pandemiei de Covid 19 Crucea Roșie Română este activă în toate județele țării în
strânsă coordonare cu Guvernul României și urmând strategia și procedurile de intervenție stabilite
de Federația Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie și Organizația Mondială a Sănătății
 Crucea Roșie Română a asistat, în prima etapă a pandemiei, populația aflată în izolare cu
pachete cu alimente de bază și pachete cu produse de igienă. Pentru persoanele aflate în
spații de carantina, Crucea Roșie Română a pus la dispoziția autorităților locale, materiale de
primă necesitate, dislocate din depozitele pentru situații de urgență ale organizației:
alimente greu perisabile, apă, lenjerii, produse de igienă, produse de curățenie, materiale de
informare etc.
 A sprijinit la nivel național unitățile medicale și instituțiile implicate în intervenție cu
echipamente medicale și materiale de protecție în valoare de pe peste 9 milioane de euro,
bani strânși în cadrul campaniei #România salvează România
 A participat cu voluntari in CallCenter-uri, la triajul persoanelor la punctele de trecere a
frontierei, la centrele de vaccinare, la spitale.
 În valul doi al pandemiei, Crucea Roșie Română s-a adresat celor mai vulnerabili în contextul
pandemiei, au mers la cei care sunt, de obicei, numere în statisticile îngrijorătoare: fără
venituri, fără educație, fără sprijin. Voluntarii Crucii Roșii Române au străbătut toate județele
țării, de la nord la sud și de la est la vest pentru a se întâlnii față în față cu persoanele cele mai
afectate de pandemia COVID-19. În cifre vorbim despre 220,000 de persoane informate din
780 de localități izolate din mediul rural sau comunități aflate în risc de infectare, 8122

7
 pachete igienice, peste 300.000 de materiale de informare distribuite pe mai multe teme
conexe: măsuri de prevenire a îmbolnăvirii, prevenirea stigmatizării, sfaturi pentru sănătatea
mentală.

Misiunea Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Misiunea fundamentală a Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie este de a preveni şi alina
suferinţa umană în orice împrejurare; de a proteja viaţa şi sănătatea; de a asigura respectul faţă de
demnitatea umană, fără a face nicio discriminare legată de naţionalitate, rasă, sex, religie, vârstă,
apartenenţă militară, socială sau politică, atât în caz de conflict armat, cât şi în caz de dezastru.
(Conferinţa Internaţională de la Bucureşti -1977)

COMITETUL INTERNAŢIONAL DE CRUCE ROŞIE:

 desfaşoară activităţi pe timp de conflict armat

 are rolul de intermediar neutru între beligeranţi, protejând victimele militare sau civile
ale acestor conflicte.
 ca organ fondator al Mişcării, recunoaşte societăţile naţionale nou înfiinţate.
 coordonează acţiuni de:

8
Prevenire:
 Promovarea DIU;
 Susţinerea implementării naţionale a DIU;
 Programe privind deminarea.

Asistenţă:
 Apă, adăpost;
 Hrană, securitate economică;
 Servicii medicale, ortopedice.

Protecţie:
 Populaţia civilă.
 Prizonierii de război, deţinuţii de securitate;
 Restabilirea legăturilor de familie, persoanele dispărute;

Câteva rezultate…
• Prevenire:
– 18.000 militari contactaţi în peste 100 de ţări
• Asistenţă:
– 16.000.000 au acces la apă potabilă în 40 de ţări;
– 2.650.000 au primit hrană în 27 de ţări;
– 4.000.000 au primit obiecte casnice de primă necesitate;
– 3.500.000 au primit susţinere micro-economică;
– 2.400.000 au primit asistenţă medicală în 19 ţări;
– 75.000 operaţii chirurgicale;
– 140.000 au primit reabilitare fizică.
• Protecţie:
– 480.000 deţinuţi vizitaţi în 2.600 de Centre de Detenţie în 71 de ţări;
– 331.000 Mesaje de Cruce Roşie colectate, 303.000 distribuite;
– 18.000 vizite familiale;
– 12.000 solicitări de căutare au fost rezolvate pozitiv;
– 3.500 reuniuni familiale;
– 5.800 documente de călătorie eliberate.

FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ A SOCIETĂŢILOR DE CRUCE ROŞIE

ŞI SEMILUNĂ ROŞIE:

 Acţionează pe timp de pace, având rolul de a oferi asistenţă internaţională în caz de

dezastre naturale şi/sau provocate de om şi de a coordona acţiunile Societăţilor
Naţionale în caz de catastrofe;
 Se ocupă de cazurile de dezastru (pregătire, intervenţie, prim ajutor, ajutoare,
voluntari, o echipă mobila de specialişti, reabilitare).
 Lupta pentru îmbunăţirea sănătăţii (campanii, vaccinuri, donare de sânge, educaţie
pentru sănătate, programe de donare de medicamente).

9
  Susţine activităţile CICR şi ale societăţilor naţionale.
 Susţine programe pentru reducerea riscurilor şi luptă împotriva maladiilor: HIV,
tuberculoză, gripă aviară, malarie.

Susţine 250 milioane de persoane anual:

 18 ţări din Africa;
 16 ţări din America;
 13 ţări din Asia;
 10 ţări din Europa.

SOCIETĂŢILE NAŢIONALE:

 reprezintă organizaţii umanitare din statele membre ale Convenţiilor de la Geneva.

 fiecare trebuie să îndeplinească un număr de condiţii pentru a fi recunoscută: să fie
constituită într-un stat independent, semnatar al Convenţiilor de la Geneva, să fie
recunoscută de un guvern legitim al acelui stat (ca societate auxiliară a autorităţii
publice), să fie unica societate naţională din acel stat, având un sediu central care să
asigure contactul şi cooperarea cu celelalte componente ale Mişcării, să acopere tot
teritoriul acelei ţări, să fie autonomă, să fie organizată pentru a-şi îndeplini sarcinile, să
folosească denumirea şi emblema, să-şi recruteze voluntarii şi personalul fără
discriminare, să respecte principiile, statutele Mişcării şi Dreptul Internţional Umanitar.
 trebuie recunoscute de CICR şi să devină membre ale Federaţiei.
 colaborează atât cu CICR pe timp de război, cât şi cu Federaţia pe timp de pace, având
activităţi comune cu ambele instituţii.

Activitate:
 480 de situaţii de urgenţă în 2006;
 97 milioane de voluntari;
 50% din voluntari sunt tineri;
 50% din voluntari sunt femei;
 300.000 de angajaţi.

STATELE PĂRŢI LA CONVENŢIILE DE LA GENEVA:

10
  se angajează să respecte prevederile acestor Convenţii cu privire la conduita
combatanţilor pe durata conflictelor armate, cu privire la limitările impuse asupra
metodelor şi mijloacelor de război etc.

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ A CRUCII ROŞII ŞI SEMILUNII ROŞII:

 cele trei componente şi reprezentanţii statelor părţi la Convenţiile de la Geneva se
reunesc o dată la patru ani.
 este organul deliberativ suprem al Mişcării, „Parlamentul” său.
 Participarea reprezentanţilor guvernelor permite Crucii Roşii să păstreze o strânsă
legătură cu realităţile lumii.

EMBLEMA CRUCII ROŞII

Emblema unei cruci roşii pe fond alb a fost adoptată de Conferinţa Internaţională din 1863 ca semn
distinctiv pentru societăţile voluntare care asistau soldaţii răniţi. La rândul său, Conferinţa
Diplomatică din 1864 a adoptat acest semn în prima Convenţie de la Geneva, ca semn distinctiv
pentru serviciile medicale militare. Ideea care a condus la adoptarea emblemei de cruce roşie a fost
de a conferi statut neutru celor care asistau răniţii şi, astfel, de a asigura protecţia acestora pe câmpul
de luptă.

În prezent, folosirea emblemei de către Societăţile Naţionale este guvernată de „Regulamentul

privind folosirea emblemelor de cruce roşie şi semilună roşie de către Societăţile Naţionale”. Acest
regulament, adoptat la Budapesta, în noiembrie 1991, a intrat în vigoare în anul 1992.

Emblema este un simbol care fie conferă protecţie, fie indică apartenenţa la Mişcare. Fiecare stat
parte la Convenţiile de la Geneva are obligaţia de a adopta măsuri care să prevină şi să pedepsească,
în permanenţă, orice folosire abuzivă a emblemei. În special, statele trebuie să adopte măsuri
legislative pentru protejarea emblemei de Cruce Roşie.
Cine are dreptul să folosească emblema
1. Folosire protectoare pe timp de conflict (la dimensiuni mari) – semnalează combatanţilor că
personalul medical al forţelor armate, voluntarii Societăţilor Naţionale, unităţile sanitare,
mijloacele de transport sunt protejate de Convenţiile de la Geneva şi protocoalele lor adiţionale.
În acest caz au voie să folosească emblema: personalul medical şi religios al forţelor armate;
unităţile medicale ale forţelor armate şi mijloacele lor de transport; unităţile medicale şi mijloacele
de transport ale Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie/Semilună Roşie auxiliare unităţilor medicale
ale forţelor armate.

11
2. Folosirea indicatoare pe timp de pace (la dimensiuni mici) – semnifică faptul că o persoană sau un
obiect are legătură cu Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie/Semilună Roşie (o Societate
Naţională, Comitetul Internaţional al Cruci Roşii, Federaţia internaţională a Societăţilor Naţionale
de Cruce Roşie şi Semilună Roşie). În acest caz au voie să folosească emblema: Societăţile
Naţionale, CICR, Federaţia.

FOLOSIREA ABUZIVĂ A EMBLEMEI

IMITAŢIA este folosirea unui semn care prin formă şi/sau culoare poate crea confuzie cu emblema de
cruce roşie / semilună roşie
UZURPAREA
1. folosirea de către grupuri de persoane neautorizate (farmacii, medici, ONG-uri, societăţi
comerciale, etc.)
2. folosirea de către persoane autorizate, dar care o folosesc în interes propriu şi nu în interes de
serviciu
PERFIDIA este folosirea în timp de război pentru a ascunde combatanţi sau echipament militar –
CRIMĂ DE RĂZBOI
Fiecare om poate ocroti emblema şi întări valoarea ei protectoare. Contribuiţi la protejarea emblemei,
pentru că într-o zi v-ar putea salva viaţa!

Protecţia emblemei în România

Legea nr. 139/1995 a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, modificată prin Legea
524/2004, prevede în art. 5 că, în timp de pace, emblema Crucii Roşii poate fi folosită doar de Crucea
Roşie Română, sau, cu acordul acesteia şi în cazuri restrictiv prevăzute, de terţi. Codul Penal al
României sancţionează, în art. 476, folosirea emblemei sau a denumirii de Crucea Roşie sau a unei
imitaţii a acestei embleme ori denumiri.
Dacă sunteţi martorii unui abuz de emblemă, contactaţi Sediul Central al Crucii Roşii Române sau luaţi
legătura cu filiala de Cruce Roşie din oraşul/judeţul dumneavoastră!

12
 Drept Internaţional Umanitar (DIU) – Întrebări şi Răspunsuri
Ce sunt valorile umanitare?
Valorile umanitare sunt oglinda Dreptului International Umanitar (DIU), acestea sunt o forma
accesibila a conceptelor juridice din dreptul conflictelor armate, traduse prin principii aplicabile in
lumea in care traim: respectul fata de semeni, fata de cei aflati in suferinta, ajutorul
nediscriminatoriu acordat persoanelor aflate in situatii vulnerabile, limitarea suferintelor in masura
posibila.

Care sunt valorile umanitare pe care le promovam?

Umanitate – Solidaritate – Respect

Umanitate - compasiune și bunăvoință, scutirea de suferinte suplimentare, ajutor voluntar,

neconditionat si nediscriminatoriu pentru persoanele in suferinta
Solidaritate - sentiment care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor reciproc
Respect - atitudine, sentiment de stimă, de considerație, de consideratie față de toti cei din jurul
nostru, fata de comunitatea in care traim.
Umanitatea, solidaritatea și respectul sunt valori universale. Tot timpul, peste tot, sunt persoane care
au nevoie de sprijin.
Victimele conflictelor armate, ca si orice persoana vulnerabila din comunitatea in care traim, au
nevoie de sprijin şi de respect.
Impulsul de a ajuta – umanitate, solidaritate. Aceleaşi gânduri şi sentimente unesc oamenii în
activitatea organizaţilor umanitare.
Aceste comportamente sunt la îndemâna oricui, zi-de-zi;
Putem face lumea mai bună si viaţa noastră mai frumoasă aplicând zilnic valorile umanitare
umanitate-solidaritate-respect.

Ce este “Dreptul conflictelor armate” sau “Dreptul internaţional umanitar”?

“Dreptul conflictelor armate” sau “Dreptul internaţional umanitar” este un ansamblu de reguli
(convenţionale sau cutumiare) ce au ca scop reglementarea conflictelor armate pentru a le atenua
efectele nefaste, ţinând cont în acelaşi timp de necesităţile militare.
Acest drept acţionează pe două axe: “dreptul umanitar propriu-zis” care tinde să protejeze militarii
care dintr-un motiv sau altul nu mai participă la ostilităţi, cât şi civilii, victimele conflictelor armate,
serviciile de ajutor şi anumite bunuri civile importante; şi “dreptul războiului” care stabileşte
drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în ce priveşte conduita din timpul operaţiunilor militare şi
limitează alegerea mijloacelor de prejudiciere a inamicului.

Ce acoperă dreptul umanitar?

Persoanele şi bunurile civile se bucură de o protecţie generală
Protecţia generală este acordată persoanelor care nu participă la operaţiunile militare şi bunurilor
care nu sunt utilizate în scopuri militare şi care, de aceea, nu constituie o ameninţare din punct de
vedere militar.

Persoanele care se bucură de o protecţie specială

13
Anumite persoane, victimele civile sau militare, sunt respectate şi protejate în mod special deoarece
ele nu participă sau nu mai participă la lupte. Aceste persoane nu mai constituie o ameninţare din
punct de vedere militar şi situaţia lor necesită o asistenţă specială.
- Civilii aflaţi într-o situaţie de deznădejde trebuie protejaţi: răniţii, bolnavii, refugiaţii;
- Combatanţii în afara luptei (hors de combat) trebuie respectaţi şi protejaţi: prizonierii, răniţii,
bolnavii, naufragiaţii.

Serviciile se bucură de o protecţie specială

Anumite categorii de servicii sunt protejate pentru a le facilita acţiunile în favoarea victimelor unui
conflict armat:
- Serviciile sanitare civile şi militare (1)
- Serviciile protecţiei civile(2)

Bunurile se bucură de o protecţie specială

Anumite bunuri sunt protejate pentru a prezerva patrimoniul cultural şi spiritual al umanităţii.(3)

(1) (2) (3)

Anumite bunuri sunt protejate pentru a evita punerea în pericol a unui număr însemnat de civili
- Construcţiile şi instalaţiile care conţin forţe periculoase: baraje, diguri, centrale electrice,
nucleare;
- Bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile: apa, vitele, recoltele;
- Mediul înconjurător.

Ce acoperă dreptul războiului?

Care sunt restricţiile impuse mijloacelor de purtare a războiului?
În toate conflictele armate, dreptul beligeranţilor de a-şi alege mijloacele de purtare a războiului
(armele) nu este nelimitat. Este interzisă folosirea:
- armelor care nu discriminează între civili şi combatanţi, armelor care cauzează calamitaţi
superflue, suferinţe inutile sau traumatisme excesive, şi
- armelor care cauzează pagube extinse, durabile şi/sau grave mediului înconjurator.

Care sunt restricţiile impuse metodelor de purtare a războiului?

În toate conflictele armate, dreptul beligeranţilor de a alege metode de purtare a războiului nu este
nelimitat. Este interzisă îndreptarea atacurilor intenţionate, fără discriminare, de terorizare sau
represalii împotriva populaţiilor civile. De asemenea sunt interzise în ce priveşte persoanele şi
bunurile civile: capturarea de ostatici, folosirea de scuturi umane, înrolarea forţată în cadrul armatei
inamice, represaliile, deportarea şi transferul forţat de populaţie.

Ce responsabilitate au statele?
Statele au obligaţia ca atunci cand studiază, pun la punct sau achiziţionează o nouă armă să
determine dacă folosirea acesteia ar fi interzisă în anumite circumstanţe, sau în toate circumstanţele,
în virtutea principiilor.

