4

TULBURĂRI INTERNE ŞI RESTRUCTURAREA

Fie ca nimeni să nu-şi pună încrederea în

oameni pentru că toţi sunt în slujba voastră – 1
Corinteni 3:21

Informaţia cu privire la bătrâni prezentată în cartea Aid to Bible

understanding este în mod incontestabil la originea acestui proces. Până
atunci congregaţiile fuseseră supravegheate de o singură persoană,
„Supraveghetorul de Congregaţie”. Înlocuirea acestuia cu un corp de
bătrâni ridica evident întrebări asupra organizării Filialelor unde un singur
om era „Supraveghetor” pentru o ţară întreagă, la fel cum un episcop sau
arhiepiscop are sub conducerea sa o regiune mare compusă din
numeroase congregaţii. Iar sediul mondial avea preşedintele său, despre
care eu spusesem (adresându-mă la un seminar cu Supraveghetorii de
Filiale la Brooklyn) că era „Supraveghetorul care prezidează toate
congregaţiile din lumea întreagă”.1
Evident, această anomalie clară, contrastul între situaţia din
congregaţii şi sediul internaţional, a dus la faimosul discurs cu „câinele
care leagănă coada” şi la articolele din Turnul de Veghe, deoarece se
încerca justificarea diferenţei dintre situaţia în vigoare în congregaţii şi cea
de la sediul mondial. E aproape sigur că acele articole au fost în acelaşi
timp un apel lansat membrilor cu drept de vot ai Societăţii, pentru ca
aceştia să nu încerce prin votul lor, să efectueze schimbări în structura

1
Preşedintele Knorr era în acel moment aşezat pe scenă şi nu a exprimat nici o
dezaprobare pentru această descriere.
80
sediului mondial sau să-şi exprime vederile lor asupra membrilor Corpului
de Guvernare şi administraţiei sale.
În 1971, anul acelei cuvântări, preşedintele Knorr a decis să
autorizeze Corpul de Guvernare pentru a evalua şi corecta o carte
intitulată Organizaţi pentru a ne efectua ministerul, un fel de manual cu
instrucţiuni care prezenta structura organizaţiei şi regulile care controlau
tot sistemul, începând de la sediul mondial, trecând prin filiale, districte şi
circumscripţii, până la congregaţii. Nu i s-a cerut Corpului de Guvernare
să furnizeze articolele pentru carte. Preşedintele îi încredinţase deja
dezvoltarea cărţii lui Karl Adams, Supraveghetorul Departamentului de
Redactare (care nu era membru al Corpului de Guvernare şi nu făcea
parte dintre cei „unşi”). La rândul său, acesta îl desemnase pe Ed Dunlap
şi pe mine pentru a colabora cu el la realizarea cărţii, fiecare dintre noi
scriind cam o treime din articole.2
Textele pe care noi le-am scris prezentau relaţia dintre Corpul de
Guvernare şi corporaţii ca fiind în acord cu articolele din Turnul de Veghe,
care insistau asupra faptului că era „câinele cel care trebuia să legene
coada” şi nu invers. Pe măsură ce anumite puncte au fost trimise Corpului
de Guvernare, acestea au provocat discuţii mai degrabă animate.
Preşedintele Knorr a lăsat clar să se înţeleagă că el avea impresia că noi
încercam să-i „luăm” responsabilitatea şi munca sa. Ne-a făcut să
înţelegem bine că Corpul de Guvernare trebuia să se ocupe în mod strict
de „probleme spirituale” şi că societate avea să se îngrijească de toate
celelalte. Dar aşa cum bine ştiau membrii Corpului de Guvernare, în
materie de „probleme spirituale”, tot ce se aştepta din partea lor era să
aprobe numirile unor total necunoscuţi în funcţii de supraveghetori
itineranţi şi să trateze şuvoiul interminabil de întrebări privind „deciziile de
excludere”.
La anumite puncte abordate în discuţie eu am declarat că mi se
părea că şi alte subiecte de ordin spiritual intrau în cadrul responsabilităţii
Corpului. (Personal nu puteam ajunge să împac dispoziţiile monarhice
existente atunci cu declaraţiile lui Isus precum că „voi toţi sunteţi fraţi” şi
„unul singur este Conducătorul, Cristos”; „regii naţiunilor le comandă şi le
stăpânesc, iar cei mari exercită autoritate peste ele”, dar „aceasta nu
trebuie să se întâmple între voi”.3 Pur şi simplu nu mi se părea onest să
spui ceea ce fusese spus în articolele din Turnul de Veghe din 1971 şi
apoi să nu ţii cont de acele lucruri).

2
Eu trebuia să scriu capitolele „Serviciul vostru pentru Dumnezeu”, „Să păstrăm puritatea
congregaţiei” şi „Perseverenţa care ne va aduce aprobarea divină”.
3
Matei 23:8,10; 20:25,26.
81
 Membrii Corpului de Guvernare în 1975. Primul rând: Ewart Chitty, Fred Franz, Nathan
Knorr, George Gangas, John Booth, Charles Fekel. Al doilea rând: Dan Sydlik,
Raymond Franz, Lloyd Barry, William Jackson, Grant Suiter, Leo Greenlees. Ultimul
rând: Theodore Jaracz, Lyman Swingle, Milton Henschel, Karl Klein, Albert Schroeder.
Dar de fiecare dată când mă exprimam în acest sens, preşedintele
lua remarcile mele ca pe un atac personal, vorbind mult pe o voce
puternică şi încordată, spunând că „evident unii nu sunt satisfăcuţi de
modul în care îmi îndeplinesc munca”. Oferea detalii importante asupra
modului în care îşi îndeplinea sarcinile apoi declara: „Acum se pare că unii
ar dori ca eu să nu mă mai ocup de nimic şi că poate ceea ce ar trebui să
fac, este să aduc aici toată munca mea şi să i-o pun în braţe lui Ray
Franz”.
Aveam dificultăţi în a crede că putea trece aşa de uşor pe lângă
punctul esenţial al comentariului meu, deoarece eu mă exprimam în
favoarea unei dispoziţii colegiale şi nu a unui transfer de autoritate de la
un administrator la altul. Ceea ce încercam să-i explic de fiecare dată,
declarând clar că ce fusese spus nu era în nici un caz un atac personal,
era faptul că mie nu mi se părea că un singur om, indiferent cine ar fi îşi
poate asuma toate responsabilităţile despre care era vorba, şi că mai
degrabă, după înţelegerea mea din Biblie şi din Turnul de Veghe, era
vorba de un grup de persoane care trebuia să se ocupe de toate aceste
sarcini. Am spus şi iarăşi spus de o grămadă de ori, că dacă ar fi fost
vorba ca o singură persoană să se ocupe de toate lucrurile, atunci el era
cel pe care l-aş fi ales; că credeam despre el că făcuse ceea ce crezuse

82
necesar să facă; că era ceea ce se făcea dintotdeauna; şi că nu aveam de
ce să mă plâng.
Totuşi asta nu părea să creeze vreo impresie şi am realizat repede
că indiferent de ce spuneam legat de acest subiect, avea să provoace
furie, iar după câteva tentative am renunţat. Când discuţia apărea, restul
membrilor din Corp prezenţi observau şi nu spuneau nimic. Prin urmare,
ceea ce s-a întâmplat câţiva ani mai târziu a fost o veritabilă surpriză.
Nu s-a mai discutat despre asta până în 1975. Observaţi acum ceea
ce relatează cartea de istorie a organizaţiei Martorii lui Iehova –
Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu apărută în 1993, despre ce s-a
întâmplat atunci, un eveniment prezentat ca „una din cele mai importante
schimbări în materie de organizare operată vreodată de-a lungul istoriei
moderne a Martorilor lui Iehova”. La paginile 108 şi 109 putem citi:

În 1976, fratele Knorr se achita cu zel de sarcina sa de

preşedinte al Societăţii Watch Tower de peste 30 de ani. Făcuse de
mai multe ori înconjurul lumii pentru a-i vizita şi încuraja pe misionari,
pentru a acorda instruire şi învăţătură voluntarilor de la filiale.
Avusese fericirea de a vedea numărul Martorilor activi crescând de
la 117.209 în 1942 la 2.248.390 în 1976.
Dar în vara lui 1976, Nathan Knorr care era în vârstă de 71 de
ani, a remarcat că avea tendinţa de a se sprijini de obiectele din jurul
lui. A făcut o serie de consultaţii şi s-a descoperit că avea o tumoare
inoperabilă pe creier. A făcut tot posibilul pentru a continua să-şi
asume o parte din muncă pentru câteva luni, dar diagnosticul era
sumbru. Avea sănătatea sa şubredă să afecteze continuarea
lucrării?
Încă din 1971, Corpul de Guvernare începuse să se
lărgească. În 1975 el conţinea 17 membrii. Pe parcursul unei mari
părţi a acelui an, Corpul de Guvernare cercetase în mod serios şi
sub rugăciune cum să se ocupe mai bine de tot ceea ce, conform
Bibliei, lucrarea de predicare şi predare pretindea în epoca noastră
(Mat. 28:19, 20). Pe 4 decembrie 1975, Corpul de Guvernare a
aprobat în unanimitate una din cele mai importante schimbări făcută
vreodată în materie de organizare în istoria modernă a Martorilor lui
Iehova.
Începând din 1 ianuarie 1976, toate activităţile Societăţii
Watch Tower şi ale congregaţiilor Martorilor lui Iehova de pe glob
erau trecute sub supravegherea a şase comitete administrative ale
Corpului de Guvernare. În armonie cu această dispoziţie, la 1
februarie 1976 au avut loc schimbări în toate filialele Societăţii. De
acum, fiecare filială nu mai era condusă de un singur supraveghetor
de filială, ci de un comitet de filială constituit din trei bărbaţi maturi

83
 dintre care unul era numit coordonator permanent.* După ce a
observat câteva luni funcţionarea acestor comitete, Corpul de
Guvernare a declarat: „Această dispoziţie care face ca un anumit
număr de fraţi să se reunească pentru a delibera şi a analiza
împreună interesele lucrării Regatului se dovedeşte foarte utilă. –
Prov. 11:14; 15:22; 24:6”

