Limba italiană 

este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită de aproximativ 62 de

milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia.[1] Se bucură de statutul de limbă
oficială în patru țări — Italia, San Marino, Vatican și Elveția (împreună
cu franceză, germană și retoromană)[2] și este folosită auxiliar în Vatican. Deține de asemenea
statutul de limbă de minoritate în părțile Croației și Sloveniei situate în Istria. În Italia sunt
numeroase dialecte regionale,[3] dar înființarea unui sistem național de educație a condus la
reducerea de-a lungul secolului al XX-lea a variației în limba vorbită de la o regiune la alta.
Limba italiană standard se bazează pe dialectele folosite în Toscana[4] și este asemănătoare atât
cu limba latină cât și cu alte limbi romanice. Similitudinea lexicală cu franceză este estimată la
89% (Matteo Bartoli numește italiana și franceza „limbi inovative”, în opoziție cu
limbile Peninsulei Iberice și româna),[5] la 87% cu catalana, la 85% cu sarda, la 82% cu spaniola,
la 78% cu ladina și la 77% cu româna.[1] Printre limbile romanice mari, este și cea mai
asemănătoare cu limba română.[6] Se caracterizează prin păstrarea consoanelor și vocalelor
duble și accentului cu rolul distinctiv.
Influența italienei asupra altor limbi a fost moderată și este vizibilă cel mai puternic în artă, mai
ales în muzică. Ideile Școlii Ardelene și latinismului au dus la mărirea numărului cuvintelor de
origine italiană în limba română.[5] Astăzi, cuvintele care intră în lexicul altor limbi se referă mai
ales la artă culinară, exemple românești fiind pizza, pastă[7] sau spaghete.