electromagnestismul

Electromagnetismul este acea ramură a fizicii care studiază sarcinile magnetice și electrice, câmpurile
create de acestea (electric și magnetic), legile care descriu interacțiunile dintre acestea.
Ramurile principale ale electromagnetismului sunt:

 Electrostatica, care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus și al câmpurilor

generate de acestea.
 Electrodinamica, care se ocupă cu studiul sarcinilor aflate în mișcare, precum și al câmpurilor
generate de acestea.
 Magnetismul, care se ocupă cu studiul câmpului magnetic.

Istoria electromagnetismului
Deși grecii antici cunoșteau proprietățile electrostatice ale chihlimbarului, iar chinezii puteau face
magneți bruți din pietre magnetice (cca 2700 î.Hr.), până la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu s-au
realizat experimente asupra fenomenelor electrice și magnetice documentate. În 1785 fizicianul
francez Charles-Augustin de Coulomb a fost primul care a confirmat pe cale experimentală faptul că
sarcinile electrice se atrag sau se resping pe baza unei legi similare cu cea a gravitației. Matematicienii
Simeon Denis Poisson și Carl Friedrich Gauss au dezvoltat o teorie cu privire la distribuirea arbitrară a
sarcinilor electrice.

O particulă încărcată cu o sarcină pozitivă atrage o particulă încărcată negativ, tinzând să accelereze
spre aceasta. Daca aceasta întâmpină rezistență din partea mediului prin care trece, viteza sa se
micșorează iar mediul suferă o încălzire. Posibilitatea de a menține un flux electric ce ar continua să
conducă particulele încărcate cu sarcini a fost observată de fizicianul italian Alessandro Volta în 1800.
Clasica teorie a unui circuit simplu presupune ca cele două borne ale unei baterii să fie încărcate cu
sarcini diferite, ca o consecință a proprietăților interne ale acesteia. Când cele două borne sunt
conectate printr-un conductor, particulele încărcate negativ vor fi "împinse" spre borna pozitivă iar
acest proces va încălzi firul, acesta opunând rezistență mișcării. Când particulele ajung la borna
pozitivă, bateria le va forța în interior spre borna negativă, învingând forțele de rezistență formulate în
legea lui Coulomb. Fizicianul german Georg Simon Ohm a descoperit existența unei constante a
conductorului, ca proporție între intensitatea și rezistența acestuia. Legea lui Ohm nu este universal
valabilă în fizică, ci mai degrabă descrie caracteristicile unel clase limitate de materiale solide.

Fizica modernă
Primele concepte asupra magnetismlui bazate pe existența a doi poli magnetici au apărut în secolul
XVII și în mare parte datorită experimentelor lui Coulomb.

Prima legătură între magnetism și electricitate a fost făcuta prin intermediul experimentelor
fizicianului danez Hans Christian Oersted, care în 1819 a descoperit că un ac magnetic poate fi deviat
cu ajutorul unui conductor sub tensiune electrică. La o săptâmană de la aflarea acestei descoperiri,
cercetătorul francez Andre Marie Ampere va demonstra că doi conductori purtători de curent electric
se vor comporta ca și cei doi poli ai unui magnet.
În 1831 fizicianul și chimistul englez Michael Faraday a descoperit că un curent electric poate fi indus
într-un fir și fără conectarea acestuia la o baterie, fie prin mișcarea unui magnet, fie prin plasarea altui
conductor cu un curent variabil în vecinătatea conductorului în care se dorește generat curentul.
Legătura dintre electricitate și magnetism poate fi cel mai bine redată în termeni asociați câmpului
magnetic sau forței ce va acționa într-un anume punct asupra unei sarcini electrice.

Sarcinile electrice staționare produc câmpuri electrice; curenții – sarcini electrice mobile – produc
câmpuri magnetice. Aceste descoperiri au fost redate într-o formă precisă de către fizicianul englez
James Clerk Maxwell care în descompunerea ecuațiilor diferențiale care îi poartă numele a găsit relația
dintre locul și perioada schimbării câmpurilor electrice și magnetice într-un anumit punct și respectiv
sarcina și densitatea curentului în acel punct. În principiu, aceste ecuații permit determinarea
intensității câmpului oriunde și în orice moment printr-o cunoaștere a sarcinilor electrice și a
curenților.