Cartea îl face astfel pe cititor să creadă că sănătatea şubredă a celui

de-al treilea preşedinte a Societăţii, Nathan Knorr, avea de-a face cu
acest eveniment major din istoria organizaţiei de la sfârşitul anului 1975,
sau ca fiind chiar motivul principal. Toţi bărbaţii care făceau parte pe
atunci din Corpul de Guvernare ştiu bine că această descriere este falsă.
În realitate problema de sănătate a lui Knorr nu a devenit evidentă decât
după ce s-a produs schimbarea şi nu fusese decât o simplă coincidenţă.
Niciodată aceasta nu a jucat vreun rol în chestiunea respectivă şi nu a fost
un factor luat în discuţie sau care să influenţeze deciziile Corpului de
Guvernare. Această prezentare a faptelor conţine o lipsă evidentă de
sinceritate.
Ce s-a întâmplat de fapt?
În 1975, doi bătrâni de la Betel (unul fiind cel mai cunoscut membru
al Departamentului de Serviciu, Malcom Allen, iar celălalt Asistentul
Supraveghetorului Casei Betelului, Robert Lang) au scris scrisori către
Corpul de Guvernare exprimându-şi îngrijorarea cu privire la anumite
condiţii care predominau la sediul mondial, semnalând în particular
atmosfera de teamă provocată de cei care ocupau poziţii de autoritate,
precum şi un sentiment crescând de descurajare şi nemulţumire.
La vremea aceea, oricine depunea o cerere pentru a servi la sediul
mondial (Serviciul Betel) trebuia să accepte să se angajeze pentru cel
puţin patru ani. Cea mai mare parte a candidaţilor erau bărbaţi tineri de 19
sau 20 de ani. Patru ani însemna o cincime din viaţa pe care o trăiseră
deja. Mi s-a întâmplat adesea la masă, să întreb persoana de lângă mine:
„De cât timp eşti aici?” Pe parcursul celor zece ani pe care i-am petrecut
la sediul mondial, nu am auzit niciodată vreunul din aceşti tineri să-mi
răspundă cu cifre rotunde. „De aproape un an” sau „de aproape doi ani”.
Răspunsul era invariabil: „Un an şi şapte luni”, „doi ani şi cinci luni”, „trei
ani şi o lună”, etc., conţinând întotdeauna cifra exactă a anilor şi a lunilor.
Nu puteam să nu mă gândesc la nişte oameni condamnaţi la o pedeapsă
cu închisoarea care calculează timpul scurs deja.
În general, era greu să-i faci să vorbească pe aceşti tineri despre
serviciul lor la sediul mondial. Prieteni mai apropiaţi lor mi-au spus că ei
evitau să vorbească deschis deoarece se temeau că lucrurile negative pe
84
care le-ar fi putut spune i-ar fi făcut să fie clasificaţi în ceea ce era numit
comunitatea „A.R.”, adică a celor care manifestă o „atitudine rea”.
Mulţi se vedeau pe ei înşişi precum „simple piese într-o maşinărie”,
percepuţi ca simplii muncitori şi nu ca persoane. Ştiau că puteau fi mutaţi
în cu totul alt loc de muncă fără nici o discuţie prealabilă şi cel mai adesea
fără nici o explicaţie pentru schimbarea operată, fapt ce antrena un
sentiment de insecuritate în muncă. Criteriile pentru „gestiunea
personalului” erau stabilite clar şi menţinute cu grijă.
Alocaţia lunară de paisprezece dolari abia acoperea, sau în unele
cazuri nici nu ajungea pentru cheltuielile de transport tur-retur la întrunirile
de la Sala Regatului, aflate uneori la o distanţă considerabilă de Betel. Cei
ai căror familii sau prieteni erau mai înstăriţi nu aveau nici o problemă
deoarece primeau un ajutor financiar din exterior. Dar ceilalţi erau obligaţi
să se limiteze la strictul necesar. Cei care proveneau de foarte departe, în
special cei originari din Statele de Vest se găseau în cvasi imposibilitatea
de a pleca în vacanţă la familiile lor, mai ales dacă proveneau dintr-o
familie săracă. Cu toate acestea, ei auzeau cu regularitate salutările
aduse familiei Betel de membrii Corpului de Guvernare sau de alte
persoane care călătoreau în toată ţara şi în alte părţi ale lumii pentru a
face cuvântări. Îi vedeau pe membrii biroului societăţii la volanul unor
automobile spaţioase şi noi, cumpărate de Societate, întreţinute şi
curăţate de muncitori ca şi ei. Din cauza orarului lor de lucru: opt ore şi
patruzeci de minute în fiecare zi, plus patru ore sâmbăta dimineaţa, la
care se adăugau asistarea la întruniri de trei ori pe săptămână plus
activitatea lor de „mărturie” din week-end, numeroşi betelişti găseau viaţa
lor contradictorie, rutinată şi obositoare. Dar ei ştiau bine că o delăsare în
unul din aceste domenii i-ar fi plasat fără nici un dubiu în categoria „A.R.”
şi asta s-ar fi încheiat cu o convocare la o întrunire menită să le corecteze
atitudinea.
Scrisorile celor doi bătrâni de Betel abordau aceste probleme, dar
fără a intra în detalii. Din păcate, încă o dată preşedintele părea să creadă
că aceasta era o critică la adresa modului său de gestiune. În faţa
Corpului de Guvernare el a declarat că dorea o audienţă asupra acestor
chestiuni şi aceasta a avut loc pe 2 aprilie 1975. Un anumit număr de
bătrâni de Betel au luat cuvântul şi aproape tot ceea ce fusese menţionat
înainte a fost confirmat în acea zi măreaţă. Cei care s-au exprimat nu au
făcut nici o remarcă personală şi nu au pretins nimic, ci au pus accentul
pe necesitatea acordării unei consideraţii mai mari persoanelor, a unei
comunicări frăţeşti şi a interesului de a-i lăsa pe cei care erau implicaţi în
probleme să participe la luarea deciziilor şi la propunerea de soluţii. Aşa

85
după cum a declarat şi Asistentul Supraveghetorului Casei Betelului,
Robert Lang „s-ar părea că suntem mai preocupaţi de producţie decât de
oameni”. Doctorul personalului, medicul Dixon, a povestit că el primea
adesea la consultaţii cupluri căsătorite aflate în dificultate din cauză că
soţiile aveau probleme în a rezista presiunilor făcute asupra lor şi a se
încadra în timpul foarte strâns repartizat, iar multe dintre ele începeau să
plângă în timp ce îi vorbeau.
O săptămână mai târziu, pe 9 aprilie, „Minutele” oficiale ale întrunirii
Corpului de Guvernare declarau:

Au fost făcute unele comentarii în ce priveşte relaţia dintre

Corpul de Guvernare şi societăţi şi asupra a ceea ce a fost publicat
în Turnul de Veghe din 15 decembrie 1971. S-a convenit formarea
unui comitet de cinci bărbaţi din care să facă parte L.K.Greenlees,
A.D. Schroeder, R.V. Franz, D. Sydlik, şi J.C. Booth care va studia
acest subiect şi funcţiile administratorilor societăţilor precum şi toate
întrebările relative, dar care va ţine cont de opiniile lui N.H. Knorr,
F.W. Franz şi G. Suiter, care sunt administratorii celor două societăţi
şi apoi va face recomandări. Scopul este acela de a consolida
unitatea organizaţiei.

Pe parcursul întrunirii care a avut loc trei săptămâni mai târziu, pe

30 aprilie, preşedintele Knorr ne-a surprins pe toţi prezentând o moţiune,
ca începând de atunci orice decizie să fie luată prin votul a două treimi din
membrii activi (în număr de şaptesprezece pe atunci).4 După aceea,
„Minutele” oficiale ale acestei întruniri relatează:

L.K. Greenlees a început apoi prezentarea raportului Comitetului

celor Cinci, la cererea fratelui Knorr de a-i spune ce trebuia făcut.5
Comitetul examinase cu minuţiozitate Turnul de Veghe din 15
decembrie 1971 paragraful 29 precum şi pagina 760. Comitetul era
de părere că în prezent Corpul de Guvernare ar trebui să conducă
societăţile şi nu invers. Societăţile trebuiau să recunoască faptul că
Corpul de Guvernare cu cei şaptesprezece membrii ai săi are
responsabilitatea de a gestiona munca în toate congregaţiile din

4
Colegiul Cardinalilor Bisericii Catolice este supus de asemenea unui vot analog al
majorităţii de două treimi când votează pentru succesiunea papală. Eu cred că e foarte
posibil ca Knorr şi Franz să fi crezut că era improbabil ca o astfel de majoritate să voteze o
schimbare.
5
Preşedintele Knorr a fost cel care ne-a numit să servim în acest „Comitet de Cinci”. Pe
parcursul primei întruniri a acestui „Comitet de Cinci” am votat la propunerea mea, numirea
lui Leo Greenlees pentru funcţia de preşedinte a comitetului.
86
 lume. În raport cu congregaţiile, punerea în practică a acestor
dispoziţii la Betel a fost diferită. Acest lucru a creat confuzie. Noi nu
dorim două organizaţii diferite.
Apoi a urmat o discuţie lungă despre chestiuni privind Corpul
de Guvernare, societăţile şi preşedintele, pe parcursul căreia toţi
membrii prezenţi au făcut comentarii. La sfârşitul zilei, N.H. Knorr a
propus o moţiune în urma căreia E.C. Chitty a făcut o remarcă.L.K.
Grenlees a prezentat de asemenea o moţiune. Am decis să facem
fotocopii ale celor trei moţiuni şi să distribuim câte un exemplar la
toţii membrii, urmând să ne întrunim din nou, în ziua următoare la
ora 8 dimineaţa. Astfel aveam timpul necesar pentru a adresa aceste
întrebări atât de importante în rugăciunile noastre.

Iată ce se putea citi în moţiunile fotocopiate :

N.H. Knorr: „Propun ca Corpul de Guvernare să preia

responsabilitatea verificării muncii definite în Caietul de Sarcini al
Societăţii din Pennsylvania şi să-şi asume responsabilităţile expuse
în Caietul de Sarcini al Societăţii din Pennsylvania şi ale celorlalte
societăţi folosite de Martorii lui Iehova în lumea întreagă”.

E.C. Chitty a declarat: ‘a prelua responsabilitatea’ înseamnă a

elibera cealaltă parte de responsabilitate. În ce mă priveşte eu cred
că responsabilitatea rămâne aceeaşi. Ar fi mai corect să spunem
„supraveghează responsabilitatea”.

L.K. Greenlees a declarat: „Eu propun ca Corpul de

Guvernare, în armonie cu Scripturile, să-şi asume întreaga
responsabilitate şi autoritate pentru administrarea şi supervizarea
societăţilor folosite de Martorii lui Iehova în lumea întreagă, precum
şi activităţile acestora; ca toţi membrii şi administratorii societăţilor
folosite de Martorii lui Iehova să acţioneze în armonie cu Corpul de
Guvernare şi sub conducerea acestuia; ca această relaţie strânsă
între Corpul de Guvernare şi societăţi să ia efect imediat ce este
posibil, fără a dăuna sau a aduce prejudicii lucrării Regatului”.

În ziua următoare, 1 mai 1975, o altă discuţie lungă a fost pe ordinea

de zi. Vicepreşedintele (care scrisese articolele din Turnul de Veghe în
cauză) s-a opus în mod particular propunerilor făcute şi oricărei schimbări
în ordinea existentă, precum şi oricărei reduceri a autorităţii preşedintelui
societăţii. (Această poziţie era în armonie cu remarcile pe care mi le
făcuse mie în 1971; el credea de fapt că Isus Cristos dirija organizaţia prin
intermediul unei sigure persoane până la sosirea Noului Sistem de

87
Lucruri). El nu a făcut nici un comentariu asupra contradicţiei evidente
între ceea ce prezentau articolele din Turnul de Veghe (care afirmau cu
încredere că Corpul de Guvernare se servea de societăţi ca de simple
instrumente) şi cele trei moţiuni prezentate, toate demonstrând că cei care
le făcuseră (inclusiv preşedintele însuşi) recunoşteau că Corpul de
Guvernare nu supraveghease societăţile până atunci.
Discuţia nu se mai termina. Un punct decisiv părea a se fi atins în
urma remarcilor lui Grant Suiter, secretarul trezorier al principalelor
societăţi, un om cu un ton tranşant. Fiind destul de
diferit de comentariile pe care le făcuse până atunci şi
care erau favorabile schimbării, modul său de a vorbi
era unul foarte personal, aparent răbufnit dintr-un
sentiment refulat mult timp faţă de preşedinte, pe care
l-a numit în mod direct. În alocuţiunea sa asupra
structurii de autoritate, el nu a prezentat acuzaţii
particulare, cu excepţia unei cereri pe care el o
depusese pentru o schimbare în camera sa, dar care
îi fusese refuzată; însă cu cât vorbea mai mult cu atât
G. Suiter
faţa sa se înroşea mai tare, muşchii mandibulei se
contractau şi cuvintele sale deveneau mai intense. A terminat cu
următoarea remarcă:

Ceea ce vreau să spun este că dacă noi trebuie să fim un Corp de

Guvernare6, atunci să guvernăm! Eu nu am guvernat niciodată până
astăzi!