14
În practică se încearcă întocmirea unor tratate internaţionale pentru a se interzice sau limita în mod
specific utilizarea anumitor mijloace de purtare a războiului. Aceasta pare a fi o metodă eficace
întrucât permite clarificarea regulilor aplicabile, instaurarea unui regim de control şi dezvoltarea unei
asistenţe umanitare în favoarea victimelor.

Unde găsim Dreptul Internaţional Umanitar?

Principiile şi regulile de DIU sunt conţinute în numeroase convenţii – legând Statele Părţi care le-au
ratificat, precum şi în dreptul cutumiar care se aplică tuturor Statelor.

Cine este obligat să respecte Dreptul Internaţional Umanitar în caz de conflict armat?
Toate statele care au ratificat sau aderat la Convenţiile de la Geneva şi protocoalele acestora, cât şi la
alte tratate, sunt obligate să respecte DIU.

Când este aplicabil Dreptul Internaţional Umanitar?

DIU se aplică în caz de conflict armat internaţional sau intern, însă nu acoperă situaţiile de tensiuni
sau tulburări interne, cum sunt cazurile de violenţă izolată. Se aplică de la declanşarea ostilităţilor
armate între mai multe State sau între forţele armate ale statului şi grupuri armate disidente, sau
între astfel de grupuri, în aceeaşi măsură pentru toate părţile, indiferent de cine a declanşat
respectivul conflict.

Unde se aplică Dreptul Internaţional Umanitar?

DIU se aplică pe teritoriul Statelor implicate sau afectate de un conflict armat (pământ, spaţiu aerian,
ape teritoriale).

Un rezumat în şapte puncte al regulilor esenţiale de Drept Umanitar

1. Persoanele devenite hors de combat şi cele care nu participă direct la ostilităţi au dreptul să le
fie respectate viaţa şi integritatea fizică şi morală. Aceste persoane vor fi, în toate
circumstanţele, protejate şi tratate cu umanitate, fără niciun fel de distincţie defavorabilă.
2. Este interzisă uciderea sau rănirea unui adversar care se predă sau care este hors de combat.
3. Raniţii şi bolnavii vor fi culeşi şi îngrijiţi de către partea la conflict în a căror putere se vor afla.
Protecţia acoperă în mod egal personalul medical, stabilimentele, mijloacele de transport şi
materialele sanitare. Emblema Crucii Roşii, Semilunii Roşii sau a Cristalului Roşu este semnul
distinctiv al acestei protecţii şi trebuie respectată.
4. Combatanţii capturaţi şi civilii care se găsesc sub autoritatea părţii adverse au dreptul la
respect faţă de viaţa, demnitatea, drepturile personale şi convingerile lor. Ei vor fi protejaţi
contra tuturor actelor de violenţă şi de represalii. Ei vor avea dreptul să comunice cu familiile
lor şi să primească ajutoare.
5. Toate persoanele vor beneficia de garanţii judiciare fundamentale. Nimeni nu va fi ţinut
responsabil de un act pe care nu l-a comis. Nicio persoană nu va fi supusă la tortură fizică sau
mentală, şi nici la pedepse corporale sau tratamente inumane ori degradante.
6. Părţile la conflict şi membrii forţelor lor armate nu dispun de un drept nelimitat de a alege
metodele şi mijloacele de luptă. Este interzisă utilizarea armelor sau metodelor de luptă de
natură să provoace pierderi inutile sau suferinţe excesive.
7. Părţile la conflict vor face, în toate circumstanţele, distincţia între populaţia civilă şi
combatanţi, în aşa manieră încât să menajeze populaţia şi bunurile civile. Nici populaţia civilă

15
 ca întreg, şi nici persoanele civile nu vor fi obiectul atacurilor. Atacurile vor fi îndreptate numai
împotriva obiectivelor militare.

Acest rezumat insistă pe aspectul de “respect faţă de fiinţa umană”, în special persoana civilă sau
combatantul hors de combat, însă în mod egal faţă de combatant, care nu poate fi supus la
tratamente inumane. Abordarea este astfel centrată pe individ.

Represiunea penală în caz de încălcări grave ale DIU

Infracţiunile cele mai grave sunt definite în Convenţiile de la Geneva şi în primul Protocol Adiţional.
Acestea constituie ceea ce numim “crime de război”. Aceasta noţiune de crimă de război a evoluat în
timp, integrând anumite fapte care la origine nu erau considerate încălcări grave de către Convenţii şi
primul Protocol, şi aplicându-se indiferent de natura conflictului (internaţional sau intern).

Represiunea se face cu prioritate la nivel naţional, de către jurisdicţiile naţionale ale statului în cauză.
Numeroase ţări, printre care şi România, şi-au adaptat legislaţia penală pentru a putea urmări şi
judeca autorii crimelor de război.

Totuşi, diferite tribunale internaţionale, precum Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie
(http://www.icty.org/) şi Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda (http://www.ictr.org/), au fost
constituite de către Consiliul de Securitate al ONU, pentru a judeca fapte calificate drept crime de
război, crime împotriva umanităţii sau crima de genocid.

De asemenea, începând cu 1998, a fost constituită Curtea Penală Internaţională (http://www.icc-

cpi.int/). Aceasta a fost creată pe baza unui tratat şi are o vocaţie permanentă. În competenţa Curţii,
subsidiară jurisdicţiilor naţionale, intră crima de genocid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de
război, comise după 1 iulie 2002, pe teritoriul unui Stat parte la Statutul acesteia sau de către un
cetăţean al unui Stat parte. În prezent, Curtea trebuie să se pronunţe în diferite cauze privind
comiterea de crime de război în Republica Democrată Congo, în Republica Centrafricană, în Uganda şi
în Sudan.

16
 NOŢIUNI GENERALE DE IGIENA ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
IGIENA CORPULUI

Este imposibil să arăți bine dacă nu ești o persoană curată, igiena fiind primul pas spre o viață
sănătoasă.

Din cauza modificărilor hormonale, în adolescență activitatea glandelor sebacee și sudoripare

este intensă. Mătreața, mirosul de transpirație sau respirația urât mirositoare nu plac nimănui,
dar le putem înlătura cu apă și săpun.

Ce și cât?
 Duș/1-2 ori pe zi
 Spălat pe dinți/2 ori pe zi
 Spălat păr/o dată la câteva zile
 Spălat pe mâini/înainte de FIECARE masă
 Spălat pe mâini/de FIECARE dată după ce mergem la toaletă
 Schimbat lenjerie intimă/în fiecare zi

IGIENA CAVITĂŢII BUCALE

Igiena cavităţii bucale constă în trei paşi: periajul dentar, folosirea aţei dentare şi folosirea apei
de gură. Nu te speria! In maximum 5-6 minute ai terminat toata treaba!Pasul 1: Periajul dentar

De ce este aşa de important periajul dentar? După mese, resturile alimentare rămase pe dinţi şi
între dinţi favorizează formarea şi depunerea plăcii bacteriene (o peliculă de bacterii aderentă
pe dinte) care, în timp, duce la demineralizarea dintelui şi la aparitia cariei, a bolilor gingivale,
a mirosului neplacut şi la depunerea tartrului.

Nu este nevoie să periem dinţii după fiecare masă - de 2 ori pe zi este suficient, dimineaţa şi, cel
mai important, seara.

Pasul 2: Folosirea atei dentare

De ce trebuie să folosim aţa dentară? Aţa dentară ajută la curăţarea suprafeţelor dinţilor care
nu au putut fi curăţate în întregime de placa bacteriană, fiind inaccesibile periuţei de dinţi. Din
aceasta cauză, apar foarte des bolile parodontale (ţesutul de lângă dinte se îmbolnaveşte).

Aţa dentară trebuie folosită însă cu grijă, pentru a nu răni gingia. Nu este nevoie să apelăm la
ajutorul ei de 2 ori pe zi, ca şi periajul - o data pe zi este suficient şi chiar ideal.
Cum se foloseste aţa dentară? Se iau aproximativ 20 cm de aţa şi se înfăşoară pe degetele
mijlocii, lăsând un segment de 1- 2 cm, pe care îl putem mânui uşor cu degetul arătător de la
fiecare mână. Uşor, introducem segmentul de aţă dentară între dinţi.
Nu te grăbi, deoarece este posibil să îţi răneşti gingia. Dupa ce aţa a trecut de punctul de
contact dintre dinţi, apropie uşor capetele aţei, dupa care trage cu blandeţe, pentru a curăţa
toată suprafaţa. Procedeaza astfel pentru fiecare suprafaţă a dinţilor, având grijă să nu
refoloseşti porţiunea deja utilizată.

Pasul 3: Folosirea apei de gură

Acest produs se foloseşte după ce am terminat periajul şi curăţarea cu aţa dentară, respectiv de
2 ori pe zi, dimineaţa şi seara.

IGIENA ÎMBRĂCĂMINTEI

Ca parte a igienei individuale, îşi are rolul în menţinerea în permanenţă a stării de sănătate a
organismului.
Pentru a se adapta mai bine la condiţiile mediului în care trăieşte, omul a simţit nevoia creării
unui climat, prin îmbrăcăminte adecvată fiecărui scop în parte.

Pentru climatul obişnuit al ţării noastre îmbrăcămintea uzuală reprezinta între 5-10% din
greutatea corpului la barbaţi şi între 3-5% la femei. Îmbrăcămintea joacă rolul unui strat izolator
între corpul uman şi temperatura ambiantă, creînd un microclimat optim în care funcţiile
organismului (circulaţia , respiraţia , activitatea locomotorie ) să se desfaşoare în condiţii cât
mai aproape de normal. Îmbrăcămintea nu trebuie să creeze condiţii de seră pentru organism,
ci de oarecare protecţie pentru variaţii termice excesive ale mediului extern.

Împotriva frigului organismul se apără reducând pierderile de căldură , ajutat fiind însă şi de o
îmbrăcăminte adecvată acestui scop , confecţionata din ţesături de lână sau de bumbac. O bună
îmbrăcăminte permite păstrarea unei treimi din cantitatea totală de căldură pe care organismul
o pierde încontinuu prin fenomene fizice de conducţie sau de radiaţie. Confecţionarea hainelor
va trebui să fie realizată astfel încât ele să nu incomodeze dezvoltarea sau mişcările corpului.
Este de preferat iarna o îmbrăcăminte formată din mai multe straturi de veşminte, decât una
formată dintr-un singur veşmânt, dar foarte gros. Este cazul hainelor din stofă de lână, căptuşite
cu vatelină , în locul hainelor groase din blană care încălzesc excesiv unele zone ale corpului,
stânjenind în mare măsură unele zone ale corpului.
Evitarea căldurii excesive externe se realizează prin creşterea sudoraţiei organismului.
Îmbrăcămintea potrivită în acest scop este ceea confecţionată din: mătase, bumbac, cânepă, in,
şi în culori deschise.

Din punct de vedere igienic, îmbrăcamintea trebuie să corespunda diferitelor forme ale corpului
uman. Ea trebuie să fie simplă şi comodă, confecţionată din materiale uşoare , dar care să
îndeplinească cerinţele igienice în general şi ale termoreglarii în special.
De foarte multe ori moda intră în conflict cu respectarea normelor igienice ale vestimentaţiei.
În aceste cazuri alegerea vestimentaţiei trebuie realizată ţinându-se cont de normele de igienă
în primul rând .

IGIENA ÎNCĂLŢĂMINTEI

Încălţămintea are drept rol principal să apere picioarele de influenţele nefavorabile ale
mediului. Ea nu trebuie să restrângă funcţiile piciorului, să îi împiedice creşterea, să nu modifice
bolta plantară şi degetele, ci să lase circulaţia sanguină liberă şi mişcările normale.

Încălţămintea trebuie să fie uşoară, moale, comodă, să corespundă climei şi anotimpului şi

condiţiilor de mediu. Croiala încălţămintei trebuie să corespundă formei piciorului, volumului şi
modificărilor dimensiunilor piciorului în mers şi în timpul purtării de greutăţi.

Omul trebuie să ştie că încălţămintea variaza cu: moda, vârsta şi cu tipul de activitate pe care o
desfaşoară. In mediul natural este indicat să se realizeze plimbări sau alergări cu picorul desculţ,
care permit relaxarea labei piciorului.

Încălţămintea purtată în casă trebuie să fie mai uşoară decât cea de stradă, mai lejeră, comodă,
calduroasă şi cu tocul cât mai jos , încât să permită relaxarea piciorului după ce ore în şir a stat
încorsetat într-o încălţăminte mai rigidă.

Încălţămintea va fi purtată de regulă peste o şosetă sau ciorap tricotat, confecţionat pe cât
posibil din bumbac cu fibre sintetice, excepţie se face vara , când cand se poate purta o sanda
uşoară, din pânză, sau piele fină direct pe piciorul gol.
Rolul ciorapului este de a atenua frecarea pielii piciorului de pantof, de a absorbi transpiraţia,
iar în sezonul rece, acela de a menţine căldura şi a împiedica apariţia degerăturilor.
Ciorapii vor trebui schimbati cât mai des, preferabil chiar zilnic în timpul călduros, iar baia
zilnică a picioarelor trebuie să fie urmată obligatoriu de schimbarea ciorapilor.

O încălţăminte comodă, confortabilă, asigură întotdeauna o senzaţie plăcută la mers; dacă din
contră, încălţămintea nu este lejeră şi comodă, senzaţia de disconfort va pune o amprentă
severă pe toată activitatea zilnica a tânărului.
ALIMENTAŢIA

Alimentația sănătoasă este vitală pentru a crește și a te dezvolta armonios, dar şi pentru a avea
performanţă în ceea ce faci. De unii nutrienţi avem nevoie în cantităţi mai mari –
macronutrienţi (precum proteine, glucide, lipide etc.), de alţii în cantităţi mai mici –
micronutrienţi (vitamine, săruri minerale).

În adolescenţă, pentru a ne dezvolta, trebuie să includem în alimentaţie toţi macro- şi micro-

nutrienţii existenţi. De aceea, este important CE și CÂT mâncăm din fiecare categorie de
alimente, dar mai ales să avem o alimentaţie cât mai variată! Niciun aliment luat separat nu
poate furniza toate substanţele nutritive de care are nevoie organismul.

Trebuie să știm că, în funcţie de macro-nutrienţii pe care îi conţin, alimentele pot fi împărţite în
mai multe grupe, aranjate sub forma unei „piramide“ a alimentelor. Piramida ţine cont de CÂT
trebuie să mănânci în fiecare zi, din fiecare grupă: din alimentele de la bază trebuie să mănânci
mai mult, din cele de la vârful piramidei – mai puţin.
În linii generale, piramida alimentară cuprinde următoarele grupe:

1. Pâine, cereale, orez şi paste (6-11 porţii pe zi);

2. Legume şi vegetale (3-5 porţii pe zi);
3. Fructe (2-4 porţii pe zi);
4. Lapte şi derivate (2-3 porţii pe zi);
5. Carne, peşte, ouă (2-3 porţii pe zi).

