PROCLAMAREA, CUCERIREA SI OBTINEREA INDEPENDENTEI

Reizbucnirea „crizei orientale” in anii 1875 si 1876 in Balcani, prin declansarea rascoalelor antiotomane din Bulgaria si
Bosnia Hertegovina si a razboiului dintre Serbia si Imperiul Otoman in 1876, a reprezentat cadrul extern favorabil
cuceririi independentei de stat a Romaniei, in conditiile in care, eforturile de a obtine acest statut pe cale diplomatica
esuasera.Astfel, s-a oferit conducătorilor români prilejul de a încheia cu succes îndelungata luptă pentru independenţă.
Dar eforturile lui Mihail Kogălniceanu, atunci ministru de externe, din primăvara şi vara anului 1876, de a grăbi procesul,
ameninţând guvernul otoman că va trece la acţiune dacă acesta nu recunoştea imediat independenţa României, nu au reuşit
să atragă sprijin internaţional.In august, noul guvern condus de Ion C. Brătianu a reluat atitudinea de neutralitate şi a
hotărât să se alinieze la politica Austro-Ungariei şi Rusiei.In a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre
Rusia si Imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul român a apreciat că era imperativ necesar să se ajungă la o înţelegere
cu Rusia, în negocierile care au urmat, Carol I şi Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general, care să acopere
nu numai chestiunile militare, ci şi să asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială
a ţării. Dar ţarul şi miniştrii săi doreau numai o convenţie limitată, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul
României pentru a ajunge la Dunăre, evitând chestiunile politice.
Ambele părţi au rămas pe aceste poziţii până în aprilie 1877, când, războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman fiind
iminent, Rusia a cedat. Convenţia pe care Rusia a acceptat-o şi România a semnat-o la 4 aprilie garanta armatei ruse
dreptul de trecere prin România şi obliga guvernul rus să respecte „drepturile politice" şi „integritatea existentă" a
României.Aceasta este o actiune prin care Romania s-a implicat in “criza orientala”.
In acest context, in Parlamentul Romaniei, la 9 si 10 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a declarat
ruperea legaturilor Romaniei cu Turcia si a votat independent statului roman. Pe plan European, proclamarea
independentei Romaniei a fost privita in moduri diferite. Rusia a acceptat ca pe un fapt implinit, Italia s-a manifestat cu
simpatie, iar Anglia,Germania si Austro-Ungaria au avut o atitudine rezervata.
Incercarile guvernului roman de a coopera militar cu Rusia in Balcani s-au lovit de opozitia totala a autoritatilor militare
ruse, care credeau ca vor reusi sa obtina singure Victoria impotriva turcilor. In iunie 1877, armata rusa a trecut Dunarea,
insa rezistenta opusa de armata otomana a impiedicat inaintarea trupelor tariste, acestea fiind oprite la Plevna, complex de
fortificatii cu pozitie strategic, conduse de Osman Pasa. In acele conditii, marele duce Nicolae , comandantul armatei
rusesti, a adresat o telegram principelui roman Carol I,in care ii cerea angajarea trupelor romane in conflict. O alta actiune
prin care Romania participa la “criza oriental”este participarea la Razboiul din Balcani, sau de Independenta.
Fortele militare aliate romano-ruse au fost puse sub comanda principelui Carol I al Romaniei. Din august 1877, au
inceput operatiuniile militare asupra Plevnei, iar in noiembrie 1877, aceasta capitula si Osman Pasa se preda armatei
romane. Au fost obtinute victorii si la Grivita, Rahova, Samardan. în luptele şi asediul care au urmat, din septembrie până
în decembrie, armata română a contribuit în mod decisiv la înfrângerea forţelor otomane,ceea ce a deschis calea pentru
înaintarea rapidă a armatelor ruse spre Constantinopol. In ianuarie 1878, infranta pe toate fronturile, Poarta a fost nevoita
sa incheie armistitiul. Dar maniera Rusiei de a încheia pacea a adus relaţiile cu România în pragul rupturii. Guvernul
otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 19/31 ianuarie 1878, dar reprezentanţii României nu
au fost invitaţi la negocieri, nici măcar nu li s-a cerut să întocmească o listă cu cererile lor. Oficialii ruşi au urmat aceeaşi
conduită şi în întocmirea tratatului de la Sân Stefano de la 19 februarie 1878, care confirma condiţiile armistiţiului.
Aceasta nu a făcut decât să sporească descurajarea şi amărăciunea resimţite la Bucureşti. Desigur, pacea recunoştea
independenţa României, dar, totodată, impunea retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea
Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, prinţul Carol şi Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruşi că îşi încălcaseră
angajamentul de a respecta integritatea teritorială a ţării.
Nu este deci surprinzător că România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut revizuirea tratatului de pace. La
Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au revizuit tratatul de la Sân Stefano
pentru a micşora influenţa Rusiei în Europa de Sud-Est.
Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunoştea independenţa României, dar punea două condiţii: eliminarea tuturor
restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în articolul 7 al Constituţiei din 1866 şi
acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia, în compensaţie, România urma să primească Delta Dunării, Insula
Şerpilor şi Dobrogea.
Consecintele actiunilor intreprinse de Romania in “criza orientala” din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si alea
participarii Romaniei la razboiul de independent au fost benefice pentru evolutia statului roman modern, deoarece
obtinerea independentei a asigurat tarii un nou statut juridic international, de egalitate in raport cu celelalte state.Romania
a devenit un stat de sine statator, cu o politica externa proprie, fara vreo interventie straina. Incheia tratate, conventii, pe
picior de egalitate cu celelalte tari. Tara a evoluat devenind un factor politic de stabilitate in zona, la cumpana dintre
secolul al XIX-lea si al XX-lea. O consecinţă logică a independenţei a fost proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca
rege, la 14/26 martie 1881.
Practic, obţinerea independenţei a permis politicienilor şi intelectualilor români să-şi îndrepte atenţia asupra desăvârşirii
naţiunii. Totuşi, în ciuda entuziasmului momentului, ei au rămas realişti. Recunoscând limitele independenţei, au înţeles
că o ţară mică care urmărea obiective de politică externă chiar limitate şi dezvoltarea unei economii naţionale prospere nu
îşi putea permite să ignore interesele marilor puteri, iar dacă o făcea, acest lucru nu era decât în detrimentul său.
Din motive legitime de securitate si pentru mentinerea independentei statale, Romania a aderat in anul 1883 la Tripla
Alianta, Puterile Centrale.
In concluzie, evolutia statului roman modern din a doua jumatate a secolului al XIX-lea este una pozitiva, prin
evenimentele demarcate in aceasta perioada, romanii au reusit treptat sa isi indeplineasca toate marile revendicari ca
natiune: independent, modernizarea, desavarsire unitatii politice. In anii ce au urmat, s-au intensificat miscarile ce aveau
ca scop infaptuirea unirii. Acest vis al romanilor s-a materializat la sfarsitul primului razboi mondial, in 1918.