Cantacuz Alina Oana Spiridon

***
POVEȘTI PENTRU MICI ȘI MARI

1
2
Cantacuz Alina Oana Spiridon

POVEȘTI PENTRU
MICI ȘI MARI

3
Cantacuz Alina, Oana Spiridon: POVEȘTI PENTRU
MICI ȘI MARI

Copyright Cantacuz Alina, Oana Spiridon, 2017

Pentru prezenta ediție în limba română, toate drepturile
ediției aparțin autorului. Reproducerea prin orice
mijloace, chiar și parțială, a textului cuprins în acest
volum, fără acordul scris al editorului, constituie o
încălcare a Legii drepturilor de autor și se sancționează
potrivit prevederilor acesteia.

4
 Jocuri preferate

D ragi copii, odată într-un orășel,

trăia un copil pe nume Mihai, care
avea și el ca și voi o familie. În vârstă de cinci ani,
mergea în cursul săptămânii la grădiniță, unde era
fericit: colora, desena, alerga, cânta, picta,
decupa. Pentru că era așa cuminte, primise în dar
de ziua lui un calculator. În câteva zile
descoperise tot felul de jocuri care-i plăceau.
Părinții lui, tare ocupați ca și până atunci cu
serviciul și treburile casei, au început să-l lase să
se joace acolo nestingherit. De ceva timp serile și
weekend-urile le petrecea în fața calculatorului.
Așa azi, așa mâine, Mihai începu să-și dorească
mereu să facă această activitate. La grădiniță nu
mai vorbea cu ai săi colegi, niciun joc nu îl mai
atrăgea, spunând:

5
 - Doar calculatorul este cea mai frumoasă
jucărie!
Andrei îl auzise:
- De ce crezi tu nu există altă jucărie mai
interesantă? Îți aduci aminte cum ne jucam Rațele
și vulpea sau Baba Oarba? Privește copiii din
jurul tău. Ei se joacă cu mașinuțe, truse de
constructori, rezolvă puzzle și sunt veseli. Ce-ar
fi să faci și tu?
- Eu nu vreau, eu aștept să merg acasă să
mă joc pe calculator! Acolo mă lupt cu monștrii
și câștig. Îmi place să fac asta. Lasă-mă!
Trecură zile și Mihai continua să stea în
fața monitorului, fără să se plictisească. Devenise
din ce în ce mai obosit, cu ochii roșii și chiar
abătut. Refuza categoric să participe alături de
copii la activitățile distractive, ba mai rău
începuse să se lupte cu ei. Din copilul cuminte

6
care era înainte se transformase într-un copil
violent. Uitase să fie fericit.
Într-o bună zi, datorită dorinței lui Andrei,
au stabilit ca temă pentru o săptămână Jocurile și
jucăriile. Astfel au adus la grădiniță jucăria lor
preferată: mingi, coardă de sărit, păpuși, mașini,
puzzle-uri, Piticot, Monopoly. Singurul care nu a
putut să facă așa a fost Mihai. Trist, a transmis
colegilor dimineața, când s-au adunat în semicerc
pe pernuțe, că părinții lui nu i-au dat voie să le
prezinte calculatorul, pentru că era greu de cărat
și se putea strica.
La semnalul educatoarei, fiecare a început
să spună:
- Mie îmi place mingea, pentru că pot
alerga după ea.
- Coarda este jucăria mea preferată. Mă
ajută să sar!

7
 - Păpuşa mea preferată este Barbie. O pot
îmbrăca și hrăni.
- Maşina mea se numește Fulger. Câștigă
multe curse pe pista de raliuri, pe care o am acasă.
- Mie îmi plac puzzle-urile. Îmi place să
așez piesele și să descopăr cât mai mulți
dinozauri.
- La jocul Piticot îmi place că sunt norocos.
Fiecare zar mă duce înainte spre cufărul cu
surprize.
- Pe mine Monopoly mă învață să cumpăr
case.
Și discuțiile continuau. În timp ce colegii
prezentau, în privirea lui Mihai se putea observa
o urmă de curiozitate. Veni și rândul lui. Dacă
până în acea zi refuza mereu să răspundă, atunci
se ridică în picioare:
- Pe mine jocurile pe calculator mă învață
să mă lupt!

8
 Copiii l-au privit nedumeriți. Andrei
întrebă:
- Şi la ce te ajută pe tine să știi să te lupți?
Mihai nu știu ce să răspundă. Se așeză pe
scaun.
Următoarea lor activitate fu să se distreze
împreună cu jucăriile aduse: să rezolve puzzle-
uri, să se joace cu mingea, cu păpușile, mașinile,
să sară coarda, să câștige comoara. Fiecare dintre
ei împărțeau din jucăriile lor și erau fericiți.
Andrei îl luă pe Mihai să-i arate noul său puzzle
de rezolvat. Mai cu da, mai cu ba, l-au făcut
împreună, descoperind un dinozaur acvatic. Ziua
trecu frumos la grădiniță. La final au jucat statuile
muzicale. Mihai imită un dinozaur.
Ajuns acasă, băiatul regăsi calculatorul. Îl
deschise și accesă o pagină de internet. Strigă pe
ai săi părinți:

9
 - Mamă, tată, să-mi scrieți, vă rog, aici
dinozauri. Părinții au tastat cuvântul și au dat la
secțiunea imagini. Acea seară a fost a
dinozaurilor, următoarea a fost a păsărilor, apoi a
animalelor sălbatice din junglă.

Ușor, ușor, Mihai a învățat că pe calculator

putea descoperi lumea animalelor, putea juca
jocuri matematice, putea asculta cântecele pe care
le învățau la grădiniță, putea să se joace șah, iar
când își strângea jucăriile putea să asculte Mozart,

10
despre care aflase că la vârsta de cinci ani a
compus câteva piese pentru pian. Își făcuse și un
prieten de nădejde, Andrei, cu care ieșea des în
parc și se juca. Părinții lor deveniseră și ei
apropiați. Ocupați cu serviciul, e drept, dar cu
gândul că seara se vor distra alături de copii lor la
o minge, erau mai fericiți.

Dragii mei, să nu uitați:

Calculatorul de-l folosiți,
Nu la el să vă opriți!
Cu măsură reușiți,
Timpul să-l organizați.
Nu uitați să vă jucați!
Mișcarea și cu gândirea,
Ne-aduc nouă FERICIREA!