Cerealele
Se află la baza piramidei. În această grupă intră alimentele din grâu, orez, ovăz, porumb, orz sau
alte cereale – aducând organismului energie şi fibre. Din aceste alimente trebuie să mâncăm,
proporţional, cel mai mult – cel puţin un sfert din cantitatea totală de alimente pe care o
consumăm într-o zi. Ori de câte ori putem, trebuie să alegem cerealele integrale şi să ignorăm
produsele din făină albă (care este săracă în fibre şi nutrienţi). Pâinea albă îngraşă, cerealele
integrale ne hrănesc!
 Echivalente alimentare pentru o portie
Pâine, cereale, orez, paste: o felie de pâine, ½ cană cereale, orez sau paste făinoase (fierte),
un biscuit

Legumele şi fructele
Fructele și legumele sunt o altă categorie nutritivă importantă, esențială pentru aportul de
vitamine și săruri minerale. Sunt sărace în calorii, altfel spus mâncăm mult fără să ne îngrăşăm.
Este bine să mâncăm fructe şi legume „de sezon“ pentru că fiecare fruct sau legumă are aportul
ei specific de vitamine. Vitaminele sunt substanțe pe care organismul nostru nu știe să le
sintetizeze, astfel încât va suferi dacă nu le aducem în corp prin alimentație.
 Echivalente alimentare pentru o portie
Legume, vegetale, cartofi: ½ cană vegetale proaspete sau fierte, o cană legume frunze fierte,
½ cană zarzavaturi fierte, ¾ cană suc de roşii, un cartof mijlociu,
Fructe: un fruct mediu (măr, banană, portocală), ½ grapefruit, ¾ cană suc, ½ cană cireşe, o
felie medie de pepene, un ciorchine mijlociu de strugure

Lactatele
Laptele și derivatele sale sunt foarte bogate în calciu şi proteine. Calciul conferă oaselor
rezistenţă şi duritate, iar proteinele sunt indispensabile creşterii şi funcţionării organismului. În
fiecare zi trebuie să consumăm produse lactate, indiferent de formă (lapte, brânză, iaurt,
smântână etc).
 Echivalente alimentare pentru o portie
Lapte, iaurt, brânză: o cană de lapte sau iaurt, ½ cană brânză de vacă, 50 g telemea

Carnea și ouăle
Sunt alimente foarte importante pentru că aduc organismului un aport semnificativ de proteine
de primă calitate şi de fier. Proteinele sunt „cărămizile“ organismului nostru – cu ajutorul lor se
construieşte şi funcţionează corpul. Necesarul de proteine al organismului, în adolescenţă, este
de 1,5-2g/kg corp.
Peștele este un aliment care, pe lângă aportul de proteine şi săruri minerale, aduce (în cazul
peştelui gras) un aport de acizi graşi esenţiali (omega 3 şi omega 6), care nu pot fi sintetizaţi în
organism şi trebuie aduşi prin alimentaţie.
 Echivalente alimentare pentru o portie
Carne, peşte, ouă: 100 g carne gătită, un ou

Dulciurile
Dulciurile sunt, ca şi grăsimile, în vârful piramidei. Aceasta înseamnă că, din tot ceea ce mănânci
într-o zi, dulciurile şi grăsimile trebuie să reprezinte procente cât mai mici.
Dulciurile, deși foarte gustoase, nu aduc un aport nutritiv esenţial organismului. Corpul nostru
poate să funcţioneze perfect fără niciun gram de zahăr rafinat în alimentaţie. Ele trebuie
consumate ocazional – şi în cantităţi limitate. Atenţie! Şi sucurile conţin cantităţi ridicate de
zahăr!

Grăsimile
Sunt disponibile în două mari categorii: grăsimi lichide (care conţin grăsimi nesaturate, bune) şi
grăsimi solide (grăsimile saturate, care sunt mai puţin bune pentru sănătate). Grăsimile saturate
aduc doar calorii, în timp ce grăsimile nesaturate sunt folosite de organism şi în alte scopuri. De
aceea, este bine să consumăm grăsimi lichide: uleiuri de măsline, floarea-soarelui, porumb etc.,
precum şi peşte gras, şi mai puţin untură, slănină, margarină etc.

Apa
Apa este elementul esențial al vieții și reprezintă 70% din corpul nostru. Este vitală pentru
supraviețuire: dacă fără mâncare putem rezista 40 de zile, fără apă doar 2-3 zile. Este bine să
bem cât mai multă apă într-o zi, chiar 2 litri.

MEDIUL DE VIAŢĂ

Nu trăim singuri. Viaţa noastră, acţiunile noastre îi afectează pe cei din jur – la fel cum şi
acţiunile lor ne afectează pe noi. Dacă îţi laşi lucrurile în dezordine în casă, acest lucru îi va
afecta pe ceilalţi membri ai familiei tale. Dacă arunci hârtii pe jos în stradă, acest lucru îi va
afecta pe vecinii sau prietenii tăi.

În viaţă, există drepturi, dar şi obligaţii şi responsabilităţi.

Deşi încă eşti mic şi nu ai multe sarcini acasă, treptat trebuie să înţelegi că locul în care trăieşti
depinde şi de tine, în egală măsură cum depinde de ceilalţi.
Un mediu curat de viata este şi responsabilitatea ta. O stradă sau o şcoală curate depind şi de
tine. Orice consideri că poţi face pentru asta, fă! Toată lumea va aprecia acest lucru.

Lucruri pe care le poți face singur, pentru a-i ajuta pe ceilalți:

• Să-ți strângi lucrurile, jucăriile, cărțile din casă și din camera ta
• Să-ți faci patul
• Să duci gunoiul
• Să speli vasele si sa ștergi vasele
• Să ai grijă de câinele sau de pisica ta
• Să strângi masa după ce ai mâncat
• Să-ți ajuți părinții sau bunicii când au nevoie de ajutorul tău
 Sa arunci gunoiul în locurile special amenajate

SPORTUL

Sportul ne ajută: să arătăm bine, să ne menţinem în formă, să dormim bine, dar, mai ales,
sportul ne ajută să creștem frumos și armonios.
Orice fel de mișcare e bine venită: plimbările în parc, mersul pe jos – putem, de exemplu, să
coborâm cu o stație mai devreme și să mergem pe jos – dansul, mersul pe bicicletă, mersul pe
role.
Cele mai interesante sporturi sunt sporturile de echipă. Așa ne facem mulți prieteni și învăţăm
ce înseamnă să lucrezi în colaborare cu alte persoane. Fotbal în curtea școlii, baschet, volei,
handbal... avem de unde alege!

 5 motive pentru a face sport

1. Ne descurcăm mai bine la școală. Ne-am putea gândi că dacă facem sport nu vom avea atât
de mult timp pentru lecții, dar cercetătorii au demonstrat că dacă facem sport, rezultatele de la
școală vor fi mai bune. Sportul îmbunătățește capacitatea de învățare, puterea de concentrare
și memoria. Deci e mai ușor să luăm note mari!

2. Ne ajută să comunicăm mai bine cu ceilalți. Antrenorul și colegii de echipă pot fi un model
pentru noi. Învăţăm cum să lucrăm în echipă și cum să ne înțelegem mai bine cu cei din jur,
lucruri foarte folositoare pentru când vom fi mari.

3. Face minuni pentru sănătate pentru că ne ajută să ne dezvoltăm armonios și să avem un corp
atletic. Mai târziu în viață vom fi mai rezistenţi în fața bolilor.

4. Ne ajută să avem încredere mai mare în noi pentru că știm că putem face bine un anumit
lucru, pentru că știm că putem câștiga. Și pentru că ne ajută să ne facem mai ușor prieteni.

5. Ne face să ne simțim mai bine și mai fericiţi. De ce? Pentru că ne îmbunătățește starea de
spirit. În plus, glumele din timpul jocului sau al antrenamentului ne fac și ele să ne simțim bine.
Și știm că prietenii și colegii noştri de echipă vor fi mereu lângă noi – pe teren și în afara lui!

VOLUNTARIAT
Vrei să faci ceva deosebit cu viaţa ta?
Vrei să faci ceva cu adevarat folositor lumii în care trăieşti?
Vrei să oferi o clipă din timpul tău liber celor nefericiti? Daca raspunsul tău este DA, atunci
trebuie sa te implici acum!
Definitie
Conform legii române "Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurata din proprie
iniţiativă de orice persoana fizică, în folosul altora, fără primi o contraprestaţie materială;
activitatea de interes public este activitatea desfăşurată în domenii cum sunt: asistenţa şi
serviciile sociale, protecţia drepturilor omului, medico-sanitar, cultural, artistic, educativ, de
învatamânt, stiintific, umanitar, religios, filantropic, sportiv, de protecţie a mediului, social şi
comunitar si altele asemenea."
Activitatea de voluntariat este reglementata in România prin Legea 78/2014.

Voluntariatul in cadrul Miscarii de Cruce Rosie si Semiluna Rosie este o activitate:

- motivata de consimţamântul liber al persoanei care voluntariaza si nu de dorinţa unui câstig
financiar sau material sau de presiuni externe de natura sociala, economica sau politica;
- desfasurata in beneficiul categoriilor si comunitaţilor vulnerabile si in concordanţa cu
Principiile Fundamentale ale Miscarii Internaţionale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie;
- organizata de reprezentanţi recunoscuţi ai Societaţii Naţionale de Cruce Rosie.

BIBLIOGRAFIE:
www.educatiepentrusanatate.ro
www.crucearosie.ro
www.voluntariat.ro
http://www.eva.ro/sanatate/
http://igiena.sportse.org
GHID pentu ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ . Mariana Graur si colab., Editura PERFORMANTICA
IAŞI – 2006
 ACTIVITATE ŞI ODIHNĂ

ACTIVITATEA reprezintă:
 ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în vederea
obţinerii unui rezultat;
 manifestare a unei energii, a unei forţe; muncă; ocupaţie;
 activitate a etajelor superioare ale sistemului nervos prin care se
realizează adaptarea la mediu a organismului uman şi animal (V.Breban –
Dicţionar General al Limbii Române).
ODIHNA reprezintă:
 întrerupere temporară a activităţii în scopul refacerii energiei, a
forţelor;
 stare sau timp de repaus; pauză;
 somn.

ACTIVITATEA

Activitatea reprezintă modul specific de existenţă al psihicului uman, ca

expresie evoluată a vieţii de relaţie, datorită recepţionării şi prelucrării
informaţiilor despre lumea externă şi a comparării lor cu stările de necesitate ,

în vederea elaborării răspunsurilor cu sens adaptiv.

Forme de activitate
Omul poate desfăşura forme diverse de activitate. Apreciind
caracteristicile motivelor şi scopurilor, ca elemente definitorii, putem distinge
trei forme fundamentale de activitate:
 activitatea de învăţare este una din activităţile de bază ale elevului. Ea
decurge din nevoia achiziţionării experienţei necesare adaptării. Deşi
învăţarea este mai intensă şi mai uşor de realizat în perioadele de creştere,

1
 îmbrăcând chiar forma unei desfăşurări organizate şi instituţionalizate în
perioada şcolară, învăţarea rămâne pentru om o necesitate a întregii vieţi.

 activitatea fizică
Există un număr din ce în ce mai mare de dovezi şi argumente care
sprijină ideea că activitatea fizică prestată în timpul liber, dar numai după
anumite criterii, ajută la menţinerea, promovarea şi / sau recâştigarea sănătăţii.
Beneficiile activităţii fizice asupra sănătăţii au fost examinate şi recunoscute de
mai multe organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Federaţia Internaţională de Medicină Sportivă, Colegiul American de Medicină
Sportivă şi Consiliul Europei.
Activitatea fizică regulată poate să menţină sau să îmbunătăţească
structura diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase etc.), să le
amelioreze funcţiile şi să contracareze deteriorările care tind inerent să apară
datorită inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în vârstă.
Când este vorba de efectele sanogenetice ale sportului, ne referim atât la
modificările pozitive din sfera psihică, cât şi la influenţele evidente şi pozitive
asupra unor categorii de boli dintre cele mai redutabile: suferinţele lombare
(lombopatiile), o serie de afecţiuni endocrine, cancerul şi, mai ales, bolile
cardiovasculare.

RANDAMENTUL ŞCOLAR

Prin randamente:
 raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus în procesul de
învăţământ; eficienţa activităţii didactice;
 efectul util al unui factor al procesului de învăţământ într-o unitate de
timp (săptămână, semestru, an şcolar, ciclu de învăţământ);

2
  nivelul atingerii standardelor educaţionale de către elev, pentru vârsta
sa, la disciplinele curriculare; nivelul de formare / dezvoltarea la elev, de-a lungul
unui ciclu (primar / gimnazial / liceal), a capacităţilor şi atitudinilor specifice unei
/ unor discipline;
 rezultatele procesului didactic de predare-învăţare de-a lungul unui
an;
 nivelul atingerii standardelor curriculare de performanţă enunţate în
finalul programei.

ORGANIZAREA RAŢIONALĂ A ACTIVITĂŢII ELEVULUI

În organizarea activităţii instructiv-educative a elevilor în clasă, cât şi în

afara ei, trebuie să se ţină seama nu numai de ce au făcut cât şi de ce pot face.
Capacitatea de lucru a organismului, atât sub aspect fizic cât şi psihic, nu este
nelimitată. Ea depinde de o serie întreagă de factori, cei mai mulţi dintre ei
putând fi stabiliţi şi luaţi în considerare în organizarea raţională a muncii
elevilor. Pe primul plan se află particularităţile de vârstă, care determină
volumul şi dificultatea cunoştinţelor, durata lecţiilor şi pauzelor, caracteristicile
metodelor ş.a. Un rol important îl joacă în activitatea şcolară şi particularităţile
individuale şi de sex, gradul dezvoltării fizice, starea de sănătate, precum şi
condiţiile sociale, igienice ale elevilor.
Pentru şcolarul mai mare la efortul intelectual solicitat în clasă sau acasă
(cu ocazia efectuării temelor pentru ziua următoare), se mai adaugă o
activitate sportivă organizată (cum este cazul claselor speciale cu profil de înot,
gimnastică ori fotbal) sau învăţarea unui instrument muzical, solicită intens
organismul copilului. Proporţional cu efortul depus trebuie să fie organizată şi
odihna elevului, care, la această vârstă, se împarte între timpul afectat somnului
de noapte (iar în cazuri excepţionale şi somnului de după-amiază) şi timpul de
odihnă propriu-zisă, pe care elevul îl poate petrece în mod plăcut, făcând o
lectură, ascultând muzică, practicând un sport, efectuând o plimbare în aerul
plăcut al unei păduri sau într-un parc. Ziua de muncă a copilului trebuie să se
încheie întotdeauna cu un binemeritat somn, în vederea refacerii organismului
şi în special a sistemului său nervos.
Timpul afectat somnului variază în funcţie de vârstă şi de particularităţile
individuale; există indivizi care au nevoie de 5-6 ore de somn liniştit pentru
refacere, după cum există alţii ale căror nevoi cresc la 8-9 ore de somn. Şi unii şi

3
ceilalţi sunt sănătoşi, echilibraţi psihic, dar au particularităţi individuale care ţin,
în ultimă instanţă, de sistemul lor nervos.
După recente observaţii medicale efectuate asupra unui număr foarte
mare de copii, s-a ajuns la concluzia că, pentru cei mai mulţi, durata somnului
variază, după vârstă, astfel:
- între 3 şi 7 ani, 11-12 ore de somn, crescând cel de noapte, scăzând cel diurn
(zi);
- între 7 şi 14 ani sunt suficiente 8-9 ore pe zi, în special în cursul nopţii;
- între 14 şi 20 de ani, 7-8 ore pe zi, exclusiv în timpul nopţii.
Deci nevoile de somn ale copilului sunt cu atât mai mari cu cât vârsta lui
este mai mică. Astfel, dacă un nou-născut doarme 2/3 din zi, la 3 ani durata
somnului se reduce la 1/2 din zi, iar după 14 ani la 1 /3 din zi.
Pentru un somn bun şi odihnitor trebuie create condiţiile favorabile de
microclimat şi acestea constau în aerisirea camerei seara înainte de culcare,
căldură optimă (19°-22°), întuneric sau semiobscuritate în cameră, linişte şi
îmbrăcăminte de corp curată, lejeră şi călduroasă. Nu va fi neglijat un alt
amănunt de care depinde somnul copilului, şi anume masa de seară, care
trebuie să fie pe cât posibil mai uşoară, lipsită de alimente aşa zis "grele"
(tocături, sosuri, fasole uscată, varză), lipsită de condimente sau de alimente cu
efect excitant asupra sistemului nervos (ciocolată, cacao) şi servită cu mai mult
timp înainte de ora obişnuită de culcare. Dacă se poate realiza şi o plimbare în
aer liber seara după cină, obţinerea unui somn liniştit şi mai ales odihnitor este
asigurată pe deplin.
Odihna, sub o formă sau alta, trebuie să urmeze în mod obligatoriu unor
eforturi fizice sau psihice susţinute, depuse de şcolari. Prea mult efort
intelectual urmat de prea. puţină odihnă duce la surmenaj, iar prea multă
odihnă duce la trândăvie. În păstrarea echilibrului raţional dintre activitate şi
odihnă, rolul familiei şi al şcolii este hotărâtor şi de realizarea acestui deziderat
depinde în mare măsură sănătatea fizică şi psihică a generaţiilor tinere.

