5

TRADIŢIE ŞI LEGALISM

Astfel, voi anulaţi Cuvântul lui Dumnezeu de

dragul tradiţie voastre… învăţăturile lor sunt
doar reguli făcute de oameni – Matei 15:6, 9
(International Version)

Majoritatea Martorilor lui Iehova îşi închipuie că la întrunirile Corpului

de Guvernare, nişte bărbaţi petrec o cantitate mare din timpul lor în studiu
intens al Cuvântului lui Dumnezeu. Se gândesc la ei ca întrunindu-se
pentru a analiza cu umilinţă cum îi pot ajuta pe fraţii lor să înţeleagă
Scripturile, să discute modalităţi pozitive şi constructive pentru a-i zidi în
credinţă şi iubire, calităţile care motivează lucrările creştinilor autentici,
făcând toate acestea în întruniri unde Biblia este întotdeauna consultată
ca singura autoritate supremă şi validă. Dat fiind că toate întrunirile
Corpului de Guvernare sunt complet private, doar membri Corpului sunt
martori la ceea ce se întâmplă cu adevărat în acele întruniri.
După cum s-a văzut, membri Corpului de Guvernare ştiau mai bine
decât oricine că articolele din Turnul de Veghe care descriau relaţia dintre
Societate şi Corpul de Guvernare prezentau o imagine care nu era în
acord cu realitatea. Prin urmare, ei ştiu de asemenea, mai bine decât
oricine, că imaginea descrisă în paragraful precedent diferă considerabil
de realitate.
Eu am fost timp de nouă ani membru al Corpului de Guvernare.
Trecând acum în revistă consemnările întrunirilor de pe parcursul acelei
perioade, remarc că cea mai importantă şi constantă problemă care ne
ocupa timpul era discutarea scrisorilor ce conţineau următoarea întrebare:
„Este un caz de excludere?”
Aş descrie Corpul de Guvernare (şi în mintea mea am făcut-o
adesea) ca un grup de bărbaţi lipiţi de un perete cărora, numeroase
persoane le aruncă mingi, pe care ei trebuie să le prindă şi să le arunce
înapoi. Mingile veneau atât de des şi într-un număr atât de mare, încât ne
rămânea doar puţin timp pentru altceva. Se părea că fiecare decizie de
excludere luată şi trimisă înapoi nu făcea decât să aducă întrebări
111
adiţionale, aruncate spre noi din alte unghiuri, lăsându-ne foarte puţin timp
pentru meditare, studiu, discuţie şi acţiuni de natură cu adevărat pozitivă
şi constructivă.
Ani în şir am participat la multe, multe întruniri în care erau discutate
probleme care puteau afecta în mod serios viaţa oamenilor, dar unde
Biblia nu era folosită şi nici măcar pomenită de vreunul dintre participanţi.
Existau motive, o combinaţie de motive, în spatele acestei situaţii.
Mulţi dintre membri Corpului de Guvernare se plângeau că erau
prea ocupaţi cu diferite probleme şi că aveau prea puţin timp pentru
studiul Bibliei. Nu e nici o exagerare în a spune că, în medie, timpul
petrecut de orice membru al Corpului de Guvernare pentru un astfel de
studiu era acelaşi sau uneori chiar mai mic, decât cel petrecut de un
Martor obişnuit. Unii din cei ce făceau parte din Comitetul de Editare (care
includea funcţionarii şi directorii Societăţii din Pennsylvania) se aflau în
mod special în această situaţie, deoarece aveau o cantitate enormă de
muncă birocratică, iar ei simţeau evident, că nu puteau sau nu trebuiau să
delege pe altcineva pentru a analiza şi a prezenta concluzii sau
recomandări.
În cele câteva ocazii, când o discuţie pur scripturală era programată,
în general, era vorba de a discuta un articol sau mai multe din Turnul de
Veghe pe care cineva le pregătise şi la care se ridicaseră unele obiecţii. În
aceste cazuri s-a întâmplat cu regularitate ca Milton Henschel, Grand
Suiter sau alt membru al acestui Comitet, deşi fuseseră anunţaţi cu o
săptămână sau două înainte, să se simtă obligaţi să spună: „N-am avut
timp să mă uit peste el decât în treacăt. Am fost foarte ocupat.”
Nu există nici un dubiu că ei erau cu adevărat ocupaţi. Întrebarea
care mi-a venit în minte a fost: Cum pot vota aprobarea materialului cu o
conştiinţă împăcată dacă nu au putut medita asupra lui şi nu l-au putut
verifica cu Scripturile? Odată publicat, orice material trebuia privit ca fiind
„adevărul”, pentru milioane de oameni. Ce muncă birocratică ar putea
egala în importanţă studiul unui astfel de material?
Dar aceşti fraţi nu erau în nici un caz nişte excepţii, deoarece aşa
cum o demonstrează clar discuţiile, marea majoritate a Corpului nu făcea
mai mult decât să citească materialul. Subiectul era adesea conceput şi
dezvoltat de un singur scriitor, fără consultarea Corpului, chiar dacă
reprezenta o înţelegere „nouă” a Bibliei, iar scriitorul îşi clădea
argumentele şi punea materialul în formă finală, fără să discute sau să
întrebe măcar o altă persoană. (Chiar şi în timpul vieţii lui Nathan Knorr
aceasta era procedura normală urmată de principalul scriitor al Societăţii,
Fred Franz. Numai după ce materialul era finalizat, altcineva – de obicei

112
preşedintele – avea posibilitatea să analizeze şi să discute ideile sau
interpretările dezvoltate.) Argumentaţia era de obicei complexă, profundă,
şi nici un fel de citire superficială nu ar fi permis o analiză suficient de
bună pentru a testa validitatea şi a determina dacă materialul era
fundamentat scriptural sau doar un caz de ‘logică acrobatică’, o
manipulare îndemânatică a textelor biblice, care le făcea să spună ceva
diferit decât spuneau în realitate. Cei care doar citeau materialul, votau de
obicei în favoarea lui; cei care făceau cercetări şi studiu suplimentar
ridicau adesea întrebări serioase.
Astfel, după discutarea unui articol scris de Fred Franz, care
prezenta punctul de vedere că „sărbătoarea secerişului” (celebrată
conform Bibliei aproape de sezonul secerişului) descria o întâmplare din
istoria Martorilor, mai exact de la începutul secerişului lor spiritual,
suficienţi membri au votat pentru ca materialul să fie acceptat.1 Lyman
Swingle, care nu a votat în favoarea materialului şi care slujea atunci ca şi
Coordonator al Comitetului de Redactare a spus: „Bine, dacă asta vreţi, o
să-l trimit la tipografie pentru a fi tipărit. Dar asta nu înseamnă că eu cred
ce scrie acolo. Este doar o altă piatră pusă pe monumentul mărturiei că
Turnul de Veghe nu este infailibil”.
Un al doilea motiv pentru lipsa discuţiilor cu adevărat biblice provine
în mod evident, după părerea mea, din cel precedent. Iar acesta este
faptul că cei mai mulţi membri ai Corpului nu erau prea bine familiarizaţi
cu Scripturile, deoarece „ocupaţia” lor nu era de dată recentă. În cazul
meu, până în 1965 m-am aflat într-o activitate „agitată”, astfel încât
găseam puţin timp pentru studiu cu adevărat serios. Dar cred că problema
este şi mai profundă. Cred că acest lucru se întâmpla deoarece
predomina sentimentul că astfel de cercetări şi studiu nu erau chiar aşa de
esenţiale şi că politicele şi învăţăturile organizaţiei - dezvoltate de-a lungul
a multe decenii – erau un ghid de încredere, astfel încât orice moţiune ar fi
fost făcută în Corp, cât timp ea se conforma acestor politici şi învăţături
tradiţionale, putea fi acceptată.
Faptele ne îndreaptă spre această concluzie. Uneori, o discuţie
lungă, despre vreun caz de „excludere”, era instantaneu rezolvată
deoarece un membru găsea o declaraţie legată de problemă în cărţile
Societăţii, cum ar fi cartea Organizaţi sau mai des, cartea numită „Aid to
Answering Branch Office Correspondence” (Ghid pentru răspunsuri la
corespondenţa cu Filiala), o compilaţie de politici despre o mulţime de
subiecte aranjate în ordine alfabetică – loc de muncă, căsătorie, divorţ,
politică, armată, sindicate, sânge şi multe altele. Când o astfel de referinţă
1
Vezi Turnul de Veghe din 15 februarie 1980, pag. 8-24 (engleză)
113
era găsită, chiar dacă nu se cita nici un verset în sprijinul ei, se părea că
era suficientă pentru rezolvarea problemei, deoarece majoritatea
membrilor Corpului votau fără ezitare, în favoarea oricărei moţiuni ce se
conforma politicii tipărite. Am văzut asta întâmplându-se în mai multe
ocazii, şi nu am încetat să fiu impresionat de modul în care acel tip de
declaraţie tipărită, putea determina o transformare atât de rapidă în
derularea şi terminarea unei discuţii.
Un ultim motiv al rolului neînsemnat pe care Biblia îl avea în astfel
de discuţii este acela că în caz după caz, problema implica ceva despre
care Scripturile nu spuneau nimic.
Pentru a cita câteva exemple specifice, pot aminti că discuţiile erau
fie pentru a decide dacă injectarea de seruri trebuia privită la fel ca
transfuziile de sânge, fie dacă plachetele trebuiau considerate similare
celulelor roşii din sânge când era vorba de a le accepta. Fie discuţia se
concentra asupra politicii ca o soţie care comisese un act de infidelitate,
să-i mărturisească acest lucru în mod obligatoriu soţului ei (deşi se ştia că
acesta era extrem de violent), altfel dovezile ei de căinţă nefiind
considerate valide, lucru ce o făcea pasibilă de excludere. Ce versete
vorbesc despre astfel de probleme?
Iată de exemplu următorul caz care a venit în discuţia Corpului de
Guvernare: Un Martor al lui Iehova care conducea un camion al
Companiei Coca-Cola avea în traseul său o mare bază militară, unde
trebuia să facă numeroase livrări. Întrebare: Putea efectua această muncă
şi să rămână membru al congregaţiei sau trebuia exclus? (Factorul crucial
în acest caz era implicare unei proprietăţi şi a personalului militar)
Ce verset vorbeşte despre astfel de probleme – într-un mod clar şi
rezonabil, un mod care să clarifice nevoia de interpretări şi argumentaţii
profunde? Nu a fost amintit nici unul şi totuşi, majoritatea Corpului a decis
că această muncă nu era acceptabilă şi că acel bărbat trebuia să obţină
un alt traseu dacă vroia să rămână în congregaţie. Un caz similar a apărut
cu privire la un muzician Martor care cânta cu o formaţie la un club de
ofiţeri dintr-o bază militară. Şi situaţia lui a fost decretată ca fiind
neacceptabilă de către majoritatea Corpului. Dat fiind că Scripturile nu
spuneau nimic în această privinţă, gândirea umană a oferit un răspuns.
În general, pe parcursul discuţiilor de acest fel, dacă se făcea vreo
referire la Biblie de către cei care favorizau condamnarea actului sau
conduitei, această referire era la o declaraţie generală de tipul „Voi nu
faceţi parte din lume”, care se găseşte în Ioan 15:19. Dacă un membru al
Corpului de Guvernare se pronunţa personal împotriva acţiunii sau
conduitei aflate în discuţie şi nu găsea alt argument pentru poziţia sa,

