La braţ cu ploaia

În momentul aceasta, simt cerul mai aproape de mine şi am impresia că

puţinele stele care s-au agăţat de mătasea văzduhului îşi picură argintul printre
genele mele. În tentativa mea de a fi mă izbesc implacabil de necunoscut…
Rătăcesc fără să ştiu unde, să ştiu de ce. Nimeni nu este în jur. Vocea
mea se pierde în abisul întunecat al timpului…Alerg în neştire, sperând că voi
găsi calea cea dreaptă. Trebuie să mă descopăr !
Afară se aude doar pic ! pic ! pic ! întruna, dar şi sunetul duios al chitarei
vântului.
Deodată un glas pur şi nevinovat a început să mă cheme. Şi creştea,
creştea asemenea unei furtuni , intesificându-se, devenind o realitate unică,
liberă, de neînvins….Erau lacrimile de cristal ale ploii ! Mi-am agăţat sufletul de
frânghiile ploii şi am început să mă caţăr cu speranţa că voi afla povestea vieţii
mele.
Ne-am început zborul…..un zbor spre libertate.Am reuşit ! Pluteam alături
de ea, simţindu-i braţele reci, jucăuşe ca nişte fulgere vii, care mă învăluiau de la
tâmple până la glezne. Din când în când, ploaia îmi şoptea: ,,Tu deţii acum cheia
ce deschide drumul spre o altă lume, atât de dragă ţie, Lumea inocenţei ”
Şi iată-mă dansând la braţ cu ploaia în înălţimile infinite. Simţeam iubirea
învăluindu-ne în aura ei caldă, simţem lumina Creatorului poposindu-mi în
sufletul zbuciumat…Pierdută printre miile de gânduri ce-mi inundau mintea, am
auzit glasul ploii:
- Oamenii nu mai ştiu să asculte glasul naturii, dar voi copiii, suflete
inocente, îmi puteţi asculta şi auzi tristeţea şi suferinţa.
- De ce eşti atât de tristă ?
- Ignoranţa oamenilor a ajuns atât de mare, încât nici stropii de
ploaie nu o mai poat spăla. Cel mai mult doare poluarea atmosferei şi a apelor.
- Cum aş putea să te ajut ?
- Copile, tu eşti vocea inocenţei şi a credinţei, spune-le celor mari că
încă mai pot repara răul pe care-l fac naturii şi lor înşişi. Rostul meu este să
inspir lumea, să ajut planetele să crească şi să limpezesc cerul cu lacrimile
cristaline ale norilor….
- Da, într-adevăr, am observat şi eu că oamenii mari distrug universul.
Mi-aş dori o lume a armoniei, în care viaţa să aibă loc pentru a-şi dezvălui tainele
înconjurătoare.
Vocea ploii s-a stins la fel de brusc cum apăruse. Deşi credeam că totul
fusese doar produsul imaginaţiei mele, m-am hotărât să încerc crearea unei noi
lumi….
Ce fel de lume vreau eu oare ? Una în care misterele apar pretutindeni, în
care va exista veşnic o corolă de minuni a lumii. Sper că salvarea se află în
aspirația spre puritate, dar și în sublimarea vieții în artă. Altfel spus, cred că
nemurirea se obține prin identificarea cu universul, nu prin imitarea naturii. Mai
departe esenţa constă în căutarea hotarului dintre bine și rău, dintre înnorat și
senin, dintre lumină și întuneric, exterior și interior, paradis și infern.