ODIHNA

Odihna nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei activităţi. Ea se realizează

prin pauzele din timpul liber, dar şi ca odihnă activă prin plimbări în aer liber,
activităţi libere la alegere: joc, gimnastică, sport, lecturi atractive sau alte
activităţi educative, precum concerte, teatru, expoziţii, filme. Dar forma cea mai

4
eficientă de odihnă după activitatea din timpul zilei este odihna prin somn. În
timpul somnului se reface capacitatea de muncă a celulelor nervoase, ca de
altfel a întregului organism. Odihna în vacanţă permite refacerea capacităţii de
lucru, schimbarea climatului având în această perioadă un efect de stimulare a
proceselor de refacere.

Relaxarea – în sens larg, semnifică o deconectare generală a individului

de activitatea sa cotidiană. Aceasta cuprinde activităţi foarte variate, mergând
de la odihna activă la forme statice de deconectare. În sens restrâns, valoarea
este o tehnică psihoterapeutică şi autoinformativă, fundamentată ştiinţific, care
urmăreşte realizarea unei decontracţii musculare şi nervoase, având ca efect un
repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea
rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea efectelor negative ale stresului
deja instalat.
Refacerea - revenirea echilibrului homeostazic la valorile de dinaninte de
prestarea activităţii.
Refacerea spontană are loc în condiţiile unui efort de intensitate medie,
când intervalul dintre două eforturi succesive este suficient de lung pentru a se
realiza într-un ritm normal completarea resurselor energetice şi pentru a se
efectua reparaţii tisulare.
Refacerea dirijată este oportună în toate cazurile când intensitatea
efortului / solicitărilor depăşeşte valorile medii şi în timp se repetă la intervale
relativ scurte.
Metode şi mijloace de refacere mai importante
a. somnul – se caracterizează prin abolirea conştienţei, suprimarea
parţială a sensibilităţii, a motilităţii prin diminuarea funcţiilor vegetative; este
determinat de nevoia imperioasă de repaus; rolul reparator al somnului asupra
sistemului nervos este evidenţiat de semnele de oboseală mintală şi de
performanţele psihomotorii mult diminuate la subiecţii privaţi de somn câteva
zile.
b. alimentaţia - trebuie să satisfacă următoarele deziderate:

5
  să asigure, sub raport calitativ şi cantitativ, principiile nutritive
necesare susţinerii adecvate a programului de activitate;
 să asigure cu mijloacele sale specifice refacerea după activitate;

 să contribuie la menţinerea unei perfecte stări de sănătate

 să fie concepută, preparată şi prezentată în aşa fel încât să fie primită

de elevi.

6
 PREVENIREA BOLILOR CONTAGIOASE

Bolile contagioase sunt bolile care se pot transmite in anumite conditii de la o persoana
bolnava la una sanatoasa. Ele mai sunt numite si boli transmisibile.

Dupa poarta de intrare in organism, bolile transmisibile se clasifica astfel:

1. Boli transmisibile pe cale aerului
2. Boli transmisibile pe cale digestiva
3. Boli transmisibile cu poarta de intrare pielea si mucoasele

 Bolile transmisibile pe calea aerului

Toate aceste boli au ca poarta de intrare nasul si gatul.
Eliminarea microbilor se face prin secretiile din nas, gat si sputa.
Contagiuea se realizeaza direct, de regula de la bolnavi sau purtatori sanatosi la omul
sanatos.

Principalele boli care se transmit pe calea aerului sunt: cele eruptive, la care apare pe piele o
eruptie caracteristica(scarlatina, rujeola, rubeola, varicele); gripa, guturaiul, difteria, tusea
convulsiva, oreionul, tuberculoza.
Pentru a ne feri de bolile contagioase cu transmitere aerogena trebuie sa ne luam
urmatoarele masuri:
-evitarea contactului cu bolnavii;
-folosirea batistei de catre oricine tseste sau stranuta;
-nu se vor folosi in comun obiecte ca: batista, prosoape, rufarie
-incaperile de locuit, clasele vor fi bine aerisite si curatate;
-evitarea aglomeratiilor, mai ales in sali inchise, in special in perioada epidemiilor;
-respectarea stricta a recomandarilor de vaccinare;
-respectarea stricta a recomandarilor medicului in ceea ce priveste izolarea la domiciliu a
bolnavilor cu boli transmisibile

 Bolile transmisibile pe cale digestiva

Acestea sunt boli care au drept poarta de intrare tubul digestiv.
Eliminarea microbilor se face prin lichidul de varsatura, materiile fecale, iar contaminarea se
face direct de la acestea sau prin orice obiect contaminat, dar mai ales prin mainile
murdare. Un rol deoseit il au si obiectele contaminate.
Principalele boli care fac parte din aceasta grupa sunt: dizenteria, holera, febra tifoida,
toxiinfectiile alimentare, poliomielita, hepatita acuta virala de tip A.
Pentru a ne feri de contaminare prin boli contagioase pe cale digestiva este necesar sa
respectam, in principal, urmatoaele reguli:
-sa consumam apa numai din surse cu apa potabila;
-sa impiedicam contaminarea alimentelor si sa evitam consumul de elemente contaminate,
sa ne spalam frecvent pe maini! (Aceste boli mai sunt denumite „boli ale mainilor
murdare”). Alimentele se vor pastra in vase curate, in locuri racoroase, nu vom consuma
fructe si legume crude, nespalate;
- nu vom folosi in comun tacamuri, vesela;
- vom respecta strict recomandarile de internare/izolare la domiciliu, in caz de boala
transmisibila.
O categorie aparte de boli cu transmitere digestiva o constituie parazitozele intestinale: boli
provocate de paraziti intestinali: ascaridioza, oxiuraza, teniaza, giardioza.
Pentru toate parazitozele intestinale, caile de tansmitee si mijloacele de prevenire sunt
aceleasi ca si pentru bolile infectioase transmise pe cale digestiva.

 Bolile transmisibile pe cale cutanata

Sunt boli care au ca poarta de intrare pielea si mucoasele in cazul in care acestea prezinta
ani.
Principalele boli care fac parte din aceasta categorie sunt: tetanosul si infectii ale pielii cu
diferiti microbi si paraziti.
Pentru a ne feri de asemenea infectii vom dezinfecta si pansa ranile respectand, totodata,
regulile de igiena personala.
 SEXUALTITATEA ŞI IMPORTANŢA EDUCAŢIEI
Sexualitatea este o parte integrantă a vieţii fiecărei persoane. Ea cuprinde valorile personale ale
individului, atitudinile şi credinţele despre: propria persoană, ca femeie sau ca bărbat; relaţiile cu alţi
oameni (prieteni, relaţii intime, dragoste, afecţiune şi contacte sexuale); încrederea în sine şi imaginea
despre propriul corp; sănătatea sexuală şi reproductivă şi multe altele.

Parte a sexualităţii unei persoane este, de asemnea comportamentul său, deciziile pe care le ia ca şi
modul în care acţionează în cadrul posibilităţilor sexuale.

Perioada pubertăţii şi cea a adolescenţei pot fi enigme pentru cei din jurul tânărului. Nu mai este un
secret faptul ca în aceste perioade tinerii suferă multe modificări fiziologice şi emoţionale precum şi
modificări în procesul de gândire.

Atât fetele cât şi băieţii suferă modificări hormonale, răspunzătoare de multe din schimbările fizice şi
emoţionale. Pentru o perioadă fetele şi băieţii se ignoră reciproc, petrecându-şi majoritatea timpului cu
copiii de acelaşi sex. Pe măsură ce înaintează în vârstă interesul lor se poate schimba spre cei de celălalt
sex.

De asemenea, tinerii încep să ia în consideraţie tot mai mult modul de gândire al colegilor lor. Este o
perioadă de conformism pentru că a te conforma devine indisolubil legat de a fi „normal”. În timp ce
mulţi dintre ei nu au comportamente care i-ar expune riscului apariţiei unei sarcini sau al contactării
unor boli cu transmitere sexuală, unii pot însă avea experienţe sexuale, experienţe de consum de
droguri şi de alcool, mai ales dacă îi văd şi pe alţii că fac la fel. În mod sigur ei sunt curioşi despre
corpurile celorlalţi (ambele sexe).

DECIZIA
Atunci când decidem să avem o relaţie sexuală, decizia poate părea pur fizică, dar nu este aşa. Nu este
numai o problemă de sănătate fizică, această decizie va afecta toate celelalte părţi ale sănătăţii.
Opţiunea de a avea o relaţie sexuală ne obligă să luăm o decizie bazată pe informaţiile pe care le
deţinem despre o mulţime de lucruri legate de contactul sexual (de ex: anatomie sexuală, controlul
naşterii, îmbolnăvirii şi chiar relaţia însăşi). Abilitatea de a utiliza informaţiile necesită capacitatea de a
lua o decizie, care implică la rândul ei sănătatea mintală – adică să ştim de unde să luăm şi cum să
folosim informaţia. De asemenea, trebuie să avem în vedere şi ce impact ar putea avea decizia noastră
asupra sănătăţii noastre emoţionale. Cu alte cuvinte, ce vom simţi faţă de noi înşii faţă de celălalt în
urma contactului sexual? Apoi, trebuie să avem în vedere cum ar putea decizia noastră să influenţeze
imaginea noastră ca tineri dar şi cum ne văd ceilalţi din jurul nostru, prietenii, familia. Aceasta este ceea
ce numim sănătate socială. Sănătatea spirituală pune accentul pe înţelegerea modului în care decizia
de a avea sau nu un raport sexual cu cineva este influenţată sau poate influenţa sistemul nostru de
valori. Ultimul aspect pe care îl putem menţiona este sănătatea vocaţională. Adică, modul în care noi
caracterizăm succesul personal precum şi momentul în care realizăm că l-am obţinut. Adică, noi
considerăm un lucru deosebit faptul că am început viaţa sexuală?
Ceea ce este evident în urma acestor exemplificări, este faptul că deciziile pot conduce la o stare bună
de sănătate, în special în ceea ce priveşte sexualitatea, ele necesitând informaţii şi îndemânare în a
folosi aceste informaţii, precum şi înţelegerea faptului că toate deciziile ne pot influenţa viaţa în mai
multe moduri şi de aceea trebuie să hotărâm totul cu mare grijă.
Ce este contracepţia?
Contracepţia înseamnă împiedicarea apariţiei concepţiei (a unei sarcini). Unii cred că dacă vor să aibă
contacte sexuale şi să evite o sarcină, pot să aibă aceste contacte în timpul unor perioade aşa zis
„sigure” ale ciclului menstrual. Cu toate acestea, nu există perioade garantate ca sigure.
Printre metodele contracteptive, putem aminti: abstinenţa de la contactul sexual, prezervativul, pilula
contraceptivă, diafragma, etc.

Ce trebuie să ştim despre bolile cu transmitere sexuală?

Există multe boli cu transmitere sexuală despre care cei mai mulţi dintre noi au auzit, cea mai frecventă
dintre ele este SIDA.
Destul de frecvente sunt de asemenea: sifilisul, gonoreea, infecţiile cu clamydia, verucile genitale,
herpesul genital şi vaginita. Între multe altele, acestea sunt cele mai comune.
Pentru bolile cu transmitere sexuală, cele mai bune căi de profilaxie sunt evitarea variatelor modalităţi
de contact sexual şi utilizarea prezervativului. Leziunile care însoţesc aceste boli poartă agenţii care le
produc. Din nefericire, la femei aceste leziuni sunt situate în locuri mai puţin vizibile şi tind să treacă
neobservate de ambii parteneri.

„ADEVARUL DESPRE SIDA”

SIDA este, de fapt, stadiul grav, final, al unei boli transmisibile numită infecţia cu HIV. Aceasta
determină slăbirea capacităţii de apărare a organismului uman (adesea până la pierderea completă a
acesteia); oamenii afectaţi pot dezvolta o varietate de boli (multe dintre ele transmisibile), pe care, în
condiţii normale, organismul le-ar putea combate prin mijloace proprii (sunt denumite "oportuniste").

Infecţia cu HIV este o boală cronică, adică persoanele care s-au infectat până acum nu s-au mai putut
vindeca. Multe dintre ele au evoluat către stadiul de boală gravă şi au decedat.
SIDA este denumirea scurtă a ceea ce se numeşte Sindromul Imunodeficienţei Umane Dobândite.
Boala este cauzată de acţiunea unui virus denumit, pe scurt, HIV (Human Immuno-deficiency Virus, adică
virusul imuno-deficienţei umane).
HIV se găseşte în concentraţie infectantă în sângele persoanelor infectate, în secreţiile sexuale ale
femeilor şi bărbaţilor infectaţi, în laptele mamelor infectate.

HIV se transmite:
 prin contact sexual neprotejat (fără a se folosi prezervativul) cu o persoană infectată;
 prin sânge;
 prin folosirea în comun a unor obiecte care taie sau înţeapă, pătate de sânge (forfecuţă
de manichiură, lame de ras, ace de tatuaj, ace pentru găurirea urechilor).
Drogurile afectează grav sănătatea şi viaţa persoanelor care le utilizează. Injectarea drogurilor poate
duce la contaminarea cu HIV, dacă echipamentul de injectare (seringă, ac, linguriţă) se utilizează în
comun cu alte persoane.
 prin folosirea unor instrumente medicale nesterile sau incorect sterilizate (ace şi seringi,
instrumente folosite în chirurgie sau la dentist, de exemplu);
 prin contactul direct cu sângele unei persoane infectate (ritualul fraţilor de cruce,
contactul accidental cu sânge, în caz de rănire);
 de la mamă la copil: în timpul sarcinii, la naştere sau prin alăptare (laptele unei femei
infectate conţine HIV).
Cum NU se transmite HIV?
 HIV nu se transmite prin îmbrăţişare, sărut, strângere de mână.
 Nu există risc de infectare respirând aerul din aceeaşi încăpere cu o persoană infectată cu HIV,
utilizând vesela în comun, folosind acelaşi săpun, acelaşi prosop pentru a ne şterge faţa şi
mâinile.
 Dacă un coleg este infectat cu HIV, nu există risc de infectare la atingerea obiectelor pe care le
foloseşte: cărţi, caiete, creioane, minge etc.
 HIV nu este transmis de insecte (ţânţari, păduchi, căpuşe).
 HIV nu se transmite prin apă sau alimente (digestiv).

Ce puteţi face pentru a vă apăra de această boală?

Puteţi să evitaţi contactele sexuale (întotdeauna sau doar atunci când nu aveţi prezervativ). În cazul
tinerilor, amânarea începerii vieţii sexuale până la momentul în care pot folosi prezervativul sau se
căsătoresc este o modalitate sigură de evitare a riscului de infectare cu HIV.

Puteţi avea un singur partener cu care să aveţi contacte sexuale fără să folosiţi prezervativ, dacă
amândoi vă faceţi analize pentru bolile care se transmit pe cale sexuală, iar analizele arată că sunteţi
amândoi sănătoşi.

Sau:
Folosiţi CORECT prezervativul, la fiecare contact sexual.

Dacă aţi venit în contact cu sângele altei persoane (din greşeală sau încercând să o ajutaţi), atunci:
 Spălaţi-vă bine pe mâini, cu apă caldă şi săpun.

Ce este discriminarea?
Descoperirea infecţiei cu HIV, mai întâi la persoane cu orientare homosexuală şi la persoane care
utilizează droguri prin injectare, a asociat acest virus cu comportamente care erau şi sunt respinse de
majoritatea membrilor societăţii. SIDA a fost considerată ca o boală mortală, şi acest lucru a mărit
sentimentul de teamă. Indivizii şi societatea au răspuns prin încălcarea drepturilor persoanelor infectate:
la muncă, la educaţie, la îngrijiri medicale. Acest lucru este împotriva legii. Discriminarea îi afectează
profund negativ pe cei care sunt infectaţi, familiile şi prietenii lor, dar şi întreaga comunitate, întrucât îi
împiedică pe cei infectaţi să apeleze la ajutor medical şi social, iar pe cei care au avut comportamente cu
risc – să se testeze.