114
folosea de obicei acest text, extinzându-l şi aplicându-l pentru a se
conforma la orice fel de circumstanţe. Nevoia de a lăsa restul Scripturilor
să definească ce însemna această declaraţie generală şi cum se aplica
ea, părea cel mai adesea irelevantă şi inutilă.
Un factor major în luarea deciziilor Corpului de Guvernare era regula
majorităţii de două treimi. Aceasta a produs efecte ciudate uneori.
Regula spunea că era necesară o majoritate de două treimi (din
totalul de membri activi) pentru a aproba o moţiune. Eu personal am
apreciat posibilitatea ca orice membru să voteze diferit de majoritate sau
să se abţină pur şi simplu, fără a simţi că exercită de fapt un „drept de
veto”. În probleme minore, chiar dacă nu eram complet de acord, am votat
în general cu majoritatea. Dar când apăreau probleme care îmi afectau
serios conştiinţa, m-am regăsit frecvent în minoritate – rareori singur şi
adesea doar cu unul, doi sau trei alţi membri care-şi exprimau obiecţiile de
conştiinţă, neaprobând moţiunea.2 Această situaţie nu a apărut prea des
în primii doi ani de după schimbarea majoră care a afectat structura de
autoritate (aprobată oficial pe 1 ianuarie 1976). Însă, în ultimii doi ani ai
apartenenţei mele la Corp, o tendinţă spre „linia dură” m-a obligat frecvent
să votez fie împotriva majorităţii, fie să mă abţin.
Dar să discutăm despre ce se întâmpla când Corpul era cu adevărat
divizat în puncte de vedere, lucru nu chiar atât de neobişnuit pe cât ar
putea crede unii.
Uneori apărea în discuţie o problemă cu privire la o conduită care
cândva, în trecutul Societăţii, fusese desemnată ca fiind un „păcat demn
de excludere”, cum ar fi acceptarea de către o persoană a unei injecţii cu
fracţiuni sanguine pentru a controla o boală fatală; sau cazul unei soţii al
cărei soţ nu este Martor şi lucrează în armată, iar ea lucrează ca delegat
al bazei militare a soţului ei.
Uneori, în astfel de discuţii, Corpul era divizat exact la mijloc. Sau
putea exista chiar o majoritate care favoriza înlăturarea acţiunii, conduitei
sau tipului de muncă discutat, din categoria „păcatelor demne de
excludere”. Iată ce se putea întâmpla din cauza regulii cu majoritatea de
două treimi:
Dacă din paisprezece membri prezenţi, nouă erau în favoarea
înlăturării „etichetei” de păcat demn de excludere şi doar cinci în favoarea
păstrării ei, majoritatea nu era suficientă pentru a schimba eticheta de
excludere. Deşi era o majoritate clară, cei nouă nu erau o majoritate de
două treimi. (Chiar şi dacă zece din ei ar fi favorizat schimbarea, tot nu era

2
Îmi pot aminti şi notiţele mele arată că numai în două ocazii de pe parcursul a opt ani m-
am regăsit votând complet singur împotriva majorităţii sau abţinându-mă.
115
suficient, deoarece, deşi constituiau o majoritate de două treimi din cei
paisprezece membri prezenţi, regula era că trebuia să existe o majoritate
de două treimi din totalul membrilor activi, care a fost mult timp în număr
de şaptesprezece.) Dacă cineva din cei nouă care favorizau înlăturarea
din categoria excluderii depunea o moţiune, aceasta ar fi fost respinsă,
deoarece erau necesare douăsprezece voturi ca ea să fie aprobată. Dacă
cineva dintre cei cinci care favorizau păstrarea păcatului în categoria celor
pentru excludere avansa o moţiune ca politica să fie menţinută, moţiunea
ar fi fost de asemenea respinsă. Dar chiar şi respingerea moţiunii făcute în
favoarea menţinerii nu s-ar fi încheiat cu înlăturarea acelui păcat din
categoria pentru excludere. De ce? Deoarece regula era că înainte de a
efectua orice schimbare în politica existentă, era necesar ca o moţiune să
fie aprobată. În una din primele situaţii de acest fel, Milton Henschel a
spus că acolo unde nu exista o majoritate de două treimi, „status quo
trebuie să domine”, adică nimic nu trebuia schimbat. Era total neobişnuit
în astfel de cazuri ca vreun membru să-şi schimbe votul şi astfel rezulta
de obicei un impas.
Asta însemna că Martorul care făcuse o anumită acţiune sau avea
un anumit loc de muncă despre care se discuta, continua să facă
subiectul unei excluderi, deşi majoritatea Corpului îşi exprimase clar
sentimentele că el sau ea nu ar trebui exclus(ă)!
În mai multe ocazii când o minoritate considerabilă sau chiar o
majoritate (deşi nu de două treimi) simţea că problema nu trebuia
clasificat drept păcat pasibil de excludere, eu mi-am exprimat convingerea
că poziţia noastră nu era rezonabilă şi chiar de neînţeles. Cum puteam
lăsa lucrurile să meargă ca şi mai înainte, cu oameni care erau excluşi,
când chiar în sânul Corpului de Guvernare unii dintre noi, uneori chiar
majoritatea, simţeam că acţiunea implicată nu merita o judecată atât de
severă? Cum s-ar fi simţit oare fraţii şi surorile dacă ar fi ştiut că aşa
stăteau lucrurile dar ei erau totuşi excluşi?3
Pentru a ilustra, putem lua exemplul a cinci bătrâni de congregaţie
care formează un „comitet judiciar”, iar dacă ei audiau un caz şi trei din
cinci nu credeau că acţiunea sau conduita persoanei necesita o
excludere, faptul că ar fi constituit doar o majoritate de trei cincimi şi nu de
două treimi ar fi invalidat poziţia lor?4 Ar fi fost persoana exclusă? Cu
siguranţă nu. Atunci, cum puteam noi să lăsăm o simplă regulă

3
Natura secretă a întrunirilor Corpului de Guvernare nu permite ca cineva să ajungă să
ştie asta. „Minutele” întrunirilor nu sunt niciodată deschise pentru ca vreun alt Martor să le
vadă.
4
Trei din cinci este doar 60%, şi nu 66,6%, ca într-o majoritate de două treimi.
116
procedurală de vot, să permită unei poziţii tradiţionale cu privire la
excludere să domine, când majoritatea membrilor Corpului simţeau altfel?
Nu ar fi trebuit cel puţin să adoptăm poziţia ca în toate problemele de
excludere, când chiar şi o minoritate apreciabilă (dar mai ales când o
majoritate, chiar dacă mică) simţea că nu există suficiente argumente
pentru excludere, atunci nici o regulă de excludere să nu fie susţinută?
Aceste întrebări au fost adresate Corpului, dar nu au primit nici un
răspuns, însă în caz după caz, politicile tradiţionale stabilite cu ani în urmă
erau menţinute, iar asta se făcea ca şi cum ar fi fost un lucru normal.
Efectul asupra vieţii oamenilor se pare că nu cântărea destul de greu
pentru a-i face pe membrii Corpului să simtă, că trebuiau să pună
deoparte politica lor „standard” în astfel de cazuri. Undeva în istoria
organizaţiei se formulase o politică de excludere (adesea produsul gândirii
unui singur om, un om izolat adesea de circumstanţele cu care avea de-a
face) şi acea politică se aplica în practică; o regulă fusese adoptată, iar
acea regulă controla acum totul, în afară de cazul în care o majoritate de
două treimi o abroga.
În toate aceste cazuri controversate, „păcatul pasibil de excludere”
nu era ceva clar identificat în Biblie ca fiind greşit. Era pur şi simplu
rezultatul politicii organizaţiei. Odată publicată, acea politică devenea o
directivă căreia întreaga fraternitate mondială trebuia să i se supună, altfel
riscând să suporte consecinţele de rigoare. Este greşit în astfel de
circumstanţe să simţi că se aplică următoarele cuvinte ale lui Isus: „Ei
leagă greutăţi pe umerii oamenilor, dar ei înşişi nu ridică un deget pentru a
le mişca”?5 Las cititorul să decidă asta. Eu ştiu doar ce îmi spunea
conştiinţa mea şi poziţia pe care m-am simţit îndemnat să o adopt.
Totuşi eu simt că în aceste diferite probleme discutate, membri
Corpului de Guvernare care favorizau excluderea credeau în general că
fac un lucru bun. Ce mod de gândire îi putea face să apere poziţia de
excludere când se confruntau cu obiecţia unei minorităţi apreciabile sau
chiar a jumătăţii, iar uneori şi mai mult, dintre colegii din Corp?
Într-un caz unde discuţia prelungită a făcut o astfel de situaţie
previzibilă, Ted Jaracz a exprimat un punct de vedere care poate reflecta
bine gândirea celorlalţi. Fiind de descendenţă slavă (poloneză) ca şi Dan
Sydlik, Jaracz era diferit atât în statură cât şi temperament. Dacă Sydlik
era adesea mişcat de un sentiment de „curaj” faţă de dreptatea sau
nedreptatea unui caz, Jaracz era de o natură mai puţin pasională. În
această întrunire particulară despre care vorbesc, el a recunoscut că
‘politica existentă le poate crea greutăţi unora, în situaţia lor particulară’
5
Matei 23:4, NIV.
117
dar a spus: „Nu înseamnă că nu ne pasă de ei, însă nu trebuie să uităm
niciodată că avem de-a face nu doar cu două sau trei persoane – avem o
organizaţie mondială mare de care trebuie să ţinem seama şi trebuie să
ne gândim la efectul asupra întregii organizaţii”.6
Acest punct de vedere că ceea ce e bun pentru organizaţie e bun
pentru oamenii din ea şi că interesele unui individ sunt de fapt
„dispensabile” când interesele unei organizaţii mari o cer, părea să fie
acceptat ca o poziţie validă de mulţi membri ai Corpului.
În plus, unii ar fi putut avansa argumentul că orice înmuiere a
poziţiei putea „deschide calea” unui potop de păcate. Dacă unul sau mai
multe exemple extreme de conduită greşită era cunoscut ca fiind legat de
problema în discuţie, acestea erau prezentate ca dovezi puternice de
potenţial pericol. Spectrul ameninţător al unui astfel de pericol era de
obicei adus de acele cazuri în care chiar înainte ca o moţiune să fie
oferită, era evident că un număr considerabil de membri ai Corpului
înclinau spre o schimbare. Într-un caz, Milton Henschel a cerut insistent
precauţie, spunând: „Dacă îi lăsăm pe fraţi să facă asta, nu se ştie cât de
departe vor merge”.
Cred că el şi alţii care au făcut aceeaşi declaraţie în alte ocazii, se
simţeau convinşi că era necesar să adere strâns la politicile de lungă
durată pentru a-i ‘ţine pe oameni aliniaţi’, înconjurându-i cu un „gard”
protector, astfel încât ei să nu se rătăcească.
Dacă „gardul” protector al acestor politici era clar subliniat în
Cuvântul lui Dumnezeu, eu eram de acord şi votam cu bucurie în favoarea
sa. Dar cel mai adesea nu acesta era cazul, lucru indicat de faptul că
bătrânii (bărbaţii din Comitetele de Filială) care scriseseră despre subiect,
nu găsiseră nimic legat de problemă în Scripturi şi de faptul că nici Corpul
însuşi nu găsise ceva. Astfel, membri Corpului trebuiau să se bazeze pe
propria lor gândire într-o discuţie lungă, asemănătoare unei dezbateri.
În ocazia menţionată mai devreme, după cuvintele lui Milton
Henschel, comentariul meu a fost că eu nu credeam ca fiind treaba
noastră să-i „lăsăm” pe fraţi să facă ceva. Mai degrabă, eu credeam că
Dumnezeu este Singurul care îi „lasă” să facă anumite lucruri, fie pentru
că Cuvântul său le aprobă, fie pentru că nu spune nimic despre problemă
şi El este Singurul care interzice ceva când Cuvântul său condamnă clar o
acţiune, în mod explicit sau printr-un principiu evident. Am spus că în
calitate de oameni imperfecţi, înclinaţi greşelii, eu nu credeam că noi eram

