ŞTIINŢA ŞI METODA ŞTIINŢIFICĂ

Ştiinţa este în esenţă, căutarea adevărului. Valoarea intelectuală a ştiinţei poate fi apreciată din două
puncte de vedere. Ea reprezintă o realizare a minţii omeneşti şi oferă totodată un test căruia trebuie
să i se conformeze toate teoriile mai cuprinzătoare.

Întreaga ştiinţă depinde de conceptele ei. Aceste concepte sunt idei care capătă o denumire.
Ele determină întrebările pe care le punem şi, în felul acesta, implicit, răspunsurile pe care le putem
obţine. Ele sunt fundamentale în raport cu teoriile enunţate în funcţie de aceste concepte. Pentru
progresul ştiinţei este caracteristic faptul că un concept sau un grup de concepte pot ceda locul altui
concept fără a afecta prea mult cunoştinţele obţinute cu ajutorul conceptelor iniţiale.

Capacitatea de a transfera unele rezultate de detaliu de la o teorie la alta constituie o mare

forţă a ştiinţei şi îi este specifică.

Conceptele şi teoriile sunt mai degrabă descoperite decât inventate şi sunt condiţionate de
nivelul general al cunoaşterii.

Spre deosebire de trăirile şi senzaţiile de natură personală, cum ar fi visurile sau durerea,
ştiinţa este o cunoştinţă care, în principiu cel puţin, este de natură socială, în sensul că poate fi
împărtăşită de un mare număr de oameni. De aici rezultă preferinţa pentru enunţuri făcute într-o
formă valabilă pentru mari grupuri de observatori. Se poate aprecia că principiul relativităţii este o
expresie a acestei preferinţe.

Fiecare ştiinţă îşi are noţiunile sale, metodele sale specifice, rodul evoluţiei şi al acumulărilor
istorice; toate ştiinţele au însă în comun ceea ce se numeşte metoda ştiinţifică de abordare a
cercetării. Deşi concepţia despre metodă se schimbă odată cu ştiinţa însăşi, se conturează o serie de
principii cu caracter permanent, proprii oricărei metode ştiinţifice. Toate ştiinţele se bazează pe o
serie de fapte, date, “evidenţe”, percepute din lumea reală, pe care trebuie să le explice şi cu care se
confruntă diversele teorii. Datele se află într-o serie de relaţii, ca expresie a interdependenţelor dintre
date, care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim pas către elaborarea unor teorii
cuprinzătoare. Confuzia şi ambiguitatea apare atunci când se încalcă succesiunea

date – relaţii – modele.

Acest fapt constituie o gravă abatere de la metoda ştiinţifică.

Abordarea ştiinţifică începe prin delimitarea graniţelor domeniului în care se înscriu cuceririle
neîndoielnice ale ştiinţei şi prin stabilirea graniţelor imposibilului, adică ale reprezentărilor care
contrazic experienţa ştiinţifică îndelungată. Între cele două graniţe se află domeniul fenomenelor
nestudiate, dar posibile. Deosebirile dintre abordarea ştiinţifică şi abordarea obişnuită a fenomenelor
apar pregnant la determinarea limitelor dintre verosimil şi imposibil.

Ştiinţa nu stabileşte numai graniţele posibilului, dar delimitează în acelaşi timp, cu

exactitate, presupunerile, chiar şi pe cele mai verosimile, de afirmaţiile dovedite. Delimitând
lucrurile verosimile de cele dovedite ştiinţa clarifică ce afirmaţii necesită o continuare a cercetării.

Una din principalele trăsături ale ştiinţei este deschiderea la nou, capacitatea de a reexamina
reprezentările încetăţenite şi dacă este nevoie de a renunţa la ele.

Ştiinţa este alcătuită din fapte(date), din relaţiile dintre fapte şi din explicaţiile acestor relaţii.
Faptele şi relaţiile trebuie respectate cu grijă. Faptele bine stabilite rămân neschimbate, numai
relaţiile se precizează odată cu dezvoltarea ştiinţei. Reprezentările sau modelele se dezvoltă şi îşi
schimbă aspectul cu fiecare nouă descoperire.

Stabilitatea este una din cele mai importante trăsături ale ştiinţei, altfel, după fiecare
descoperire, totul ar trebui luat de la capăt.