11
 Sugestii de discuții pe marginea textului

Cum își petrecea timpul Mihai când era

copil cuminte?; L-au răsplătit părinții pentru
cumințenia sa?; Ce i-au dăruit?; Ce s-a întâmplat
după ce a început să se joace cu calculatorul?;
Cine a observat că Mihai nu se mai juca ca
înainte?; De ce a spus Mihai că vrea să se joace
la calculator? Este bine să facem așa? De ce?;
Cum a încercat Andrei să-l ajute pe colegul său?;
Ce jucării au adus copiii la grădiniţă? Care sunt
jucăriile voastre preferate? De ce?; De ce nu a
putut Mihai să-și aducă jucăria preferată?; Ce s-
a jucat în acea zi la grădiniță?; Care au fost
animalele care l-au fascinat?; Ce a cerut
părinților când a ajuns acasă?; La ce a folosit
calculatorul Mihai din ziua aceea?; Cu cine a
început să-și petreacă timp? Unde?; Vă place de
Andrei? De ce?; Ce ați învățat din poveste?

12
 Cuvintele magice

O
dată, un băiețel pe nume Ionel a
crescut precum cresc copiii:
mănâncă, dorm, se joacă și cresc. Doar că el era
tare neastâmpărat. Nu își asculta părinții, mereu îi
supăra: țipa, lovea, trântea lucruri, bătea din
picioare.
Și câte nu primea de la ai săi: jucării,
dulciuri, cărți din cele mai frumoase, haine multe
și colorate. Nimic nu era îndeajuns pentru el. Ba
mai rău, nu-i plăcea niciun fel de muncă: nici să-
și strângă jucăriile, nici să mănânce frumos din
farfurie, nici să coloreze. Ce mai! Era un leneș
fără pereche!
Într-o seară, stând la masă a văzut în dulap
o acadea.
- Mamă, vreau acadeaua!
- Nu acum, dragul meu. Acum mâncăm!

13
 A încercat săraca femeie în toate felurile să
o scoată la capăt, dar nu a reușit! Țipa cât îl ținea
gura. A primit-o. Triumfător, s-a ridicat fără să
spună nimic și s-a dus în camera lui, unde după
ceva timp a adormit.
Deschizând ochii s-a trezit într-o încăpere
goală, în mijlocul căreia stătea un înger cu aripile
desfăcute. Plângea!
- De ce plângi? Întrebă Ionel.
- Plâng, plâng pentru că în lume există
copii care nu-mi ascultă sfaturile.
- Cum? Nu te ascultă?
- Eu le șoptesc la ureche să se poarte
frumos, să-și iubească părinții, dar ei nu fac ce îi
rog.
- Dar ce fac ei?
- Ei când vor o jucărie prima dată spun
VREAU!. Dacă nu primesc ce au cerut încep să
țipe. Să țipe la părinții lor, îți dai seama???

14
 Ionel îl privi lung.
- Nu spun niciodată Te rog frumos, mami,
vreau! Cred că li se cuvine tot. Și dacă nu
primesc... Ce fac când se joacă cu alți copii?
Împing ca să fie băgați în seamă, iau jucăriile fără
să ceară voie. Dacă nu reușesc, țipă în gura mare
și bat din picioare, încât copilul celălalt dă jucăria
ca să nu mai supere pe nimeni. Nu spun
mulțumesc nici atunci!
Ionel tăcu.
- Eu mereu îi sfătuiesc să folosească
cuvintele magice: Te rog frumos! Mulțumesc!
Iartă-mă! Te iubesc!
- Și eu, și eu îmi iubesc părinții, spuse naiv
Ionel.
Îngerul se ridică încet plângând.
- Cum? Cum, dacă nu-i asculți?
- O să-i ascult! Promit! O să devin un copil
bun! Promit!

15
 Îngerul îl îmbrățișă pe Ionel.
- Să nu uiți să încerci mereu să fii un copil
bun!
Veni dimineața. Ionel s-a trezit senin.
Urma să fie un băiețel ascultător care va face
multe fapte bune.
Luă micul dejun în cea mai mare liniște.
- Mulțumesc, mami! Te iubesc! Și o
îmbrățișă.

Mamei îi dădură lacrimile de bucurie.

16
 La grădiniță împărți toate jucăriile cu ai săi
colegi. Nu uită de cuvintele magice: Te rog
frumos!, Mulțumesc, Iartă-mă! Nicio secundă nu
mai bătu din picioare și nu mai țipă. Fu liniștit și
vesel. În gândul său se întreba:
- Sunt un copil bun? Oare zâmbește îngerul
meu?

Copile, să nu uiți nicicând

Iubirea este legământ
De ascultare, de purtare
De grijă și de răbdare.

17
 Sugestii de discuții pe marginea textului

Cum era Ionel? Ce făcea el rău?; Ce îi

ofereau părinții lui?; Ce nu îi plăcea să facă?; Cu
ce și-a supărat părinții la cină?; Cum a cerut
acadeaua?; Pe cine a visat el noaptea?; Ce făcea
îngerul? De ce?; Ce le șoptește îngerul la ureche
copiilor?; Ce fac unii copiii? Cum cer jucăriile?
Cum se comportă cu cei din jurul lor? Este
frumos așa? De ce nu?; Care sunt cuvintele
magice?; Își iubea Ionel părinții? Dar îi
respecta?; Ce a promis îngerului?; Cum s-a
purtat la micul dejun cu mama sa?; Ce cuvinte
magice a folosit?; Dar la grădiniță? Credeți că
era fericit îngerul său?; Voi ascultați de îngerii
voștri? Cum?; Veți încerca mereu să fiți copii
buni?

18
 Prietenie

O
dată, într-un colț de lume, într-o
pădure plină de vietăți, un pui de
iepure și un pui de arici s-au rătăcit de mama lor.
Așa mici și nevinovați cum erau, căutau pe poteci
drumul înapoi spre casă. S-au întâlnit la o
răscruce. Iepurele a privit lung ariciul, nu mai
văzuse o vietate cu mulți țepi. Ariciul, privi și el
uimit la animalul cu urechile lungi. Și-au legat
strânsă prietenie, promițând să-și caute împreună
familiile.
Mergeau iepurele și ariciul, povestind
despre cum se jucau cu frățiorii lor, cum mama le
aducea mereu de mâncare, cum seara le spunea
povești. Erau tare veseli. Într-un târziu, hotărâră
să se odihnească obosiți de la atâta mers foame.
Iepurele găsi cu ușurință iarbă să-și astâmpere

19
stomacul, dar pentru arici era mai greu, trebuia să-
și găsească insecte, iar preferații lui erau greierii.
- Te voi aștepta să-ți găsești de mâncare,
așa fac prietenii! A spus iepurele.
Nu trecu mult și cei doi prieteni își
savurară fiecare hrana delicioasă care le aducea
aminte de casa lor călduroasă și de mamele lor
grijulii. Și-au vorbit unul cu celălalt, până ce Moș
Ene i-a trimis la somn, ajutându-i să prindă puteri
pentru continuarea călătoriei în a doua zi.
În următoarea dimineață iepurele se trezi
primul. Îl lăsă pe al său prieten să mai doarmă, în
timp ce el porni să caute de mâncare pentru
acesta, să nu-i mai fie greu în seara aceea
ariciului. Zis și făcut! Nu departe de ei găsi doi
greieri, dar vai că nu putu să-i prindă. Și-a dat
seama, după multă strofocare, că el nu era făcut
să prindă greieri.