Un rezultat neașteptat obținut prin descoperirea acestor ecuații a fost intuirea unui nou tip de câmp
magnetic, care se propagă cu viteza luminii sub forma undelor electromagnetice. În 1887 fizicianul
german Heinrich Rudolf Hertz a reușit să genereze asemenea unde, punând astfel bazele transmisiilor
de radio, radar, televiziune și altor forme de telecomunicații.

Proprietățile câmpurilor magnetice și electrice ale acestor unde sunt similare cu cele ale unei sfori
lungi, întinse, al carei capăt este mișcat foarte repede în sus și în jos.

În orice punct ales, sfoara va fi observată ca oscilând cu aceeași frecvență și respectiv cu aceeași
perioadă ca și sursa. Punctele alese de-a lungul sforii la diferite distanțe de sursă vor ajunge în punctul
maxim pe axa verticală într-un sistem cartezian la momente diferite în timp.

Viteza cu care se propagă mișcarea verticală de-a lungul sforii din analogia precedentă se numește
viteza undei electromagnetice în cazul acesteia, ea fiind o funcție de spațiu, masă și tensiune electrică.
Un instantaneu asupra sforii (după ce a fost în mișcare) va arăta puncte având aceeași dispunere și
mișcare, separate de o distanță numită lungimea de unda. Aceasta este egală cu viteza undei raportată
la frecvență.
 Termodinamica

Termodinamica se ocupă cu studiul macroscopic al fenomenelor, de orice natură, în care are loc un
transfer de energie sub forma de căldură și lucru mecanic. Numele este derivat din limba greacă
(θέρμη therme = căldură, δύναμις dynamis = forță) și a fost creat de lordul Kelvin, care a formulat și
prima definiție a termodinamicii. În germană termodinamica mai poartă și numele de Wärmelehre
(teoria căldurii), creat de Rudolf Clausius în lucrările sale despre teoria mecanică a căldurii.

Termodinamica reprezintă în zilele noastre una din cele mai bine structurate logic ramuri ale fizicii.
Născută la începutul secolului al XIX-lea din necesitatea practică de a optimiza randamentul
motoarelor cu abur, termodinamica a devenit una din disciplinele clasice ale fizicii teoretice. Baza
teoretică a termodinamicii o constituie un număr restrâns de principii, care sunt generalizări și
abstractizări ale unor fapte experimentale. Caracterul general al acestor principii, care nu conțin
ipoteze referitor la natura forțelor implicate sau la structura microscopică a sistemelor studiate, face ca
metodele termodinamicii să fie aplicabile unei clase largi de fenomene. Operele lui Josiah Willard
Gibbs au extins domeniul de preocupare al termodinamicii de la orientarea spre randamentul mașinilor
termice către studiul caracteristicilor substanțelor și sistemelor. Câteva exemple, alese oarecum la
întâmplare: proprietățile fluidelor și ale soluțiilor, echilibrul stărilor de agregare, polarizarea
dielectrică și magnetizarea, forța electromotoare a elementelor galvanice, radiația termică. Aplicațiile
practice sunt și ele numeroase și variate, de la frigider și încălzire centrală la energie regenerabilă și
prognoză meteorologică.

O abordare alternativă a fenomenelor termodinamice o reprezintă mecanica statistică. Pornind de la

structura microscopică (molecule și atomi), luând în considerare interacțiunile (forțele) dintre aceste
componente și folosind metode statistice (aplicabile sistemelor alcătuite dintr-un număr foarte mare de
componente), mecanica statistică poate, prin intermediul unor calcule laborioase, să deducă (și prin
aceasta să confirme) rezultatele obținute de termodinamică pe cale fenomenologică.

Există diverse încercări de axiomatizare a acestei discipline. Prima dintre ele a fost cea a lui
Constantin Carathéodory publicată în 1909 într-un periodic de matematică. Axiomatizarea lui
Carathéodory a fost relativ ignorată de fizicieni datorită publicării într-un periodic de matematică și nu
a fost bine primită de Max Planck.

După accentul pus pe anumite domenii aplicative din termodinamica generală sau fundamentală se
individualizează următoarele ramuri: termodinamica sistemelor fizice, termodinamica sistemelor
chimice și termodinamica tehnică.

