Politica Externa A Italiei Intre Anii 1930-1940

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR: AUTOR:
Conf. dr. Vasile Docea
Prep. drd. Emanuel Copilaş
TIMIȘOARA, IULIE 2010
1
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE
Politica externă a Italiei între anii 1930-1940
- LUCRARE DE LICENȚĂ -
COORDONATOR: AUTOR:
Conf. dr. Vasile Docea
Prep. drd. Emanuel Copilaş
TIMIȘOARA, IULIE 20
2
Cuprins
Introducere............................................................................................................................p. 4
Capitolul 1: Ascensiunea fascismului........................................................................................p. 6
1.1 Marşul asupra Romei........................................................................................................p. 7

1.2 Consolidarea puterii..........................................................................................................p. 8
1.3 Fascismul: ideologia, statul, partidul.................................................................................p. 10
Capitolul 2: Direcţiile politicii italiene la începutul anilor 1930...................................................p. 13
2.1 Relaţiile germano-italiene între 1933-1935.........................................................................p. 15
2.2 Frontul de la Stresa...........................................................................................................p. 17
2.3 Afacerea abisiniană...........................................................................................................p. 19
2.4 Ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei...........................................................................p. 21
Capitolul 3: Relaţiile germano-italiene între 1936-1939..............................................................p. 24
3.1 Războiul civil din Spania......................................................................................................p. 26
3.2 Anexarea Austriei la cel de-al treilea Reich..........................................................................p. 29
3.3 Conferinţa de la München..................................................................................................p. 31
3.4 Dezmembrarea Cehoslovaciei.............................................................................................p. 32
3.5 Pactul de Oţel.....................................................................................................................p. 34
3.6 Pactul Ribbentrop-Molotov.................................................................................................p. 36
3.7 Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial......................................................................p. 38
Capitolul 4: Italia în cel de-al Doilea Război Mondial.....................................................................p. 40
Concluzii...................................................................................................................................p. 44
Bibliografie...............................................................................................................................p. 48
3
Introducere
Perioada cuprinsă între anii 1930-1940 e marcată de ascensiunea lui Mussolini care a
devenit şef al guvernului la 31 octombrie 1922. De la ascensiunea sa şi până la moarte Ducele
va încerca să facă din Italia o mare putere europeană, însă planurile lui privind prestigiul
internaţional al Italiei vor fi zădărnicite.
Alegerea temei politicii externe italiene sub conducerea lui Mussolini ca şi lucrare de
licenţă, poate fi motivată de o preferinţă personală faţă de subiectele şi evenimentele istorice
şi de încercarea de a afla de ce Mussolini nu a reuşit să îşi ducă la bun sfârşit planul de
expansiune a Italiei.
Lucrarea este o analiză istorică de tip comparat ce îi are în prim plan pe cei doi
conducători – Bennito Mussolini şi Adolf Hitler – încercând să scoată în evidenţă atât relaţiile
de amiciţie dintre cei doi cât şi pe cele de duşmănie. De asemenea este şi o analiză istorică a
politicii externe italiene în perioada 1930-1940 arătând toate evenimentele petrecute în
decursul acestei perioade.
În primul capitol sunt prezentate câteva informaţii despre viaţa lui Benito Mussolini,
de la încercarea acestuia de a ajunge la conducerea Italiei şi până la consolidarea puterii în
urma faimosului „Marş asupra Romei” şi întemeierea regimului fascist.
Capitolul doi prezintă acţiunile atât pe plan intern cât şi pe plan extern intreprinse de
Mussolini aflat deja la conducerea Italiei. Este perioada în care Ducele se apropie de Adolf
Hitler care ajunge la conducerea Germaniei în 1933 şi care vedea în Mussolini şi în fascism
un model demn de urmat. Prietenia dintre cei doi dictatori le-a deschis o nouă cale de cuceriri
teritoriale, Italia reuşind să cucerească Abisinia care apoi va fi cunoscută sub numele de
Etiopia, iar Germania a reuşit să facă din Austria satelitul ei personal şi a cucerit zona
demilitarizată a Renaniei.
În cel de-al treilea capitol sunt prezentate relaţiile italo-germane până la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial. Mussolini este îngăduitor în privinţa anexării Austriei la
Germania datorită faptului că nemţii nu au intervenit în Abisinia. Însă relaţiile dintre Hitler şi
Mussolini încep să se răcească datorită neanunţării Ducelui cu privire la data înfăptuirii
„Anschluss-ului” şi a dezmembrării Cehoslovaciei. Ducele rămâne însă de partea lui Hitler
4
văzând în Germania o mare putere şi încheie cu acesta „Pactul de Oţel” în anul 1939 ce
garantează ajutor reciproc în caz de război indiferent de circumstanţele izbucnirii războiului.
În ultimu capitol este prezentată Italia care intră în al Doilea Război Mondial însă
armata italiană nu este pregătită pentru a face faţă un asemenea război. Italienii suferă
înfrângere după înfrangere, chiar dacă la început păreau să fie într-o situaţie avantajoasă faţă
de inamicii lor, Franţa şi Anglia. Văzând că s-a grăbit în privinţa intrării în război şi că armata
italiană nu e pregătită să facă faţă, Mussolini se întoarce către Hitler în care îşi pune
speranţele şi de pe urma căruia speră să mai obţină unele benficii. Odată cu înfrângerea
Germaniei se prăbuşeşte şi regimul fascist, iar Mussolini este ucis în aprilie 1945 împreună cu
amanta sa Clara Petacci.
Politica externă a Italiei între anii 1930 – 1940