20
 Întors la arici, pe jumătate treaz i-a propus
să se joace împreună de-a prinselea. Dar nici nu
începură bine jocul că ariciul era tare supărat.
Niciodată nu îl prindea pe prietenul său și mereu
pierdea. Iepurele din două-trei mișcări, câștiga.
Era cel mai bun alergător. Ca să-și împace
prietenul au renunțat la joc și au pornit din nou la
drum.
Se gândea iepurele în sinea lui:
- Ce prietenie este aceasta? Eu trebuie să-l
aștept să-și găsească de mâncare. Dacă vreau să îl
ajut, nu pot, pentru că nu mă pricep să prind
greieri. Dacă ne jucăm, mereu se supără pentru că
pierde! Poate nu putem fi cei mai buni prieteni!
Ariciul în sinea lui:
- Ce prieten bun am! Mă așteaptă să
mâncăm împreună, se oprește din jocul său
preferat ca să nu mă mai supăr! O să fac și eu
pentru el ceva frumos.

21
 Se și ivi ocazia. Fără ca ei să vadă, în jurul
lor dădea târcoale o vulpe tare șireată. A vrut de
câteva ori să-l înhațe pe bietul iepuraș, dar îi era
frică de arici. Avea așa mulți țepi și a pățit-o
odată! Ce durere, dar ce durere a tras atunci!
- Bună ziua, dragi prieteni!
- Nu suntem prietenii tăi, răspunse ariciul,
care-și amintea poveștile de seară ale mamei.
Iepurele naiv, gândi că nu fu tare politicos
din partea lui și spuse:

22
 - Bună ziua, dragă prietenă! Ariciul tăcu.
- Încotro vă îndreptați pașii?
- Ne căutăm mamele, ne-am rătăcit de ele.
Ne-am prins prieteni și nu o să ne despărțim până
ce fiecare din noi nu ajunge la casa lui.
- Dragă iepure, nu știu despre casa
ariciului, dar m-am întâlnit adineaori cu mama ta.
Plângea atât de tare și m-a rugat dacă te văd să te
aduc la ea. Hai cu mine!
Iepurele privi lung la arici. Făcuse atât de
multe pentru el, iar el nimic. Putea să plece cu
vulpea la mama lui. Ce rost avea prietenia lor?!
Ariciul nu stătu pe gânduri și-l luă deoparte:
- Dragul meu prieten, ea este vulpea cea
vicleană. Știi ce mănâncă? Iepuri!!! Să nu o luăm
în seamă și să mergem mai departe pe drumul
nostru, dacă nu va fi vai și amar de blana ta.
Iepurele ascultă cu îndoială spusele
prietenului său. Cum să fie așa vulpea? Avea o

23
voce caldă. Și totuşi i-a promis prietenie ariciului.
Va asculta sfatul lui!
- Vom găsi prima dată casa ariciului și apoi
împreună o vom găsi pe a mea, răspunse iepurele.
Atunci vulpea se enervă și sări direct la
gâtul iepurelui. Ariciul repede ca să-și salveze
prietenul ținti spre botul vulpii cu acele sale.
Minunea se întâmplă! Plecă vulpea schelălăind
atât de tare, de se cutremura pădurea de durerea
ei. Nu-i mai trebui nici mâncare, nici nimic, i-au
ajuns acele ariciului.
Mulțumi iepurele prietenului său din toată
inima sa. În sinea sa se certă pentru că s-a gândit
să o asculte pe vulpe și nu pe arici. Și-a dat seama
că a greșit. Nu o va mai face. Va avea mereu
încredere în el!

24
 Nu au mai mers mult că și-au și găsit
familiile, care erau pornite în căutarea lor. Și de
atunci iepurele și ariciul au rămas buni prieteni!
Se ascultă mereu, se joacă împreună, se vizitează,
își fac cadouri și mereu se respectă!
Un prieten de găsești,
Tu mereu să îl iubești!
Să te joci și să-l asculți,
Niciodată să nu-l uiți!

25
 Sugestii de discuții pe marginea textului

Ce s-a întâmplat cu ariciul și iepurele?;

Unde s-au întâlnit?; Ce au hotărât să facă?; Ce
a făcut iepurele când a venit vremea mesei?;
Despre ce au povestit seara cei doi prieteni?; A
găsit iepurele mâncare pentru arici? De ce nu a
putut să i-o aducă?; Ce joc au jucat împreună cei
doi prieteni?; De ce s-a supărat ariciul? Ce a
crezut într-un final iepurele despre prietenia sa
cu ariciul? Dar ariciul?; Cine pândea pe cei doi
prieteni?; Cum a încercat vulpea să-l păcălească
pe iepure?; Ce a crezut iepurele despre sfatul
ariciului?; Cum l-a salvat ariciul pe iepure?; Ce
a pățit vulpea?; Și-au găsit familiile?; Cum își
dovedesc prietenia iepurele și ariciul?; Voi aveți
prieteni? Cum vă jucați împreună?; Ce ați învățat
din poveste?

26
 Toamnă

A
venit toamna, punându-şi amprenta
pe natura încărcată de binecuvân-
tările verii. Cireşelor, căpşunilor, vişinilor, le este
luat locul de strugurii copţi, de merele viu
colorate, de perele dulci şi zemoase, de nucile a
căror coajă mai poate fi înlăturată de pe miezul
alb, de...
- Câte bunătăţi aduce toamna, bunico!
Întrerupe şirul cuvintelor fetiţa de numai cinci
ani, cu cozi îngrijit împletite şi cu ochii mari,
albaştri.
... de roşiile puse la borcan, de castraveţii şi varza
pentru murat, de fasolea pusă în săculeţi în
debara, de cartofii scoşi cu grijă din cuiburile lor,
de verdeaţa pusă la borcan pe iarnă. Acestea sunt
doar o parte din bogăţiile pe care Toamna ni le

27
aduce în carul ei încărcat cu bunătăţi, odorul meu
scump. Şi o pupă suav pe fruntea mică.
- Bunico... așa multe aduce toamna... nu
cred că o să țin minte...
- Da, aduce și covorul multicolor de
frunze, cerul întunecat de dinainte de ploaie,
stolurile de păsări care-şi croiesc drumul spre
Africa, porumbul adunat de săteni în hambare
pentru animale.
- Va trebui să mă uit mai cu atenție în jur,
bunico! Să descopăr secretele Toamnei! Cum
vine, bunico? Pe unde vine, Toamna?
- Din înaltul cerului se coboară lin, fără să
atingă pământul. În sunet de clopoţei atinge
natura de peste tot, împărţindu-şi darurile la care
a lucrat de la plecarea ei din sfârşitul lunii
noiembrie, până mai acum, la începutul lui
septembrie.
- A lucrat singură, bunico?