Aceste cuvinte m-au lovit atât de puternic încât mi le-am notat exact
aşa cum au fost pronunţate. Nu ştiu dacă ele ar fi trebuit să spună ceea ce
păreau să spună şi poate că nu erau decât rezultatul unui sentiment
pasager, nu al unuia profund. În orice caz, ele m-au făcut să meditez
foarte serios asupra faptului de a avea o motivaţie corectă şi doream în
mod sincer ca indiferent ce se va întâmpla în această privinţă, lucrul
respectiv să fie rezultatul dorinţei sincere din partea tuturor celor implicaţi
de a adera mai strâns la principiile şi exemplele biblice şi nu un oricare alt
motiv. Întreaga întrunire m-a perturbat, mai ales pentru că starea de spirit
generală nu semăna deloc cu ce ne-am aştepta din partea unui corp de
creştini. Totuşi, puţin după aceste ultime comentarii ale secretarului
trezorier, Nathan Knorr luase după toate aparenţele o decizie făcând o

6
În engleză: “Governing Body”
88
declaraţie lungă, stenografiată de Milton Henschel care exercita funcţia de
secretar al Corpului şi care făcuse la rândul său anumite sugestii.7
Aşa după cum menţionează „Minutele” oficiale, declaraţia
preşedintelui conţinea următoarele cuvinte:

Cred că ar fi un lucru bun dacă Corpul de Guvernare ar

adopta poziţiile menţionate de fratele Henschel si ar pune la punct
un program bazat pe spiritul a ceea ce spune Turnul de Veghe şi
anume că Corpul de Guvernare este Corpul guvernator al Martorilor
lui Iehova. Nu am nici o intenţie de a argumenta pentru sau
împotrivă. După părerea mea acest lucru nu este necesar. Turnul de
Veghe a spus-o deja.

Corpul de Guvernare va avea puterea totală de conducere şi

influenţă. Va prelua responsabilitatea lui în calitate de Corp de
Guvernare si va conduce cu ajutorul diferitelor departamente pe care
el însuşi le-a creat şi va avea o organizaţie.

Când a terminat, el a spus: „Depun această moţiune”. Spre marea

mea surpriză, moţiunea sa a fost susţinută de vicepreşedintele F. W.
Franz. Ea a fost adoptată în unanimitate de ansamblul Corpului de
Guvernare.
Limbajul îndrăzneţ din Turnul de Veghe dinainte cu patru ani părea
să treacă de la stadiul de vorbe la cel de fapte. Conform declaraţiilor
preşedintelui se părea că ne îndreptăm spre o tranziţie fără probleme.
Acesta este şi tabloul prezentat de cartea Martorii lui Iehova –
proclamatori ai Regatului. Era din contră, calmul dinainte furtunii, a unei
furtuni fără precedent.
În lunile care au urmat, „Comitetul celor Cinci” s-a întâlnit cu toţi
membrii Corpului de Guvernare în mod individual, precum şi cu treizeci şi
trei de alţi membrii de lungă durată ai echipei de la sediul mondial.
Majoritatea era de departe în favoarea unei reorganizări. Comitetul a pus
la punct propuneri detaliate pentru formarea de Comitete ale Corpului de
Guvernare, fiecare dintre acestea urmând să preia una din faţetele
activităţii mondiale. Dintre cei şaptesprezece membrii ai Corpului de
Guvernare interogaţi, unsprezece erau total de acord.

7
Milton Henschel, înalt şi cu o alură în general serioasă, se exprima rar în timpul
discuţiilor, dar când o făcea, o făcea cu o mare fermitate şi determinare. Cât fusese mai
tânăr, el fusese secretarul particular la preşedintelui Knorr; iar în momentul acestor discuţii
avea în jur de cincizeci şi cinci de ani.
89
 Dintre cei şase rămaşi, Georges Gangas, un grec cald şi plin de
energie, precum şi unul din cei mai în vârstă membrii ai Corpului avea
incertitudini, modificându-şi declaraţiile în funcţie de inspiraţia momentului.
Charles Fekel un est-european, fusese unul din directorii Societăţii timp de
mulţi ani, dar fusese revocat deoarece îşi ‘compromisese integritatea’
depunând jurământ pentru a obţine naţionalitatea americană. El era unul
din membrii cei mai recent numiţi în Corp, o persoană foarte amabilă care
lua rareori parte la discuţii şi vota în mod invariabil cu majoritatea, având
întotdeauna puţine de spus asupra punctului aflat în discuţie. Lloyd Barry
un neozeelandez, se alăturase de asemenea recent Corpului de
Guvernare; venise la Brooklyn după ce fusese Supraveghetor de Filială
mulţi ani în Japonia, unde activitatea de mărturie cunoscuse o creştere
fenomenală. El a emis dubii serioase în privinţa recomandărilor, mai ales
asupra efectului descentralizator care rezulta pentru preşedinţie; numind
schimbarea recomandată, într-o scrisoare datată 5 septembrie 1975, cu
termenul „revoluţionară”. Bill Jackson, un texan get pe get şi nu foarte
educat (ceea ce nu era ceva aşa de rar pe cât ar vrea să creadă mulţi), îşi
petrecuse cea mai mare parte din viaţă la sediul mondial şi la fel ca Barry
credea că lucrurile trebuiau să rămână cum erau, mai ales că se
înregistrase o creştere numerică remarcabilă sub conducerea
administraţiei existente.
Vocile cele mai ferm opuse erau cele ale preşedintelui şi
vicepreşedintelui care mai înainte elaboraseră şi susţinuseră moţiunea!
De fapt, ei îşi exprimau opoziţia numai în cercuri private, nu în public.
Pe parcursul perioadei când „Comitetul celor Cinci” îi interoga pe
membrii mai în vârstă din echipa de la sediul mondial pentru a cunoaşte
punctul lor de vedere, a venit rândul preşedintelui să prezideze timp de o
săptămână întrunirea de masă de la Betelul. În mai multe dimineţi, la
micul dejun, el a profitat de această poziţie pentru a discuta în faţa celor
aproximativ 1200 de „membrii ai familiei Betel” reuniţi în mai multe clădiri
(toate legate la un sistem de sunet şi televiziune), despre ceea ce el
numea „ancheta” în curs (audierile „Comitetului celor Cinci”), spunând „că
anumite persoane” preconizează o schimbare în modul în care unele
lucruri fuseseră făcute dintotdeauna în organizaţie. Întreba în mod repetat:
„Unde este dovada lor că lucrurile nu merg bine şi că o schimbare este
necesară?” Afirma că „ancheta” vroia să dovedească că „această familie
este rea”, dar susţinea de asemenea că el este încrezător şi că „câteva
nemulţumiri nu puteau distruge bucuria majorităţii”. Îi încuraja pe toţi să
„aibă încredere în Societate” atrăgând atenţia asupra tuturor succeselor
ei. I s-a întâmplat chiar o dată să spună cu emfază şi emoţie că

90
schimbările pe care unii vor să le facă în sânul familiei Betel, în munca şi
în gestiunea sa, nu vor avea loc „cât timp eu sunt încă în viaţă”.8
Pentru a fi onest faţă de Nathan Knorr, trebuie să spun că fără nici
un dubiu el era convins că dispoziţiile existente erau singurele corecte.
Ştia că vicepreşedintele, exegetul cel mai respectat al organizaţiei şi în
care avea încredere pentru tot ce ţinea de Scripturi, era de aceeaşi părere
cu el. Knorr era de felul lui o persoană amabilă şi putea fi călduros. Când
nu era în „uniforma” sau rolul lui de preşedinte îmi plăcea să fiu în
compania sa. Din păcate, poziţia sa oficială, aşa cum se întâmplă adesea,
nu îi permitea să se arate în acea zi (repet, nu există nici un dubiu că el
era convins de faptul că Dumnezeu dorea ca el să îndeplinească acel rol)
şi avea tendinţa să reacţioneze foarte repede şi cu autoritate faţă de orice
interpunere aparentă în calea autorităţii sale prezidenţiale. Oamenii din
jurul lui ştiau acest lucru şi evitau să o facă. În ciuda oricărui lucru, eu mă
îndoiesc puternic că Nathan ar fi fost de acord cu acţiunile severe luate de
comitetele colective care au moştenit autoritatea sa prezidenţială.
Pot înţelege sentimentele şi reacţiile sale, deoarece şi eu am servit
numeroşi ani ca Supraveghetor de Filială în Puerto Rico şi în Republica
Dominicană unde trebuia să fiu conform termenului consacrat de
organizaţie, „primul om” din ţară, reprezentantul personal al preşedintelui.
Eforturile pe care le-am depus pentru a-mi însuşi acest punct de vedere
m-au făcut foarte conştient de „poziţia” mea şi de necesitatea de a acţiona
în consecinţă. Totuşi, am învăţat din experienţă că a încerca să trăieşti
urmând acest concept al organizaţiei nu contribuia la relaţii plăcute cu
ceilalţi şi drept urmare aveam şi eu de suferit. Astfel de confruntări nu îmi
stăteau în fire şi după puţin timp am încetat să imit ceea ce văzusem că
se făcea la sediul mondial. Ca urmare, viaţa mea s-a schimbat în bine şi
asta a avut un efect mult mai productiv şi benefic.
Aceste cuvinte rostite de preşedinte („cât timp eu sunt încă în viaţă”)
s-au dovedit aproape profetice. În momentul în care le-a pronunţat el
dezvoltase deja o tumoare malignă la creier, deşi acest lucru nu a fost
cunoscut public decât după ce reorganizarea a devenit un fapt împlinit,
lucru făcut oficial pe 1 ianuarie 1976, iar moartea lui Knorr a survenit un
an şi jumătate mai târziu pe 8 iunie 1977.
Opoziţia violentă a preşedintelui era egalată sau poate chiar
depăşită de cea a vicepreşedintelui. Pe 7 septembrie 1975, în timpul
programului de acordare a diplomelor Şcolii de misionari Galaad, la care
asista toată familia Betel, precum şi mulţi invitaţi (în cea mai mare parte

8
Citatele le am de pe notiţele pe care le luam când cuvintele erau pronunţate; evident în
fiecare caz, mai mult de o mie de persoane auzindu-le.
91
părinţii şi prietenii absolvenţilor), vicepreşedintele a făcut un discurs,
eveniment obişnuit cu ocazia programului de acordare a diplomelor.
Fred Franz avea un mod inimitabil de a vorbi, câteodată teatral şi
chiar melodramatic. Ceea ce este scris în continuare provine dintr-o copie
a discursului său, însă cuvintele scrise nu pot exprima intonaţiile, spiritul,
„atmosfera” şi nici punctele de sarcasm pe care le emana discursul.9

Cuvintele din introducere indicau clar unde

vroia să ajungă discursul. Ştiind că un comitet
corect numit de Corpul de Guvernare făcuse în acel
moment o propunere ca instruirea, repartizarea şi
supravegherea misionarilor să fie gestionate mai
degrabă de Corpul de Guvernare decât de societăţi,
remarcaţi cuvintele sale de introducere. A început
aşa: F.W. Franz

Această clasă este trimisă în misiune de Watchtower Bible

and Tract Society of New York, Incorporated şi de Watch
Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania. Astăzi se
pune o întrebare: cu ce drept Watch Tower Bible and Tract
Society trimite misionari în lucrare? … Cine o autorizează pe
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania pentru a
trimite misionari în lumea întreagă?

Această întrebare provocatoare poate fi pusă cu privire la o

circumstanţă din trecut. Vorbesc aici de faptul că Watch Tower
Bible and Tract Society a fost fondată de un om care a devenit
un evanghelizator de notorietate internaţională, unul din cei
mai eminenţi evanghelizatori ai secolului douăzeci şi care a
cunoscut un renume mondial pe parcursul călătoriei sale în
jurul lumii din 1912. Acest om era Charles Taze Russell din
Allegheny, statul Pennsylvania.