6
Aceste idei ar fi putut proveni în mod substanţial din ceea ce Milton Henschel spunea de
fapt comentând frecvent necesitatea de „a fi practici” în abordarea noastră faţă de astfel de
probleme, deoarece votul său şi cel al lui Ted Jaracz coincideau cu regularitate.
118
măcar autorizaţi de Dumnezeu să decidem ce trebuie permis şi ce trebuie
interzis altora. Întrebarea mea pusă în faţa Corpului a fost: „Când
problema nu e clară în Scripturi, de ce trebuie să jucăm noi rolul lui
Dumnezeu? Habar nu avem cum s-o facem. De ce să nu îl lăsăm pe El să
fie Judecătorul acestor oameni în astfel de cazuri?” Am repetat acest
punct de vedere şi cu alte ocazii, când aceeaşi linie de argumentaţie era
avansată, dar nu cred că majoritatea privea astfel lucrurile, iar deciziile au
indicat clar că nu le privea deloc aşa.
A zugrăvi o imagine de rău augur a unui potenţial val de nelegiuiri
comise de fraţi doar pentru că noi, ca şi Corp de Guvernare eliminam
unele reguli existente, mi s-a părut ca şi cum i-am suspecta pe fraţi de
lipsa adevăratei iubiri şi dreptăţi, de dorinţa interioară de a păcătui şi că tot
ce îi reţinea erau regulile organizaţiei.
Un articol publicat cu câţiva ani mai devreme de Societate în revista
Treziţi-vă mi-a venit în minte. Acesta descria greva poliţiştilor din Montreal,
Canada şi arăta că absenţa forţelor de poliţie pentru a zi, a dus la tot felul
de acţiuni ilegale comise de cetăţeni certaţi cu legea. Articolul din Treziţi-
vă accentua faptul că creştinii autentici nu trebuiau să facă obiectul unor
obligaţii legale pentru a acţiona într-o manieră corectă.7
Atunci m-am întrebat de ce Corpul de Guvernare a adoptat poziţia
potrivit căreia înlăturarea regulilor tradiţionale era periculoasă, pe baza
convingerii că aşa se „deschidea calea” pentru răspândirea imoralităţii şi
conduitei îndoielnice printre fraţi? Ce spunea asta despre atitudinea şi
încrederea noastră faţă de fraţi? Cât de diferit îi priveam noi pe fraţi faţă
de acei indivizi care violaseră legile în timpul grevei poliţiştilor din
Montreal, şi cât de profundă şi autentică era convingerea noastră că
iubirea lor pentru dreptate era reală? Câteodată, se părea că sentimentul
care domina în Corp era să nu avem încredere în nimeni altul decât în
membri Corpului. Asta nu mi s-a părut a reflecta o modestie demnă de
urmat.
Aceste decizii luate de un Corp divizat nu rămâneau niciodată fără
consecinţe. A nu te conforma unei decizii luate de Corpul de Guvernare,
care fusese publicată sau făcută de cunoscut, putea şi chiar ducea la
excludere, asta însemnând izolarea totală de congregaţie, familie şi
prieteni. Pe de altă parte, a te conforma unei decizii, putea însemna că
erai nevoit să renunţi la un anumit loc de muncă, uneori când acestea
erau rare, iar costurile îngrijirii unei familii destul de mari. Putea însemna
faptul de a te împotrivi dorinţelor partenerului conjugal, o poziţie care a
dus la multe divorţuri şi destrămarea multor familii, copiii fiind separaţi de
7
Vezi Treziţi-vă!, din 8 decembrie 1969, pag. 21-23 (eng.)
119
tată sau de mamă. Putea însemna faptul de a te simţi obligat să refuzi
supunerea faţă de o anumită lege, lucru ce se termina prin a fi arestat şi
trimis într-o închisoare departe de casă şi de familie. Putea însemna de
fapt chiar pierderea vieţii, sau ceea ce poate fi şi mai greu de suportat, să-
i vezi pe cei dragi pierduţi în moarte.
Pentru a ilustra dificultăţile care puteau apărea chiar şi în cazul unei
schimbări efectuate în regulile precedente, să analizăm poziţia
organizaţiei faţă utilizarea fracţiunilor sanguine (cum ar fi Factorul VIII, un
factor de coagulare) de către hemofilici, pentru a opri o sângerare ce
putea deveni fatală.
Timp de mulţi ani, întrebările venite din partea hemofilicilor la sediul
mondial al organizaţiei (sau la Birourile sale de Filială) primeau răspunsul
că a accepta o astfel de fracţiune sanguină o singură dată, nu era un lucru
condamnabil şi putea fi privit de fapt ca un „tratament”. Dar a face asta de
mai multe ori, constituia o „hrănire” cu acea fracţiune sanguină, şi de
aceea era considerată o violare a interdicţiei scripturale de a mânca
sânge.8
Mulţi ani mai târziu, această regulă s-a schimbat. Acei membri ai
personalului, care lucraseră la formularea răspunsurilor pentru
corespondenţă, ştiau că în trecut ei trimiseseră scrisori contrare şi că
hemofilicii care îşi făcuseră injecţia „o singură dată” trăiau acum cu
impresia că a o repeta, ar fi însemnat o violare a Scripturilor. Ei erau
dispuşi să sângereze până la moarte pentru că adoptaseră această
convingere.
Administraţia nu era de acord cu publicarea noii poziţii sub formă
tipărită, dat fiind că vechea poziţie nu fusese tipărită niciodată, ci doar
trimisă ca răspuns la oamenii particulari care întrebau. A publica ceva
despre asta pretindea mai întâi a explica care era vechea poziţie şi a
explica de ce devenise ea învechită. Acest lucru nu părea a fi dorit. De
aceea, membri personalului au făcut căutări prin dosarele lor pentru a
încerca să găsească numele şi adresele tuturor persoanelor care
scriseseră să întrebe şi astfel o altă scrisoare le-a fost trimisă tuturor
acestora, sfătuindu-i cu privire la schimbare. Membri personalului s-au
simţit mai bine aşa.
Apoi şi-au dat seama că multe întrebări veniseră prin telefon şi ei nu
păstraseră nici o consemnare a acestor convorbiri telefonice, neavând
astfel nici o modalitate de a şti cine erau acei hemofilici care telefonaseră.
Dacă în timpul dintre regula veche şi cea nouă unii muriseră, ei nu ştiau,
sau dacă unii pe care nu avuseseră posibilitatea să-i contacteze aveau să
8
Textele la care se face referire includ: Gen. 9:3, 4; Lev. 17:10-12; Fap. 15:28, 29.
120
moară de acum încolo deoarece respectau vechea regulă, tot nu ştiau.
Tot ce ştiau era că ei respectaseră instrucţiunile, fiind supuşi cu loialitate
celor superiori lor din organizaţie.
Această schimbare de politică a fost operată oficial în întrunirea
Corpului de Guvernare de pe 11 iunie 1975. Dar abia trei ani mai târziu, în
1978, schimbarea a fost tipărită, deşi s-ar putea spune mai degrabă că
asta s-a făcut printr-o declaraţie obscură, ea fiind menţionată alături de
problema injecţiilor cu seruri menite să combată unele boli (hemofilia
nefiind o boală, ci un defect ereditar), în numărul din 15 iunie 1978 al
Turnului de Veghe. Totuşi, nu s-a recunoscut că aceasta reprezenta o
schimbare în politica precedentă cu privire la multiplele folosinţe ale
fracţiunilor sanguine de către hemofilici.
Un alt indiciu despre modul de gândire al membrilor Corpului de
Guvernare în astfel de cazuri, este accentul pus adesea pe natura de
lungă durată a unei anume politici. Asta însemna că de-a lungul anilor mii
de Martori respectaseră politica Societăţii, în ciuda faptului că aceasta îi
împovăra, ducând poate la întemniţare sau alte forme suferinţă. A o
schimba acum, argumentau unii, îi putea face pe aceşti fraţi să simtă că
suferinţele lor fuseseră inutile şi dat fiind că ei găsiseră o satisfacţie
personală în acele suferinţe, privindu-le drept ‘suferinţe de dragul
dreptăţii’, acum s-ar fi putut simţi dezamăgiţi, poate chiar nedreptăţiţi că au
trebuit să îndure o formă de martiriu, în timp ce alţii din prezent scăpau de
aşa ceva.
Am considerat această atitudine un mod sărăcăcios de a argumenta
neefectuarea unei schimbări, când existau dovezi profunde în favoarea ei.
Mi se părea că cei care suferiseră ar fi trebuit să se bucure acum, ştiind că
ceilalţi nu vor mai trebui să treacă prin greutăţile respective pentru a avea
o poziţie ireproşabilă în organizaţie. Drept ilustrare, ne-am putea întreba
dacă nu cumva cineva care a pierdut o fermă din cauza taxelor foarte mari
– poate chiar nedrepte – nu ar trebui să se bucure pentru prietenii lui
ameninţaţi cu o pierdere similară, când aude că acele taxe mari au fost
anulate? Nu ar trebui un miner bolnav de plămâni să se bucure dacă
condiţiile din mine s-ar îmbunătăţi, în ciuda faptului că el nu va mai putea
beneficia de ele? Cu siguranţă, un creştin autentic aşa ar face.
Particularizând putem spune că ar fi fost normal ca sursa unor politici
nedrepte să-şi asume responsabilitatea greşelii şi să exprime regret
pentru răul provocat. Am avut senzaţia că noi trebuia să ne întrebăm dacă
nu cumva grija exprimată, nu era de fapt o grijă faţă de „imaginea”
Corpului de Guvernare, de credibilitatea sa şi de încrederea pe care

121
oamenii şi-o puneau în el, fiindu-ne frică de faptul că a recunoaşte
greşelile ar fi putut zdruncina toate acestea.
Ascultând unele argumente prezentate la întrunirile Corpului de
Guvernare, mi-au venit în minte multe cazuri de Martori ai lui Iehova
judecate la Curtea Supremă a Statelor Unite. Avocaţii acuzării folosiseră
argumente similare în multe aspecte, celor utilizate de bărbaţii din Corpul
de Guvernare. Aceşti avocaţi accentuau potenţialul pericol. Pretindeau că
exista un mare pericol ca vizitele din casă în casă să se transforme într-o
adevărată pacoste sau chiar hoţie şi alte activităţi criminale, iar asta
justifica plasarea unor restricţii asupra libertăţii Martorilor de a efectua
această activitate. Acei oameni spuneau că a le permite Martorilor
libertatea de a-şi continua activitatea publică sau de a predica în parcurile
diverselor comunităţi, putea provoca violenţa maselor, datorită atitudinii
adverse şi ostile a întregii comunităţi şi de aceea ar fi trebuit plasate acele
restricţii. Avocaţii au argumentat că a le permite Martorilor să-şi exprime
punctele de vedere cu privire la subiecte precum salutul drapelului sau
atitudinea lor faţă de guvernele laice ca fiind „o parte a organizaţiei lui
Satan”, putea aduce prejudicii intereselor unei comunităţi mari, putea crea
tendinţa de răspândire a lipsei de loialitate şi astfel de subminare a
autorităţii; restricţiile fiind prin urmare necesare.
Judecătorii Curţii Supreme au dovedit, în multe din aceste cazuri, o
perspicacitate şi o claritate a minţii remarcabile, în tranşarea printre astfel
de argumente, demonstrând că ele erau amăgitoare. Ei nu au fost de
acord că drepturile unui individ sau a unei mici minorităţi nesimpatizate,
puteau fi anulate doar datorită fricii de un pericol potenţial, ori imaginar,
sau pentru că interesele unei mari majorităţi făceau acest lucru dezirabil.
Au declarat că înainte ca orice restricţie justificată, care ar fi limitat astfel
de libertăţi, să fie aplicată, pericolul trebuia să fie mai mult decât o
„teamă”, ceva presupus ca putând apărea. Trebuia dovedit un „pericol clar
şi prezent”, unul care să existe.9
Câte decizii favorabile ar fi obţinut Martorii dacă judecătorii Curţii
Supreme nu ar fi arătat această înţelepciune plină de bun simţ, abilitate de
a vedea unde era adevărata problemă şi grijă faţă de individ? Deciziile lor
au fost aplaudate în publicaţiile Societăţii. Din păcate însă, standardele
înalte de judecată şi abordarea plină de respect a acestor judecători,
păreau adesea a fi de un nivel mult mai înalt decât cel manifestat în multe
din întrunirile Corpului de Guvernare. Afirmaţiile unui judecător al Curţii
Supreme, făcute în cazul unui Martor, îmi vin acum în minte. El a declarat:

9
Vezi cartea Societăţii Defending and Legally Establishing the Good News, pag. 58.
122
 Cazul a fost dificil, nu pentru că principiile pe care se bazează
decizia sunt obscure, ci pentru că este implicat steagul nostru. Cu
toate acestea, noi aplicăm prevederile Constituţiei fără teama că
libertatea de fi diferit spiritual şi intelectual sau chiar împotrivă, va
dezintegra organizarea socială…. libertatea de a fi diferit nu este
limitată la lucrurile care nu contează foarte mult. Aceea ar fi doar o
umbră de libertate. Testul substanţial este dreptul de a fi diferit în
10
lucrurile care ating inima ordinii existente.