Producerea si utilizarea curentul continuu

 Producerea și utilizarea curentului electric continuu
Circuitul electric reprezintă ansamblul format din generator electric, fire conductoare de legătură.
Întrerupător și consumator.

Circuitul electric are două porțiuni distincte:

 porțiunea din exteriorul circuitului, numită circuit exterior

 porțiunea din interiorul circuitului circuitului, numită circuit interior.
Elementele de circuit pot fi legate în serie sau în paralel.
Curentul electric reprezintă deplasarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică într-un conductor.

Purtătorii de sarcină pot fi:

 electronii într-un metal
 ionii într-un lichid
Sensul conventional al curentului electric reprezintă sensul invers de deplasare al electronilor.
Intensitatea curentului electric ”I”
Definitie: este o mărime fizică fundamentală egală cu raportul dintre sarcina electrică ce traversează
secțiunea unui conductor într-un interval de timp și mărimea acelui interval.

I = Q/∆t,
Q = sarcina electric[
Δ t = intervalul de timp
[I]SI = 1 Amper (A)
!Orice sarcină electrică este un multiplu întreg al sercinii elementare.

Instrumentul de masură pentru intensitatea curentului electric este ampermetrul. Un ampermetru ideal
are rezistența egală cu 0. Pentru a măsura intensitatea curentului ampermetrul se conectează în serie.

Se consideră un ampermetru cu rezistența RA cu ajutorul căruia se poate măsura un curent cu

intensitatea IA. Pentru a măsura un curent I > IA se conectează în serie cu acesta o rezistență
adițională numită șunt, care este egală cu:
RS = RA / (n-1), n = I / IA.

Tensiune electrică ”U”

Definiție: este o mărime fizică scalară egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru
deplasarea unei sarcini electrice și mărimea sarcinii respective.
U=L/Q
[U]Si = 1 Volt (V)
 Instrumentul de măsură utilizat pentru măsurarea tensiunii electrice este voltmetrul. Voltmetrul ideal
are reziststența egală cu infint. Pentru a măsura tensiunea voltmetrul se conectează în paralel.

Se consideră un voltmetru cu rezistența RV care poate măsura o tensiune UV. Dacă se dorește
măsurarea unei tensiuni U > UV se conectează îm serie cu acesta o rezistență adțională:
RA = RV (n-1), n = U / UV
O sursă de tensiune este caracterizată de:
tensiunea electromotoare E
rezistența internă r
! Sursa ideală de tensiune are rezistența internă r = 0 (Ex: bateria).
Relația dintre tensiunea electromotoare E a unie surse, căderea de tensiune pe circuitul exterior U
(tensiunea la borne) și căderea de tensiune pe circuitul interior u este:
E=U+u
Legea lui Ohm

Pentru o porțiune de circuit:

I = U / R, U =R∙I, R = U / I
Pentru întregul circuit:

Regimul de funcționare al unei surse:

a) Regimul normal – tensiunea la bornele sursei se poate calcula cu ajutorul relației:
U = I∙R sau
U=E–u
u = I∙r
rezultă U = E-I∙r
b) Regimul de funcționare în gol:
R=∞
Rezultă din I = U / ∞ => I = 0
U=E
c) Regimul de funcționare în scurtcircuit:
R=0
din

rezultă
Rezistența electrică ”R”
Definiție: reprezintă o mărime fizică scalară ce caracterizează elementele de circuit.
Elementul de circuit care se caracterizează numai prin rezistență se numește rezistor.
R=U/I, [R]SI = 1 Ohm (Ω)
! Rezistența unui conductor nu variază în funcție de tensiune si intensitate.
Rezistența unui rezistor in funcție de caracteristicile lui geometrice este egală cu:

ρ – rezisitivitatea electrică, l – lungimea conductorului, s – aria secțiunii transversale

[ρ ]SI = Ω∙m.
Rezisitivitatea este o caracteristică a materialului din care este confecționat conductorul.
Rezisitivitatea variază în funcție de temperatură după legea:
ρ = ρ0(1 + α t)
ρ0 – rezistivitatea la 0 grade Celsius
ρ – rezistivitatea la temperatura t
α – coeficient termic al rezistivității.