Ce înseamnă confidenţialitatea?
Faptul că o persoană este infectată cu HIV poate fi cunoscut numai de persoana în cauză. Ea află de
acest lucru de la medicul care a cerut să i se facă testul HIV şi care a pus diagnosticul. Medicul nu poate
împărtăşi informaţia despre statutul HIV al persoanei testate decât altor medici, către care poate trimite
pacientul, în interesul acestuia, pentru îngrijiri medicale.
Niciun funcţionar public, niciun director de instituţie, profesor, educator nu are voie, în cadrul
activităţilor/atribuţiilor sale de serviciu, să le spună altora diagnosticul HIV al unui beneficiar, în situaţia
în care a aflat despre el. Acest lucru este foarte important pentru a preveni discriminarea.
 CONSUMUL DE DROGURI

“Drogurile sunt imprevizibile, dar cu cât deţinem informaţii mai multe şi mai corecte despre
ele, cu atât mai bine”

Termenul drog are mai multe accepțiuni. În sens larg desemnează orice substanță (naturală sau
artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcționării unui organ. În sens
restrâns se referă la substanțe care provoacă toleranță și dependență. În limbaj uzual, acest
termen se referă la substanțe psihoactive, mai ales cele ilegale.

Cu alte cuvinte, drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei folosință se
transformă în obicei și care afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă sentimentele,
dispoziția și gândirea, percepția și/sau starea de conștiență, modificând imaginea asupra
realității înconjurătoare.

Drogurile practic sunt simple substanțe care și-au găsit receptori în organismul nostru, care
acționează prin grăbirea, încetinirea, sau modificarea proceselor unui anumit organ.

Dependența este o noțiune generalizată, există persoane dependente de internet, de fast food,
etc., aceasta deoarece orice substanță care îți induce o stare mai mult sau mai puțin falsă de
bine îți activează un sistem de recompensare al creierului care eliberează anumite substanțe
precum dopamina sau serotonina responsabile pentru starea ta de spirit. Acest tip de
dependență se numește dependență psihică. Dependența fizică implică sevrajul care intervine
odată cu retragerea substanței, şi se întâlneşte în rândul drogurilor grele (heroină, amfetamină,
metadonă, nicotină, alcool, cocaină).

În funcţie de efectele pe care le produc, există mai multe tipuri de droguri:

1. DEPRESOARE:
Substanţele depresoare transmit Sistemului Nervos Central mesaje care îi vor încetini
activitatea. Acest lucru va duce la schimbari în organism, cum ar fi:
 Încetinirea ritmului cardiac
 Încetinirea ritmului respiraţiei
 Scăderea tensiunii arteriale
 Lipsa coordonării
 Lipsa concentrării
Printre subtsanţele depresoare se află: alcoolul, canabisul, heroina, inhalanţii solventi,
Ketamină.

2. STIMULANTE:
Substanţele stimulante transmit Sistemului Nervos Central mesaje care îi vor accelera
activitatea. Acest lucru va duce la schimbari în organism, cum ar fi:
 Creşterea ritmului cardiac
 Accelerarea respiraţiei
  Creşterea tensiunii arteriale
 Creşterea temperaturii corpului
 Starea generală de alertă
 Nivel de energie crescut
Printre substanţele stimulante se află: amfetaminele, cofeina, cocaina, extasy, nicotină.

3. HALUCINOGENELE:
Acţionează asupra creierului distorsionând realitatea. Realitatea poate fi atât de distorsionată
încât să crezi că vezi, auzi, guşti sau atingi lucruri care nu există.
Printre substanţele halucinogene se află: ciupercile, LSD, ecstasy.

ETNOBOTANICELE

Etnobotanicele (spice-uri sau condimente) sunt droguri psihoactive ilegale, constând din
amestecuri de ierburi uscate şi diverse parti de plante (frunze, tulpini, rădăcini etc.). După ce au
devenit cunoscute, spice-urile au intrat rapid pe piaţa consumatorilor de droguri, de exemplu:
în rândul tinerilor, aceştia folosindu-le din ce în ce mai frecvent la petreceri. Etnobotanicele au
devenit după "iarbă" cele mai folosite droguri.

Ce conţin?
Etnobotanicele conţin în funcţie de producător diferite amestecuri de ierburi. Exemplu:
coriandru, coadă de leu, floare de lotus albastră.
Pe lângă aceste plante, amestecurile conţin compuşi chimici, cum ar fi: agenţi chimici
canabiomimentici, adică compuşi ce mimează efectele canabisului.
De asemenea, etnobotanicele, pe lângă aceşti compuşi, esenţiali obţinerii efectului
halucinogen, mai pot conţine şi diferiţi aditivi aromatizanţi, cu scopul de a da produsului o
aromă specifică: vanilie, miere sau esenţă de trandafir.

Ce efecte produc etnobotanicele?

După ce se fumează, substanţele canabiomimetice declanşează o stare de ameţeală ("high"),
asemănătoare cu cea de ebrietate. Efectul acesta de ameţeală este mult mai puternic decât al
THC-ului din canabis. În alte cazuri s-a raportat: agitaţie psihomotorie, tremor, delir, stări
confuzionale cu halucinaţii vizuale şi auditive, necesitând de cele mai multe ori spitalizarea
consumatorului.

Cel mai frecvent, pe lângă starea de ameţeală, s-au raportat tulburări digestive (greaţă,
vărsături, dureri stomacale), care în unele cazuri au necesitat spitalizarea.

Toate aceste efecte sunt mult mai puternice şi mult mai toxice pentru organism decât efectele
produse de marijuana sau canabis.

Cantitatea de substanţă care se consumă o dată (la o priză) încă nu este pe deplin cunoscută,
deoarece compuşii chimici sunt pulverizaţi peste amestecurile de plante, iar dozarea nu este
foarte exactă, astfel că, în ciuda testelor de laborator efectuate până în prezent, nu se ştie câtă
substanţă chimică se consumă o dată.

SUPRADOZA apare atunci când un drog este consumat în cantităţi şi/sau concentraţii destul de
mare ceea ce provoacă afecţiuni grave sau chiar moartea.
Supradozele care nu sunt fatale, pot avea consecinţe iremediabile asupra sănătăţii
consumatorului.

SEMNELE ŞI SIMPTOMELE UNEI SUPRADOZE DE SUBSTANŢE STIMULANTE:

 Convulsii
 Durere în piept
 Leşin
 Vomă – ce duce la deshidratare
 Psihoză – comportament nespecific, anxietate, halucinaţii, agresivitate
 Lipsă de conştienţă
 Stop respirator

SEMNELE ŞI SIMPTOMELE UNEI SUPRADOZE DE SUBSTANŢE DEPRESOARE pot varia, dar sunt şi
câteva semne comune:
 Albăstrire sau paloare – iniţial în jurul buzelor, la nivelul unghiilor de la mâini şi picioare
 Vomă
 Victima pare că sforăie sau se îneacă
 Lipsă de conştienţă
 Stop cardiac şi respirator

Cele mai populare droguri pentru utilizarea de agrement din întreaga lume sunt:

- cofeina (din cafea, ceai, și alte surse de plante) – legală în toate părțile lumii, dar care nu sunt
consumate de către membrii unor religii.
- canabis (cunoscut sub numele de marijuana, conține canabinoizi, chimic tetrahidrocanabinol
(THC)) - ilegal în cele mai multe părți ale lumii și consumate de către membrii unor religii.
- etanol (denumit în mod obișnuit (etil) alcool, produs prin fermentare de drojdie în băuturi
alcoolice, cum ar fi vinul și berea) - legal dar reglementat în cele mai multe părți ale lumii, și
ilegal în multe țări musulmane, cum ar fi Libia, Sudan și Arabia Saudită, care nu sunt consumate
de către membrii unor religii.
- tutun (conține peste 4700 de chimicale printre care alcaloizi și nicotină) legal, dar reglementat
în cele mai multe părți ale lumii și care nu sunt consumate de către membrii unor religii.
- opiacee și opioide – legal în general numai prin prescripție medicala, pentru alinarea durerii.
Aceste droguri includ hidrocodonă, oxicodonă, morfină, și altele; anumite opiacee sunt ilegale
în unele țări, dar folosite în scopuri medicale în altele, cum ar fi diacetilmorfina (heroina).
- cocaina - un stimulent derivat din planta de coca în America de Sud. Utilizarea frunzei de coca
pentru stimulare, dar nu cocaina, este legala în Peru și Bolivia. Cocaina este ilegală în cele mai
multe părți ale lumii, dar derivate cum ar fi lidocaina și novacaina, sunt utilizate în medicină și
stomatologie pentru anestezie locală.

INTERNETUL

Mai multe studii arată că atât reţelele sociale, cât şi “tentaculele” motoarelor de cautare
provoacă utilizatorilor un tip de dependenţă foarte asemănător celui determinat de
droguri. Atunci când sunt forţaţi să se deconecteze sau atunci când le “pică” netul, internauţii
se comportă, spun cercetătorii, ca nişte consumatori de droguri forţaţi să treacă printr-o mică
abstinenţă.

De asemenea, aşa cum alcoolul funcţionează ca lubrifiant social, la fel şi utilizatorii înfocaţi ai
reţelelor sociale cred că site-urile pe care le vizitează compulsiv sunt “crema” interacţiunii
sociale. Pentru ei, outsiderii reţelelor apar drept întruchipări ale plictiselii.

Ce este dependenţa de internet ?

Adolescenţii şi tinerii sunt cei mai afectati de "viaţa virtuală" care ajunge să o elimine aproape
total pe cea reală. Oare de ce e mai "simplă" sau mai "tentantă" aceasta viaţă ? Este o viaţă sau
doar un substitut?
Primul răspuns care ne vine in minte este tentaţia de a avea orice identitate, de a fi cine ai vrea
să fii în loc de cine eşti. Adolescenţii se prezintă drept adulţi, având altă înfăţişare, alte ocupaţii,
alte trăsături de personalitate. Este satisfacator să te descrii ca fiind puternic, dezinvolt, matur
în loc de lipsit de încredere în sine sau timid. Este adevarat că adolescenţii care se exprimă mai
greu, care sunt timizi sau neîncrezatori, care au o imagine negativă despre ei înşişi cad pradă
primii acestei tentaţii.

Simptome
Timpul pe care adolescentul îl aloca internetului devine tot mai mare până ajunge să fie
exclusiv. Ce se intamplă când nu are acces la net? Manifestări similare sevrajului de alcool sau
droguri: orice îl enerveaza, nu-şi găseşte locul, nu poate face nimic altceva, nu-şi mai vede
rostul, este trist, deprimat, nu ştie ce să facă cu el însuţi şi cu timpul lui, nu are placeri, nici
interese.

Cum se ajunge la dependenţă?

La fel ca şi în cazul substantelor sau anumitor comportamente (fumat, jocuri de noroc, bulimie,
cumpărături). La început e o curiozitate, o "distracţie", o ieşire din monotonie, "ceva nou",
plăcut, incitant. Cu timpul ne "fură", ne "prinde", azi puţin, mâine mai mult, plăcerea creşte dar
odata cu ea şi nevoia de mai mult. Intrarea în această lume presupune, fireşte, ieşirea din lumea
obişnuită, abandonarea vechilor activităţi, persoane din viaţa noastră. Noua "pasiune" lasă în
urmă prietenii, rudele, munca, şcoala, sportul, plăcerile, interesele şi distracţiile de odinioară.

Când e momentul să te îngrijorezi ?

1. Accesezi în mod exagerat Internetul, stai cu orele în faţa monitorului şi adesea pierzi
noţiunea timpului când eşti prins într-o acţiune online. Mai mult decât atât, ai ajuns să-ţi
neglijezi nevoile primare precum somnul sau mâncatul şi chiar sănătatea.
2. Cumpărăturile ţi le faci numai din faţa calculatorului şi eşti în culmea fericirii că s-a inventat
plata facturilor online.

3. Nu se mai înţelege nimeni cu tine dacă a cazut curentul sau conexiunea la Internet. La fel şi în
momentele în care eşti departe de PC sau nu mai poţi accesa wap-ul de pe telefonul mobil!
Creezi o atmosfera tensionată, eşti furios şi, în scurt timp, intri într-o depresie al carei unic leac
este restabilirea conexiunii online.

4. Ai renunţat demult să te mai vezi cu prietenii sau să mai porţi conversaţii lungi despre tot
felul de nimicuri cu părinţii. Pentru toate acestea există e-mail-ul, messenger-ul, skipe-ul şi web-
cam-ul. Altfel, nimeni nu te mai vede la faţă şi nu-ţi mai aude glasul.

5. Toţi banii tăi sunt investiţi cu lăcomie în echipamente IT avansate pentru navigarea pe net,
softuri de ultima generaţie, oferte seducătoare din partea furnizorilor de cablu.

Consecinţe ale dependeţei pe internet:

 Depresia;
 Alienarea;
 Hartuirea si intimidarea pe Internet - cyberbullying
 Instrainarea datelor personale;
 Frauda si/sau spam;
 Pornografie/conţinut ilegal;
 Şantaj

Ce e de făcut ?
1. Reia legătura cu viaţa reală. Sună-ţi prietenii sau colegii şi ieşi la tenis, la fotbal sau pur şi
simplu la o terasa.
2. Fii responsabil cu privire la timpul pe care îl petreci navigând pe internet. Stabileşte-ţi limite
şi ai grijă să nu le încalci.
BIBLIOGRAFIE
www.farmacistul.eu
www.copilul.ro
http://helpline.sigur.info
Crucea Roşie Română– Ghid pentru o petrecere reusită (material elaborat în colaborare cu
Integration)
 STRUCTURA PARTICIPANŢILOR LA TRAFIC

Şoselele sunt folosite de diferite grupuri de oameni. Într-un sens mai larg aceştia sunt împărţiţi
în patru mari grupe:
1. Şoferi
2. Motociclişti/biciclişti
3. Pasageri
4. Pietoni

Unii dintre participanţii la trafic sunt consideraţi a fi expuşi peste măsură riscului de a se răni în
trafic – aceştia se încadrează în „Categoriile vulnerabile de participanţi la trafic.”

Categoriile vulnerabile de participanţi la trafic

Aceşti participanţi la trafic sunt acele persoane care nu sunt protejate de un vehicul, printre
carese numără pietonii, bicicliştii şi motocicliştii. În cadrul acestor grupe, copiii şi cei în vârstă
sunt cei
mai vulnerabili. Copiii pot fi la fel de vulnerabil precum pasagerii maşinilor, având în vedere că
siguranţa celor din urmă depinde în totalitate de şofer.

Indiferent de cât de repede, cât de eficient, cât de sigur este vehiculul, şoferul este cel care
deţine controlul. Pentru ca un vehicul să fie condus în siguranţă, persoana din spatele volanului
trebuie să aibă comportamentul şi atitudinea corespunzătoare pentru a împărţi şoseaua cu
ceilalţi. Este vital ca şoferul să aibă cunoştinţele şi priceperea necesare pentru a conduce în
siguranţă în toate condiţiile şi mediile. Şoferii trebuie, de asemenea, să înţeleagă consecinţele
unui comportament nepotrivit pe şosele. Consecinţe, ca pierderea vieţii participanţilor la trafic,
pot lua forme de pedepsire legală pentru şofat necorespunzător.

Şoferii pot fi împărţiţi în următoarele grupe:

Pre-şoferii – persoanele care urmează cursuri pentru a putea trece examenul de conducător
auto.
Şoferii novice – persoanele care nu sunt neapărat tinere, dar sunt începătoare, fără însoţitor şi
lipsite de încredere.
Şoferii tineri – persoanele care au oţinut recent permisul de conducere şi se încadrează între
17 şi 25 de ani, sunt considerate, de asemenea, începătoare. Aceştia sunt implicaţi în
aproximativ 65% din accidentele rutiere comise de persoane ce se încadrează în segmentul de
vârstă menţionat. Spre deosebire de şoferii începători mai în vârstă, tinerii conducători auto au
tendinţa de supraestimare a propriilor abilităţi de condus. De asemenea, numărul pasagerilor
implicaţi în accidente este foarte mare.
Şoferi cu vârste cuprinse între 25-65 de ani – în acest grup sunt incluse persoanele
considerate experimentate. Totuşi, s-a înregistrat cea mai mică reducere a accidentelor rutiere
cauzate de persoanele ce se încadrează în acest segment de vârstă. Ei reprezintă peste
jumătate din totalul fatalităţilor produse.
Şoferi peste 65 de ani – încă odată un grup experimentat, care vor experimenta , de-a lungul
anilor de şofat, schimbări masive în trafic şi infrastructura şoselelor. Persoanele din acest grup
de vârstă sunt implicate în mai puţin de jumătate din numărul accidentelor rutiere.

