SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a

romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Numele
curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-
program, intitulat Le Symbolisme.
 
Caracteristica principală a acestui curent literar este folosirea simbolului, dar, alături de
aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei. La nivel formal, se
cultivă muzicalitatea versurilor. În simbolism, raportul dintre simbol şi realitatea sufletească
simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat . La baza tehnicii simboliste stă sugestia;
„corespondenţele”, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin
sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Sinestezia
este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz,
auz – miros).
 
Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a
sugestiei. Marea inovaţie în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber ce
produce efecte muzicale deosebite, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei
ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde
muzicii interioare. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi
ritmurile elaborate.
 
Se cultivă teme şi motive specifice : condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea
de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme ), singurătatea, melancolia,
spleen-ul, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul ( motive ).
 
Atmosfera oraşului este apăsătoare, mediul urban zdrobeşte individualitatea. În această
ambianţă, poeţii sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este
blestemat.
 
Spre deosebire de natura romantică, în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci
stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Simboliştii cântă
amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui
sunt colorate (sinestezii). Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei:
roşul, violetul, galbenul, expresii ale unor stări anxioase. Ploaia şi toamna îi strivesc
sensibilitatea. Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce
stări depresive, până la enervare exasperantă.
Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe
între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave; clavirul –
tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este
funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori
exterioare, decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei.
 Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, muzica lui Bacovia este stridentă
şi irită.
 
GEORGE BACOVIA, PLUMB

Simbolismul autentic ( bacovian ) în literatura română se instaurează prin activitatea literară

a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este
un simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a
plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea ” (Lidia Bote, Simbolismul
românesc  )
Poezia PLUMB dă titlul volumului apărut în 1916 , fiind citită pentru prima dată la cenaclul
Literatorul al poetului Alexandru Macedonski. Este o poezie simbolistă, o artă poetică,
deoarece exprimă concepția și viziunea poetului despre artă și despre procesul de creație.
Simbolul central al poeziei este exprimat în titlu, plumbul ,cuvânt-cheie, fiind un metal ale
cărui trăsături sugerează trăiri sufletești: greutatea metalului reliefează apăsarea sufletească,
culoarea cenușie sugerează monotonia, maleabilitatea metalului sugerează dezorientarea,
labilitatea psihică, sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură vocală)
simbolizează închiderea definitivă în spațiul existenței, fără nicio soluție de ieșire.
Tema literară ilustrează condiția poetului într-o societate superficială, incapabilă să-i
înțeleagă aspirațiile.
În poezie există un motiv esențial : moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc,
cavou, era frig, era vânt. Celelalte motive – amorul, tristețea, singurătatea, nevroza, plumbul
– sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte,
spre neant.
Lirismul este subiectiv prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric ( pers.I a vb
stam, pers. I a adj. posesiv amorul meu).
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare
sufletească disperată, lipsită de orice speranță.
Structura : poezia este alcătuită din 2 catrene, care corespund celor două planuri ale realității
: unul exterior, alcătuit din cimitir, cavou, simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl
împinge pe poet la izolare și disperare și unul interior, sufletesc, sugerat de sentimentul de
iubire care îi provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Cuvântul –cheie al poeziei este plumb, care se repetă de șase ori în cele 8 versuri, folosit
obsesiv, având valoare de simbol. Sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire;
amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil; și-i atârnau aripele de plumb
sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Cuvântul cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei – element definitoriu
pentru poezia bacoviană- ci împietrirea, presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică
necondiționat.
Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul singurătății
tragice. Acest spațiu închis, sufocant, apăsător în care trăiește poetul poate ilustra societate,
ca univers limitat, dar și pustiu sufletesc : ,,Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de
plumb și funerar vestmânt-/ Stam singur în cavou...și era vânt.../ Și scârțâiau coroanele de
plumb.,,
Spaima existențială este amplificată de frecvența termenilor din câmpul semantic al morții,
precum și de sonoritatea verbului scârțâiau.
Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors
cu fața spre apus, adică spre moarte (simbol existent și la Blaga). La Bacovia, dragostea nu
este înălțătoare, ci rece, fără perspective de împlinire, de fericire sau de salvare.Aripile de
plumb sugerează zborul bacovian în jos, căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai
poate înălța; căderea în moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu
mai reprezintă o șansă de salvare : ,,Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb,
și-am început să-l strig-/ Stam singur lângă mort...și era frig / Și-i atârnau aripile de plumb.
Limbajul artistic
La toate nivelurile ( lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare
spre neant, în gol.
La nivel fonetic – frecvența consoanelor m, b, v, l , a diftongului au și a triftongului eau
sugerează plânsetul, vaietul, ca ecou al unei atmosfere insuportabile.
La nivel morfologic, verbele la imperfect ( dormeau, dormea, stam) desemnează trecutul
nedeterminat, în continuă desfășurare încă, așadar permanența stării de angoasă.
Repetiția conjuncției și amplifică atmosfera macabră : Și flori de plumb...și funerar vestmânt-
și era vânt....Și scârțâiau coroanele....și-am început să-l strig...și era frig...și-i atârnau
aripile de plumb....
La nivel lexical – prezența cuvintelor din câmpul lexical al morții.
La nivel stilistic – epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei neliniști
metafizice. Se remarcă, ca mijloace artistice, metafora ( flori de plumb, aripi de plumb) și
personificarea ( dormeau adânc sicriele de plumb).
Elemente de versificație : cele două catrene au versuri de câte zece silabe, ritmul este iambic,
iar rima îmbrățișată.
Poezia Plumb este simbolistă prin :
- atmosfera deprimantă,
- corespondența dintre cuvinte și elemente din lumea minerală,
- muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei,
- rima de sonoritate surdă, verbe la imperfect, verbe cu sonoritate stridentă: scârțâiau,
strig;
- repetiția obsedantă a cuvântului -cheie;
- cromatica sugerată de flori, coroane , plumb;
- structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea,
astfel încât versul 1 este în relație cu versul 5, 3 cu 7, 4 cu 8;
- folosirea simbolului și a sugestiei.
Așadar, elementele discursului liric susțin dezagregarea continuă a unui ,,mediu fizic care
transmite în suflet oboseală, descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia
dureroasă a evadării.,, ( Lidia BOTE )