Societatea era în mod clar pusă înainte; Corpul de Guvernare nici

nu fusese menţionat. Evident, nimeni nu pusese „întrebarea provocatoare”
de care vorbea el; adevărata întrebare pentru Corpul de Guvernare era
aceea de a şti dacă discursul pronunţat de el cu patru ani mai înainte,

9
O casetă cu acest discurs acompaniat de scurte comentarii este acum disponibilă la
organizaţia Commentary Press.
92
asupra relaţiilor dintre Corp şi societate trebuia luat în serios. Dar folosind
mai departe acest stil care îi era propriu, el a continuat spunând:

Mi-am pus întrebări cu privire la acest subiect. Poate aţi

făcut-o şi voi. Cum a devenit Russell evanghelizator? Cine a
făcut din el un evanghelizator?... Diferitele organizaţii
religioase ale Creştinătăţii erau deja atunci operaţionale. De
exemplu, exista Biserica Anglicană cu Corpul ei Director şi
10
Biserica Protestantă Episcopală cu Corpul ei Director. Exista
Biserica Metodistă cu Comisia sa; exista de asemenea
Biserica Prezbiteriană pe care Russell o frecventase, cu
Sinodul ei. Exista şi Biserica Congregaţionalistă căreia Russell
i s-a alăturat, cu Congregaţia ei Centrală.

Dar niciuna dintre aceste organizaţii dominante… nu a

făcut din Russell un evanghelizator sau un misionar.

Fără să facă aluzie directă sau deschisă la Corpul de Guvernare, el

a aranjat lucrurile pentru a-l introduce indirect în discuţie făcând referire la
aceste „corpuri directoare” cu diferitele lor denumiri. (Ar fi putut de
asemenea să-i menţioneze pe iezuiţi care au o administraţie ce poartă
numele de „Corp Director”).10 Însă punctul unde vroia el să ajungă era că
un astfel de Colegiu Director nu avea nimic de-a face şi nu exercita nici o
autoritate asupra acestui fondator al societăţii Watch Tower. Russell era
un „independent” care nu era supus nimănui.
Corpul de Guvernare numise „Comitetul celor Cinci”, iar acest
comitet recomandase formarea de comitete permanente care să
supravegheze lucrarea mondială. De asemenea, următoarele cuvinte
pronunţate de vicepreşedinte în discursul său iau o cu totul altă
semnificaţie, deoarece după ce a vorbit de cei şaptezeci de discipoli pe
care Isus i-a trimis, el le-a declarat absolvenţilor:

Acum să nu ne imaginăm că trimiţându-i pe cei şaptezeci

de evanghelizatori… doi câte doi, Domnul Isus a constituit
comitete de câte doi, ceea ce ar fi făcut în total treizeci şi cinci
de comitete … Voi sunteţi trimişi astăzi după ce aţi obţinut
diploma voastră pentru a fi misionari… doi vor fi trimişi în
Bolivia şi alţii vor fi trimişi probabil câte patru sau şase sau opt,

10
„Corp Director”, înseamnă în engleză „Governing Body”. Bible and Tract Society care
gestionează şi dirijează lucrarea în ţările unde sunteţi numiţi pentru a face lucrarea de
evanghelizare. Aşadar, nu vă puneţi în cap această idee de comitet.
93
 în diferite ţări care le vor fi repartizate pentru a sluji. Acum, voi
misionarilor, să nu vă imaginaţi sub pretextul că vă trimitem
câte doi, patru, şase sau opt că sunteţi trimişi în calitate de
comitet pentru a prelua lucrarea în ţările unde sunteţi numiţi.
Nu este aşa! Voi sunteţi trimişi ca misionari individuali pentru a
lucra împreună şi pentru a colabora cu Filiala Watch Tower

În toată această discuţie, Corpul de Guvernare „strălucea prin

absenţa sa”, eclipsat de societate. Nimeni nu sugerase vreodată că
misionarii vor forma „comitete” sau că vor „prelua” lucrarea în ţările unde
erau numiţi, iar ideea nici măcar nu le trecuse prin minte, dar acesta era
mijlocul de a introduce ideea de comitete şi de a discredita conceptul.
Discursul s-a concentrat apoi pe Filip „evanghelizatorul”, ridicând
încă o dată întrebarea de a şti „cine făcuse din el un evanghelizator sau
un misionar”.11 Vicepreşedintele a citit Fapte capitolul 6 unde apostolii, în
calitate de corp, au judecat necesar să numească şapte bărbaţi, printre
care şi Filip, pentru a se îngriji de distribuirea hranei, lucru menit să pună
capăt plângerilor de discriminare venite din partea unor văduve. Apoi el a
declarat:

Bine, acum dacă vreţi să consultaţi Mc Clintock and

Strong’s Cyclopedia of Religious Knowledge, veţi constata că
munca repartizată de apostoli celor şapte bărbaţi este numită
o „lucrare lumească”. Dar apostolii nu doreau pentru ei o astfel
de lucrare; ei i-au delegat pe aceşti şapte bărbaţi şi au
declarat: „puteţi să vă ocupaţi de aceste lucruri. În ce ne
priveşte, noi ne vom concentra asupra rugăciunii şi predării”.
Atunci, dacă cei doisprezece apostoli ai Domnului Isus Cristos
s-au eliberat de responsabilitatea de a servi la mese,
deveneau ei simple figuri de prora în congregaţia lui
Dumnezeu şi a lui Isus Cristos? Cu siguranţă nu, ei nu aveau
să devină figuri de proră, deoarece ei urmau să se
concentreze asupra lucrurilor spirituale.

Pentru membrii Corpului de Guvernare care îl auziseră pe

preşedinte insistând asupra faptului că Corpul de Guvernare trebuia să se
ocupe „strict de lucrurile spirituale” şi să lase restul lucrurilor în seama
societăţii, cuvintele vicepreşedintelui aveau un aer de „deja auzit”. Totuşi,
în mod bizar, aproape jumătate din bărbaţii care alcătuiau Corpul,
petreceau cele opt ore şi patruzeci de minute ale fiecărei zile ocupându-se

11
Vezi Fapte 8:5-13; 21:8.
94
de „lucrări lumeşti”. Dan Sydlik şi Charles Fekel lucrau la tipografie; Leo
Greenlees era însărcinat cu asigurările şi alte astfel de lucruri ce
depindeau de biroul secretarului trezorier; John Booth supraveghea
bucătăria Betelului; Bill Jackson se ocupa de afacerile şi documentele
legale; Grant Suiter îşi petrecea timpul cu chestiuni financiare, investiţii,
stocuri, testamente; iar Milton Henschel ca şi preşedintele însuşi (care
controla toate repartiţiile pe posturi), era angajat în munca administrativă
„lumească” despre care vicepreşedintele spunea că ar fi trebuit să se
„elibereze” şi s-o dea altora.
Expunerea vicepreşedintelui lua acum o turnură comică, fiind în
totală contradicţie cu învăţătura oficială asupra autorităţii divine acordată
unui corp de guvernare, încă din primul secol. Relatarea despre Pavel,
Saul care se convertise, a făcut în continuare obiectul analizei; după
convertirea sa, când s-a dus la Ierusalim, el s-a întâlnit doar cu doi
apostoli şi nu cu întreg corpul; apoi s-a dus în Antiohia Siriană. Spunând
că prin alegerea şi numirea lui Saul din Tars Cristos „a acţionat direct, fără
a consulta vreun om sau vreun corp de oameni de pe pământ”,
vicepreşedintele a prezentat un fel de „Poveste a două oraşe” în care rolul
Antiohiei era opus celui al Ierusalimului în ce priveşte activitatea misionară
a lui Pavel şi Barnaba. În ceea ce urmează păstraţi în minte învăţătura
oficială a Watch Tower aflată atunci în vigoare, şi anume că exista un corp
central aflat la Ierusalim care exercita conducerea şi supravegherea peste
toate congregaţiile creştine, indiferent unde se aflau acestea, iar acesta
era modelul pentru corpul central actual al Martorilor lui Iehova.
Făcând referire la chemarea prin Spiritul Sfânt a lui Pavel şi Barnaba
pentru activitatea misionară, vicepreşedintele punea fără încetare accentul
pe faptul că toate acestea fuseseră realizate prin intermediul congregaţiei
din Antiohia (deci în nici un caz prin intermediul Ierusalimului unde se
găsea corpul apostolic).12 El a declarat:

Şi dintr-o dată, în timp ce [Pavel] slujea la Antiohia, în Siria, nu în

Israel, ci în Siria, ei bine, spiritul lui Dumnezeu i-a vorbit acelei
congregaţii din Antiohia şi a spus: „Acum, voi cei din congregaţia din
Antiohia, să-mi puneţi deoparte pe aceşti doi oameni, Barnaba şi
Saul pentru lucrarea pe care am ales-o pentru ei”. Şi asta a şi făcut
congregaţia din Antiohia, punându-şi mâinile pe Pavel (sau Saul) şi
Barnaba şi lăsându-i să plece… şi au fost trimişi de spiritul sfânt care

12
Amintiţi-vă că fundamentul întregii învăţături a Martorilor despre existenţa unui „corp de
guvernare” şi autoritatea sa, rezidă în faptul că un astfel de aranjament exista la Ierusalim
în timpurile biblice.
95
 acţionase prin intermediul congregaţiei din Antiohia, aceasta fiind
prima lor călătorie misionară.
Deşi aşa cum puteţi observa, Domnul Isus Cristos acţiona în
calitate de Cap al congregaţiei şi lua măsuri directe, fără a consulta
vreun corp de pe pământ, ceea ce ar fi putut face foarte uşor, dar nu
a făcut-o. Astfel a acţionat el cu Pavel şi Barnaba ei fiind amândoi
apostoli ai congregaţiei din Antiohia.

Ajuns în acest punct al discursului, îmi amintesc că eram aşezat în

sală şi am început să mă întreb: „Oare omul ăsta îşi dă seama de ceea ce
e pe cale să spună? Ştiam unde vroia să ajungă, minimalizarea
importanţei Corpului de Guvernare pentru a menţine autoritatea societăţii
şi a preşedintelui ei, dar îşi dădea oare seama de implicaţiile declaraţiilor
sale?” Pentru a ajunge la ideea dorită, el era pe cale să desfiinţeze toată
învăţătura cu privire la existenţa în primul secol a unui corp de guvernare
strâns la Ierusalim, ce dispunea de autoritate universală pentru a
supraveghea şi dirija toate congregaţiile de creştini veritabili în orice
aspect, un concept pe care publicaţiile Societăţii îl edificaseră în mintea
tuturor Martorilor lui Iehova şi pe care mare majoritate de astăzi îl susţin.
Dar vicepreşedintele era departe de a fi terminat, continuând-şi
expunerea. Descriind periplul misionar al lui Pavel şi Barnaba de la
început până la sfârşit, el a continuat intensificându-şi intensitatea şi
dramatismul:

… şi unde s-au dus, cui au prezentat raportul lor? Relatarea există, o

puteţi citi voi înşivă în ultimele versete din capitolul 14 al cărţii
Faptele. Ei au revenit în congregaţia din Antiohia şi relatarea ne
spune că ei au prezentat un raport foarte detaliat. Ei s-au întors la
această congregaţie care îi încredinţase bunătăţii nemeritate a lui
Dumnezeu pentru lucrarea pe care o făcuseră. De asemenea, acolo
şi-au prezentat şi raportul.

Relatarea ne spune de asemenea, că ei au petrecut un timp

destul de lung în Antiohia. Şi apoi ce s-a întâmplat? Ceva neaşteptat
a făcut ca Pavel şi Barnaba să urce la Ierusalim. Despre ce era
vorba? Ce i-a determinat să urce la Ierusalim?

Ei bine, corpul de apostoli şi alţi bătrâni din congregaţia de la

Ierusalim le-a spus cumva: „Ascultaţi puţin! Am auzit spunându-se că
voi doi aţi plecat într-o călătorie misionară, că aţi terminat-o şi că nu
aţi venit la Ierusalim pentru a ne face un raport. NU ŞTITŢI CINE
SUNTEM NOI? Noi suntem consiliul de la Ierusalim. NU
RECUNOAŞTEŢI CONDUCEREA DOMNULUI ISUS CRISTOS?
96
 Dacă nu veniţi aici imediat, vom întreprinde o acţiune disciplinară
împotriva voastră!”
Spune relatarea aşa ceva? Ei bine, dacă ar fi acţionat aşa
împotriva lui Pavel şi Barnaba, sub pretextul că ei îşi prezentaseră
raportul congregaţiei din care spiritul sfânt îi trimisese, atunci acest
corp de apostoli şi bătrâni ai congregaţiei iudaice de la Ierusalim s-ar
fi plasat deasupra conducerii Domnului Isus Cristos.