Motociclişti/biciclişti
Pot fi împărţiţi în două segmente distincte:
• Cei care călătoresc cu vehicule pe două roţi, precum motocicliştii şi cei ce folosesc scuterele.
• Cei care utilizează bicicletele ca mijloc de transport preferat, (economic, susţinător al unui
mediu înconjurător nepoluat, individ - anti-congestionare trafic), pentru sport sau pentru
desfăşurarea unei activităţi relaxante în timpul liber.

Motocicliştii şi cei care utilizează scutere sunt implicaţi în 1 accident din 6 în Europa, iar
bicicliştii
în 1 accident din 25.

Pasagerii
În Uniunea Europeană, 1 din 10 morţi aparţine acestui grup de participanţi la trafic.
În multe ţări europene le este interzis bicicliştilor să circule cu însoţitori, dacă bicicleta nu este
dotată corespunzător.

Pietonii
Pietonii sunt expuşi unui grad de risc ridicat, datorită faptului că, în cazul unei coliziuni cu un
vehicul, nu sunt protejaţi absolut deloc. Chiar şi în cazul unui impact minor, coliziunea va duce
inevitabil la rănirea pietonului. Gradul de rănire depinde în principal de viteza vehiculului, dar şi
de vârsta pietonului.

REDUCEREA RISCURILOR
Reducerea numărului de accidente rutiere presupune patru direcţii principale de acţiune:
Ataşarea centurii de siguranţă – poate salva viaţa conducătorilor auto şi a pasagerilor şi poate
reduce gravitatea consecinţelor în caz de accident cu 50%.
Folosirea echipamentului de protecţie – reduce în mod considerabil riscul traumatismelor
cerebrale.
Respectarea limitelor de viteză – viteza excesivă a dus la producerea a mii de accidente soldate
cu victime şi cu pierderi de vieţi omeneşti pe întreg teritoriul Europei. Respectarea cu stricteţe a
limitelor de viteză, împreună cu iniţiativele de instruire a conducătorilor auto înainte şi imediat
după obţinerea permisului de conducere, sunt imperios necesare pentru realizarea unei
modificări de atitudine la nivel cultural şi comportamental faţă de excesul de viteză.
Renuntarea la conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice – valoarea
maximă admisă a alcoolemiei, a cărei depăşire constituie o infracţiune în majoritatea ţărilor din
Europa, este de 0,5 gr/l. Studiile ştiinţifice au arătat însă că şi la această valoare limită admisă,
riscul producerii accidentelor este de două ori mai mare faţă de riscul la care este supusă o
persoană care nu a consumat niciun fel de alcool.
GHID DE TRAVERSARE A STRĂZII:

1. Găsim un loc sigur de traversare

Acest loc poate fi cea mai apropiată trecere de pietoni, sau o porţiune dreaptă a străzii,
din care putem vedea bine şi în partea dreaptă şi în partea stângă.
2. Ne oprim la marginea trotuarului
Dacă nu avem trotuar, ne oprim la marginea străzii.
3. Ne uităm cu atenţie dacă nu vine o maşină dintr-o parte sau din alta – ne uităm şi
ascultăm.
Dacă vine o maşină, o lăsăm să treacă, apoi ne mai uitam o dată.
4. Dacă vedem că nu vine nicio maşină, traversăm cu atenţie.
Nu traversăm decât când suntem siguri că nu vine nicio maşină. Traversăm în linie
dreaptă.
5. În timp ce traversăm ne uităm în dreapta şi în stânga şi ascultăm cu atenţie.
Trebuie să fim atenţi, pentru că oricând poate apărea o maşină, chiar şi după ce
începem să traversăm.

PE UNDE TRAVERSĂM STRADA

E bine să traversăm prin locurile special amenajate, unde putem vedea bine în stânga şi în
dreapta străzii, şi în care putem fi văzuţi de conducătorii auto.

Trecerea de pietoni Semafor

Refugiu pentru pietoni Pasaje subterane pentru pietoni

PE UNDE NU E BINE SĂ TRAVERSĂM

 În dreptul intersecţiilor aglomerate (putem traversa numai dacă sunt semafoare care ne
permit acest lucru). Nu e bine să traversăm departe de locul de traversare.
 În apropierea curbelor şi în locul în care strada face o cotitură – pentru că nici noi nu
putem vedea maşinile care vin şi nici conducătorii auto nu ne pot vedea la rândul lor.
 Dacă strada este în pantă, nu e bine să traversăm aproape de vârful acesteia – e bine să
traversăm chiar în vârful pantei de unde putem vedea bine şi în stânga şi în dreapta.
 Prin zonele în care sunt instalate balustrade de protecţie pe marginea trotuarului sau în
care sunt desenate linii în zigzag pe asfalt.

EU SI BICICLETA MEA

Bicicleta este un mijloc de transport sănătos, ieftin şi care nu are efecte negative asupra
mediului. Bicicliştii sunt şi ei participanţi la trafic dar nu se bucură de aceeaşi siguranţă ca şi cei
aflaţi într-un autovehicul. Când suntem pe bicicletă, trebuie să fim foarte atenţi pentru a fi în
siguranţă.

Bicicleta trebuie să aibă o mărime potrivită – pe o bicicletă prea mică sau prea mare ne putem
pierde echilibrul şi putem cădea.

Bicicleta nu trebuie să aibă niciun defect – învăţăm să ne cunoaştem bicicleta şi, înainte de a
pleca la drum, verificăm cauciucurile, frânele şi farurile.

Căştile de protecţie

Atunci când suntem pe bicicletă, capul este cea mai vulnerabilă parte a corpului.
Este foarte important să avem o cască de protecţie pe masura noastră. Daca nu ni se potriveşte,
nu ne protejează.

 Ne potrivim casca în aşa fel încât să nu ne cadă pe ochi şi baretele de prindere să nu ne

treacă peste urechi.
 Casca nu trebuie să ne reducă vizibilitatea.
  Strângem baretele până când casca stă bine pe cap şi nu ne incomodează.

CENTURA DE SIGURANŢĂ
Toţi cei aflaţi într-un autovehicul au obligaţia să folosească centura de siguranţă sau sistemul de
asigurare pentru copii – şi centura şi sistemele de asigurare sunt prevăzute pentru a ne proteja
în caz de accident.

Pentru a ne proteja, centura trebuie folosită în mod corect. Verificăm dacă centura este prinsă
drept şi dacă stă bine întinsă. Nu scoatem braţul de sub banda de fixare pentru umăr, această
bandă trebuie lăsată să treacă peste piept ca să ne poată proteja.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎNTR-UN ACCIDENT DE MAŞINĂ

Când ne aflăm în maşină, pericolul la care suntem expuşi este cu mult mai mare dacă nu folosim
centura de siguranţă sau sistemul de asigurare pentru copii.

Ciocnirea unei maşini care circulă cu o viteză de 50km/h produce un şoc la nivelul corpului
nostru asemănător cu cel produs de o cădere de la etajul 3. Avem aici o problemă simplă de
fizică: un obiect aflat în mişcare va continua să se mişte până ce va întâlni un obstacol. Aşadar,
dacă maşina în care ne aflăm se opreşte brusc în urma unei ciocniri, corpul nostru va fi aruncat
în faţă, către volan, către bord, sau către parbriz. Într-o astfel de situaţie, toate organele interne
din corpul nostru se vor lovi unul de celalalt şi de pereţii interni. De accea este atât de
important să avem centura de siguranţă.
CĂLĂTORIA CU MAŞINA TREBUIE SĂ FIE O CĂLĂTORIE ÎN AFARA ORICĂRUI PERICOL

Atunci când ne aflăm în maşină, în afară de ataşarea centurii de siguranţă, mai sunt multe aspecte de
care trebuie să ţinem seama dacă vrem să călătorim în afara oricărui pericol.

 Nu avem voie să-l deranjăm pe cel de la volan ţinându-l de vorbă, strigând sau ciondănindu-ne –
un şofer trebuie să fie atent la multe lucruri: la viteza maşinii, la drum, la trecerile de pietoni, la
biciclişti şi la celelalte maşini, la semnele de circulaţie, la semafoare etc.
 Nu avem voie să scoatem capul sau mâinile pe fereastră şi nu trebuie să ieşim în afară – putem
fi loviţi de celelalte maşini aflate în trecere sau putem fi prinşi în fereastră din greşeală.
 Toate bagajele grele aflate în partea din spate a maşinii trebuie bine fixate – dacă şoferul
frânează brusc sau dacă maşina se opreşte în urma unei ciocniri, toate bagajele vor fi aruncate
în faţă, putându-i răni pe cei aflaţi în maşină.
 Dacă în maşină se află şi animale, le vom asigura şi pe ele – putem folosi o cuşcă prinsă cu o
centură de siguranţă sau orice alt sistem de asigurare.
 Nu urcăm şi nu coborâm din maşină decât pe portiera aflată în partea opusă a zonei de
circulaţie.

ACCIDENTELE ŞI ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR

Dacă ştim ce trebuie făcut într-o situaţie de urgenţă, putem salva viaţa unui om. Acest lucru este
extrem de important mai ales în cazul persoanelor rănite în urma unui accident rutier, pentru că mulţi
dintre aceştia îşi pierd viaţaînainte de venirea ajutoarelor.
Primele lucruri pe care trebuie să le ţinem minte:
1. Ne oprim şi dăm o mână de ajutor
Nu lăsăm acest lucru pe seama celorlalţi – noi suntem cei care putem fi de folos.
2. Avem grijă de noi
Nu ieşim pe stradă – nu ne punem viaţa în pericol, pentru că aşa nu mai putem avea grijă de
nimeni. Cerem unei alte persoane adulte să plaseze semne de avertizare în jurul locului
accidentului pentru ca maşinile să-l poată ocoli.
 3. Ne păstrăm calmul
4. Chemăm ambulanţa
Dacă este în preajmă o persoana adultă care ştie să acorde primul ajutor, o lăsăm pe aceasta să
se ocupe de răniţi, şi noi chemăm ambulanţa. Ne întoarcem să dăm o mână de ajutor.
5. Acordăm primul ajutor.

BIBLIOGRAFIE:
CRUCEA ROŞIE GHID PRACTIC DE SIGURANŢĂ RUTIERĂ ŞI DE PRIM AJUTOR, editat de catre Biroul Crucii
Roşii UE in cadrul campaniei de Siguranta Rutiera 2007 - 2008
 SÂNGELE, GRUPELE DE SÂNGE, TRANSFUZIA DE SÂNGE

Sângele este un lichid de culoare roşie, prin intermediul căruia organismul se hrăneşte, se apără
şi, tot prin el, elimină deşeurile rezultate în urma diverselor procese metabolice. El circulă prin
vase speciale, numite vase de sânge: artere, capilare, vene. Corpul unui adult conţine 5-6 litri de
sânge.

Componentele principale ale sângelui.

Globulele roşii conţin un pigment bogat în fier, numit hemoglobină, prin care acestea captează
oxigenul din aerul inspirat, la nivelul plămânului, îl distribuie celulelor, preia de la acestea
bioxidul de carbon provenit din arderile celulare şi îl elimină la nivel pulmonar.
Fiecare milimetru cub de sânge conţine 4-5 milioane de globule roşii.

Globulele albe au rol în apărarea organismului.

În mod normal, numărul lor se situează la 7.000-8.000 /mm cub

Dintre componentele sângelui un rol important îl au plachetele sanguine care intervin în oprirea
hemoragiei. Ele joacă un rol important şi în coagularea sângelui, alături de alţi factori ai
coagulării care intră în compoziţia plasmei.

Plasma este un lichid gălbui, translucid, care transportă elementele figurate ale sângelui,
substanţe nutritive, indispensabile celulelor, deşeurile preluate de la acestea, pe care le elimină
din organism, prin intermediul anumitor organe.
Constituenţii plasmei sunt, în principal: - apa, care constituie 60 % din volumul său; - proteinele
plasmatice: albumina, globulinele – cu rol în coagularea sângelui. În afară de acestea, în plasmă
se mai întâlnesc: săruri minerale, vitamine, glucoză, grăsimi, hormoni şi deşeuri ale
organismului.

Grupele de sânge. Transfuzia de sânge.

Deşi sângele uman pare la fel , fiecare dintre noi are o anumită grupă sanguină. Nu vom întâlni
în nici un caz o persoană care să aibă mai multe grupe de sânge. Grupele de sânge sunt în
număr de patru: O (I), A (II), B (III), AB (IV). Factorul Rhesus (Rh) este factorul care, pe lângă
grupa sanguină, are rol important în transfuzia de sânge.
Se estimează că el este prezent în sângele a 85% dintre fiinţele umane. Persoanele care îl au se
numesc Rh+, iar cele care nu îl au Rh-.

Transfuzia de sânge este actul medical prin care unei persoane care are nevoie de sânge i se
administrează, pe cale intravenoasă, o anumită cantitate de sânge provenită de la o altă
persoană, care se numeşte donatoare.

Transfuzia de sânge modernă cuprinde şi autotransfuzia: tipul de transfuzie în care primitorul

este şi donator.
Transfuzia de sânge nu se face la întâmplare; se ţine cont, în primul rând, de grupa de sânge şi
de factorul Rh al primitorului.
Pornind de la aceasta, transfuzia se poate face astfel:
Grupa O – se numeşte „donator universal”, poate dona sânge oricărei persoane, indiferent de
grupa sanguină. În schimb, nu poate primi sânge decât de grupă O.
Grupa A – poate dona sânge pentru persoane cu grupa A sau AB, poate primi sânge de la grupa
A sau O.
Grupa B – poate dona sânge pentru grupele B şi AB, poate primi de la B sau O.
Grupa AB – se mai numeşte „primitor universal”, pentru că primeşte sânge de la toate grupele,
dar nu poate da decât pentru AB. În nici un caz nu se va omite şi testarea factorului Rh în
sângele recoltat şi în cel al primitorului.
Nu se va transfuza niciodată sânge Rh+ unei persoane Rh - sau Rh- unei persoane Rh+.
Precizăm că transfuzia de sânge care se practică în prezent este aceea care respectă grupul şi
Rh-ul primitorului: izo-grup, izo Rh – adică acelaşi grup, acelaşi Rh.
De asemenea se încurajează donarea ţintită pe componenta sanguină de care are nevoie
primitorul: masa eritrocitară, plasmă etc.

DONAREA DE SÂNGE VOLUNTARĂ ŞI NEREMUNERATĂ

Donarea şi transfuzia de sânge se desfăşoară în ţara noastră în baza unei legi speciale (LEGEA
nr.282 din 5 octombrie 2005) în care se menţionează că:
a) sângele este o resursă naţională;
b) activitatea de transfuzie sanguină este de tip non-profit, donarea de sânge şi componente
sanguine umane realizându-se doar în acest cadru;
c) donarea de sânge este un act voluntar, anonim şi neremunerat;

Ce trebuie să ştie un donator

Înainte de donare se face un control medical (tensiune, examen
radiologic, hemoglobina - să nu aibă anemie) şi totodată şi determinarea grupei de sânge. Apoi,
dacă trece cu bine aceste teste, donează 400 ml. de sânge şi se mai
recoltează şi 4 eprubete de sânge pentru laboratoarele unde se fac testele de depistare a
eventualelor maladii transmisibile prin sânge ( HIV, hepatita A, B, C si sifilis).
Recoltarea se face cu instrumente sterile de unica folosinţă;
Intervalul de vârsta pentru donare este de la 18 la 62 de ani
Donatorul trebuie sa ai minim 60 de kg greutate ca sa poata dona sânge;
Intervalul de timp intre 2 donări de sânge nu poate fi mai mic de 72
de zile.
Societatea Naţională de Cruce Roşie din România sprijină unităţile sanitare în activitatea de
recrutare a donatorilor şi de stimulare a donării de sânge. În concordanţă cu Principiile
Fundamentale ale Mişcării şi cu prevederile Codului etic al donării de sânge voluntare şi
neremunerate , acordă un sprijin permanent şi lipsit de compromisuri, respectând conceptul de
donare voluntară şi neremunerată.
Donarea de sânge voluntară şi neremunerată este forma de donare considerată cea mai
sigură, atât pentru securitatea donatorului, cât şi pentru cea a primitorului.
Donarea de sânge voluntară şi neremunerată este un act prin care o persoană sănătoasă oferă
cu generozitate o parte din sângele său pentru a veni în sprijinul semenilor în suferinţă şi nu
pentru a obţine anumite avantaje materiale.
 ARSURI PRIN ELECTROCUTARE
Tipuri de arsuri

– Arsuri prin contact. Sunt localizate, de obicei, pe braţe şi picioare (părţi ale corpului ce vin
în contact direct cu firele electrice).