5
ASCENSIUNEA FASCISMULUI
Benito Mussolini, personalitate complexă, s-a născut la data de 25 iulie 1883 la

Predappio după cum a scris el însuși în Autobiografie “ s-a născut într-o duminică, pe 29 iulie
1883, la Varano dei Costa, mic grup de case vechi, pe un deal de la Dovia, cătun al comunei
Predappio, aproape de Forli, în Romagna”. A avut o familie modestă, tatăl său Alessandro a
fost fierar şi mama, Rosa Maltori, a fost învăţătoare. A avut un frate, Arnaldo şi o soră, pe
Hedwige.
La vârsta de optisprezece ani şi-a luat diploma de institutor, iar din 1900 s-a înscris în
Partidul Socialist. A predat într-o şcoală elementară pentru o scurtă perioadă de timp şi în
1902 s-a refugiat în Elveţia nedorind să facă serviciul militar. Se întoarce în Italia în 1904,
face serviciul militar timp de doi ani şi apoi se stabileşte la Forli unde era si tatăl său. Aici o
seduce pe Rachele Guidi cu care se va căsători mai târziu în anul 1925. În 1912 devine
conducătorul ziarului Partidului Socialist “Avanti”, iar în 1914 părăseşte această conducere şi
fondează un nou ziar “Popolo d’ Italia” care în scurt timp devine cel mai citit organ de presă.1
La data de 23 martie 1919, în parte încurajat de patriotul romantic si aventurierul
Gabriele d’ Annunzio, el şi alţi veterani de război au înfiinţat la Milano un grup revoluţionar
naţionalist pe care l-au numit „Fasciile de luptă” ( fasci di combattimento) grupând foşti
combatanţi şi şomeri. Cuvântul italian „fascio” (legătură sau mănunchi) sugera unirea, iar
„fasces”, un mănunchi de nuiele legate împreună în jurul unui topor cu tăişul ieşit în afară,
reprezentând simbolul puterii în Roma antică.2
La 31 octombrie socialiştii nu obţin decît 24% din voturi la alegerile municipale şi
Mussolini profită astfel încât la începutul anului 1921 controlează mai mult de opt sute de
secţiuni reunind o sută de mii de membri. Trece de la atacul împotriva forţelor socialiste şi a
1
Guichonnet Paul – Mussolini şi fascismul, traducere de Marian Ştefănescu, Antonia Kacso, Bucureşti, Corint,
2002 p.p. 27 - 31
2
Axelrod A. – Dictatori şi tirani, traducere de Ion Aramă, Bucureşti, Lider: Sirius, 2002, p. 347
6
sindicatelor şi la alegerile din 1921 Mussolini intră în Camera Deputaţilor împreună cu
treizeci şi cinci de fascişti obligându-l pe Giolitti să se retragă.3
La data de 7 noimebrie se deschide Congresul de la Roma şi în ziua de 9 noiembrie
1921, la ora 23 ia naştere Partidul National Fascist (P.N.F) cu Mussolini la conducere, partid
care la 15 noiembrie renunţă oficial la pactul de pacificare, îşi păstrează squadrele armate şi
declară că se va substitui statului ori de câte ori se va dovedi capabil să combată cauzele şi
elementele de dezagregare internă.
În curând militarizarea partidului este totală şi squadrele devin o miliţie, o adevărată
armată. Are loc generalizarea cămăşii negre, Mussolini fiind unul din puţinii ce refuză să o
poarte pentru a se putea distinge.
La începutul lunii ianuarie 1922 Mussolini părăseşte Italia şi pleacă la Cannes pentru a
urmări conferinţa interaliată, iar în martie 1922 pleacă la Berlin însoţit de secretarul său
Fasciola urmând ca în luna august să hotărască ‚ „Marşul asupra Romei’’.4
1.1. Marşul asupra Romei