Încrederea exprimată în dreptatea ‘ordinii sociale existente’ şi

libertăţile pe care aceasta le sprijinea, părea a fi considerabil mai mare
decât încredere exprimată de unii membri ai Corpului de Guvernare în
colaboratorii lor Martori şi în efectul pe care l-ar fi avut libertatea de
conştiinţă dacă ar fi fost exercitată, asupra „ordinii teocratice” existente.
Dacă judecătorii Curţii Supreme ar fi gândit cum gândeau unii membri ai
Corpului de Guvernare, Martorii ar fi pierdut caz după caz.
Deciziile Curţii Supreme sunt judecate de istorie. Declaraţia
Scripturilor care spune că într-o anumită zi care urmează să vină, fiecare
bătrân creştin va trebui să „dea socoteală” Judecătorului Suprem pentru
modul în care s-a ocupat şi a tratat oile lui Dumnezeu, ar trebui să dea
serios de gândit celor care exercită o mare autoritate printre creştini,
pentru a putea cântări cu atenţie ceea ce fac.11
Modul în care schimbările majore recente au fost prezentate în
publicaţiile oficiale ale organizaţiei, demonstrează că grija faţă de efectul
pe care schimbările îl vor avea într-adevăr, nu a fost atât de legată de
persoanele care au suferit în mod inutil, ci de „imaginea” organizaţiei ca
fiind canalul lui Dumnezeu şi de cea a Corpului de Guvernare ca fiind un
corp de administratori aleşi şi ghidaţi de divinitate. Poate cel mai puternic
exemplu în această privinţă, este cel în legătură cu schimbarea în ce
priveşte acceptarea „serviciului alternativ”.
Expresia „serviciu alternativ” descrie un serviciu civil (precum munca
într-un spital sau alte forme de serviciu în folosul comunităţii) oferit de
guvern ca o alternativă pentru cei care obiectează în mod consecvent
împotriva participării la serviciul militar obligatoriu. Multe ţări civilizate
oferă această alternativă unor astfel de cetăţeni. Ceea ce s-a dezvoltat în
organizaţia Martorilor şi prin Corpul ei de Guvernare în legătură cu acest
aspect este de un interes particular în ce priveşte o schimbare de politică
survenită în 1996.

10
Vezi pag. 62.
11
Evrei 13:17.
123
 Poziţia oficială a Societăţii Watch Tower s-a dezvoltat la începutul
anilor 1940, iar pe parcursul celui de-al doilea război mondial ea era că
dacă un Martor al lui Iehova accepta un astfel de serviciu alternativ el îşi
„compromitea” sau încălca integritatea faţă de Dumnezeu. Argumentul din
spate era că acest serviciu constituia un „substitut” şi de aceea el lua locul
la ceea ce substituia (argument aparent logic) susţinând acelaşi scop.12
Dat fiind că era oferit în locul serviciului militar şi deoarece serviciul militar
implica (cel puţin potenţial) vărsarea de sânge, atunci oricine accepta
substitutul purta „vină de sânge”. Această politică s-a dezvoltat înainte ca
Corpul de Guvernare să devină o realitate autentică şi a fost evident
decisă de Fred Franz şi Nathan Knorr, în timpul perioadei când au luat
toate marile decizii legate de politicile Societăţii. Neaderarea la această
politică însemna a fi automat privit ca „dezasociat” şi tratat la fel ca un
exclus.
Turnul de Veghe din 1 mai 1996 a răsturnat această politică. Într-un
articol intitulat „Să dăm Cezarului lucrurile Cezarului” apăreau paragrafele
citate în apendicele acestei cărţi (pentru capitolul 5). Acestea nu îi
spuneau cititorului nimic despre istoria politicii care existase până atunci, o
politică ce fusese în vigoare mai mult de 50 de ani. În mod similar nu i se
spunea cititorului nimic despre ceea ce se întâmplase în Corpul de
Guvernare cu două decenii înainte, în ce priveşte această politică. Poate
că nimic nu ilustrează cu atâta forţă efectul produs de regula de vot a
„majorităţii de două treimi”, asupra vieţii oamenilor, precum o face această
informaţie. Iată de ce:
Cu douăzeci de ani înainte, în noiembrie 1977, a sosit la Brooklyn o
scrisoare din partea unui Martor din Belgia, Michel Weber, care întreba
despre argumentul pe care se baza politica organizaţiei. Observaţi pe
pagina următoare unele puncte pe care le-a ridicat scrisoarea sa.
Această scrisoare a dus la dezbaterea problemei serviciului alternativ de
către Corpul de Guvernare pe parcursul a câteva discuţii lungi şi intense,
mai întâi pe 28 ianuarie 1978, apoi în 1 martie şi din nou pe 26
septembrie, 11 octombrie, 18 octombrie şi 15 noiembrie. S-a realizat un
sondaj la scară mondială şi au fost primite scrisori de la 90 de birouri de
filială.
După cum arată documentele, multe comitete de filială, inclusiv cele
din ţările mari, indicau că bărbaţii Martori afectaţi nu înţelegeau nici logica

12
Chiar şi Turnul de Veghe din 1 noiembrie 1990 făcea referire la el ca fiind un substitut
compromiţător şi un serviciu nescriptural.
124
Care sunt argumentele care pot fi luate în considerare în legătură cu
această lege?

Serviciul civil este o substituire a serviciului militar. Asta e destul de

evident. Totuşi acesta nu e un motiv pentru a-l refuza. Când refuzăm
transfuziile de sânge, noi suntem recunoscători doctorilor când ei ne oferă
un produs care poate înlocui volumul de sânge necesar. Sau când ni se oferă
carne cu sânge noi refuzăm, dar suntem fericiţi să acceptăm orice alt fel
carne.

Dacă ar apărea un război, obiectorul de conştiinţă ar trebui să se alăture

armatei? Nu, în nici un caz. Din contră, obiectorul de conştiinţă nu va
deţine şi nu va mânui arme, nici nu va lucra într-o fabrică de arme, etc.
În ceea ce îi priveşte pe fraţii care au fost condamnaţi şi au fost
întemniţaţi, ei vor fi printre primii care vor fi chemaţi să se alăture
armatei.

În timpul serviciului civil, tânărul creştin nu va participa niciodată la

vreun efort de război. Nu va purta uniformă şi e complet liber să se
întoarcă acasă după orele normale de muncă. Asta înseamnă că poate să
participe la întruniri, dacă nu împreună cu congregaţia sa, atunci cu o
alta. Poate să participe la predicare, cu excepţia cazului în care este
pionier.

Eu personal nu înţeleg de ce ar fi împotriva legii creştine să acceptăm

această soluţie.

Pentru a rezuma, consideraţi fraţilor că faptul de a accepta sau nu legea

din 1969 este o decizie personală? Dacă veţi răspunde afirmativ, această
informaţie ar trebui comunicată urgent tuturor congregaţiilor. Mulţi fraţi
cred că vor fi excluşi dacă vor accepta această variantă, în loc să meargă
la închisoare. Supraveghetorii ar trebui să ştie în mod exact ce atitudine
trebuie să adopte când un membru al congregaţiei ia o astfel de decizie. Ei
ar trebui să-i poată explica că această decizie este o problemă de
conştiinţă personală.

Sper că veţi înţelege fraţilor că este urgent să-i ajutaţi pe fraţii noştri
tineri. Mă rog ca Iehova să binecuvânteze eforturile ce vor fi făcute
pentru a-i ajuta pe tinerii Martori ai Numelui său să crească în
maturitate.

Rămân,

Fratele vostru Michel Weber.

şi nici baza scripturală a poziţiei organizaţiei. În câteva cazuri, comitetele

de filială însăşi au ridicat întrebări cu privire la justificarea politicii,
prezentând argumente biblice pentru transformarea problemei în una de
conştiinţă. Comitetul de Filială din Belgia, ţara de unde provenea
scrisoarea lui Michel Weber, a făcut următoarea declaraţie:

125
 14 iulie 1978 Nr. 171

Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania

În atenţia Departamentului de Redactare al Corpului de Guvernare
Columbia Heights 124,
Brooklyn, New York, 11201, SUA

Dragi fraţi,

După ce am primit scrisoarea voastră din 6 iunie 1978 care cerea

informaţii suplimentare despre problema neutralităţii creştine, comitetul
filialei noastre a acordat atenţie sub rugăciune punctelor menţionate.

Da, acolo unde legea oferă serviciul civil alternativ în locul

serviciului militar, majoritatea fraţilor înţeleg că acceptarea acestuia la
sugestia agenţiilor guvernamentale, este greşită. După cum am scris în
precedentele noastre scrisori din 8 martie 1978 şi 25 aprilie 1978, unii
tineri şi bătrâni de congregaţie au dificultăţi în a înţelege de ce munca
în serviciul civil alternativ nu este potrivită pentru a satisface
autorităţile militare. Ei spun că acceptarea serviciului civil este o
problemă de conştiinţă. Dar aşa după cum am scris, majoritatea fraţilor
înţeleg că este greşit să accepţi serviciul civil alternativ.

După ce sunt condamnaţi la doi ani de închisoare, fraţii sunt

repartizaţi la diferite munci în penitenciar, cum ar fi bucătărie,
curăţenie, birotică, întreţinere şi munca la fermă. Unii sunt trimişi să
lucreze chiar şi în afara penitenciarelor pentru a îngriji clădirile
statului, însă fără a efectua munca cuprinsă în serviciul civil alternativ
propus în locul serviciului militar. Dacă după pronunţarea sentinţei ei
sunt repartizaţi de penitenciar sau de tribunal să îndeplinească o muncă
umanitară similară celor care participă la serviciul civil, fraţii privesc
acest lucru ca pe un compromis.