28
 - A avut ajutoare, mii de ajutoare, despre
care nimeni nu ştie mare lucru. Unii spun că ar fi
fiinţe mici, de mărimea degetului mijlociu, al
unui om mare, alţii, dimpotrivă, spun că ar fi
fiinţe uriaşe, invizibile, care din câteva mişcări
rezolvă sarcinile primite în scris din partea zânei.
- Bunico, dar Primăvara este şi ea o zână?
Dar Vara? Dar Iarna?
- Ei, aici sunt variante. Unii spun că ar
exista doar o singură zână, care are grijă de natură
şi care-şi schimbă vestimentaţia, în funcţie de
anotimp, dacă este toamnă, rochia ei va fi...
- Colorată în galben, roşu și puțin verde.
- Dacă este iarnă...
- Rochia va fi alb cu albastru.
- Dacă este primăvară...
- Verde şi roz.
- Iar dacă este vară, va fi roşie.
- Ce spun alţii, bunico?

29
 - Alţii spun că ele de fapt sunt patru surori,
care au grijă fiecare de câte o împărăţie, şi vin la
noi, pe pământ, la timpul cuvenit. Iar alţii...
- Există şi a treia variantă?
- Te-am păcălit, scumpa mea!
Şi bunica strânse fetiţa în braţe.
Deasupra băncii, veveriţa Riţa grăbită îşi
culege cu grijă de-ale gurii pentru iarnă. A auzit
ea că va fi vreme rea. Ca toate din neamul ei
trebuie să-şi facă datoria, ar vrea să mai
lenevească un pic la soare, să se mai lase admirată
de ochii privitorilor curioşi, dar n-are încotro,
trebuie să se pună la adăpost de timpul cel rău,
care va veni repede şi-i va da de furcă. Tiptil, sare
din creangă în creangă, adunând ghinde, castane.
Procesul de recoltare este destul de greoi, căci de
fiecare dată trebuie să se întoarcă în scorbură şi
să-şi lase captura. Vede că nu este singura care se
ocupă cu această treabă şi hotărăşte să mărească

30
ritmul, căci doreşte să aibă ce să mănânce în
anotimpul rece. Ştie
ea că este pentru toată
lumea, dar mereu se
îmbărbătează în acest
mod pentru a-şi duce
lucrul la bun sfârşit.
Nu se sfieşte, însă, să
ia o pauză şi să
privească:
- Vrei să desenăm un palat? Întreabă fetiţa
îmbrăcată în roşu.
- Dacă vrei fă-l tu cu cât mai multe
camere, iar eu prinţesa, răspunde fetiţa cu pălăria
roz.
- Voi desena prinţul, care vine să o salveze
de zmeul cel rău, se aude vocea băiatului care stă
la o distanţă mică de locul în care două prietene

31
au hotărât să-şi pună talentul la încercare,
folosind creta primită în dar de la părinţii lor.
Fără prea multe discuţii micii artişti se
apucă de lucru.

32
 Sugestii de discuții pe marginea textului

Despre ce anotimp vorbesc bunica și

nepoata?; Care sunt fructele oferite de zâna
Vară?; Ce fructe aduce Toamna? Dar ce
legume?; Despre ce alte bogății ale toamnei
povestește bunica nepoatei?; Cum vrea fetița să
descopere tainele toamnei?; Cum îi explică
bunica că vine Toamna? Cine o ajută?; Cum este
colorată rochia zânei Primăvară? Dar a zânei
Vară? Dar a Toamnei? Iarna?; Cine mai era în
apropierea bunicii și nepoatei?; Ce făcea? De ce
era greoi procesul de recoltare?; Pe cine s-a
hotărât să privească veverița în pauza ei?; Ce
doreau să deseneze cele două fetițe? Dar băiatul?
Cum au vorbit cei trei copii?; Voi cum vă purtați
când mergeți în parc? Ce vă jucați?; Ce știți
despre tainele toamnei?; Ce credeți?; Există o
singură zână sau mai multe?; Cum o puteți ajuta
voi pe zâna Toamnă?

33
34
 Muntele Bogăției

A
m să vă spun, dragi copii, o
poveste, o poveste despre viață. Să
ascultați cu atenție și să gândiți la cele ce
urmează, să vedeți întâmplările cu ochii minții și
cu ai sufletului.
A fost odată, undeva într-un colț de lume ca
și acesta al nostru, un regat plin cu oameni care
mai de care: mai înalți, mai scunzi, mai rotofei,
mai slabi, mai veseli, mai triști... înțelegeți voi ce
vreau eu să spun... oameni diferiți. Dar aveau un
lucru comun cu toții, erau foarte grăbiți: grăbiți să
muncească, grăbiți să gătească, grăbiți să
mănânce, grăbiți să-și facă cumpărături, grăbiți
să-și crească copiii. În graba aceasta a lor nu
vedeau verdele viu al câmpului, albastrul senin al
cerului, galbenul roșiatic al soarelui, roșul zglobiu

35
al macului. Nu auzeau ciripitul păsărelelor,
murmurul izvoarelor, clinchetul clopoțeilor,
cântecul greierilor.
Și acum o să-mi spuneți: Ce trist! Așa e,
dragii mei, e trist. Atât de trist că supărarea li se
întipărise pe fețe! Ba mai rău, dacă vedeau un om
zâmbind nu înțelegeau de ce e vesel și își mai
făceau și cruce pe deasupra, așa cum faceți voi
când vă duceți duminica la biserică. Doar că ei nu
o făceau cu smerenie! Preocupați de munca lor și
de a aduna obiecte, seara oamenii ajungeau acasă
și adormeau frânți. Se amăgeau că ai lor copii sunt
bine și voioși. Nu le mai spuneau povești, nu-i
mai țineau în brațe, nu le mai cântau. Au uitat
până și de sărutul de noapte bună. Foarte trist!
O să vă întrebați cum era în acest regat.
Casele înalte și mari luau diverse forme: de
ciupercă, de bostan, de piramidă, de castravete,
care mai de care mai sofisticate. Ferestre uriașe

36
făceau loc luminii să intre în camerele pline cu
mobilă. Ușile grele abia puteau fi deschise. Cu
alte cuvinte, multe, multe obiecte, spațiu încărcat.
Se împiedicau în ele. Și totuși, adunau și adunau,
plângându-se că nu au îndeajuns. Mereu doreau
să mai cumpere ceva. Viețuitoarele libere
dispăruseră și ele ușor, ușor. Rar când vedeai o
veveriță în copac. Nu auzeai cântecul
privighetorii. În schimb, erau multe animale
închise și crescute pentru carnea, pielea sau blana
lor.
Iar în mijlocul acestui ținut se afla un copac
falnic, cum nu mai găseai în toată lumea. Era bine
înrădăcinat în pământ. Tulpina nu putea fi
cuprinsă de 50 de oameni, atât de groasă se vedea.
Pe cât de impunător era, pe atât de trist. Se putea
observa din goliciunea ramurilor sale. Fie vară
sau iarnă, copacul se găsea mai mereu neacoperit.