– Arsuri în formă de arc. Sunt cauzate de o scânteie produsă între două fire electrice. Este
suficient ca o persoană să se afle în zona în care se produce scânteia, pentru ca vătămarea
să se producă. Într-un spaţiu deschis, scânteia este superficială, dar într-un spaţiu închis, ea
va fi explozivă, iar urmările foarte serioase. Un copil poate suferi un şoc electric care-i poate
determina oprirea respiraţiei şi a inimii.

– Combinaţia contact-arc. Se poate produce dacă o persoană în contact cu pământul vine în

contact cu o altă persoană, în momentul în care aceasta suferă un şoc electric.

PRIMUL AJUTOR

1. Scoaterea victimei de sub influenţa curentului electric trebuie făcută rapid, dar NU
ATINGETI NICIODATA O PERSOANA ELECTROCUTATA INAINTE DE A DECONECTA SURSA DE
CURENT ELECTRIC.Daca electrocutarea a fost produsa de un fir electric cu care victima a
venit in contact acesta poate fi indepartat cu ajutorul unor materiale izolante: lemn, plastic,
tesaturi, etc. NU METALE! De preferat este sa apelati la personal autorizat!

2. Stingerea incendiului. Când persoana accidentată are hainele în flăcări, acestea trebuie
stinse fie cu apă, fie acoperind accidentatul cu o pătură. Nu aruncaţi apă peste instalaţiile
electrice, până nu a fost întreruptă alimentarea la curentul electric.

3. Reanimarea. Dacă accidentatul nu are puls şi nu respiră, îi faceţi respiraţie artificială (gură
la gură) şi masaj cardiac.

4. Scăderea rapidă a temperaturii corpului. În acest scop, se foloseşte apa rece. Procedeul
trebuie să continue circa 30 de minute.

5. Bandajarea. Plăgile din arsura prin electrocutare sunt curate şi trebuie doar protejate
împotriva infectării. Se vor aplica comprese curate, prosoape, cearceafuri.

6. Transportul la spital este absolut necesar, căci oprirea inimi poate surveni subit, chiar la
câteva ore de la producerea accidentului.
 PRINCIPIILE PRIMULUI AJUTOR PSIHOLOGIC

Suportul psihologic cuprinde toate acţiunile care permit în acelaţi timp şi imediat după
producerea unor evenimente importante, răspunsul la nevoile psihologice şi sociale ale
persoanelor şi al căror obiectiv este capacitarea persoanelor, grupurilor şi populaţiilor
afectate. În caz de urgenţă, fiecare persoană este afectată în mod diferit şi necesită
ajutor individualizat.
În cazul în care o persoană a trecut printr-o stuaţie traumatizantă, salvatorii trebuie
să folosească strategiile de intervenţie ce vor fi descrise în cele ce urmează.

Siguranţă şi securitate

Asiguraţi securitatea, amelioraţi siguranţa imediată şi permanentă şi acordaţi un confort

psihic şi emoţional. Acordaţi persoanei timpul necesar pentru a se odihni şi oferiţi-i, în
măsura în care doreşte, ocazia să vorbească despre sentimentele cu care se confruntă şi
despre situaţia pe care a traversat-o. Dacă persoana începe să vorbească de la sine
despre ceea ce gândeşte şi simte în legătură cu evenimentul trăit, ascultaţi-o calm şi fără
să o judecaţi.

Evaluarea nevoilor

Acordaţi persoanei afectate un suport practic şi emoţional în funcţie de nevoi (ex:

adăpost, ajutor financiar, reţeaua de suport social, asistenţă medicală şi juridică).

Stabilizare

În anumite cazuri, persoana poate fi într-un stadiu de bulversare în timpul căruia

gradul său de conştienţă şi de atenţie pot fi limitate, manifestând de asemenea o
pierdere a capacităţii de reacţie la stimuli (simptome ale „reacţiei acute la stress”:
reacţii imediate şi de scurtă durată la un element stresant şi intens). Calmaţi şi
orientaţi emoţional persoanele supraîncărcate emoţional. Oferiţi persoanei afectate
ocazia de a se detaşa de evenimentul traumatizant.Daţi copiilor posibilitatea să se
joace.

Oferirea de informaţii

Oferiţi persoanei informaţii utile, după caz, despre eveniment, mai ales despre starea
şi localizarea persoanelor dispărute, resursele disponibile în cadrul colectivităţii şi
despre modalităţile în care persoana poate cere sprijin în cazul în care manifestă
ulterior modificări emoţionale sau de dispoziţie. Introducerea de elemente
psihoeducative contribuie la procesul de vindecare; explicarea reacţiilor normale la
situaţii anormale îi permit persoanei să se pregătească pentru aceste reacţii în cazul în
care ele apar în zilele sau săptămânile care urmează şi să găsească modalităţi de a le
face faţă într-o manieră sănătoasă.
Relaţionarea cu serviciile de suport social şi serviciile asociate

A fost demonstrat ca suportul social şi suportul între egali sunt utile şi trebuie să fie
încurajate, la fel ca şi însuşirea deprinderii de a cere ajutor. Ajutaţi persoana să
contacteze persoane resursă în sprijinul social sau alte persoane cum ar fi membri ai
familiei sau prieteni. Faceţi legătura cu serviciile disponibile în acel moment sau mai
târziu.

Abilitare şi speranţă

Ajutaţi persoana să fie activă şi să ia propriile decizii de câte ori acest lucru este
posibil. Încurajaţi-o să planifice etapă cu etapă viitorul apropiat.

Facilitarea ritualurilor culturale

Ritualurile de doliu şi de rămas bun au o funcţie importantă atât în debutul procesului de

adaptare a persoanei cât şi la nivel cultural şi social.

Tehnici de dezamorsare a comportamentelor violente

Salvatorii se pot găsi în situaţia de a întâlni persoane care manifestă comportamente
violente

Riscul de violenţă este evaluat plecând de la factorii care conduc la violenţă şi de la

natura actului violent, în cazul în care evaluarea se face „a posteriori”. Factorii de risc
pentru comportamente violente pot fi urmatorii:
• vârsta (risc mai crescut la persoanele sub 30 de ani),
• sexul (risc mai crescut la bărbaţi),
• relaţie instabilă,
• loc de muncă precar,
•antecedente repetate de comportament impulsiv şi probleme cu
autoritatea,
• antecedente de violenţă,
• prezenţa unor tulburări de personalitate (ex: tipul antisocial sau impulsiv),
•prezenţa altor tulburări mintale (ex: schizofrenie cu simptome psihotice
violente, gelozie morbidă),
• antecedente ale problemelor în copilărie (ex: probleme de comportament
sau de conduită),
• consum de alcool şi de substanţe ilicite,
• prezenţa unor leziuni cerebrale,
• prezenţa durerii,
• absenţa suportului social.

Printre natura actului violent şi circumstanţele constatate „a posteriori” care

sugerează un risc mai ridicat putem enumera:
• absenţa provocării spre actul de violenţă,
• acte bizare de violenţă,
• absenţa remuşcării şi a regretului,
• negare continuă şi susţinută,
• ameninţarea repetării actului de violenţă,
 • atitudine negativă vis a vis de tratament în cazul unor tulburări psihice
deja identificate,
•provocare sau element declanşator susceptibil să se repete (în cazul în
care este identificată provocarea sau elementul declanşator al actului de
violenţă),
• consumul de alcool sau de substanţe ilicite,
• dificultăţi sociale şi absenţa suportului social.

Dacă o persoană este evaluată ca riscând un comportament violent, este foarte

important să aniticipăm acest comportament pentru a evita expunerea acelei
persoane.

“Involuţia” este definită ca rezolvarea graduală a unei situaţii potenţial violente şi /sau agresive prin
exprimarea verbală şi fizică a empatiei, înţelegerii şi stabilirii unor limite bazate pe respect. Această
tehnică acoperă dezamorsarea, negocierea şi rezolvarea conflictelor având drept obiectiv
final recunoaşterea semnelor unui act iminent de violenţă pentru a evita producerea
lui.

Recomandări
Salvatorii pot folosi urmatoarele tehnici de dezamorsare pentru a aborda o persoană
care riscă un comportament violent:
• Adoptaţi o atitudine calmă şi sinceră; arătaţi un interes real.
• Vegheaţi la propria siguranţa şi la cea a celorlalte persoane prezente. Fiţi atenţi la
probabilitatea ca persoana să poarte armă; dacă este necesar, evacuaţi celelalte
persoane către un loc sigur.
• Păstraţi o distanţă rezonabilă faţă de persoana care riscă să fie violentă.
• Aşezaţi-vă într-un „unghi amical” în raport cu persoana (ex: 45°).
• Păstraţi o poziţie deschisă (ex: mâinile în lateral şi palmele orientate spre exterior).
• Evitaţi să atingeţi persoanele care riscă să fie violente.
• Supravegheaţi eventualele semne de violenţă (ex: observaţi expresiile feţei şi
postura).
• Adresaţi-vă persoanei pe un ton calm şi liniştit şi într-o manieră care evită provocările şi
confruntarea (ex: daţi din cap pentru a arăta că ascultaţi, folosiţi fraze deschise).
• Utilizaţi expresii empatice, cum ar fi „înţeleg că treceţi ptintr-un moment dificil, şi
aş vrea să aflu de ce sunteţi atât de furios”, dar încercaţi să rămâneţi la fapte, evitaţi
să deveniţi prea emoţional şi să vorbiţi prea mult despre emoţii.
• Încurajaţi persoana să vorbească despre motivele care îi generează furia sau agitaţia
(concentraţi-vă pe situaţie şi pe problemă şi nu pe intenţia persoanei de a trece la
fapte).
• Menţineţi contactul cu persoana şi continuaţi să-i vorbiţi atât timp cât este
necesar pentru a se calma.
• Ascultaţi persoana fără să o judecaţi.
• Fiţi asertiv şi explicaţi persoanei că nu are dreptul de a se răni sau de a-i răni pe alţii.
Dacă este nevoie, veniţi-i în întâmpinare şi sugeraţi-i că există şi alte modalităţi de
rezolvare a dificultăţilor sau problemelor decât adoptarea unui comportament
violent.
• Întrebaţi care îi este reţeaua socială şi care-i sunt resursele.
• Cereţi imediat ajutor, în special dacă persoana pare emotivă şi nu poate fi calmată (ex:
apelaţi celula de criză, ambulanţa sau poliţia).
• Trimiteţi persoana la spital pentru a-i fi evaluată starea şi pentru a fi îngrijită într-o
manieră aprofundată, daca este necesar.
Atacul de panică
Atacul de panică reprezintă un episod izolat de anxietate, pe parcursul căruia
persoana manifestă teamă, nesiguranţă şi care atinge un vârf al nivelului de
anxietate după aproximativ 10 – 15 minute. În timpul crizei de panică, persoana
poate prezenta simptome somatice multiple: palpitaţii, dispnee cu hiperventilaţie,
jenă toracică, transpiraţie abundentă, vertij, ameţeală şi greţuri, frica de moarte, de
a pierde controlul şi de a-şi pierde cunoştinţa. Un accident sau un eveniment
traumatizant poate precipita apariţia unui atac de panică. Este foarte important
pentru salvatori să ştie cum să relaţioneze cu o persoană victimă a unui atac de
panică.

Recomandări
• O victimă care suferă un atac de panică trebuie evaluată şi luată în grijă de către
un profesionist în domeniul sănătăţii mintale
• Fiţi atenţi asupra faptului că jena toracică şi dispneea pot fi provocate atât de
probleme psihice cât şi de o criză cardiacă sau de o criză de astm; dacă aveţi dubii,
trimiteţi persoana la spital pentru a fi îngrijită corespunzător.
• Vorbiţi persoanei cu calm şi fără grabă. Vorbiţi cât mai lent şi folosiţi fraze clare şi
scurte.
• Întrebaţi persoana dacă ştie în ce măsură simptomele manifestate sunt provocate de
un atac de panică.
• Încurajaţi persoana să inspire uşor pe nas şi să expire pe gură.
• Liniştiţi persoana spunându-i că anxietatea şi jena somatică se vor diminua progresiv
şi că viaţa nu îi este în pericol.

Explicaţi persoanei că simptomele sale somatice sunt provocate de anxietate şi că

vor dispărea pe măsură ce se calmează. În acelaşi timp însă, dacă ea este de părere
că simptomele somatice sunt cauzate de tulburări psihice grave, anxietatea sa se va
intensifica, ceea ce conduce la riscul de agravare a intentsităţii simptomelor şi la
declanşare a unui cerc vicios.

Stress-ul extrem şi sindromul de stress post- traumatic

Evenimente majore ieşite din cadrul cotidian şi reprezentând o ameninţare gravă
reală sau percepută /imaginată, însoţită de sentimente de neputinţă, spaimă sau
teroare pot provoca un stress extrem sau traumatic.

Reacţiile cele mai des întâlnite la stress-ul extrem pot fi următoarele:

anxietate şi frică, vigilenţă continuă şi tresăriri, probleme de concentrare şi de memorie,
tulburări vizuale şi senzoriale, tulburări de somn, în special coşmaruri, sentimente de
culpabilitate, de tristeţe şi furie, letargie emoţională şi diminuarea interesului şi
adoptarea unei strategii de evitare mintală şi comportamnetală. Aceste reacţii pot fi
acompaniate de simptome fizice: tensiuni musculare şi tremurături, dureri, greţuri,
vomă şi diaree, tulburări ale ciclului menstrual sau diminuarea libidoului.

Este important de ştiut faptul că aceste reacţii şi simptome sunt reacţii normale la un
eveniment anormal. Acest mesaj trebuie transmis persoanelor afectate, deoarece ele îşi
pot interpreta greşit propriile reacţii ca fiind semnele unei sănătăţi precare sau ale unor
tulburări mintale. Fiinţele umane sunt în general adaptabile şi aceste reacţii dispar
progresiv, terminând prin a dispărea complet. Adaptarea poate fi încurajată prin diferite
forme de suport psihosocial, aici fiind inclus şi PAP. În acelaşi timp însă, aceste reacţii pot
fi puternice în mod special şi se pot prelungi pe o perioadă mai lungă, sau se pot înrăutăţi.

În acest caz, este foarte important să intervenim, pentru că situaţia poate degenera în
probleme grave de sănătate mintală necesitând îngrijire de specialitate.
Sindromul de stress post-traumatic (SSPT) este o reacţie patologică prelungită la un
eveniment traumatizant, care în anumite cazuri poate apărea cu întârziere. În general,
SSPT nu este o tulburare des întâlnită (ratele de prevalentă fiind mai degrabă reduse).
În zilele noastre, psihotraumatologia se preocupă mai degrabă de adaptare decât de
tulburări în sine.
Simptomele de bază ale SSPT sunt similare reacţiilor acute la stress-ul extrem, dar într-o
manieră prelungită.
Ele pot fi următoarele:
• hiperexcitaţie, de ex: anxietate persistentă, iritabilitate, insomnie, dificultătţi de
concentrare.
• diverse tulburări, de ex: tulburări vizuale, olfactive şi auditive intense (tulburări
senzoriale), reapariţia unor vise stressante.
• evitare, de ex: dificultăţi în a-şi aminti în mod voluntar evenimente stressante,
evitarea unor lucruri care pot aduce aminte de anumite evenimente, incapacitatea de
a resimţi emoţii (letargie), interes redus pentru activităţi.
Dacă sunt martorii unor evenimente traumatizante, salvatorii riscă de asemenea să
dezvolte reacţii la stress sau SSPT. De aceea este important pentru salvatori să fie
conştienţi de acest lucru şi să ceară sprijinul necesar

Recomandări
• Pentru persoanele sau grupurile de persoane care au trăit un eveniment
traumatizant, suportul psihosocial oferit de profesionişti în sănătatea mintală este
puternic recomandat pe parcursul lunii care urmează expunerii la acea situaţie
traumatizantă .
• Nu se aşteaptă din partea salvatorilor să emită un diagnostic de SSPT. În acelaşi timp
însă, în cazul unor reacţii puternice şi persistente la stress, salvatorii trebuie să solicite
ajutor specializat, incluzând aici un psiholog clinician sau un psihiatru .
Deşi SSPT nu este o tulburare frecventă, anumite persoane prezintă un risc mai
mare de a fi afectate dupa un eveniment traumatizant. Factorii de risc pentru
SSPT pot fi următorii:
• expunere anterioară la un traumatism,
• ameninţare de moarte percepută subiectiv (persoana este convinsă că va muri),
• absenţa suportului social pozitiv,
• tulburări psihiatrice anterioare,
• sentiment puternic de pierdere a controlului,
• localizare aproape de eveniment,
• grad ridicat de disociere pe parcursul traumei,
• grad ridicat de excitaţie psihopatologică imediat după traumatism,
• absenţa resurselor.
Ideaţie suicidară

Nu este o raritate ca salvatorii să întâlnească persoane care prezintă ideaţie

suicidara. Ceea ce este sigur, este faptul că o evaluare globală şi aprofundată a
riscului suicidar trebuie realizată de profesionişti în sănătatea mintală. Cu alte
cuvinte, salvatorii trebuie să dispună de competenţe de bază care să le permită să
acţioneze, până la sosirea personalului specializat, în cazul în care întâlnesc o persoană
cu risc suicidar.