Pot ei să explice şi să sprijine această poziţie cu Biblia? Puţini

fraţi sunt în realitate capabili să explice cu Biblia de ce ei refuză să
accepte serviciul civil alternativ în locul serviciului militar. În ce
priveşte serviciul militar şi afacerile politice, ei pot arăta că Biblia
condamnă aceste activităţi, dar în ce priveşte serviciul civil foarte
puţini sunt capabili să demonstreze, cu Sfintele Scripturi, că un astfel de
serviciu nu poate fi acceptat în locul serviciului militar. Nu doar
tinerii, ci chiar şi unii bătrâni de congregaţie întâmpină dificultăţi în a
explica această poziţie. Am auzit că unii fraţi nu au putut să explice
poziţia lor de neutralitate în faţa unor judecători care s-au jucat cu ei
precum pisica cu şoarecii. Cu toate acestea, fraţii refuză serviciul civil
propus în locul serviciului militar activ, deoarece ei ştiu că acesta este
greşit în principiu, dat fiind că acesta este punctul de vedere al
Societăţii. Din acest motiv, unele tribunale le-au declarat fraţilor că ei
fuseseră împinşi de Societate să refuze serviciul civil.

126
Watch Tower and Tract Society
În atenţia Departamentului de Redactare
14 iulie 1978 (171) Pagina 2

Am fost abordaţi de diferiţi fraţi care au venit la Filială pentru a

discuta problema neutralităţii creştine. Unii dintre ei erau tulburaţi de
unii bătrâni şi tineri care încercaseră să-i convingă de faptul că
serviciul civil putea fi acceptat, mai ales când se puteau efectua
activităţi umanitare. Le-am făcut clar de cunoscut tuturor că trebuie să ia
propria lor decizie şi că nu este posibil ca noi sau Societatea să-i spună
cuiva ce ar trebui să facă. Citind împreună cu fraţii regulile legate de
serviciul civil, am observat că acestea erau o parte din legea cu privire
la serviciul militar. S-a văzut clar că serviciul civil era o înlocuire a
serviciului militar. Conform înţelegerii noastre, am declarat că problema
nu trebuia privită mai întâi din punctul de vedere al activităţilor
umanitare, ci a motivului pentru care acest serviciu era propus sau ales.
Când o activitate este pretinsă de legea Cezarului, în locul serviciului
militar, cei care o acceptă îşi compromit neutralitatea lor creştină.

Dorim să vă informăm că fraţilor noştri întemniţaţi la închisoarea

Sain Gilles - Brussels nu li s-a permis să celebreze Comemorarea în data de
23 martie 1978. Când bătrânii care i-au vizitat, precum şi unii membri ai
familiilor lor ne-au contactat în legătură cu această problemă, noi am
sugerat ca părinţii fraţilor să scrie o scrisoare de protest către
Ministerul Justiţiei, deoarece refuzul de a permite ţinerea întrunirilor
religioase este o violare a Constituţiei belgiene. Vă anexăm o traducere a
scrisorii trimise Ministerului Justiţiei. Din fericire, permisiunea a fost
acordată, iar fraţii au celebrat Comemorarea 30 de zile mai târziu.

Ne rugăm ca Iehova să vă îndrume în decizia pe care o veţi lua şi

dorim să vă trimitem cele mai bune dorinţe ale noastre însoţite de o iubire
fierbinte.

Fratele vostru,

Scrisoarea venită de la Comitetul Filialei din Belgia, semnată de

Coordonatorul Filialei, arată clar spre ce era îndreptată acea „loialitate”
despre care se vorbeşte în ea. Ea aminteşte de eforturile comitetului de a
adera în mod loial la politica organizaţiei. Arată de asemenea că tinerii
care refuzau serviciul alternativ, fiind întemniţaţi timp de doi ani, nu o
făceau din „loialitate pentru principiile creştine, aşa cum le înţelegeau ei” şi
nici ca „răspuns la impulsurile conştiinţei”. Adevărul este că „puţini”, de
fapt, „foarte puţini” dintre fraţii afectaţi de situaţie puteau explica cu Biblia
baza acelei politici. Scrisoarea declară că în ciuda acestui fapt, ei refuzau
serviciul alternativ, deoarece „ştiau că era greşit pentru că acesta era
punctul de vedere al Societăţii”. Dat fiind că nu îl puteau explica Scriptural,
faptul că îl considerau greşit, nu poate însemna altceva decât că, pentru

127
ei, orice spunea Societatea din Brooklyn era ceea ce determina dreptatea
sau nedreptatea unei probleme – nu ceea ce spuneau Scripturile.
Ei sufereau doi ani de întemniţare, nu din cauza unei decizii luate pe
baza propriei conştiinţe sau propriei convingeri, ci deoarece aderau la o
directivă de natură umană.
Comitetul Filialei din Canada a declarat în mod clar, că nu era
convins de faptul că poziţia de atunci a Societăţii Watch Tower era
explicabilă în mod logic sau scriptural. Discutând problema justificării
acelei poziţii, atât în faţa autorităţilor guvernamentale, cât şi a tinerilor
Martori, cei care erau afectaţi de ea, ei au scris:

Watch Tower Bible and Tract Society

Corpului de Guvernare
28 iulie 1978, Nr. 341
Pagina 3

punct de vedere, ei pot garanta că apreciază dorinţa noastră de a nu ne amesteca în armată,

dar dacă munca efectivă repartizată este aceeaşi, indiferent de agenţia care o pretinde,
atunci care este diferenţa? Noi credem că avem probleme în a răspunde cu succes la
această întrebare. Fie avem nevoie de mai multe clarificări noi înşine, fie trebuie să
reexaminăm dacă noi ne explicăm neutralitatea, în funcţie de agenţia cu care are legătură
sau în funcţie de activitatea la care participăm.

Desigur, se poate argumenta că noi dorim ca fraţii noştri să nu ‘primească ordine’

de la armată, deoarece asta i-ar apropia şi mai mult de armată. Dar nu este tipul de muncă
ordonată baza refuzului de a colabora cu ei? De exemplu, am ‘primi ordine’ de la un
tribunal care ne-ar repartiza o muncă îndoielnică din punct de vedere scriptural? Aşadar
ne reîntoarcem la activitate, ca fiind baza pentru reacţia dictată de conştiinţă, mai degrabă
decât agenţia care patronează munca. În acest mod ne aflăm întotdeauna pe aceleaşi baze
în orice discuţie, inclusiv acele domenii unde este aproape greu de trasat graniţa între civil
şi militar.

Astfel, sentimentul nostru sincer este că avem nevoie de o poziţie clar definită, una
la care fraţii de pretutindeni să poată reacţiona cu înţelegere, dovedită cu Biblia pe baza
poziţiei de neutralitate creştină, una pe care oficialii să o poată pricepe uşor, fără să
trebuiască să investigheze vederile religioase individuale, lucru plictisitor pentru ei. O
poziţie simplificată ar cântări mai greu în faţa autorităţilor superioare, lăsând totodată
fiecare frate liber să reacţioneze conform propriei conştiinţe. Aceasta le-ar uşura fraţilor
situaţia, ei putând lua decizii pe baza unor principii simple, în orice ţară, fără a trebui să
investigheze prea mult cum variază din loc în loc aranjamentul politic şi militar. Prin
urmare, fie că fraţii noştri sunt în legătură cu un birou de filială sau cu Brooklyn-ul, fie că
nu, pentru a primi interpretări speciale în privinţa „agenţiei” cu care au de-a face (aici
apărând multe posibilităţi de confuzie), ei vor rămâne capabili să decidă ce cale vor alege.

128
O astfel de poziţie ar lua în considerare diferitele circumstanţe existente în multe ţări şi
care diferă mult de sistemul american.

Dar ar fi un astfel de efort făcut pentru a avea o poziţie simplificată şi standardizată

în armonie cu Scripturile? Am găsi sprijin în Biblie pentru această poziţie?

Ei bine, noi am continua să respectăm Cezarul (Romani 13). Dar vom refuza
respectuos să ne angajăm în orice activitate care ne-ar pretinde să nu ne supunem lui
Dumnezeu, sau să nu-i dăm ceea ce El ne pretinde, indiferent de cine o dictează (Mat.
22:21; Fap. 5:29; Rev. 1:9). „Sabia” Cezarului se manifesta public în secolul I, adesea sub
forma armatei, dar respectul creştinilor pentru Cezar nu însemna în nici un fel ca un
creştin să devină o parte a armatei. În schimb, creştinul trebuia adesea să ‘respecte ordine’
venite de la autorităţile militare.

Sistemul penal roman includea munca de sclav în mine. Pietrarii munceau în locuri
precum Patmos. Deşi Ioan era, se pare, prea bătrân pentru a efectua această muncă şi era
probabil tratat ca un exilat, ce se poate spune despre ceilalţi creştini care erau tineri şi
capabili din punct de vedere fizic să muncească? Cunoaştem ce au făcut ei în acele
circumstanţe? Nu e posibil ca aceste mine să fi fost conduse de armată? Sub acel guvern
uman, cât de tare puteau fraţii noştri timpurii să scape de sub conducerea militară? Unde
trăgeau ei linia? Nu am putut găsi nici o lucrare istorică care să lămurească această
problemă, dar ni se pare rezonabil să spunem că ceea ce au făcut probabil primii creştini, a
fost să refuze pur şi simplu să-şi compromită principiile creştine cu privire la ce li se
ordona să facă sau să producă. Probabil nu aveau multe opţiuni cu privire la autoritatea de
la care primeau ordinele. Au fost oare dezavantajaţi doar pentru că erau sub un sistem care
nu permitea posibilitatea sau opţiunea de a primi un ordin de la o altă autoritate, în locul
celei militare? Ar trebui oare un frate să îndure mai mult decât alţii, doar pentru că trăieşte
într-o ţară unde armata conduce totul, în timp ce alţii nu suferă, deoarece trăiesc într-o ţară
unde armata nu are puteri depline? A fost poziţia noastră din trecut un rezultat al situaţiei
din America, unde ordinele vin atât de la surse militare cât şi de la surse laice? Se
potriveşte această poziţie cu situaţia tuturor fraţilor noştri din lume?

În prezent, tribunalele, primăriile, poliţia, centrele de recrutare şi armata sunt toate

manifestări ale autorităţii „Cezarului”. Toate sunt într-un fel sau altul, agenţiile sale.
Creştinii îşi declină în mod scriptural cooperarea cu aceste agenţii, pe baza naturii
activităţii pretinse. De exemplu, dacă în cazul unei inundaţii armata vine într-o comunitate
şi îi organizează pe toţi cetăţenii disponibili să ajute la blocarea unui râu cu saci de nisip,
noi putem lucra sub conducerea ofiţerilor militari care îl reprezintă pe Cezar, dar nu vom
participa la nici o ceremonie naţionalistă pe care ar putea-o introduce, deoarece respectând
un astfel de ordin, ne-am compromite principiile creştine. Pentru a ilustra, putem aminti că
ei ar putea ‘ordona’ donări de sânge pentru victimele dezastrului, dar nici în acest caz noi
nu ne-am supune. Totuşi, în toate aspectele acestei situaţii în care cooperăm cu armata, noi
nu facem parte „din” armată şi nu acceptăm „încorporarea” noastră în forţele armate,
necompromiţându-ne poziţia neutră. Fiecare creştin trebuie să ia propria sa decizie, în
funcţie de situaţia sa personală, pe baza neutralităţii şi supunerii faţă de poruncile lui
Dumnezeu. – Fap. 4:19, 20.
129
 Pentru a rezuma, putem spune că ar fi mult mai simplu dacă s-ar proceda după
cum urmează:

(A) Un creştin este chemat pentru serviciul militar. El refuză pe baza conştiinţei. Poate
că el a fost recrutat sau a trecut deja prin alte proceduri legale pretinse în anumite ţări,
făcând asta chiar sub autorităţile militare. Dar el refuză încorporarea. Odată ce el îşi face
cunoscută această poziţie, Cezarul va reacţiona.