Episodul decisiv al cuceririi puterii a fost „Marşul asupra Romei”, idee care a fost lansată
pentru prima dată de d’Annunzio. Acţiunea a fost exaltată de fascismul oficial în perioada
„ventennio” ca un gest eroic, dar în lumină istorică a avut aspecte, nu atât datorită puterii lui
Mussolini cât mai ales datorită capitulării Italiei liberale.
La începutul lui octombrie Mussolini a sporit presiunea începând să organizeze un
marş asupra Romei. El a lansat negocieri cu facţiunile liberale discutând despre posturile ce ar
trebui acordate fasciştilor în guvern. Credea că poate ajunge la putere fără o lovitură de stat şi
şi-a dat seama că regele avea o atitudine critică putând să ordone oricând dorea armatei să îi
zdrobească pe fascişti.
Brigăzile fasciste plănuiseră să cucerească cele mai importante oraşe din nordul şi
centrul Italiei fiind într-un număr de aproximativ treizeci de mii de oameni. Mussolini
considera acest marş ca o ultimă armă a şantajului său politic având grijă să dea asigurări
puterii că nu trebuie să se teamă de o guvernare fascistă.
În noaptea de 27 octombrie brigăzile fasciste au ocupat primăria, palatul telefoanelor
şi gările oraşelor din nordul Italiei. Guvernul lui Luigi Facta l-a sfătuit pe rege să fie de acord
3
Guichonnet Paul – Istoria Italiei, traducere de Irina Ceristea, pref. Alexandru-Murad Mironov, Bucureşti,
Corint, 2002 p.p. 111 - 112
4
Gallo Max – Italia lui Mussolini, traducere din limba franceză de Anca Balaci şi Paul B. Marian, pref. de
Gheorghe Nicolaie Cazan, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p.p. 180 - 181
7
cu declararea stării de asediu pregătind forţele armate să împrăştie coloanele de fascişti ce se
îndreptau spre Roma. Regele Victor Emmanuel a refuzat să declare autorizarea legii marţiale
ce ar fi pedepsit folosirea forţei de către fascişti. Această hotărâre a regelui s-a bazat fie pe
faptul că a supraestimat numărul fasciştilor, fie regele nu îi avea la inimă pe politicienii
liberali din acea vreme şi considera că fasciştii trebuie incluşi în coaliţia guvernamentală fiind
încrezător în dovezile de loialitate ale lui Mussolini.
În urma refuzului de a declara legea marţială guvernul lui Facta a demisionat şi regele
l-a numit pe Salandra conservator, cerându-i să formeze un nou guvern. Acesta a fost
contestat de liderii liberali şi în lipsa unui alt candidat care să nu fie contestat, la 29 octombrie
Benito Mussolini devine prim ministru al Italiei îndeplinindu-şi scopul urmărit de la bun
început.5
1.2. Consolidarea puterii