37
Adunate la un loc, putea să aibă nu mai mult de
30 de frunze.

În această lume pe fugă existau și două

fetițe vecine, Anais și Brigida. Prima fetiță, cu
ochii ca smaraldul de frumoși, părul castaniu, era
mică de înălțime. Avea însă un mic neajuns: dinții
ei erau strâmbi, iar copiii râdeau când o vedeau.
Cea de a doua era înaltă, avea buze roșii, mari,

38
părul blond ca lanul de grâu copt și ondulat. În
jurul ei toată lumea roia și o îmbia cu vorbe bune
și frumoase. Așa că, Brigida era mereu cu nasul
pe sus și refuza să vorbească cu toți copii, ba chiar
râdea de ei și-i arăta cu degetul. Una din fetițele
pe care le chinuia des era Anais. Îi amintea că nu
avea dinții drepți și o necăjea. Cum credeți că
răspundea Anais insultelor? Ei, dragii mei, nu
răspundea. Tăcea molcum și mergea mai departe
cu sufletul îndurerat. Știa că nu avea cum să o
oprească pe vecina ei. Dacă ar fi răspuns ar fi
făcut mai rău, Brigida sărea ușor la bătaie.
- Bunico, bunico, azi iar au râs copiii de
mine și m-au arătat cu degetul! Sunt tristă,
bunico! Aș vrea să mă pot juca cu ei, dar nu mă
lasă! Mă fugăresc, iar Brigida îi stârnește și
întărâtă.
- Draga bunicii, rabdă! Vei vedea că într-o
bună zi va fi cum îți vei dori. Continuă să speri și

39
să ierți! Nu te pot înțelege acum, dar mai târziu
vor pricepe, draga mea! Vei vedea!
Oare au înțeles? Ei, timpul trecea și nimic
nu se schimba. Zilele petrecute cu copiii pentru
Anais erau un calvar.
Totul până într-o zi. În timp ce alergau prin
parc, Brigida auzi un zgomot nedeslușit venind
dinspre tufișuri. Porni într-acolo să descopere ce
se ascundea, poate, poate ar fi fost ceva
nemaivăzut. Se plictisise de monotonia zilelor.
Și-ar fi dorit să aibă ceva să-i placă să facă. Râdea
de copii, era considerată o mică prințesă, dar să
nu credeţi că acestea o făceau fericită. Deloc
chiar. Răutatea pe care o afișa era doar un mod de
a se apăra. Plus, nu știa ce înseamnă iubirea. Dacă
vecina Anais, pe care o invidia, era iubită de
bunica ei care o ținea în brațe, îi spunea povești,
ea nu avea parte de aceste momente frumoase.
Părinții săi erau mereu plecați cu munca. Ooo, și

40
îi aduceau multe jucării, multe dulciuri, dar
credeţi că acestea completau iubirea care îi
lipsea? Așa spun și eu, că nu!
Ajunsă în dreptul tufișului, Brigida fu
prinsă de mână și amețită cu un praf magic.
Trupul fu târât spre pădurea care se înfățișa
maiestoasă, dar întunecată.
Anais alertă toți copiii, când observă că
Brigida nu era de găsit.
- Dar dacă totuși, dacă totuși a pățit ceva și
are nevoie de ajutorul nostru?
- Anais, Anais, tocmai tu, de care râde
mereu, te gândești la ea? Eu zic, spuse Miruna,
fata care stătea mai mereu cu Brigida, să nu mai
fii așa visătoare. Ea niciodată, dar niciodată, nu te
va ajuta sau va face ceva frumos pentru tine. Așa
că nu ar trebui să conteze dacă a pățit ceva sau nu.
Fetița ascultă, dar ca de obicei nu răspunse.
Inima îi spunea că de acea dată vecina ei nu

41
glumea, ceva se întâmplase, și dacă era cineva
care să o ajute, atunci ea era aceea. Nu avea nimic
de câștigat, dar nu suporta gândul că un copil, fie
el și cel mai egoist, ar putea păți ceva.
- Voi porni în căutarea ei! Cineva trebuie să
o găsească. O voi face eu! Are nevoie de mine!
Promit să reușesc!
Zis și făcut, dar dragii mei, nu știa prin ce
peripeții urma să treacă ca să o salveze pe vecina
ei. Rămase în parc să înceapă cercetările. Își roti
privirile în stânga și în dreapta... traversă zona...
cercetă cu atenție... când în dreptul unui tufiș ce
văzu... ceasul Brigidei.
- Probabil îi căzu când fu furată, gândi ea.
Bingo! Fără teamă păși spre necunoscut.
Era deja noapte, întunericul pusese stăpânire pe
regat. Nu stătu mult pe gânduri și porni spre
copacii care din depărtare păreau a fi destul de
înspăimântători. Făcu semnul crucii, să fie ferită

42
de cele rele, și continuă să meargă. Intrată în
pădure nu reuși să deslușească vreo urmă. Se
gândi că nu avea să izbutească, așa că se așeză la
tulpina unui copac, dar nu oricare copac, ci acela
de care vă spuneam că nu mai era altul ca el în
toată lumea. Aici adormi.
Se făcea parcă uriașul copac vorbind:
- Au uitat să ierte, să ajute și să dăruiască...
oamenii au uitat să iubească! Stau aici desfrunzit
și nimeni nu mă vede... Nimeni nu se întreabă de
ce și ce să facă să fie din nou bine...
- Eu, eu mă întreb, răspunse Anais, eu... dar
copacul nu o auzea...
- Dragele mele prietene, viețuitoarele
pădurii nu mai sunt... au dispărut cu toatele... ea,
ea face să dispară tot, ea care este tot ce e rău la
un loc: ura, lăcomia, tristețea. Dacă ar putea
cineva... să o învingă...