(B) Acum guvernul ‘ordonă’ (prin intermediul tribunalelor, a poliţiei, a armatei sau a
altor agenţii) că cel care refuză trebuie să efectueze un anumit tip de muncă, considerată
esenţială. Sau poate fi ordonată o sentinţă cu închisoarea pentru mai mulţi ani. În ambele
cazuri, indiferent de ce muncă i se pretinde – la o fermă, la un spital sau la o închisoare –
creştinul trebuie să analizeze dacă îi permite conştiinţa să efectueze acea muncă şi dacă
vrea să suporte consecinţele refuzării acelei munci, în cazul în care ea este contrară
principiilor creştine.

Aceeaşi procedură ar putea fi urmată în ţările care respectă poziţia creştină şi care
nici măcar nu încearcă să-i recruteze pe creştini. Însă acolo i se ordonă creştinului să
efectueze o anumită muncă pe care autorităţile cred că el o poate face ca „alternativă”. În
acest caz, termenul „alternativă” devine fără semnificaţie specială, dacă până la urmă este
vorba de aceeaşi muncă?

Considerând o sentinţă cu închisoarea ca fiind diferită de serviciul „alternativ” ce

poate fi privit drept un compromis cu armata, lăsăm să se înţeleagă că pentru noi nu este
atât de important tipul de muncă ce i se pretinde cuiva, ci dacă aceasta se desfăşoară în
închisoare sau în alt loc. Agenţiile care ordonă, locul unde se desfăşoară munca, precum şi
conducerea muncii, sunt toate variabile pe care noi nu le putem controla. Reacţia
creştinului dictată de conştiinţă la toate acestea, îi permite să discearnă între aceste
variabile.

În concluzie, ceea ce s-a întâmplat în Canada (diferit de experienţa din SUA), fraţii
sfârşind prin a desfăşura aceeaşi muncă, a arătat probabil necesitatea de a ne păstra
conştiinţa curată pe baza principiilor şi nu de a ne încâlci într-o abordare confuză legată de
o „agenţie”.

Pe de altă parte, poate fi vorba de o deficienţă în înţelegerea noastră şi dacă este aşa,
vom aştepta îndrumările voastre.

Vă asigurăm de dragostea noastră creştină şi de cele mai bune dorinţe ale noastre.

Fraţii voştri,
Comitetul Filialei

130
 Filiala din Spania a scris o scrisoare de cinci pagini. Iată numai
câteva din punctele ridicate în scrisoarea lor.
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania
În atenţia Corpului de Guvernare
124 Columbia Heights
Brooklyn, New York 11201 SUA
Nr. 254, 28 iulie 1978
Pagina 2

cooperând cu acest program, conştiinţa lor s-ar împotrivi fiind asociaţi cu

o organizaţie marţială. Nu a fost foarte dificil să discutăm cu tinerii
despre serviciul alternativ prevăzut de legile actuale. De fapt, chiar şi
obiectorii catolici (a căror poziţie este ideologică şi nu religioasă) au
protestat împotriva aranjamentului prezent, iar unii dintre ei au fost
întemniţaţi pentru refuzul de a se conforma.
Chiar în aceste zile legea este reanalizată şi în curând vor fi
oferite diferite posibilităţi de a efectua serviciul alternativ. Pe
parcursul acestei perioade de tranziţie, obiectorii sunt trimişi acasă până
ce noua lege va fi promulgată. Câtorva li s-a cerut să semneze o declaraţie
prin care promiteau că se vor supune oricărei legi ce ar putea fi adoptată
în viitor, cu privire la efectuarea serviciului civil şi social. Deşi
nimeni nu cunoaşte cu exactitate ce prevederi vor fi incluse în legislaţia
viitoare, mai mulţi au semnat în mod neînţelept asemenea declaraţii.
Când un bătrân discută problema serviciului alternativ cu cineva,
acea persoană acceptă în general că alternativ înseamnă echivalent. Dar
această idee nu este în general înţeleasă cu adevărat. Mai degrabă, ea este
percepută ca fiind punctul de vedere al organizaţiei şi bătrânii o prezintă
cât pot ei de bine, iar fraţii o urmează cu loialitate, aşa după cum se
aşteaptă din partea lor. Ni se pare totuşi că mulţi fraţi găsesc
argumentaţia ca fiind artificială. Ei nu înţeleg de ce nu putem accepta
serviciul civil impus de o comisie legală, dar putem pe de altă parte să
acceptăm exact aceeaşi munca, drept o pedeapsă dată de un tribunal ce
acţionează tot sub lege. Bineînţeles, un bătrân va spune că în primul caz
este vorba de un serviciu adus şi pretins de Cezar ca echivalent
serviciului militar, iar în al doilea caz este vorba de o pedeapsă. Totuşi
munca rămâne aceeaşi. (Trebuie să ne amintim că un serviciu discutabil de
natură politică sau militară impus de un tribunal, nu este acceptabil şi un
creştin l-ar refuza sub orice pretext.) Este greu pentru fraţii de aici să
înţeleagă că motivaţia Cezarului de a cere serviciul civil din partea unui
individ (ca alternativă pentru serviciul sub arme) face ca orice serviciu
să devină nepotrivit, deşi munca în sine precum şi rezultatele ei sunt
inofensive.
Această dilemă e mai greu de rezolvat, deoarece creştinul zilelor
moderne din Spania recunoaşte obligaţia sa de a se supune poruncilor
Cezarului cât mai mult posibil, până la punctul în care i se pretinde ceva
împotriva conştiinţei sale sau când relaţia sa cu Iehova este ameninţată.
Acesta este motivul pentru care fraţii străbat întreaga ţară ca să se
prezinte pentru încorporare, ştiind că nu vor mai putea să urmeze întocmai
în momentul în care sosesc şi li se cere să se alăture trupelor. De aceea
le este greu să întrevadă vreo obiecţie validă la supunerea faţă de Cezar,

131
când acesta pretinde din partea lor un serviciu ce nu are legătură cu
războiul.
Este de asemenea deosebit de dificil faptul de a-i ajuta pe fraţi să
înţeleagă clar de ce în alte ţări fraţii pot, pe baza conştiinţei proprii,
să caute anumite munci pentru a evita problemele cu armata, dar că este
necreştin să accepţi o repartiţie pentru acelaşi tip de muncă drept
alternativă la serviciul militar. Ei se gândesc la modul în care programele
pentru serviciul alternativ sunt administrate de obicei, citând textul care
ne spune că nu trebuie să fim sclavi ai oamenilor (1 Cor. 7:23), dar în
ochii lor rămâne doar un aspect tehnic faptul că un frate caută o anumită
muncă înainte de a i se pretinde să o efectueze. Adevărata sa motivaţie
este de a îndeplini un serviciu ce va fi acceptat ca alternativă pentru
serviciul în forţele armate.
Ca parte a cercetărilor pentru acest raport, un membru al comitetului
de filială a vorbit îndelung cu trei fraţi care au fost exemplari în
poziţia lor de neutralitate, cu câţiva ani în urmă. A conversat de asemenea
cu trei bătrâni maturi, doi dintre ei fiind din alte ţări şi care nu se
confruntaseră în mod personal cu problema neutralităţii în Spania. Au ieşit
la iveală puncte de vedere diferite cu privire la această problemă, dar s-a
constatat un acord complet într-o privinţă: Practic, nici unul dintre
fraţii noştri tineri nu înţelege în realitate de ce nu putem accepta
„serviciul alternativ” dacă el este de natură civică şi nu sub controlul
armatei. A reieşit clar că şi majoritatea bătrânilor nu înţeleg asta şi de
aceea îi îndrumă adesea pe tineri către filială pentru a obţine informaţii.
De aceea se naşte întrebarea: De ce nu înţeleg? Este o lipsă de studiu
personal? Sau poate argumentele şi raţionamentele pe care le folosim nu
sunt destul de convingătoare sau nu au o bază biblică fermă şi clară?
Pentru a clarifica poziţia noastră şi fundamentul ei, astfel încât
să-i putem ajuta pe fraţii noştri să ia decizii corecte în această
privinţă, noi credem că următoarele întrebări ar trebui demolate:
Dacă cetăţenii sunt repartizaţi să ajute la repararea unui drum
stricat de un dezastru, noi nu refuzăm să colaborăm. Dar dacă aceeaşi muncă
ne este oferită ca alternativă la serviciul militar, noi nu o acceptăm. O
considerăm o violare a neutralităţii noastre creştine. Oare de ce? Ce anume
violează neutralitatea cuiva? Nu este faptul că cineva se identifică cu o
mişcare politică sau cu maşina de război? Aduce însă, efectuarea unui
asemenea serviciu civil alternativ, o astfel de identificare?
Gândindu-se la serviciul civil alternativ în aşteptarea timpului când
acesta va fi oferit în Spania, mulţi fraţi şi-au argumentat poziţia pe
ideea că efectuându-şi îndatoririle civile atribuite de guvern, cineva ar
elibera locul pentru ca o altă persoană să slujească în maşina de război.
Dar acest lucru nu este de obicei adevărat, în sens literal şi chiar ne
întrebăm dacă putem folosi acest raţionament când serviciul civil constă
într-o muncă desfăşurată la spitale, sanatorii de bătrâni, sau constă în
alte sarcini cu valoare socială.
Nu există nici o îndoială în mintea fraţilor cu privire la poziţia pe
care trebuie să o adopte în cazul în care serviciul civil ar sprijini
direct o organizaţie condamnată de Biblie. Dar în cazurile în care
activităţile sunt benefice altor oameni şi total separate de aspecte
politice sau distructive şi dăunătoare, care sunt îndoielnice pentru
studenţii Cuvântului lui Dumnezeu, constituie oare alternativa (la
serviciul militar) o echivalenţă (cu serviciul militar)?
Când un băiat tânăr atinge vârsta de 20 de ani, guvernul civil îl
obligă să dedice o mare parte din doi sau trei ani ai vieţii sale, pentru
un serviciu adus Cezarului. (Acesta este în mod deosebit cazul Spaniei,
unde există o armată numeroasă, iar personalul militar efectuează o mulţime
de activităţi nemilitare pentru care guvernul insistă ca să nu plătească.)
132
Dacă conştiinţa nu îi permite unui individ să efectueze serviciul militar,
guvernul civil îi oferă un serviciu alternativ, în efortul de a respecta
conştiinţa creştinului şi pentru a evita ofensarea opiniei publice prin
„trecerea cu vederea a cuiva”. Oare nu e o situaţie similară cu plătirea
impozitelor pe care guvernul are dreptul să le ceară? Oare nu este o parte
a oferirii tributului „celui care cere tribut”? (Rom. 13:7) Este oare atât
de diferit de cazul în care cineva „te obligă”, menţionat în Matei 5:41?