Explicaţiile sale erau total justificate. Dar ele erau de asemenea, în

totală contradicţie cu poziţia expusă în publicaţiile Societăţii, care
prezentau Ierusalimul ca sediul din care corpul de guvernare exercita o
autoritate deplină dirijându-i pe toţi creştinii în calitate de reprezentant al
lui Cristos, ce acţiona cu autoritate divină. Iată de ce, fără nici o îndoială,
spre deosebire de alte discursuri ale vicepreşedintelui, acesta nu a făcut
niciodată obiectul unui articol din revista Turnul de Veghe.
Un astfel de argument, prezentat astăzi de un Martor simplu, ar fi
considerat eretic şi rebel. Dacă ar fi fost să aplicăm în literă ceea ce a
spus el, cuvintele sale însemnau că orice congregaţie de pe pământ putea
trimite proprii ei misionari atât timp cât erau convinşi că Isus Cristos şi
Spiritul sfânt pretindeau acest lucru, iar aceasta fără să consulte în
prealabil pe cineva de la Brooklyn sau de la Biroul Filialei. Pentru mine nu
există nici o îndoială că aşa ceva ar fi provocat o reacţie rapidă şi ostilă
din partea sediului mondial şi a birourilor sale din Brooklyn. Un astfel de
gest ar fi fost perceput ca o ameninţare la autoritatea centralizată, iar dacă
o congregaţie ar fi făcut aşa ceva ar fi fost întrebată cu siguranţă: „Ştiţi
cine suntem noi? Nu recunoaşteţi conducerea Domnului Isus Cristos care
acţionează prin noi?” Tot ce a declarat cu privire la acest subiect era
adevărat, perfect adevărat. Însă evident, asta nu vroia să spună că acest
aranjament urma să intre imediat în vigoare, la fel ca şi punctele ridicate
patru ani mai devreme în discursul despre „câinele care leagănă coada”,
dar bineînţeles, făcând referire la Antiohia el încerca să stabilească o
paralelă cu societatea care acţiona independent de Corpul de Guvernare.
Discursul a continuat arătând că adevăratul motiv care i-a îndemnat
pe Pavel şi Barnaba să urce la Ierusalim, după cum relatează cartea
Faptele la capitolul 15, era că Ierusalimul însuşi se afla la originea unei
grave probleme pentru congregaţia din Antiohia; bărbaţi veniţi de la
Ierusalim sesizând lipsa de supunere faţă de Lege şi circumcizie. Astfel,
călătoria la Ierusalim nu era o dovadă de supunere a celor doi faţă ce
corpul de guvernare, ci avea scopul de a găsi o soluţie pentru a
contracara efectul învăţăturii celor care creaseră necazuri venind din
Ierusalim.
97
 Continuându-şi argumentaţia, vicepreşedintele a început să discute
despre a doua călătorie misionară a lui Pavel cu noul său partener Sila,
punând din nou accentul pe faptul că ei fuseseră trimişi de congregaţia din
Antiohia, în aşa fel încât „încă o dată, congregaţia din Antiohia servise ca
bază pentru a trimite misionari de mare renume în istoria biblică”. A
precizat că ei au revenit în Antiohia şi tot din Antiohia Pavel s-a îmbarcat
pentru a treia sa călătorie. Rezumând relatarea din cartea Faptele,
vicepreşedintele a spus:

Şi astfel examinând istoria celor mai remarcabili doi misionari

din toţi cei despre care vorbeşte Biblia, descoperim că ei au fost
trimişi în mod special de Domnul Isus Cristos, Capul Bisericii, un fapt
pe care Watch Tower Bible and Tract Society l-a susţinut şi acceptat
încă de la formarea Societăţii. Observăm cum Domnul Isus Cristos
este capul bisericii şi are dreptul de a acţiona direct, fără o altă
organizaţie, indiferent care ar fi aceasta. El este Capul bisericii. Noi
nu putem pune la îndoială ceea ce FACE EL.

Aceste ultime trei fraze pronunţate de vicepreşedinte au reprezentat

poziţia luată recent de numeroşi Martori. Pentru că au luat această poziţie,
ei au fost calificaţi „apostaţi”.
Încă o dată totuşi, aceste afirmaţii care aveau toată aparenţa unui
respect profund faţă de autoritatea lui Cristos, transmiteau în realitate un
concept destul de diferit, un concept care punea accentul pe o sursă de
autoritate diferită. Deoarece în acelaşi timp, vicepreşedintele spunea că
sfidând autoritatea Watch Tower Bible and Tract Society şi autoritatea
preşedintelui ei, însemna a sfida autoritatea Domnului Isus Cristos. El nu
credea că ceea ce gândea şi făcea „Comitetul celor Cinci”, corect numit
de Corpul de Guvernare, putea în vreun fel să-l reprezinte pe Capul
bisericii pentru simplul motiv că însuşi Isus Cristos era la originea formării
societăţii şi acţiona prin intermediul ei. Vedeam în acest caz un
raţionament echivoc.
Se observa bine că asta era ideea de bază a discursului său,
deoarece ajungând chiar la inima subiectului, el aplica acum toate aceste
puncte la epoca noastră. Vorbise de venirea lui Charles Taze Russell, de
crearea unei noi reviste religioase, Turnul de Veghe şi de „Cine i-a dat
autorizaţia acestui om de a acţiona astfel?” Apoi a ajuns la constituirea de
către Russell a Zion’s Watch Tower Bible and Tract Society şi a spus:

98
 Şi după cum ştiţi bine, dragii mei prieteni, fondând această
Societate, Watch Tower Bible and Tract Society, el n-a fondat o
societate sau o organizaţie care să NU FACĂ NIMIC.

Domnul Isus Cristos şi spiritul lui Dumnezeu făcuseră să se ridice

Russell, a declarat el, sprijinindu-l totodată în formarea societăţii „această
Societate activă, care face ceva”. Vicepreşedintele descria acum crearea
Şcolii Galaad; fusese ideea preşedintelui societăţii; şi după ce a fost
informat, consiliul de administraţie şi-a dat acordul, iar preşedintele a avut
responsabilitatea de a supraveghea Şcoala. Nathan Knorr era aşezat pe
scenă în timpul discursului vicepreşedintelui, iar Fred Franz făcând gesturi
în direcţia sa a spus:

Observaţi deci, dragi prieteni, că Biroul Director al Societăţilor

din New York şi Pennsylvania, cele care au fost constituite în acea
epocă, aveau respect pentru funcţia de preşedinte şi ele nu îl
considerau pe preşedintele acestor organizaţii ca o figură de proră,
de faţadă, care prezida o societate, o societate care nu face nimic.

De la începutul discursului ştiam că aici vroia să ajungă, deci nu

eram surprins, dar eram uimit de limbajul pe care îl utilizase. Din acel
moment tonul discursului s-a îndulcit şi a început să pună în valoarea
acea zi specială de 7 septembrie 1975 spunând:

Şi ştiţi ce înseamnă asta? Conform acestei agende, această

agendă care provine din ţara lui Israel [vorbea acum despre o mică
broşură pe care o ţinea în mână], acum suntem în a doua zi a lunii
Tishri a anului lunar 1976 şi ştiţi ce înseamnă acest lucru? Această zi
de decernare a diplomelor voastre este a doua zi a celui de-al
şaptelea mileniu de existenţă a omului pe pământ. Nu este acesta un
lucru remarcabil? Nu este un lucru extraordinar [aici s-a aplaudat] că
ziua cu care începe al şaptelea mileniu de existenţă a rasei umane
se distinge printr-o acţiune a Watch Tower Bible and Tract Society
conform termenilor din angajamentele sale, căci ea trimite a 59-a
clasă a Şcolii Galaad în lucrarea misionară ?

Iehova Dumnezeu a binecuvântat cu siguranţă această

societate şi prin roadele sale noi ştim că ea este reprezentantul lui
aprobat, că ea este în mâinile lui Iehova Dumnezeu, deci nu este
necesar în nici un fel să discutăm dreptul şi autoritatea Societăţii de
a trimite misionari.

99
 Şi dragii mei prieteni, observaţi bine cum Dumnezeu s-a folosit
de congregaţia din Antiohia pentru a-i trimite pe cei doi misionari, cei
mai eminenţi ai primului secol, Pavel şi Barnaba, la fel astăzi Iehova
Dumnezeu se foloseşte de Watch Tower Bible and Tract Society of
Pennsylvania în colaborare cu societatea din New York pentru a
trimite alţi misionari, iar ele sunt hotărâte să continue pe această
cale. Şi asta e într-adevăr o mare satisfacţie.13

Nu mai era nici o îndoială că în mintea vicepreşedintelui cineva

„aruncase mănuşa” în semn de sfidare la adresa preşedintelui societăţii.
În acest discurs linia de atac fusese trasată atent şi cu o mare insistenţă.
Societatea avea teritoriul ei suveran, iar accesul Corpului de Guvernare
pe acest teritoriu era interzis. Consecinţa tristă a întregii poveşti era aceea
că colegii lui din Corpul de Guvernare fuseseră plasaţi în mod clar în rolul
unor agresori şi acuzaţi deschis de lipsă de respect faţă de autoritatea
Domnului Isus Cristos, exercitată prin societate, reprezentatul aprobat.
Invitaţii prezenţi, părinţi şi prieteni ai absolvenţilor clasei, erau în cea
mai mare parte mistificaţi de ceea ce fusese spus, de întreg conţinutul
discursului şi de limbajul sarcastic folosit uneori. Membrii Familiei Betel,
care aveau o idee vagă despre dificultăţile existente, lucru cauzat de
comentariile pe care preşedintele şi vicepreşedintele le făcuseră când
prezidaseră la masă, vedeau cum se adeveresc bănuielile lor că în sânul
Corpului de Guvernare avea loc o ceartă, o aparentă luptă pentru putere.
Contrastul dintre acest discurs şi discursul care folosea imaginea
câinelui şi a cozii sale, pronunţat cu patru ani înainte (în care „câinele”
reprezenta Corpul de Guvernare, iar „coada” – care trebuia să fie legănată
nu să legene – reprezenta societatea) putea fi remarcat cu uşurinţă.
Acelaşi om le pronunţase pe amândouă, dar ele păreau a fi total
contradictorii. Ca să fiu sincer trebuie să spun că am plecat din sală în
acea zi, fiind profund tulburat şi chiar făcândumi-se rău. Era ca şi cum am
fi putut adapta Cuvântul lui Dumnezeu la circumstanţele care ne
conveneau şi oricând ni se părea necesar. Asta m-a tulburat mai mult
decât orice altceva.
Ca şi în cazul lui Nathan Knorr, există anumiţi factori care ne pot
ajuta să înţelegem faptele lui Fred Franz. La sfârşitul lui 1941, în timp ce
judecătorul Rutherford era pe patul său de moarte în Beth-Sarim la San
Diego în California, el i-a chemat pe trei oameni la el: Nathan Knorr, Fred

13
După acest discurs a venit rândul preşedintelui Knorr să ia cuvântul, vizibil emoţionat şi
cu vocea gâtuită. A declarat cât de mult apreciase ceea ce tocmai se relatase, iar eu sunt
convins de sinceritatea sentimentelor sale. Apoi a făcut un discurs agreabil despre
„Cuvintele salutare”.
100
Franz şi Hayden Covington. Le-a declarat că dorea ca ei să continue după
moartea sa şi că trebuiau să „rămână uniţi” ca o echipă. Aceasta ne
aminteşte de „Testamentul” Pastorului Russell, chiar dacă în acest caz
declaraţiile au fost orale şi nu scrise. Douăzeci de ani mai târziu, în 1961,
în cartea „Your name be sanctified”, Fred Franz făcea aluzie la acel
moment când vorbea despre pasajul cu trecerea mantalei profetice a lui
Ilie („haină oficială” în Traducerea Lumii Noi) la succesorul său Elisei.14
După ce o prezintă ca pe o dramă profetică el declară:
4
Dumincă 7 decembrie 1941, ziua în care
Statele Unite ale Americii au intrat în
al doilea război mondial, Rutherford era
cazat la o proprietate numită „Beth
sarim” situată în San Diego California,
aproape de Pacific. Preşedintele i-a
chemat la el pe trei membri ai biroului
central din Brooklyn: doi membri din
rămăşiţa unsă (primul începând din 1913,
iar al doilea din 1922) şi un membru din
clasa „alte oi” (începând din 1934). Pe
24 decembrie 1941, Rutherford le-a
comunicat acestor trei bărbaţi
instrucţiunile sale finale. De ani de
zile el sperase să-i vadă pe unii profeţi
fideli ca Ilie şi Elisei înviind din
morţi şi devenind „prinţi [ai Regatului]
pe întreg pământul”, în lumea nouă a lui
Dumnezeu (Psalm 45:17). Dar în ziua de
Joi 8 ianuarie 1942, Rutherford a murit
la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, în
calitate de martor fidel al lui Iehova
Dumnezeu care se dedicase în întregime
pentru a sluji interesele Regatului lui
Dumnezeu. S-a arătat a fi curajos, luând
poziţie de partea lui Iehova în problema
primordială a suveranităţii universale.