43
 - Eu, eu... nu cred că pot... trebuie să o
găsesc pe Brigida. Are nevoie de ajutorul meu.
- Și ce e mai rău, este că urmează să-și
mărească puterile... a furat fetița... urmează să-și
pună planul în aplicare... milă mi-e de oameni...
urmează vremuri grele...
- Deci ea a luat-o... oare cine e ea? Unde a
dus-o pe Brigida și ce vrea să-i facă?
- În vârf de munte se ascunde, Muntele
Bogăției, acolo își are sălașul... dar cine... cine se
va încumeta să străbată atâta drum... cine din
lumea asta nu vrea altceva decât bogăție?
- Ufff! Voi încerca... îți promit drag copac
că voi face tot ce-mi stă în putință să salvez ce se
mai poate salva...

A doua zi porni la drum. Îmbrăcată într-o

rochiță roșie și încălțată cu o pereche de

44
pantofiori negri plecă spre Muntele Bogăției,
despre care nu auzise niciodată.
Și merse ea, merse, cale lungă să-i ajungă...
iar pe cine întreba dacă nu văzuse acel munte, fie
ridica din umeri, fie nu-i răspundea...
Într-o bună zi, atât de obosită era că se
întinse pe pajiștea care i se înfățișă înainte ca un
loc numai bun de odihnă. Și nici nu stătu acolo
mult că și auzi un cântec duios și trist. Privi în
stânga, privi în dreapta, nu descoperi nimic.
Închise din nou ochii, dar nu putu să adoarmă căci
încă auzea sunetele melodioase ale unei vietăți
probabil foarte supărate.
- Cine ești? Și de ce ești trist? Întrebă Anais
de vreo trei ori, fără să primească un răspuns.
Cercetă cu atenție împrejurimile, dar nu
reuși să afle.
- Aici jos, uite-mă! Eu sunt, greierașul Cri-
Cri! Sunt tare necăjit!

45
 - Cri-Cri, spune-mi, te rog, de ce ești trist?
Poate te-a supărat cineva?
- Oho, și încă cum! Vecina mea furnica a
spus tuturor că sunt un leneș și jumătate și că toată
vara am stat și am cântat și nu am adunat niscaiva
mâncare pentru vremurile grele. Dar vezi tu, în
acest an nu a fost așa. Mi-am împărțit timpul și
am reușit să adun de-ale gurii. Dacă nu mă crezi,
hai să-ți arăt, la mine în căsuță...
- Eu te cred. Plus, sunt atât de mare că nu
aș putea să intru cu tine. Și de ce ești supărat?

46
 - Eu am crezut-o prietena mea, îi cântam
mereu, seară de seară, să-i fie odihna mai plăcută.
Dar acum, acum nu mai am cui cânta....și sunt
trist...
- De ce nu mai ai cui cânta? Ce te împiedică
să-i mai cânți?
- Cum ce? Păi, dacă ea a spus că sunt un
leneș, cum să mă duc să-i cânt? Am să fiu un
leneș, așa cum spune. Nu mai am nevoie nici de
mâncare. Da!! Chiar acum mă duc să o arunc!!!
- Stai, stai, Cri-Cri! Nu așa se face!
- Ei, nu așa se face, dar cum?
- Vorbește cu ea, poate ai înțeles greșit,
poate ai prins doar o parte din discuție! O fi fost
o mică neînțelegere! Comunicarea este cheia
tuturor supărărilor. Ce spui?
Cri-Cri o privi îngândurat! Să se ducă, să
nu se ducă!

47
 - Nu știu ce voi face, dar mulțumesc că m-
ai ascultat! Și pentru că ai fost atât de bună și nu
m-ai lăsat să fiu trist, îți spun că pentru a învinge
răul din Muntele Bogăției va trebui să poți intona
cât mai frumos! Așa că eu te voi ajuta! Uite, de
acum înainte, vocea ta va suna ca sunetele scoase
de privighetoare, așa de frumos vei putea să cânți.
Mulțumesc și pe curând, pe curând!
Mai stătu acolo puțin să se odihnească...
când se ridică nu știu dacă fu vis sau realitate. Ca
să se convingă că nu își închipuise, începu să
fredoneze un cântec de leagăn pe care-l auzise
când fu mică... atât de minunat se auzea vocea ei
că în jur flori multicolore parcă își scoseseră capul
să asculte.
Și își continuă drumul, de această dată mai
fericită și mai sigură pe ea. Urma să o salveze de
Brigida. Și merse ea, merse, merse, până ce de
acea dată se opri în apropierea unei ape mari,

48
peste care oricât ar fi vrut nu putea să treacă.
Întinsă pe țărm, se hotărî să se odihnească. Nu
stătu mult că și auzi:
- Ufff! Nu pot ajunge în apa! Cum m-a luat
pe mine omul acela din apă, crezând că sunt
peștișorul auriu... și a văzut el că nu îi îndeplinesc
nicio dorință, m-a lăsat aici să mor! De ce să nu
mă arunce înapoi în apă? Și acum...
- Unde, unde ești? Spune-mi! Strigă Anais.
Te salvez eu!
- Aici, aici! Strigă peștișorul auriu. Sunt
aici, lângă piatra aceasta mare.
Dar Anais nu vedea nicio piatră mare.
Pesemne cum peștișorul era mic, toate pietricele
îi păreau mari. Dar nu se dădu bătută, căută cu
atenție fiecare colțișor până ce-l descoperi. Nu
stătu pe gânduri și-ntr-o clipită îl și așeză în apă.
Peștișorul fugi repede în adâncuri, bucuros că fu

49
salvat. În câteva minute reveni să-și ia la revedere
și spuse:
- Pentru că m-ai ajutat, cu ce vrei să te
răsplătesc?
- Cu nimic. Eu îți mulțumesc că m-ai lăsat
să te ajut!
- Voi face ceva pentru tine. Ca să poți
ajunge la Muntele Bogăției trebuie să treci de apă.
Pentru aceasta vei ști să înoți, ceea ce până acum
nu ai reușit niciodată. Mulțumesc!
Fata rămase buimacă pe țărm. Nu își dădu
seama dacă peștișorul chiar vorbea serios. Dar
cum încercarea moarte nu avea, sări în apă, și
începu să înoate... și înotă, înotă, dragii mei...
mult... dar nicicum nu se simțea obosită... până ce
în fața ei... Muntele Bogăției. Așa munte nu mai
văzu niciodată în viață. Poate veți spune că era
mică și nu avea cum să mai vadă... dar vă zic eu...