Cum putem pretinde şi arăta în mod convingător că un obiector, care

caută o muncă despre care el ştie că îi va aduce scutirea de serviciu
militar, nu violează neutralitatea creştină, dar cel care acceptă exact
aceeaşi muncă drept o repartiţie în loc de serviciul militar se dezasociază
de congregaţie?
Noi aplicăm la noi înşine textele biblice care arată că creştinii
slujesc ca ambasadori şi trimişi, motiv pentru care trebuie să-şi păstreze
o poziţie neutră. În acelaşi timp noi nu renunţăm la ţară, cetăţenie sau
paşaport. Suntem străini, dar nu persoane fără ţară. Chiar avem vreo
justificare în aplicarea atât de extinsă a acestor versete?
În legătură cu întrebările de mai sus, toţi membri comitetului de
filială din Spania, prezenţi pentru analizarea problemei serviciului
alternativ, sunt de acord că poziţia noastră din prezent ar trebui
reexaminată şi fie consolidată, fie schimbată. Suntem conştienţi de faptul
că subiectul neutralităţii nu poate fi dezbătut în profunzime în
publicaţii, din motive de prudenţă. Asta înseamnă că ar putea fi alte
principii sau aspecte diferite de principiile bine cunoscute şi care s-ar
putea explica mai pe larg.
Există şi un alt subiect pe care l-am discutat acum pentru prima oară
şi am ajuns la un punct de vedere unanim. Este vorba despre administrarea
serviciului civil alternativ de către armată. În unele ţări, instituţiile
militare conduc multe din activităţile ţării, uneori supraveghează
recoltările, alteori menţin autostrăzile, ş.a. Este întotdeauna posibil ca
deşi munca să fie de o natură civilă şi inofensivă în sine, pentru creştin,
ea să fie repartizată sau poate muncitorii să fie plătiţi, prin intermediul
unor canale militare. Dacă o lege făcută de autoritatea civilă
împuterniceşte Ministerul Apărării sau chiar armata să administreze un
proiect de construcţii civile, spitale sau alte activităţi beneficie
social, fără a fi necesar un jurământ sau alte lucruri apropiate de cele
politice sau militare, acceptarea unui astfel de aranjament făcut de
guvernul civil, ar constitui o violare a neutralităţii creştine?
Avem încredere deplină în Iehova şi în organizaţia sa şi aşteptăm cu
nerăbdare să primim orice clarificare din partea Corpului De Guvernare,
pentru a ajusta gândirea noastră sau pentru a-i ajuta pe fraţii noştri să
continue cu fidelitate serviciul lor pentru Dumnezeu şi să se bucure mai
departe de aprobarea sa.
Primiţi cele mai fierbinţi exprimări de dragoste, însoţite de cele
mai bune dorinţe ale noastre.

Fraţii voştri,13

13
Vezi de asemenea şi cartea In Search of Christian Freedom (În căutarea libertăţii
creştine), paginile 256-270 pentru mai multă documentaţie şi citate care demonstrează
gradul până la care această politică punea probleme serioase atât bărbaţilor Martori
afectaţi de ea, cât şi membrilor Comitetelor de Filială din mai multe ţări.
133
 Eu personal, îi prezentasem deja Corpului, un material de
paisprezece pagini cu dovezi istorice, scripturale şi lingvistice care indicau
în aceeaşi direcţie (Vezi Apendice „Pentru Capitolul 5”). Iată ce s-a
întâmplat în ultimele trei din cele şase întruniri ale Corpului de Guvernare
menţionate:
La întrunirea din 11 octombrie 1978, din cei treisprezece membri
prezenţi, nouă au votat în favoarea schimbării politicii tradiţionale, în aşa
fel încât, decizia de a accepta sau a respinge serviciul alternativ, să fie
lăsată la conştiinţa individului; patru nu au votat pentru. Rezultatul? Dat
fiind că atunci erau şaisprezece membri în Corp (deşi nu toţi erau
prezenţi) şi deoarece nouă nu constituie două treimi din şaisprezece, nu s-
a făcut nici o schimbare.
Pe 18 octombrie s-a discutat despre problemă, dar nu s-a votat
nimic. Pe 15 noiembrie, toţi cei şaisprezece membri erau prezenţi, iar
unsprezece dintre ei au votat pentru schimbarea politicii, astfel încât orice
martor care simţea în conştiinţa sa că poate accepta serviciul alternativ,
să nu mai fie automat clasificat ca neloial lui Dumnezeu şi dezasociat de
congregaţie. Aceasta era o majoritate de două treimi. Dar a fost
schimbarea întreprinsă?
Nu, deoarece după o scurtă pauză, Lloyd Barry, membru al Corpului
de Guvernare care votase cu majoritatea în favoarea schimbării, a anunţat
că se răzgândise şi vroia să voteze pentru continuarea politicii tradiţionale.
Acest lucru a distrus majoritatea de două treimi. O votare ulterioară, făcută
cu cincisprezece membri prezenţi, a înregistrat nouă voturi în favoarea
schimbării, cinci împotrivă şi o abţinere.14
Problema a fost discutată în şase întruniri ale Corpului de Guvernare
şi de fiecare dată când s-a votat, majoritatea membrilor Corpului de
Guvernare era în favoarea înlăturării politicii existente. Singurul vot, care a
atins majoritatea de două treimi, a durat mai puţin de o oră şi astfel politica
a rămas în vigoare. Rezultatul a fost că bărbaţii Martori continuau să rişte
întemniţarea, în loc să accepte serviciul alternativ – deşi, aşa după cum
au arătat scrisorile venite în urma sondajului, cei mai mulţi simţeau în
conştiinţa lor, că o astfel de acceptare era corectă în faţa lui Dumnezeu.

14
Lloyd Barry plecase. Conform datelor mele, cei care au votat în favoarea schimbării au
fost: John Booth, Ewart Chitty, Ray Franz, George Gangas, Leo Greenlees, Albert
Schroeder, Grant Suiter, Lyman Swingle şi Dan Sydlik. Cei care au votat împotrivă au fost:
Carey Barber, Fred Franz, Milton Henschel, William Jackson şi Karl Klein. Ted Jaracz s-a
abţinut.
134
Oricât de incredibil ar putea părea, aceasta a fost poziţia luată, iar
majoritatea membrilor Corpului păreau să o accepte ca şi cum nimic nu s-
ar fi întâmplat. La urma urmei, ei nu făceau altceva decât să respecte
regulile care erau în vigoare.
Un an mai târziu, pe 15 septembrie 1979, s-a votat din nou asupra
problemei, dar de această dată voturile au fost egale, jumătate erau
pentru schimbare, iar jumătate împotrivă.
Timp de încă 16 ani politica a rămas în vigoare, până când, Turnul
de Veghe din 1 mai 1996 a decretat în mod abrupt că acceptarea
serviciului alternativ era de acum o problemă de conştiinţă. Pe parcursul
celor 16 ani, mii de Martori, în principal bărbaţi tineri, au petrecut diferiţi
ani în închisoare pentru refuzul de a accepta efectuarea diverselor forme
de serviciu în folosul comunităţii, ca alternativă la serviciul militar. Încă din
1988, un raport al Amnesty International declara că în Franţa „Mai mult de
500 de obiectori de conştiinţă la serviciul militar, vasta majoritate fiind
Martori ai lui Iehova, erau întemniţaţi pe parcursul unui an.” În acelaşi an,
în Italia „Aproximativ 1.000 de obiectori de conştiinţă, cei mai mulţi fiind
Martori ai lui Iehova, erau întemniţaţi în 10 închisori militare pentru refuzul
de a efectua serviciul militar sau serviciul civil alternativ”.15
Acesta este doar un tablou parţial. Dacă acel membru al Corpului de
Guvernare nu îşi schimba votul în 1978, nici unul dintre aceşti bărbaţi nu
ar fi trecut prin închisoare – dat fiind că rapoartele comitetelor de filială au
arătat clar că nu conştiinţa individuală a acestor tineri producea
întemniţarea lor. Constrângerea de a adera la poziţia impusă de
organizaţie făcea acest lucru.
Schimbarea politicii este cu siguranţă binevenită. Totuşi, faptul că a
fost nevoie de aproape 50 de ani pentru ca organizaţia să se retragă din
acest domeniu, care aparţine conştiinţei personale, este cu siguranţă
semnificativ. Nu putem să nu ne gândim la miile de ani pierduţi la nivel
colectiv, timp de o jumătate de secol, de către bărbaţii Martori şi la
libertatea lor de a se asocia cu familia şi cu prietenii sau de a contribui la
economia lor proprie sau la economia celor aflaţi în legătură cu ei, ori de a
urmări alte activităţi benefice care nu erau posibile între zidurile închisorii.
Asta reprezintă o irosire incredibilă de ani valoroşi, pentru simplul motiv că
nu era necesară, ea fiind rezultatul unei poziţii nescripturale, impuse de
autoritatea organizaţiei.

15
În câteva ţări europene, Societatea Watch Tower s-a confruntat recent cu unele
dificultăţi în obţinerea sau păstrarea unui anumit statute din partea guvernului. Schimbarea
politicii cu privire la serviciul alternative poate fi legată de preocuparea lor în acest
domeniu.
135
 Dacă ar fi fost cel puţin o recunoaştere onestă a erorii, nu doar a
erorii doctrinare ci a erorii de a invada în mod răutăcios dreptul altora la
libertate de conştiinţă, şi regret faţă de consecinţele nefaste ale acestei
invazii, cineva ar putea crede că există speranţă pentru unele măsuri
fundamentale de reformă. Din păcate Turnul de Veghe din 1 mai 1996
tratează această problemă, dar nu conţine nici măcar o aluzie de regret
pentru efectele poziţiei greşite impusă timp de o jumătate de secol. Nici
măcar nu oferă vreo explicaţie cu privire la motivul pentru care o politică
greşită a fost impusă rigid, timp de peste cincizeci de ani. În două fraze se
anunţă schimbarea, ca şi cum ar fi un edict, ceva care de fapt spune:
„Conştiinţa ta s-ar putea să nu funcţioneze bine în acest domeniu”.
În loc să-şi ceară scuze, organizaţia pare în schimb să simtă că
merită aplauze pentru efectuarea schimbărilor, când de fapt ar fi trebuit să
aibă bunul simţ (şi umilinţa) de a le face cu zeci de ani mai devreme,
schimbări cărora li s-a opus, în ciuda amplelor dovezi prezentate din
Scripturi, atât de către membri din Corp, cât şi de comitetele Birourilor de
Filială. Unele din aceste comitete de Filială nu numai că au prezentat
toate dovezile scripturale ce se găsesc în Turnul de Veghe din 1 mai
1996, ci chiar dovezi mai extinse şi argumentări mai atente din Biblie. Ei
au făcut asta încă din 1978, dar ceea ce au scris a fost de fapt lăsat
deoparte, sau desconsiderat, de către cei din Corpul de Guvernare care
au ţinut la păstrarea politicii tradiţionale aflată atunci în vigoare.
De exemplu, paragraful 17 din articol, accentuează faptul că
„serviciul impus era practicat în timpurile biblice” şi conţine un scurt citat
dintr-o carte de istorie care descrie munca „împovărătoare” sub imperiul
Roman şi exemplul lui Simon din Cirena care a fost constrâns să-i care
crucea lui Isus. Memorandumul pe care eu l-am oferit Corpului de
Guvernare, cu 18 ani înainte (în 1978), conţinea paisprezece pagini de
dovezi identice, precum şi o documentaţie extinsă despre faptul că
termenul biblic pentru „taxe” (ebraică: mas; greacă: phoros) era folosit în
mod obişnuit pentru a descrie plata sub forma serviciului impus (vezi
Apendicele). Principalele texte biblice citate în Turnul de Veghe din 1996,
în sprijinul acceptării serviciului impus, cum sunt Matei 5:41; 27:32; 1
Petru 2:13; Tit 3:1, 2 se regăsesc toate (împreună cu numeroase alte
texte) nu numai în memorandumul pe care eu l-am furnizat, ci şi în multe
din scrisorile scrise de comitetele de filială ai căror membri găseau că
serviciul alternativ era acceptabil din punct de vedere biblic. Astfel, dovada
scripturală fusese prezentată încă din 1978, dar ea nu a fost pur şi simplu
cântărită de acei membri din Corpul de Guvernare care au votat împotriva

136
schimbării politicii. Timp de 18 ani poziţia tradiţională a continuat să
primească o apreciere mai mare.
Chiar eroarea – dacă este eroarea Turnului de Veghe – este
prezentată cumva benefic. Acelaşi Turn de Veghe din 1996 discută
interpretarea timpurie eronată a organizaţiei cu privire la „puterile înalte”
sau „autorităţile superioare” din Romani capitolul 13, interpretare care
respingea dovada clară că acestea se refereau la autorităţile
guvernamentale umane şi insista, spunând că „puterile înalte” se referă
numai la Dumnezeu şi Cristos. Această interpretare greşită o înlocuise pe
una precedentă care era corectă şi fusese acceptată din 1929 până în
1962. Turnul de Veghe din 1 mai 1996 (pagina 14) spune următoarele
despre această interpretare greşită:

Privind înapoi, trebuie spus că această optică, care preamărea

supremaţia lui Iehova şi a Cristosului său, a ajutat poporul lui
Dumnezeu să-şi păstreze o poziţie neutră necompromisă, în această
perioadă dificilă [perioada celui de-al doilea război mondial şi a
războiului rece].