Elisei a moştenit haina oficială pe care

Ilie o lăsase să cadă. El a devenit în
acel moment moştenitorul puterilor care
însoţeau această manta.15

14
2 Regi 2:8, 11-14.
15
Your name be sanctified, pag. 362, 363 (eng.)
101
 În timp ce Corpul de Guvernare discuta despre reorganizarea
propusă, vicepreşedintele a făcut aluzie directă la misiunea acordată de
judecătorul Rutherford aflat pe moarte. Sunt convins că Fred Franz credea
că un anumit „pasaj de putere” survenise în acel moment. Aşa după cum
fusese prevăzut, Nathan Knorr i-a succedat lui Rutherford la preşedinţie.
Knorr i-a cerut lui Hayden Covington, marele avocat din Texas care îi
apărase pe Martorii lui Iehova în numeroase cazuri la Curtea Supremă, să
devină vicepreşedinte, deşi Covington declarase că nu aparţinea clasei
celor „unşi”. (Aceasta demonstrează că nici judecătorul Rutherford şi nici
Nathan Knorr, cel puţin la început, nu credeau că era esenţial să aparţii
clasei celor „unşi” pentru a conduce lucrarea mondială). Propria mărturie,
pe care Covington a dat-o în procesul Walsh din Scoţia, indică faptul că
abia doi ani mai târziu când au primit o scrisoare care întreba cum putea fi
posibil ca el şi Knorr să fi purtat o discuţie privind neapartenenţa sa la
clasa „unsă”, Convington a decis să-şi dea demisia.16 Cu timpul, relaţiile
lor s-au deteriorat până la punctul în care Covington a decis să
părăsească sediul mondial pentru a intra în viaţa privată.17 Fred Franz a
fost ales vicepreşedinte în urma demisiei lui Convington în 1944.
Deşi cei trei moştenitori ai transferului de responsabilitate făcut de
Rutherford pe patul său de moarte (ceea ce demonstrează, în treacăt fie
spus, că atunci nu exista nici un corp de guvernare), rămăseseră acum
doar doi, încă exista totuşi un sentiment net că împlinirea profeţiei se
realiza. În 1978, pe parcursul unui mare congres de la Cincinnati, în Ohio,
lui Fred Franz, acum preşedinte al Societăţii, i s-a cerut să vorbească în
faţa unui auditoriu de aproximativ 30.000 de persoane despre experienţa
sa ca Martor; el a ales să consacre o mare parte din discursul său relaţiilor
cu Nathan Knorr, decedat acum, punând în mod particular accentul pe
cuvintele pe care judecătorul Rutherford le spusese lor înainte de a muri.
Fără să mintă, discursul său semăna mai mult cu o laudă, deoarece Fred
Franz descria calităţile lui Knorr şi insista asupra faptului că el rămăsese
alături de Nathan Knorr până la capăt, „exact aşa cum ceruse judecătorul”
şi era foarte mândru de asta.
O expresie şi mai frapantă privind „transferul de putere” a fost făcută
în acelaşi an, în timpul unei întruniri a ceea ce era acum Comitetul de

16
Conform raportului oficial de la tribunal (în engleză) pag. 387 şi 388.
17
Covington avusese grave probleme de alcoolism şi urmase „o cură de dezintoxicare”
când slujea la sediul mondial. Apoi a mai urmat una la spitalul Speers din Dayton statul
Kentucky, după excluderea sa în anii 1970 scăpând până la urmă de problemă. A fost
reintegrat şi a rămas membru al organizaţiei până la moartea sa.
102
Redactare al Corpului de Guvernare. Erau prezenţi Lyman Swingle, Ewart
Chitty, Lloyd Barry, Fred Franz şi eu însumi. Ed Dunlap tocmai scria un
comentariu asupra Scrisorii lui Iacob, iar Fred Franz ceruse să facem o
modificare în discuţia lui Dunlap asupra capitolului 3 din Iacob, versetul 1,
unde discipolul declară:

Să nu fiţi mulţi, fraţii mei, cei care deveniţi învăţători ştiind că noi vom
primi o judecată mai severă.

Ceea ce pregătise Dunlap spunea că acesta era un avertisment

evident, împotriva indivizilor necalificaţi care căutau să slujească drept
învăţători pentru simplul motiv că doreau o poziţie importantă. Fred Franz
a cerut ca o mare parte din ceea ce fusese scris să fie eliminată, dar fără
a da vreo explicaţie precisă asupra obiecţiilor sale, ci oferind doar câteva
întrebări scrise:

Dacă Isus i-a dat pe unii învăţători, câţi au fost aceştia? Şi din
moment ce Isus oferise acest dar, cum putea Iacob să le spună
bărbaţilor „să nu fiţi mulţi cei care deveniţi învăţători”? Cum a devenit
Iacob însuşi un învăţător?

Fiind cel numit să supraveghez proiectul dezvoltării comentariului, în

timpul audierii Comitetului i-am cerut lui Fred Franz să ne clarifice obiecţia
sa şi să ne spună ce credea el că însemna acel text. El a declarat că
textul însemna că Dumnezeu vroia să existe doar câţiva oameni în toată
congregaţia creştină care să poată fi numiţi „învăţători” la adevărata
valoare. L-am întrebat cine erau acei oameni astăzi. Vorbind foarte clar, el
a replicat:

Ei bine, cred că eu sunt unul dintre ei. Eu sunt la sediul

mondial de mai mult de cincizeci de ani şi în tot acest timp am
participat la munca de cercetare şi redactare şi de aceea cred că eu
sunt unul dintre ei. Şi alţi câţiva fraţi de pe pământ sunt de
asemenea învăţători.

Acest răspuns a avut un efect atât de puternic, încât încă o dată

cuvintele au rămas gravate în memoria mea. Nu am fost singurul martor,
deoarece ele fuseseră pronunţate înaintea altor trei membrii ai Comitetului
de Redactare. Prin această observaţie am putut identifica printre noi un
singur învăţător de pe pământ: Fred Franz. Trebuia să ghicim acum cine
erau ceilalţi. Aşa după cum i-am spus de mai multe ori lui Lyman Swingle,
am regretat că nu am continuat discuţia şi nu l-am întrebat care sunt
103
numele celorlalţi „învăţători” ai epocii noastre. Dar răspunsul m-a lăsat
fără voce pe moment.
În nota în care prezenta obiecţia sa asupra a ceea ce scrisese
Dunlap, preşedintele Franz sugera de asemenea adăugarea următoarelor
puncte în comentariul ce urma să apară (citez de la pagina 2 a expunerii
sale):

Cum a devenit Iacob însuşi un învăţător nu ştim, dar poate că

fratele său vitreg Isus Cristos i s-a arătat după învierea sa (1 Cor.
15:7; Fap. 1:14). Bineînţeles, orice bărbat creştin dedicat şi botezat
care doreşte „să devină învăţător” nu are numaidecât motivaţii
egoiste şi ambiţioase. Un astfel de învăţător cu motivaţii corecte a
fost un tânăr de 27 de ani, „Redactor şi Editor” al revistei „Turnul de
Veghe al Sionului şi Mesagerul Prezenţei lui Cristos” în iulie 1879
[Pastorul Russell].

Asta mi-a amintit de discursul său din ziua acordării diplomelor Şcolii
Galaad în 1975, în care el declarase cu claritate că era convins de faptul
că Isus Cristos l-a chemat personal pe Pastorul Russell pentru a avea un
rol special. Trei ani mai târziu, ceea ce spunea demonstra că el credea că
o astfel de selecţie personală şi individuală din partea lui Isus Cristos se
perpetua şi în alte cazuri, rezultatul fiind că doar câţiva oameni aleşi erau
numiţi ca „învăţători” pentru congregaţie.18
Punctele propuse, care îl dădeau pe Russell ca exemplu, nu au fost
utilizate, iar informaţiile pe care le găsim la paginile 99-102 din cartea
Commentary on the Letter of James sunt asemănătoare cu cele ale lui
Dunlap; eu am fost cel care le-a scris, în urma obiecţiilor preşedintelui
Franz. A fost într-un fel o respingere a ideilor sale, deoarece ceea ce a
declarat Isus la Matei 23:8, „Dar voi să nu vă numiţi Rabi, deoarece unul
singur este învăţătorul vostru, pe când voi toţi sunteţi fraţi”, pare a fi în
totală contradicţie cu ideea unui număr mic de bărbaţi ce formează un
grup unic şi special desemnat pentru a fi „învăţători” aleşi. Noua versiune
pe care am propus-o a fost acceptată în comitet şi publicată.
Iată şi un alt motiv datorită căruia există o contradicţie atât de
evidentă între afirmaţiile corecte şi argumentate care erau publicate pe de-
o parte, şi realitate timidă şi meschină care exista atunci pe de altă parte:
şi anume, că administratorii societăţii puteau folosi o mică schimbare sau

18
S-a întâmplat de mai multe ori ca în cursul întrunirilor Corpului de Guvernare, Karl Klein
să facă referire la Fred Franz ca fiind „oracolul” organizaţiei, timp de numeroşi ani. În
general o spunea râzând, dar repetarea acestei idei lăsa să se înţeleagă că nu era doar o
simplă glumă.
104
o mică reformă ca substituire suficientă, un simbol al unei schimbări mai
importante şi cu adevărat semnificative.
De exemplu: simplul fapt că preşedintele Knorr a decis în 1971 să
renunţe la monopolul său asupra prezidării întrunirilor de servire a mesei,
partajând această funcţie cu alţi membrii ai Comitetului Director şi că a
decis de asemenea să le permită acestora să slujească pe rând ca
preşedinţi ai întrunirilor Corpului de Guvernare, era considerat ca fiind
suficient pentru a demonstra că societăţile (şi administratorii lor) erau
conduse şi supuse Corpului de Guvernare şi că de fapt „câinele legăna
coada”. Orice altă acţiune tangibilă unei schimbări semnificative nu a avut
loc în structura conducătoare şi nici nu se mai credea că era necesar să
se acţioneze în acord cu imaginea proiectată.
Că Fred Franz privea lucrurile în acest fel se vede în mod evident
din faptul că ştim, că cu mai mult de douăzeci de ani înainte, în 1944, el
scrisese articolele din Turnul de Veghe care conţineau toate punctele
fundamentale privind bătrânii şi supraveghetorii, aceleaşi care au apărut şi
în cartea Aid.19 În ciuda acestui lucru, nici cea mai mică schimbare nu a
fost efectuată în congregaţii la acel moment. Se spusese, se publicase, iar
asta părea a fi suficient.
În aceste articole, anul 1944 era prezentat ca un an marcat în
profeţia biblică şi asta în mare parte deoarece fusese votat un
amendament pentru ca drepturile de vot în cadrul societăţii să nu mai fie
legate de o donaţie de zece dolari ca înainte. În loc de asta, un număr de
maxim 500 de persoane alese de Comitetul Director al societăţii urmau să
fie desemnate ca fiind singurele ce beneficiază de drept de vot. Oricine a
participat la o adunare generală anuală a Societăţii Watch Tower, în
cursul căreia se votează pentru alegerea directorilor, ştie că aceasta este
doar o rutină, iar votul o simplă formalitate. Majoritatea electorilor nu ştiu
practic nimic despre ceea ce se întâmplă în sânul organizaţiei. Partea
care tratează problemele societăţii nu durează în general mai mult de o
oră şi asta e tot până anul următor.
Adoptarea acestui amendament privind electorii a fost prezentată în
articolele Turnului de Veghe din 1 aprilie 1972 (scrise de Fred Franz) ca o
ocazie de o importanţă şi o amploare atât de mare, încât a devenit punctul
central în explicaţia profeţiei din Daniel 8:14 care vorbeşte despre cele
2.300 de zile profetice ce au legătură cu „restabilirea locul sfânt”. Mă
îndoiesc puternic că un Martor dintr-o mie, dacă îi arătăm acest verset
astăzi, face legătura cu 1944 şi amendamentul societăţii adoptat atunci. Şi