50
era plin de copaci și vietăți, dar toate, dar absolut
toate bătute cu pietre prețioase, aur și argint.
Ajunsă la mal, fata nu mai putu și vru să
adoarmă pe loc. Dar nici aici nu reuși. Auzi
croncănituri. Prima dată nu știu de unde, dar mai
apoi văzu că nu prea departe o cioară încerca să-
și adune cele șapte ouă, doar că nu reușea.
- Oare de ce nu le poți aduna?
- Nu am cuib, uite de ce! Vezi aceste pietre
prețioase? Sunt alunecoase. Nu știu cum reușii eu
să mă rătăcesc tocmai la poalele acestui munte,
dar acum că am ajuns trebuie să rămân o perioadă.
Și nu pot face niciun culcuș...
- Dar dacă alegem acest colț mai adâncit?
Fata își tăie părul lung și strălucitor, îl așeză jos și
cuibul fu gata. Cioara nu stătu mult pe gânduri și
aduse la un loc ouăle, pe care începu să le
clocească nestingherită.

51
 - Mulțumesc pentru darul tău, scumpă fată.
Pentru că m-ai ajutat, eu îți voi fi de folos odată.
Ai aici o pană! Când vei avea nevoie de mine să
sufli de trei ori și voi apărea.

Fata zâmbi, o mângâie ușor și începu să

urce. Dragii mei, greu mai era, aluneca și se
zgâria, dar nu se gândi să renunțe. Era din ce în ce
mai hotărâtă să o salveze pe Brigida. Și urcă, urcă,
până ce într-un bun sfârșit ajunse în vârf.
- Acum e acum, își zise. Bătu în poartă...
care se deschise de la sine. Intră. Nu mare îi fu
mirarea să vadă și aici fântâni din smarald, bănci
bătute cu diamante, statui cu animale aurite... și
un castel... dar ce castel... înalt, înalt și strălucitor,
că la soare te puteai uita, dar la el ba.

52
 Păși nestingherită în interior. Privi cu luare
aminte. Nici bine nu fu înăuntru, că ușa se și
închise. Auzi o voce tunătoare.
- Ai ajuns, da? Curaj mult ai avut. Dar mai
cunosc eu oameni ca tine care își încep drumul și
renunță în cele din urmă. Trei probe, trei probe ai
de trecut. Dacă vei reuși să câștigi de fiecare dată,
ți-o voi de pe Brigida. Dacă nu, veți rămâne ale
mele pentru totdeauna! Și lumea, lumea va fi a
mea!
Un râs înspăimântător se răspândi în jur. I
se făcu fetei pielea de găină, dar nu dădu un
centimetru înapoi. Continuă apăsat:
- Pentru ea am venit, voi pleca cu ea.
- Mai vedem noi, după ce deschizi ușa din
fața ta.
Anais puse mâna pe clanță și intră. La o
masă stăteau două fete: Brigida și Miruna.

53
 - Anais, Anais este o fată urâtă. I-ai văzut
dinții? Nimeni nu o se poate apropia de ea când
zâmbește, spunea Brigida.
- Și dacă nu zâmbește oricum este urâtă.
Cum de a putut veni pe lume așa un copil urât?
- Îți spun eu de ce, ca noi să avem pe seama
cui să râdem. Ar fi plictisitoare zilele fără ea. Pe
cine am mai arăta noi cu degetul?
- Și cine ne-ar mai da nouă răspunsurile la
școală? Cine ne-ar mai aduce nouă plăcinte făcute
de bunicuța?
- Da, da, bunicuța ei dragă? Ce atâta dragă!
Nu știu cum își poate ține nepoata în brațe? Nu se
sperie de ea? Replică din nou vecina ei.
Anais ascultă. Inima i se făcuse cât un
purice. Știa că râd copiii de ea, dar nu-și închipuia
că era atât de rău. Nu spuse însă nimic. Strânse
din dinți. Își opri lacrimile să curgă și lăsă cele
două fete să-și continue discuția, în timp ce ea își

54
roti ochii prin cameră. Văzu în față ușa. Păși ușor
spre ea. Când să pună mâna pe clanță simți cum
un câine, pe care nu-l observă până atunci, o
mușcă de picior. Începu să-i curgă sânge. Nu se
lăsă. Trase și intră în cea de a doua încăpere. Se
părea că trecuse de prima probă.
Cea de a doua cameră era ca o casă mare.
Peste tot se găseau rochii care mai de care mai
sofisticate, mese încărcate cu fel de fel de
mâncăruri, mobilă din cea mai scumpă. Deasupra
patului era scris: ANAIS. Slujitorii o îmbiau să
vină să servească bucatele cele mai alese, să
îmbrace rochia agățată în cuierul de lângă pat.
- Stăpână, toate acestea sunt ale tale! Și
multe altele! Tot ce trebuie să faci este să rămâi
aici, unde nu-ți lipsește nimic. Aici ai multe
bogății! Și ce-i mai trebuie omului când are
acestea? Liniște să se bucure de ele! Nu uitați, alți
oameni fug o viață după ele!

55
 - Da, așa e! Alți oameni fug o viață după
ele... dar eu nu am să fug niciodată...
Zâmbi și porni spre ieșire. Puse mâna pe
clanță și simți din nou o mușcătură. De această
dată și mai mare fu durerea. Nu se lăsă și deschise
și a treia ușă.
Acolo era întuneric. Într-un colț de cameră
se afla un pat, iar pe pat bunica ei. Se apropie.
Dar, vai, ce-i văzură ochii! Ființa dragă ei era
foarte bolnavă.
- Bunico! Bunico! Sunt aici, spuse Anais.
Bunico, să mă ierți că am plecat fără să-ți spun.
Eu te iubesc nespus!
Căzu în genunchi lângă pat. Mâinile îi
tremurau, iar pieptul îi zvâcnea. Nu simțise atâta
durere niciodată.
Se ridică tremurând și văzu... era acolo...
ușa a treia... nu știa ce să facă.... să o lase și să

56
plece după Brigida... sau să rămână cu ea... Își luă
inima în dinți și porni.
- Promit, bunico, că te voi salva!
Când să se apropie, câinele îi sări drept în
față și o mușcă. Îl împinse cu toată forța care-i mai
rămăsese și deschise și ultima ușă.