În sine, aceste cuvinte spun că dacă în acea perioadă ar fi fost în

vigoare înţelegerea corectă, înţelegerea pe care apostolul Pavel a
intenţionat-o când a scris sfatul său, atunci fie îndrumarea ar fi fost
incompletă, fie ea ar fi asigurat o protecţie efectivă mai slabă, decât a
făcut-o înţelegerea eronată predată de organizaţia Watch Tower,
împotriva acţiunilor necreştine! Nu există absolut nici o dovadă care să
arate că Dumnezeu îşi conduce poporul prin intermediul erorii. El îl
întăreşte cu adevăr, nu cu eroare, în timpurile de criză – 1Ioan 1:5; Ps.
43:3; 86:11.

Mai recent, Turnul de Veghe din 15 august 1998 a discutat despre

problema serviciului alternativ în locul serviciului militar, aşa cum se arată
mai jos:

137
 Dacă avem sentimentul
că am suferit inutil
6
În trecut, unii Martori au avut de
suferit din cauză că au refuzat să ia parte
la o activitate pe care acum conştiinţa
lor ar putea să le-o permită. De exemplu,
cu ani în urmă, aceasta ar fi putut fi
alegerea unui anumit tip de serviciu
civil. Un frate ar putea considera acum
că poate îndeplini cu o conştiinţă curată
acest serviciu, păstrându-şi, în acelaşi
timp, neutralitatea faţă de prezentul
sistem de lucruri.
7
A fost Iehova nedrept pentru că a
permis ca un creştin să sufere deoarece a
refuzat ceva ce acum ar putea face fără
mustrări de conştiinţă? Mulţi dintre cei
ce au trecut prin această situaţie nu
gândesc astfel. Dimpotrivă, ei se bucură
că au avut ocazia să-şi demonstreze
public şi cu claritate hotărârea de a
păstra o poziţie fermă în cadrul
controversei privitoare la suveranitatea
universală (compară cu Iov 27:5). Ce
motive ar putea avea cineva să regrete
că s-a lăsat condus de propria-i
conştiinţă şi a luat o poziţie fermă de
partea lui Iehova? Susţinând cu loialitate
principiile creştine aşa cum le-au înţeles
sau reacţionând la imboldurile
conştiinţei, aceste persoane au dovedit
că sunt demne de prietenia lui Iehova.
Bineînţeles că este înţelept să nu avem o
conduită care ar putea leza conştiinţa
altora sau care i-ar putea poticni pe alţi.
În această privinţă ne putem gândi la
exemplul dat de apostolul Pavel. - 1
Corinteni 8:12, 13; 10:31-33.
8
Pentru a-i fi plăcuţi lui Iehova, evreilor
li se cerea să respecte Cele Zece
Porunci, la care se adăugau alte 600 de
legi. Mai târziu, în congregaţia creştină,
respectarea legilor amintite mai sus nu
138
mai era o cerinţă pentru slujitorii lui
Iehova, nici măcar pentru evreii din
naştere. Legile privitoare la circumcizie,
respectarea Sabatului, oferirea jertfelor
de animale şi respectarea anumitor
interdicţii alimentare nu mai erau
obligatorii (1Corinteni 7:19; 10:25;
Coloseni 2:16, 17; Evrei 10:1, 11-14).
Evreii - inclusiv apostolii - care au
devenit creştini au fost scutiţi de
obligaţia de a respecta legile de care tre-
buiseră să asculte când s-au aflat sub
legământul Legii. S-au plâns ei că
măsurile luate de Dumnezeu erau
nedrepte deoarece mai înainte El le
ceruse unele lucruri care nu mai erau
necesare? Nu, ei s-au bucurat deoarece
au înţeles mai bine scopurile lui Iehova.
- Faptele 16:4, 5.
9
În timpurile moderne, au existat unii
Martori care au fost foarte riguroşi cu
privire la ce este şi ce nu este permis.
Din cauza aceasta, ei au suferit mai mult
decât alţii. Mai târziu, o cunoaştere mai
amplă i-a ajutat să vadă mai bine
lucrurile. Însă lor nu le pare rău că mai
înainte au acţionat aşa cum le-a dictat
conştiinţa, chiar dacă din acest motiv au
avut, probabil, mai mult de suferit. Este
cu adevărat lăudabil faptul că ei au de-
monstrat că sunt gata să sufere în mod
fidel pentru Iehova, pentru a "face totul
din consideraţie faţă de vestea bună".
Iehova binecuvântează această
devoţiune sfântă (1 Corinteni 9:23, NW;
Evrei 6:10). Apostolul Petru a scris cu
clarviziune: „Dacă suferiţi cu răbdare
când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta
este demn de laudă înaintea lui Dumne-
zeu". - 1 Petru 2:20.
 Încă o dată nu există nici o urmă de responsabilitate faţă de răul
comis în vieţile oamenilor, prin impunerea unei politici care nu avea nici o
bază biblică. Suferinţa îndurată pe o perioadă de jumătate de secol care a
însemnat întemniţarea a mii de bărbaţi tineri, este prezentată ca fiind pur
şi simplu rezultatul sentimentelor acelor oameni care s-au simţit obligaţi să
respingă „anumite tipuri de serviciu civil” datorită „aderării cu loialitate la
principiile creştine aşa cum le-au înţeles ei sau datorită respectării
îndemnurilor conştiinţei”.
Nu există nici un motiv să punem la îndoială faptul ca mulţi, probabil
cei mai mulţi dintre aceşti bărbaţi tineri ar fi respectat în mod clar
„principiile creştine” pe care le aveau în minte şi inimă, dacă s-ar fi pus
problema să participe la vărarea de sânge într-un război, sau să intre în
armată, care pune un accent deosebit pe forţă şi violenţă. Dar controversa
lor nu era cu privire la nici unul din aceste două cazuri. Aranjamentele
pentru „serviciul alternativ” existau tocmai pentru că guvernul lor arăta
consideraţie faţă de obiectorii de conştiinţă în aceste domenii.
Poate că scriitorul articolului din Turnul de Veghe nu cunoaşte
situaţia în realitate. Dar articolul a fost citit şi aprobat de cel puţin cinci
membri ai Corpului de Guvernare, cei care formează în prezent Comitetul
de Redactare. Dintre toţi, ei ştiau cel mai bine cât de neadevărată este
imaginea prezentată, deoarece ei cunoşteau că un comitet de Filială după
altul declaraseră că tinerii bărbaţi din ţările lor nu înţelegeau baza biblică a
politicii, supunându-se nu din ‘loialitate faţă de principiile creştine’, ci unei
directive a organizaţiei. Aceşti membri din Corpul de Guvernare ştiu că
mulţi membri ai comitetelor de Filială avansaseră la rândul lor argumentaţii
detaliate, care arătau că principiile creştine permiteau de fapt acceptarea
unor asemenea „tipuri de serviciu civil”.
Citate din scrisorile membrilor comitetelor de Filială, care
demonstrează cele spuse în paragraful anterior, din ţări ca Austria,
Brazilia, Chile, Danemarca, Italia, Norvegia, Polonia şi Thailanda pot fi
găsite de asemenea în cartea In Search of Christian Freedom (În
Căutarea Libertăţii Creştine) la paginile 259-266, 398, 399.
Declaraţii comparabile cu acestea pot fi găsite în numeroase alte
scrisori venite din partea comitetelor de Filială. Acestea arată cât de fals
este prezentată problema în Turnul de Veghe din 15 august 1998 când se
vorbeşte despre o persoană care a suferit datorită aderării la politica
organizaţiei:

A fost Iehova nedrept pentru că a permis ca un creştin să

sufere deoarece a refuzat ceva ce acum ar putea face fără mustrări
de conştiinţă? Mulţi dintre cei ce au trecut prin această situaţie nu
111
 gândesc astfel. Dimpotrivă, ei se bucură că au avut ocazia să-şi de-
monstreze public şi cu claritate hotărârea de a păstra o poziţie fermă
în cadrul controversei privitoare la suveranitatea universală
(compară cu Iov 27:5). Ce motive ar putea avea cineva să regrete că
s-a lăsat condus de propria-i conştiinţă şi a luat o poziţie fermă de
partea lui Iehova? Susţinând cu loialitate principiile creştine aşa cum
le-au înţeles sau reacţionând la imboldurile conştiinţei, aceste
persoane au dovedit că sunt demne de prietenia lui Iehova

Articolul din Turnul de Veghe de pe 15 august 1998 amestecă

prezentarea sa eronată, cu încercarea de a găsi o analogie a acestei
situaţii, în experienţa evreilor care fuseseră sub Legea Mozaică şi cerinţa
ei de spunere, dar care, mai târziu, în calitate de creştini, nu mai erau
legaţi de acea cerinţă. Articolul continuă cu o întrebare:

S-au plâns ei că măsurile luate de Dumnezeu era nedrepte

deoarece mai înainte El le ceruse unele lucruri care nu mai erau
necesare?

Analogia nu are nici o bază, deoarece Dumnezeu însuşi furnizase

Legământul Legii şi cerinţele sale care slujeau unui scop benefic, dar el nu
furnizase politica arbitrară dată de Watch Tower, care pretindea refuzul
serviciului alternativ cu impunerea de sancţiuni pentru neaderarea la
această politică. În cuvintele Fiului lui Dumnezeu „tradiţia oamenilor”, un
„precept uman” era cel care „anulase cuvântul lui Dumnezeu” în problema
implicată.16
Cineva nu poate să nu se gândească la declaraţii publicate precum
cele din articolul „Păziţi-vă de îndreptăţirea proprie” apărut în Turnul de
Veghe din 15 octombrie 1995. Pe paginile 29 şi 30 apar următoarele
paragrafe:

Care sunt unele trăsături de care trebuie să ne

„păzim”? Indivizii care se îndreptăţesc singuri vorbesc,
acţionează şi arată ca şi cum ei nu au greşit niciodată,
explică Encyclopedia of Religion and Ethics. Ei sunt de
asemenea lăudăroşi şi autoritari, fapte ce au constituit
problema majoră a fariseilor.

Prin încercarea de a deturna atenţia dinspre ei spre Dumnezeu, ca

şi cum El ar avea nevoie de apărare pentru responsabilitatea „suferinţei

16
Matei 15:6-9.
112
inutile”, Corpul de Guvernare arată din nou, în mod evident, că în loc să
exprime regret sincer pentru calea greşită şi consecinţele ei nefaste, prima
sa grijă este să-şi protejeze imaginea proprie şi să evite orice diminuare a
controlului şi autorităţii sale peste organizaţie.
Din cauza puterii de control pe care organizaţia o exercită asupra
membrilor ei, prin deciziile sale, şi din cauza efectului enorm pe care
acestea îl pot avea asupra vieţii oamenilor, este potrivit să revedem ceea
ce eu consider a fi unul din cele mai mari exemple de inconsecvenţă
experimentat de mine în cei nouă ani petrecuţi ca membru al Corpului.
Încă mi se pare dificil de crezut că bărbaţii care au exprimat o preocupare
atât de puternică pentru „o poziţie necompromiţătoare”, au putut, în
acelaşi timp, răstălmăci o situaţie care poate fi descrisă de-a dreptul
şocantă. Puteţi judeca singuri dacă acest termen este potrivit în funcţie de
ceea ce urmează.

113