Recomandare

• Dacă o persoană este identificată ca având idei suicidare, salvatorii trebuie să o

întrebe în mod direct dacă intenţionează să se sinucidă. Acest lucru nu ar
precipita o tentativă de suicid. Din contră, persoana se va simţi îngrijită dacă
întrebarea este adresată într-un mod adaptat.

Riscul de suicid se evaluează pe baza factorilor de risc suicidar şi pe circumstanţele

tentativei de suicid, dacă persoana supravieţuieşte acesteia. Factorii de risc pot fi
următorii:
• prezenţa depresiei,
• prezenţa unei psihoze,
• sexul (proporţia riscului bărbaţi/femei este de 2 :1),
• vârsta (risc crescut pe măsură ce se avansează în vârstă),
• celibatul, divorţul, separarea sau văduvia,
• consumul de alcool şi de substanţe ilicite,
• tentative de suicid antecedente,
• existenţa unui plan de suicid,
• absenţa suportului social,
• existeţa unei boli cronice (ex: dureri cronice).

Circumstanţele unei tentative de suicid eşuate care indică un risc crescut:

• planificare anticipată,
• măsuri de precauţie pentru a evita să fie descoperită,
• lipsa încercărilor de a obţine ajutor după,
• documente de adio (ex: scrisori de suicid, testament, transferul economiilor în contul
unui apropiat, apelarea la un terţ pentru a se ocupa de copiii minori),
• folosirea unor metode periculoase (ex: doză mortală de medicamente, metode
violente). Trebuie avută în considerare şi percepţia persoanei asupra gradului de
periculozitate al metodei.

În cazul relaţionării cu o persoană cu idei suicidare, salvatorii pot folosi

urmatoarele abordări:
• Vorbiţi calm şi liniştit.
• Exprimaţi empatia.
• Vegheaţi asupra propriei siguranţe şi a celor din jur (o persoană cu idei suicidare
poate avea asupra sa obiecte tăioase pe care se bazează pentru a-şi face rău).
• Încurajaţi persoana să vorbească despre ideile sale suicidare sau despre planul de
sinucidere, despre problemele care au împins-o spre acest pas ca spre o salvare şi
despre ambivalenţa dintre dorinţa de a trăi şi cea de a muri, dacă aceasta este încă
prezentă.
• Ascultaţi fără să judecaţi.
• Întrebaţi persoana despre reţeaua socială şi despre resursele de care dispune.
• Încurajaţi persoana să ceară ajutor specializat.
• Asiguraţi-vă că sinucigaşul nu este singur. Cereţi prietenilor sau apropiaţilor săi să-l
însoţească la spital sau la un specialist.
• dacă persoana pare emotivă şi nu se poate calma, solicitaţi ajutor (ex: chemaţi celula
de criză, ambulanţa sau poliţia).

O evaluarea aprofundată şi completă a riscului de suicid şi a unei posibile tulburări

mintale în substrat trebuie realizată de un specialist în domeniu.

Bibliografie: Recommandations internationales 2011 en matière de premiers secours

et de réanimation
 NOTIUNI DE PROTECTIE CIVILA
RISCURI CARE POT GENERA DEZASTRE

 Fenomene meteorologice deosebite (ploi torenţiale şi de lungă durată, secetă, furtuni,

îngheţ, grindină, tornade etc);

 Riscul seismic (în funcţie de zonarea seismică)

 Riscul de alunecări de teren (în funcţie de specificul zonei deomografice);

 Amplasarea localităţii în raport cu construcţiile hidrotehnice şi lacurile de acumulare;

 Prezenţa în zonă a unor agenţi economici (prelucrători, deţinători, transportatori de

substanţe chimece periculoase);

 Prezenţa unor surse potenţiale de urgenţă radiologică;

 Descoperirea de muniţie rămasă neexplodată

INUNDATII

Inundatiile pot fi prevazute, cu exceptia celor instantanee, care se manifesta similar spargerii unui
baraj. Astfel, acest tip de dezastru este precedat, de obicei, de intervale mari de prevenire. In functie
de amploarea lor, inundatiile pot distruge imobile, poduri si recolte, pot ucide oameni, animale
domestice si fauna.

In caz de inundatii e bine să:

- Închideti usile si ferestrele, pentru a încetini patrunderea apei si a limita pagubele

- Debransati instalatiile de electricitate si de gaz, pentru a evita electrocutarea sau explozia
- Scoateti animalele din gospodarie si dirijati-le catre locurile care ofera protectie
- Urcati la etajele superioare cu: apa potabila, alimente, acte de identitate, aparat de radio cu
baterii, lanterna, baterii de schimb, îmbracaminte calduroasa, medicamentele personale, pentru a
astepta fortele de interventie în cele mai bune conditii
- Ascultati posturile de radio, pentru a afla instructiunile de urmat
- Fiti gata sa evacuati zona la cererea autoritatilor, luati actele de identitate cu dumneavoastra si
închideti usa de la intrare, pe cât posibil
- Nu va îndreptati, pe jos sau cu masina, spre o zona inundata, pentru a nu merge în fata pericolului
- Evitati apa provenita din inundatie. Spalati-va frecvent pe maini cu sapun si apa curata.

CUTREMUR
Un cutremur este reprezentat de o neasteptata vibratie a pamantului, cauzata de separarea si
deplasarea placilor tectonice sub suprafata pamantului. Cutremurele, in functie de intensitate, pot
avea ca efect prabusirea cladirilor si a podurilor, intreruperea liniilor de telecomunicatii si de
electricitate, producerea incendiilor, exploziilor si alunecarilor de teren. Cutremurele mai pot cauza,
de asemenea, modificari ale mediului si imense valuri in oceane, asa-numitele tsunami, care strabat
distante mari in apa pana cand lovesc si devasteaza regiunile de coasta intalnite in cale. Desi stiinta
este preocupata in permanenta de perfectionarea mijloacelor de predictibilitate a seismelor, in
prezent, acest fenomen poate fi anuntat, prin intermediul unei aparaturi sofisticate, cu doar cateva
zeci de secunde inainte de a se produce

Cativa termeni asociati cutremurelor

Cutremur – o alunecare sau miscare brusca a unor placi din scoarta pamantului, insotita si urmata
de o serie de vibratii.
Replica – un cutremur de intensitate mai mica sau similara, care urmeaza principalului cutremur.
Falie – fisura de-a lungul careia aluneca placile scoartei pamantului – o regiune sensibila unde doua
sectiuni ale scoartei sunt separate. In timpul unui cutremur, placile se pot misca de la cativa
centimetri pana la un metru.
Epicentru - zona de pe suprafata pamantului aflata deasupra punctului unde a luat nastere
cutremurul.
Unde seismice - vibratii care se propaga spre exterior dinspre locul de producere a cutremurelor, cu
viteze de cateva mile pe secunda. Aceste vibratii pot zgudui unele cladiri asa de brusc si puternic,
incat acestea se pot prabusi.
Magnitudine – indica energia cutremurului in focar. Aceasta energie poate fi masurata cu ajutorul
aparaturii speciale si este redata in mod grafic prin marcaje pe scara mercalli. Magnitudinea 7 indica
un cutremur puternic. Fiecare numar intreg de pe scara reprezinta o crestere de 30 de ori a energiei
eliberate. Asadar, un cutremur care are o magnitudine 6 este de 30 de ori mai puternic decat unul
cu magnitudinea 5.

In timpul cutremurului:
- Daca sunteti într-o cladire, pentru a va proteja de caderile de obiecte (televizor, etajere, geamuri
sparte, etc.), adapostiti-va sub o masa, un pat, etc. Nu parasiti cladirea pe timpul cutremurului -
Daca sunteti pe strada, pentru a va proteja de caderile unor parti de constructie, îndepartati-va de
cladiri si cabluri electrice - Daca sunteti în masina, opriti la distanta de constructii si cabluri electrice.
Ramaneti in vehicul.

Dupa cutremur:- Opriti gazul si electricitatea, pentru a evita riscul de explozie si incendiu. Sa nu
existe nicio flacara sau tigara aprinsa

- Verificati daca sunteti raniti; daca nu sunteti, incercati sa acordati asistenta persoanelor
vulnerabile din apropiere
- Evacuati locul luând cu dumneavoastra actele de identitate si trusa de prima necesitate; asteptati
fortele de interventie
- Nu folositi liftul, pentru a evita sa ramâneti blocati în lift
- Nu intrati într-o cladire afectata, pentru a evita accidentele determinate de caderea unor parti de
constructii
- Ascultati posturile de radio, pentru a cunoaste instructiunile de urmat

INCENDIU

Focul este un fenomen care apare atunci când în acelasi loc si în acelasi moment se gãsesc simultan
trei elemente: material combustibil, oxigen si o sursã de aprindere.
Atunci când focul nu mai poate fi controlat este vorba de un incendiu.
1. Materiale combustibile:
Solide: lemn, hârtie, textile, cãrbune;
Lichide: ulei, benzinã. motorinã;
Gazoase: gaz metan, propan si butan.
2. Oxigen: favorizeazã arderea;întretine focul.
3. Surse de aprindere : focul în aer liber ; flacãra de la: chibrit, lumânare,aragaz; tigarã, cenusã;
cãldurã degajatã de aparaturã electrocasnicã; scântei electrice, scurtcircuit; cãldura solarã, trãznet;
artificii.

Un incendiu poate devasta o cladire in cateva minute. Intelegerea caracteristicilor de baza ale
incendiului si invatarea practicilor adecvate de securitate pot fi cheia supravietuirii unui incendiu
casnic sau intr-o cladire.

In cazul unui incediu trebuie sa:

- Inchideti usile fiecarei camere din care iesiti pentru a intarzia raspandirea flacarilor
- Folositi scarile pentru iesire, iesiti cat de repede si in siguranta din incinta in care a izbucnit
incendiul.
- In timpul evacuarii, stati aplecat spre pamant.
- Acoperiti-va gura cu un prosop umed, pentru a evita inhalarea fumului si a gazelor.

Daca va aflati intr-o camera cu usa inchisa:

- Daca intra fum pe sub usa sau daca usa e fierbinte, pe cat posibil nu o deschideti
- Daca nu este fum deasupra sau dedesubtul usii si usa nu e fierbinte, deschideti-o incet.
- Deschideti o fereastra sa iesiti sau pentru a avea aer proaspat, pana la venirea ajutorului

ACCIDENT CHIMIC

Un accident cu substante periculoase poate avea loc oriunde. Comunitatile aflate langa fabrici care
utilizează / produc substanţe chimice sunt expuse la riscuri sporite. Totusi, substantele periculoase
sunt transportate pe şosele, cai ferate si rute navale zilnic, astfel ca orice zona este vulnerabila la un
asemenea accident. De asemenea, nu exista gospodarie in care substante potential periculoase sa
nu fie utilizate si stocate.

In cazul unui accident trebuie sa:

- Intrati rapid în cladirea cea mai apropiata. Nu ramâneti afara sau într-un vehicul, pentru a
evita inhalarea produselor toxice
- Ascultati posturile de radio, pentru a afla instructiuni de urmat
- Îndepartati-va de usi si de ferestre, pentru a va proteja de o eventuala explozie exterioara
-
- Nu mergeti la locul accidentului, pentru a nu fi în pericol
- Spalati-va în caz de iritatii ale pielii, si pe cât posibil, schimbati-va hainele, daca ati fost atins
de un produs toxic
- Nu telefonati; lasati liniile libere pentru fortele de interventie

REGULI GENERALE CARE TREBUIE RESPECTATE IN CAZUL UNUI DEZASTRU

Inainte de producerea dezastrului:

 invatati semnalele de alarmare transmise prin sistemul protectiei civile, al autoritatilor si

altor organizatii abilitate sa intervina in astfel de situatii;
 pastrati-va calmul;
 deschideti aparatele radio si televizoarele si ascultati informatiile generale emise pe aceste
cai, buletinele meteorologice, sfaturile transmise de autoritatile in drept;
 daca sunteti sfatuiti sa parasiti locuinta/localitatea/zona, faceti prompt acest lucru;
 in situatie de dezastru, folositi telefonul numai pentru a anunta (semnala) autoritatilor locale
evenimente importante, cum ar fi incendii, inundatii, alunecari de teren, accidente majore,
inzapeziri etc. si pentru a solicita ajutor medical;
 pastrati la indemana, in casa sau in jurul ei, un stoc de provizii suficient de mare ca sa va
ajute sa supravietuiti cateva zile; daca sunteti acasa, aceste provizii va vor ajuta sa treceti
fara greutati peste perioada de pericol; daca sunteti evacuati si trebuie sa va deplasati in alte
localitati, trebuie sa va luati cu dumneavoastra rezerve de alimente pentru a le folosi pe
drum sau dupa ce ajungeti in noua localitate.

Cele mai importante articole pe care trebuie sa le pastrati la indemana sunt: apa, hrana,
medicamentele, trusa de prim ajutor, documentele personale. Dupa producerea dezastrului:

 respectati cu strictete masurile stabilite, indrumarile si comunicarile organelor de protectie

civila, ale autoritatilor si ale altor organizatii abilitate sa intervina in astfel de situatii;
 nu atingeti firele electrice cazute sau rupte;
  daca simtiti miros de gaze, deschideti toate ferestrele si usile, inchideti robinetul principal de
gaze, parasiti casa imediat si anuntati (daca este posibil) intreprinderea de distributie a
gazelor;
 daca diferite aparate electrice sunt ude, intai intrerupeti sursa principala de curent electric,
stergeti-le de umezeala, uscati-le si, in final, conectati-le la priza (atentie ! nu faceti acest
lucru daca sunteti ud sau stati in apa);
 verificati rezervele de apa si hrana inainte de a le folosi;
 urmariti instructiunile organelor de protectie civila in legatura cu folosirea apei si
alimentelor;
 daca este necesar, cereti alimente, imbracaminte, asistenta medicala si adapost;
 indepartati-va sau stati departe de zonele calamitate. Nu impiedicati actiunile de interventie;
sprijiniti-le când vi se cere acest lucru;
 sprijiniti echipele de voluntari ai Crucii Rosii Romane in actiunile de ajutorare a persoanelor
afectate de dezastre;
 dupa trecerea pericolului, dati de stire rudelor ca acestea sa stie ca sunteti in siguranta,
altfel, autoritatile locale pot pierde timp cautandu-va;
 nu transmiteti zvonuri sau stiri exagerate despre efectele dezastrului.

Apelaţi 112 pentru ajutor specializat

 BIBLIOGRAFIE

1. Crucea Roşie Română– Ghid pentru o petrecere reuşită (material elaborat în colaborare
cu Integration)
2. Crucea Roşie Ghid Practic de Siguranţă Rutieră şi de Prim Ajutor, editat de către Biroul Crucii
Roşii UE în cadrul campaniei de Siguranţă Rutieră 2007 – 2008
3. GHID pentu ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ, Mariana Graur şi colab., Editura PERFORMANTICA, IAŞI
– 2006
4. Recomandările internaţionale ale FISCR din anul 2011 în materie de prim ajutor
şi resuscitare

www.crucearosie.ro
www.voluntariat.ro
www.educatiepentrusanatate.ro
http://www.eva.ro/sanatate/
http://igiena.sportse.org
www.farmacistul.eu
www.copilul.ro
http://helpline.sigur.info