Sângerând, s-a târâit spre mijlocul

încăperii. Aici nu mare-i fu mirarea când o văzu
pe Brigida. Părea mai frumoasă ca niciodată.
Aceasta se întoarse...și o văzu:

57
 - Anais! Tu aici? Sări repede să o ajute să
se ridice.
Îi șterse rănile și i le pansă. În tot acest timp
nu contenea să-i spună draga mea. Îi povesti de-a
fir a păr cum stătuse singură în palat, fără să aibă
cu cine schimba o vorbă. O cățea o păzea mereu
să nu fugă. Seara era vizitată de vocea aceea
cutremurătoare...
- Am visat, am visat, Anais, că vei veni
după mine să mă salvezi. Copacul mi-a spus să

58
nu-mi pierd speranța. Iar dacă voi scăpa vie de
aici să nu uit să iubesc orice ființă, căci toate sunt
frumoase. Să mă ierți, Anais, pentru toate vorbele
urâte pe care ți le-am spus, pentru că te-am făcut
să suferi. Acum, acum înțeleg ce înseamnă să râdă
cineva de tine. Vocea aceasta, pe care cred că o
vom auzi în curând, mereu a râs de speranța mea,
mi-a amintit toate vorbele urâte pe care le-am
spus... și m-a făcut să sufăr. Nu știu dacă vom
putea scăpa de aici...
Anais o cuprinse pe Brigida în brațe și-i
șopti:
- Vom pleca, am trecut cele trei probe. Iar
dacă nu ne va lăsa, vom găsi o cale de ieșire. Fii
pe pace.
Cele două fete se strânseră în brațe cum nu
o făcură niciodată.
- Vitejia lui Anais te-a salvat, Brigida!
Acum sunteți prietene. Ceea ce a făcut ca planul

59
meu să eșueze. Nu pot stăpâni lumea, nu acum,
dar în curând. Sunteți libere să plecați. Să nu vă
văd prea mult pe aici. Iubirea voastră ar putea să-
mi strice planurile și mai tare decât a făcut-o până
acum. Iertarea, faptele bune, ajutorul, ele au
învins mereu răutatea, lăcomia și tristețea.
Plecați!!! Porunci vocea.
Fetele se prinseră ușor una de cealaltă și
coborâră scările. La ieșirea
din castel, Anais suflă de
trei ori peste pană. Cioara
apăru, dar nu singură,
adusese doi vulturi mari cu
ea. Se pregăteau pentru
drumul spre casă.
- Încă nu plecăm. Voi cânta, greierele mi-a
spus că am nevoie de voce pentru a putea învinge
Muntele Bogăției. Să vedem ce se întâmplă. Nici
bine nu începu să fredoneze cântecul de leagăn că

60
ușor, ușor, natura prindea viață: copacii
înfrunzeau, animalele mișcau, izvoarele susurau.
Muntele își luă forma lui reală, cu verdele ierbii,
maroul trunchiurilor, coloritul păsărilor, iar
castelul cu nestemate se desprinse în mii și mii de
bucăți, ca și cum nu a existat vreodată.

Fetele priviră și răsuflară ușurate. Urma un

nou început, pentru ele și pentru lume. Urmau să
ajungă acasă. Călătoria de această dată nu mai fu
lungă, dragi copii. Cât ai zice pește se aflau în fața

61
caselor lor, parcă neschimbate. Se îmbrățișară și
intrară.
A doua zi, dis-de-dimineață, Anais se
ridică din pat și privi în oglindă. Era tot fetița cu
dinții strâmbi. Bunica ei o striga:
- Draga mea, ceaiul te așteaptă. Să nu
întârzii!
Răsuflă ușurată când auzi vocea caldă.
Bunica nu mai era bolnavă! Oare a fost totul un
vis? Se întreba ea. Se îmbrățișară cu mult drag,
strâns, și porni apoi spre parc.
-Anais, Anais, așteaptă-mă.
Privind în urmă descoperi că este strigată
de vecina ei Brigida. Zâmbi.
-Anais, unde te grăbești? Să mergem
împreună. Ai văzut ce zi frumoasă este azi?
-Draga mea, da, am văzut! O zi numai bună
să facem fapte bune, să iertăm și să ajutăm.

62
 -Dacă tot veni vorba, Anais, te rog să mă
ierți!
-Te-am iertat demult! Să mergem să ne
jucăm!

Dragii mei, nu vom ști niciodată dacă

Anais într-adevăr făcu călătoria pentru a o salva
pe Brigida. Cert este că Brigida a devenit mai
bună și își iubea nespus
vecina. Împreună au
început să ajute oamenii
și să dăruiască. Ținutul a
devenit un loc mai bun,
mai primitor. Caselor
mari le-au luat treptat
locul cele mici. Mobila
multă a fost dăruită celor care nu aveau. Ușile
grele fură recondiționate. Copacul gol a început
să înfrunzească primăvară de primăvară. Cu cât

63
oamenii deveneau mai buni, cu atât el era acoperit
de mai multe frunze. Cântecul privighetorii se
auzea, viețuitoarele mișunau. Greierii erau acum
prieteni buni cu furnicile, peștii se înmulțiseră în
apele râului, iar ciorile nu mai erau alungate de
oameni, ci hrănite.
Și așa copii, undeva într-un colț de lume ca
și acesta al nostru, era un regat plin cu oameni
care mai de care: mai înalți, mai scunzi, mai
rotofei, mai slabi, mai veseli.... .înțelegeți voi ce
vreau eu să spun...oameni diferiți. Dar aveau un
lucru comun cu toții: IUBEAU VIAȚA!

64
 Sugestii de discuții pe marginea textului

Cum erau oamenii din regatul îndepărtat

de lume? Cum erau locuințele lor? Ce s-a
întâmplat cu animalele? De ce copacul s-a golit
de frunze? Cine era Anais? Dar Brigida? Cum se
purtau copiii cu ele? Ce s-a întâmplat cu
Brigida? De ce a pornit Anais în căutarea ei?
Cum a ajutat-o copacul pe Anais? Cu cine s-a
întâlnit prima dată Anais în călătoria sa? De ce
era greierul supărat? Ce l-a sfătuit Anais? Cum
i-a mulțumit greierele? Cu cine s-a întâlnit a
doua oară? Cum a ajutat peștișorul? Cum i-a
mulțumit? Pe cine a întâlnit la poalele Muntelui
Bogăției? Cum a ajutat cioara? Cum era palatul
de pe Muntele Bogăției? Dar vocea? Care au fost
cele trei probe prin care a trecut Anais? Cum s-a
purtat Brigida cu Anais când s-au reîntâlnit?
Cine a râs de Brigida în timpul în care a fost
forțată să stea în palat? Cum au distrus răul de
pe Muntele Bogăției? Cine le-a ajutat să ajungă
acasă? Cum au devenit cele două fete? Dar
regatul? Cum erau acum oamenii? Ce lucru
aveau în comun? Ce ați învățat din poveste?

65
66
 CUPRINS

1. Jocuri preferate.................................................... 5
2. Cuvintele magice .............................................. 13
3. Prietenie ............................................................ 19
4. Toamnă ............................................................. 27
5. Muntele Bogăției ............................................... 35

67