19
Tunul de Veghe din 15 octombrie 1944 (eng.). Vezi cartea Să acordăm atenţie profeţiei
lui Daniel paginile 178, 179.
105
totuşi, aceasta este şi astăzi explicaţia oficială a acestei profeţii. Iată un alt
exemplu al aptitudinii de a lua un eveniment minor pentru a-i acorda apoi
o valoare simbolică de mare importanţă.
Pe15 august 1975 Comitetul celor Cinci a prezentat concluziile şi
recomandările sale. Eu am pregătit în numele comitetului un document de
45 de pagini, inventariind motivele istorice şi mai ales cele biblice pentru a
recomanda o schimbare în structura monarhică, precum şi alte 19 pagini
care expuneau liniile mari ale unui sistem de Comitete pentru Corpul de
Guvernare menit să conducă diferitelor domenii de activitate. Documentul
iniţial se termina cu acest paragraf:

Toate deliberările comitetului celor cinci au fost făcute sub

rugăciune şi meditare. Sperăm în mod sincer că spiritul lui
Dumnezeu a fost cel care ne-a condus la concluziile noastre şi ne
rugăm ca ele să poată fi un ajutor în decizia pe care corpul o va lua.
Sperăm că rectificările recomandate, dacă sunt aprobate, vor
contribui la relaţii mai agreabile şi mai paşnice între membrii Corpului
de Guvernare şi vor ajuta la eliminarea tensiunii care este câteodată
prezentă în întrunirile noastre (Ps. 133:1; Iacob 3:17, 18). Sperăm de
asemenea, că dispoziţiile recomandate dacă sunt acceptate, vor
servi la restaurarea şi punerea unui mai mare accent pe conducerea
lui Isus Cristos şi a spiritului de fraternitate veritabilă manifestat de
discipolii săi. – Marcu 9:50.

Aceste cuvinte exprimau cele mai sincere dorinţe şi speranţe ale

mele. Nu reuşeam să înţeleg cum puteau fi ele considerate o sfidare la
adresa conducerii lui Isus Cristos asupra congregaţiei.20
Articolul a fost prezentat Corpului de Guvernare în timpul întrunirii de
pe 10 septembrie 1975 şi de acum era evident de la o depărtare că
majoritatea era în favoarea schimbării fundamentale recomandate. Totuşi,
un al doilea Comitet de Cinci a fost desemnat să efectueze câteva ultime
modificări.21 Corpul nu i-a desemnat nici pe preşedinte şi nici pe
vicepreşedinte să slujească în acest comitet datorită opoziţiei lor declarate
în mod deschis.

20
O scrisoare explicativă, redactată de Léo Greenlees, a fost ataşată documentului, iar în
ea puteam citi : “Recomandarea noastră nu este în nici un caz motivată de o nemulţumire
faţă de munca făcută până acum, dar înainte de orice, luând în considerare instrucţiunile
din Biblie şi din articolele Turnului de Veghe, credem că dacă vrem să aplicăm principiile
biblice, acţiunea ce trebuie întreprinsă este evidentă.
21
Al doilea comitet era format din : Milton Henschel, Ewart Chitty, Lyman Swingle, Lloyd
Barry şi Ted Jaracz.
106
 Din acest moment, comentariile preşedintelui exprimau mai ales
îndoieli cu privire la fiabilitatea schimbării. Vicepreşedintele din contră, a
lăsat să se înţeleagă că el considera această prezentare ca pe un „atac
contra preşedinţiei”. Când s-a citit moţiunea făcută de însuşi preşedinte, el
a răspuns că fratele Knorr a făcut acea declaraţie „sub constrângere”.
Lyman Swingle a declarat că el era convins că toţi membrii Corpului
dovedeau respect pentru preşedinte şi că nu îl considerau ca pe „o figură
de proră artificială, a unei Societăţi care nu face nimic”, folosind exact
cuvintele vicepreşedintelui din timpul festivităţii de acordare a diplomelor.
El a insistat pe faptul că preşedintele putea în continuare să folosească
energia, dinamismul şi spiritul său de iniţiativă în cadrul dispoziţiilor
propuse. Mai târziu, pe parcursul discuţiei, vicepreşedintele a susţinut că
documentul Comitetului celor Cinci nu făcea decât să confirme ce
spusese el în discursul său. A declarat că la următoarea adunare generală
el va vota pentru ca societatea să-şi păstreze puterile şi a spus că a făcut
acel discurs cu ocazia acordării diplomelor Galaad, deoarece se simţea
obligat să-i pună pe fraţi la curent, astfel încât aceştia să nu creadă că le-
am „jucat o farsă”.
După ce al doilea comitet a terminat şi a transmis recomandările
sale pe 3 decembrie 1975, am procedat la un vot final.22 Preşedintele
întrunirii a cerut un vot prin ridicare de mâini. Toţi în afară de doi au ridicat
mâna în favoarea moţiunii pentru punerea în aplicare a recomandărilor.
Cei doi care nu au ridicat mâna erau preşedintele şi
vicepreşedintele.
A doua zi, Corpul s-a întrunit din nou. Vicepreşedintele a declarat că
nu participase la discuţia premergătoare deoarece „el nu vroia să mai aibă
de-a face cu toată treaba asta”; a participa ar fi însemnat a aproba şi „în
conştiinţa sa el nu putea să o facă”. Vorbea în mod constant despre
Nathan Knorr ca fiind „şeful executiv” al Societăţii, „şeful executiv al
poporului lui Dumnezeu de pe pământ” şi a declarat că „Isus Cristos nu
este pe pământ şi în consecinţă el se foloseşte de reprezentanţi pentru a-
şi îndeplini voinţa.”
Dan Sydlik, un bărbat frumos de origine slavă şi cu o voce profundă,
a declarat că era „fericit să-i vadă pe fratele Knorr sau fratele Franz
utilizând Biblia sau chiar publicaţiile Watch Tower pentru a-şi apăra
poziţia, dar că nu era cazul”. Léo Greenlees a evidenţiat că dacă

22
Singura modificare majoră făcută de al doilea comitet în recomandările primului comitet
ţinea de prezidarea pe rând a fiecărui Comitet al Corpului, ea spunând că trebuia să existe
un „coordonator” permanent pentru fiecare comitet.
107
congregaţiile se puteau supune cu plăcere conducerii Corpului de
Guvernare, de ce societăţile nu puteau să facă la fel ?
Preşedintele s-a rezumat pur şi simplu la remarci care indicau că el
credea despre Societate că acţiona „în paralel” cu Corpul de Guvernare,
dar că dispoziţiile propuse acum subordonau societatea, adăugând „ceea
ce probabil e bine fundamentat”. Vicepreşedintele a declarat că credea de
asemenea că cele două organizaţii funcţionau în paralel (poate ca
Antiohia şi Ierusalim) şi a spus: „Ceea ce vrea să facă acum Corpul de
Guvernare nu mi-a trecut niciodată prin minte”.
Era evident că preşedintele şi vicepreşedintele îşi menţineau
opoziţia. Lloyd Barry a început să pledeze pe lângă ei cu o voce joasă şi
tremurând de emoţie, ca să se obţină un vot unanim, deoarece oricum
proiectul ar fi trecut.
Am votat din nou şi de data aceasta preşedintele Knorr a ridicat
mâna, iar vicepreşedintele a făcut la fel.
Patru ani mai târziu, în 1979, în timpul unei întruniri a Corpului de
Guvernare, Fred Franz, acum preşedinte al societăţii, a afirmat că votul
său în favoarea schimbării fusese făcut „sub constrângere”. Eu sunt de
acord cu el. În timp ce Nathan Knorr a cedat, Fred Franz s-a simţit obligat
să facă la fel. Cu acea ocazie el a continuat spunând că nu fusese
niciodată de acord cu schimbarea şi că din acel moment „s-a mulţumit
doar să observe” pentru a vedea rezultatul.
Ce contrast mare faţă de imaginea idealistă pe care publicaţiile
Watch Tower se străduiesc să o zugrăvească. Citând Isaia 60:17 unde
găsim promisiunea lui Iehova de a face să vină „aurul în locul cuprului”,
„argintul în locul fierului” şi de a stabili „ca supraveghetori pacea şi ca
paznici justiţia”, articolele din Turnul de Veghe din 15 martie 1990 descriu
„îmbunătăţirile progresive” şi „rafinarea continuă” a organizaţiei ca şi cum
schimbările organizaţionale ar fi fost făcute de bunăvoie, într-o atmosferă
de pace şi armonie. Ele prezintă o istorie fictivă a unui Corp de Guvernare
ce fusese operaţional pe tot parcursul istoriei Watch Tower.
Aşa după cum am arătat, realitatea este destul de diferită. Pe
parcursul primelor şapte decenii de istorie ale organizaţiei, nimeni nu
vorbea şi nu gândea în termeni de corp de guvernare. Russell făcuse
aranjamente pentru ca după moartea sa, unele comitete să se ocupe de
diverse lucruri şi să-şi asume autoritate şi responsabilitate. Rutherford le-a
eliminat rapid şi a strivit efectiv orice opoziţie, iar pe parcursul
următoarelor două decenii el a exercitat un control autocratic total, în
calitate de preşedinte al societăţii. Deşi a moderat un pic ambianţa
dominantă, Knorr a continuat să folosească un control total similar, până

108
când o „revoluţie de palat” a deposedat preşedinţia societăţii de puterea
sa. Începând cu 1976, autoritatea a trecut din mâinile unui om în cele ale
mai multor oameni şi abia după aproximativ o jumătate de secol au fost
puse în funcţiune comitete. Acest scenariu de du-te vino, nu este nici pe
departe în armonie cu imaginea unui proces armonios „de îmbunătăţiri
progresive” şi „de rafinare continuă”.
Cartea de istorie a Watch Tower, scoasă în 1993, Martorii lui Iehova
– proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, declară în prefaţă că cei care
au scris despre Martorii lui Iehova „n-au fost întotdeauna obiectivi”. Apoi
spune:

Autorii acestei cărţi s-au străduit să relateze faptele cu

sinceritate şi obiectivitate.

La paginile 108 şi 109, cartea descrie restructurarea majoră a

administraţiei din anii 1975/1976 ca fiind „una din cele mai importante
schimbări în materie de organizare făcute vreodată de-a lungul istoriei
moderne a Martorilor lui Iehova”. (Vezi pagina 83 a acestui capitol pentru
a consulta textele acestor pagini). Însă prezentarea acestui eveniment
important este ea cu adevărat sinceră şi obiectivă?
Această schimbare este prezentată ca şi cum ar fi avut loc într-o
armonie deplină. Dacă „autorii” anonimi ai acestei cărţi au ignorat lunile de
luptă internă fără milă care au precedat această schimbare, nu există nici
o îndoială că sutele de bărbaţi şi femei care erau membri ai echipei de la
sediul mondial din Brooklyn în acel timp şi care au auzit exprimările
furioase ale preşedintelui pe parcursul discutării textului zilnic, în fiecare
dimineaţă, ştiu că nimic din toate acestea nu s-a făcut cu calm. Şi mai
mult decât toţi ceilalţi, membrii Corpului de Guvernare erau personal la
curent cu intensitatea luptei. În 1993 când cartea a fost publicată, toţi cei
care erau membrii ai Corpului trăiseră în mod individual această
experienţă. Ştiau fiecare că trecerea de la un om aflat la putere, la un
corp aflat la putere, a cunoscut o opoziţie intensă şi virulentă din partea
preşedintelui şi vicepreşedintelui, iar „aprobarea unanimă” pentru
schimbare, la care face aluzie cartea, nu a fost obţinută decât după ce cei
doi, Knorr şi Fred Franz, au fost confruntaţi cu o înfrângere incontestabilă
şi au fost nevoiţi în final să capituleze (împotriva voinţei lor şi „sub
constrângere” cum o declarase vicepreşedintele însuşi). De fapt,
sinceritatea relatării din această publicaţie străluceşte mai degrabă prin
absenţa sa. Faptul că a fost autorizată publicarea acestei istorii fictive a
unei schimbări liniştite şi armonioase, nu pledează în favoarea principiilor
morale ale celor care sunt la curent cu realitatea.
109
 Graficul de mai jos, care a fost pregătit de al doilea Comitet de Cinci,
arată dispoziţiile care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1976. John Booth,
membru al primului Comitet de Cinci, care fusese înainte fermier în nordul
Statului New York, un om calm şi gânditor, dar care avea dificultăţi în a-şi
exprima gândurile, pare să fi fost cel care a ştiut cel mai bine să descrie
ceea ce i s-a întâmplat societăţii.

Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova

Comitetul de Comitetul de Comitetul de Comitetul de Comitetul de Comitetul

Serviciu Redactare Editare Învăţământ Personal Preşedintelui
R. Franzx L. Barryx G. Suiterx T. Jaraczx D. Sydlicx M. Henschelx
T. Jaracz E. Chitty L. Barry A. Schroeder G. Gangas L. Greenlees
W. Jackson F. Franz F. Franz K. Klein C. Fekel W. Jackson
A. Schroeder R. Franz M. Henschel N. Knorr G. Suiter
M. Henschel* L. Swingle* N. Knorr* L. Grenlees* J. Booth*

Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania

Watch Tower I. B. S. A. Alte agenţii

New York Anglia înregistrate
Inc. legal

x
= Preşedintele Comitetului
* = Coordonatorul Comitetului

Pe parcursul uneia din întrunirile primului Comitet de Cinci, el a

declarat:

110
 O societate este un simplu instrument legal. Este ca un stilou
de pe birou. Când vreau să îl folosesc îl iau. Când am terminat, mă
mulţumesc să-l pun la loc până când voi avea din nou nevoie de el.

Iată care era acum situaţia Watch Tower Bible and Tract Society of
Pennsylvania şi a societăţilor sale anexe. Asta însemna inevitabil că
puterea preşedinţiei era anihilată şi practic dispăruse, funcţiile acestui post
rămânând aproape doar de natură legală.
La moartea lui Nathan Knorr, Corpul de Guvernare a reflectat
asupra chestiunii unui succesor. Candidaţii cei mai plauzibili erau
vicepreşedintele Fred Franz şi Milton Henschel care lucrase în colaborare
strânsă cu Knorr pentru administraţie. Henschel a propus ca preşedinţia
să-i fie dată lui Fred Franz, iar acest lucru a fost aprobat în unanimitate.
Când am ajuns la înlocuirea lui Knorr din poziţia de „Coordonator” al
Comitetului de Redactare, Henschel părea a fi succesorul desemnat, dar
Fred Franz, devenit acum preşedinte, s-a pronunţat în favoarea lui Lloyd
Barry. Relaţiile dintre Knorr şi Henschel fuseseră mediocre pe parcursul
anilor precedenţi, iar în timpul unei audieri a primului Comitet de Cinci,
Knorr a lăsat să se înţeleagă că el se gândea la Barry ca un înlocuitor (în
funcţiile sale de preşedinte) dacă era nevoie. Evident, Fred Franz a
considerat asta în lumina instrucţiunilor pe care Rutherford le dăduse pe
patul său de moarte şi credea că transferul „mantalei” la Barry era un lucru
normal, dar Corpul a votat pentru ca Henshel să ocupe această funcţie.
Un articol din revista Time anunţa alegerea lui Fred Franz în calitate
de nou preşedinte declarând:

Deşi puţine persoane cunosc numele său, el a primit prin

această numire, o putere mai mare decât a Papei, asupra a două
23
milioane de oameni din întreaga lume.

O afirmaţie mai falsă de atât nu putea să existe. Ea ar fi fost

adevărată cu un an mai devreme, dar acum, chiar dacă rolul de
preşedinte emana un oarecare prestigiu şi importanţă, el nu mai avea
autoritatea pe care o deţinea înainte pe plan mondial. Puţine persoane din
afara Corpului puteau aprecia cât de mare fusese schimbarea.
Dacă preşedintele dispusese înainte de o putere echivalentă papei,
dar fără ornamentele şi aparatul papalităţii, supraveghetorii Filialelor fiind
echivalenţii arhiepiscopilor, fiecare fiind numit „ministru preşedinte al

23
Revista Time 11 iulie 1977 pag. 64
111
creştinilor pentru şi în teritoriul în care au fost numiţi”.24 Şi aici a intervenit
o schimbare, deoarece acum Comitetele de Filială îşi asumaseră
responsabilitatea lor.
Anii 1976 şi 1977 au cunoscut momente agreabile. Se părea că
exista un climat foarte diferit la sediul mondial, un spirit mai mare de
fraternitate, de libertate şi de egalitate. Unii l-au comparat cu „fereastra”
pe care Papa Ioan al XXIII-lea a deschis-o Bisericii Catolice pentru ‘a lăsa
să intre un pic de aer proaspăt’.
Noile comitete ale Corpului de Guvernare au pus în practică
numeroase schimbări pentru a îmbunătăţi condiţiile din cadrul Familiei
Betel, atât la Brooklyn, cât şi la cele nouăzeci de Filiale. S-a acordat o
atenţie mai mare nevoilor financiare ale celor numiţi „membrii obişnuiţi”, a
nevoilor speciale a femeilor şi a celor în vârstă. Pe parcursul anului 1976
au avut loc o serie de întruniri cu bărbaţi apreciaţi şi respectaţi care
ocupau diferite posturi: reprezentanţi de Filiale din lumea întreagă mai
întâi; apoi reprezentanţi itineranţi din Statele Unite; şi în sfârşit bătrâni de
congregaţie din diferite ţări au fost invitaţi la Brooklyn. În toate cazurile se
menţinea o libertate de discuţie şi exprimare pe care majoritatea o găseau
reconfortantă, faţă de ceea ce cunoscuseră în trecut.
La nivel de congregaţii mă îndoiesc că toate acestea s-au resimţit,
deoarece un mare număr din sugestiile făcute de aceşti bărbaţi în cadrul
acelor întruniri, nu au fost aplicate în mare măsură. În ciuda acestui fapt,
numeroşi Martori şi-au exprimat aprecierea pentru articolele publicate care
cel puţin pentru un timp au pus accentul pe autoritatea Scripturilor şi
conducerea lui Isus Cristos şi mai puţin pe autoritatea unei organizaţii
umane. Toţi credeau că acum exista în general o abordare mai moderată,
mai echilibrată şi mai plină de compasiune. După cum a declarat un
Martor botezat de mulţi ani, „Înainte ştiam că trebuia să fac anumite
lucruri; acum doresc să le fac”.
Această atmosferă transformată era într-o anumită măsură prezentă
şi în întrunirile Corpului de Guvernare. Trecerea peste anul 1975 fără
venirea mult aşteptatului jubileu milenar a avut, fără îndoială, un efect
puţin umilitor, deoarece dogmatismul s-a diminuat în mod sensibil. Eram
mult mai prudenţi cu privire la impunerea de noi reguli care atingeau viaţa
individului şi ne diminuaserăm tendinţa de a categorisi anumite acţiuni ca
fiind „infracţiuni susceptibile de excludere”, iar asta se reflecta în voturi,
mai mult ca oricând înainte.

24
Citate de la paginile 5 şi 6 ale cărţii Regulamentul pentru Birourile de Filială, un manual
destinat tuturor filialelor.
112
 În acel an (1976), sănătatea lui Nathan Knorr a început să se
deterioreze. Totuşi, atât timp cât a fost capabil să participe, el a luat parte
la discuţii şi chiar dacă era evident că schimbările efectuate nu îi plăceau,
avea în general o atitudine serviabilă şi cooperantă; câteodată
comentariile sale ajutând la atingerea unui acord, în ciuda punctelor de
vedere extreme. Deşi se baza rareori pe Scripturi, el reflecta bunul său
simţ în modul de a aborda lucrurile.
În toată această perioadă, vicepreşedintele Franz prefera să rămână
aşezat şi să asculte, participând doar ocazional la discuţii şi ceea ce avea
de spus venea întotdeauna, fără excepţie, spre finalul discuţiei, chiar în
momentul când trebuia să votăm. În acele momente consensul general
asupra modului de a privi lucrurile era relativ evident (bazându-mă pe
comentariile fiecăruia) şi adesea observaţiile sale era în contradicţie cu
tendinţa majorităţii. Poate că nimic nu ilustrează de o manieră mai
frapantă diferenţa dintre modul de a gândi a Corpului de Guvernare şi a
lui, decât votul care deşi arăta uneori o schimbare survenită în urma
influenţei remarcilor făcute în ultimul minut de vicepreşedinte, mergea cel
mai adesea în sens opus observaţiilor sale. În ansamblu, pe parcursul
acestei perioade, el nu dădea nici un indiciu asupra modului său de a
vedea lucrurile până în momentul obişnuit când se făcea apel la vot prin
ridicare de mâini şi aşa după cum consemnează „Minutele” oficiale, au
fost numeroase cazuri când aveam „Şaisprezece pentru” [sau oricare ar fi
fost numărul]; „o abţinere”, cea a vicepreşedintelui. Era în general vorba
de chestiuni care aveau legătură cu stabilirea regulilor relative la ceea ce
numeam „chestiuni de excludere”. Când era vorba de probleme laice
(precum cumpărarea unor bunuri, procedurile birourilor) sau numirea de
membrii în Comitetele de Filială, votul era de obicei unanim.
După ce noua dispoziţie a fost adoptată, îmi venea greu să cred că
o schimbare atât de importantă în structura de autoritate avusese
realmente loc, dată fiind opoziţia intensă la care aceasta a trebuit să facă
faţă din partea celor mai proeminenţi bărbaţi ai organizaţiei, precum şi din
partea colegilor apropiaţi acestora din afara Corpului. Dorinţa mea cea
mai ferventă era acum ca efectul „egalizării” şi compensării produs de
această schimbare, să permită o mai mare moderaţie, o diminuare a
dogmatismului, o mai mare grijă faţă de individ, faţă de circumstanţele şi
problemele lui personale şi poate, într-o zi, eliminare abordării autoritare
care genera atâtea reguli, precum şi un enorm control asupra vieţii private
a oamenilor.
După cum am constatat, lucrurile au mers aşa puţin. Asta a durat un
timp. Apoi, după mai puţin de doi ani, asemenea unui vânt rece venit la

113
sfârşitul toamnei care anunţă venirea unui frig mai mare, semne foarte
clare ale unei întoarceri la metodele anterioare au început puţin câte puţin
să reapară.

114