Odată cu numirea oficială a lui Mussolini ca prim-ministru al Italiei la 30 octombrie 1922
acesta deţinea cel mai înalt post politic al ţării, dar visul său era să deţină puterea deplină şi de
necontestat în propriile mâini. A intrat imediat în acţiune şi pentru a-şi amplifica puterea a
cerut Parlamentului să-i acorde dreptul de a guverna prin decrete timp de 12 luni. Fiind
susţinut de liberalii de frunte precum Giolitti, Facta şi Salandra, Camera i-a dat vot de
încredere şi i-a conferit puteri extraordinare pe o perioadă de 12 luni. În această perioadă
Mussolini a remodelat structura economică a Italiei, micşorând cheltuielile guvernului
destinate serviciilor publice şi reducând taxele pe industrie spre a încuraja producţia. Aceste
măsuri au contribuit în mare la redresarea economiei slăbite a Italiei.6
În decembrie Mussolini a încercat să-şi sporească autoritatea şi a înfiinţat Marele
Consiliu Fascist rezervându-şi în exclusivitate controlul asupra politicii fasciste. A
transformat brigăzile fasciste într-o miliţie naţională plătită de stat şi de acum avea o armată
de peste treizeci de mii de oameni pe care continua să o folosească pentru a-şi intimida
potenţialii adversari.
Mussolini a reuşit chiar să-şi asigure sprijinul Bisericii spunând că intenţionează să
interzică contracepţia şi să introducă educaţia religioasă ca obiect de studiu obligatoriu în
învătământul de stat.
5
Robson Mark – Italia: liberalism şi fascism, traducere de Mihaela Mazilu, Bucureşti, Editura All, 1997, p.p. 65
-68
6
Axelrod A., op. cit., p. 347
8
Următoarea mişcare s-a produs în aprilie 1924 când a fost pusă în practică reforma
electorală cunoscută sub numele de „ Legea Acerbo”, fasciştii obţinând 66% din voturi.
Numărul deputaţilor fascişti a crescut de la treizeci şi cinci la trei sute şaptezeci şi patru din
totalul de cinci sute treizeci şi cinci de locuri în Cameră, partidul având astfel o majoritate
netă.
Ca ministru de interne Mussolini a putut cere poliţiei să nu intervină când fasciştii
făceau prăpăd dându-i posibilitatea de a falsifica alegerile. Sprijinul acordat lui Mussolini nu
era doar rezultatul fricii. Mulţi deputaţi aprobau acţiunile de reprimare intreprinse de guvern
împotriva a ceea ce ei considerau a fi fost periculoasa Stângă revoluţionară. 7 Odată cu
reînceperea lucrărilor Parlamentului deputaţii de opoziţie încearcă să facă publice acţiunile
ilegale comise de fascişti la secţiile de votare.
La 10 iunie 1924 liderul socialist moderat Giacomo Matteoti este răpit şi două luni mai
târziu cadavrul său a fost găsit în apropiere de Roma. Asasinatul a fost organizat de oameni
apropiaţi Ducelui având consimţământul acestuia. Afacerea Matteoti ar fi putut să fie sfârşitul
dictaturii care era pe punctul de a se naşte, dar regele a refuzat să ia cunoştinţă de
documentele care dovedeau complicitatea lui Mussolini la crima împotriva lui Matteoti, de
teamă că o astfel de hotărâre n-ar face decât să întăreasca Stânga revoluţionară şi să ducă la
război civil. Exasperaţi de starea de nesiguranţă creată de afacerea Matteoti si frustraţi de lipsa
de radicalism a guvernului, unii fascişti i-au dat un ultimatum lui Mussolini spunând că dacă
nu termină odată cu afacerea şi nu trece în mod hotărât la instaurarea dictaturii ei işi vor
retrage sprijinul.
Astfel, la 3 ianuarie 1925 prim-ministrul Italiei a recunoscut deschis că îşi ia
responsabilitatea tuturor acţiunilor până la acea dată şi, în restul anului şi-a consolidat puterea
printr-o serie de măsuri care marcau o tot mai mare îndepărtare de normele constituţionale. În
decembrie 1925 s-a votat „Legge Fascistissime” ce interzicea partidele politice şi sindicatele
libere, iar în ianuarie 1926 Mussolini a căpătat dreptul de a emite decrete cu valoare deplină
de lege.
La 24 decembrie 1925 Mussolini, care era şef al consiliului din 30 octombrie 1922, a
fost numit şef de guvern cu puteri mai mari şi cu mai multă autoritate. Dictatura era pe deplin
stabilită.8
1.3. Fascismul: ideologia, statul, partidul

7
Robson Mark, op. cit., p. 76
8
Guichonnet Paul – Mussolini şi..., p.p. 48 - 49
9
În diversele sale perioade, fascismul a primit numeroase şi diverse definiţii, având în mod
evident la bază puncte de vedere destul de diferite. Nici una dintre ele nu dezvăluie principala
bază a fascismului, esenţa sa specifică. Aceasta a fost exprimată complet în definiţia dată
fascismului de către cel de-al şaptelea Congres al Cominternului: „ O dictatură teroristă făţisă
a celor mai reacţionare, mai şovine şi mai imperialiste elemente ale capitalului financiar”.
Tocmai acest capital financiar stă la baza fascismului şi fără el fascismul nu ar fi putut deveni
o mişcare a întregii naţiuni şi nu ar fi putut pune mâna pe puterea de stat.9
Primul Război Mondial i-a creat Italiei grave probleme interne. În rpimul rând,
cheltuielile de război au fost imense. Banii cheltuiţi pentru întreţinerea armatei au pus la grea
încercare trezoreria italiană. Au fost împrumutate sume uriaşe din Marea Britanie şi Statele
Unite ale Americii şi în ciuda creşterii impozitelor, datoria publică a trecut de la cincisprezece
milioane de lire în 1914 la cincizeci de milioane în 1918 şi având în vedere împrumuturile
acordate de Anglia, SUA şi Franţa se pot estima la peste şaizeci de miliarde de lire datoriile
statului italian. Din circa şase milioane de oameni mobilizaţi au fost pierduţi în război şase
sute şaptezeci de mii de morţi şi nouă sute cinci zeci de mii de răniţi, dintre care două sute
douăzeci de mii au rămas mutilaţi.10
Pe măsură ce situaţia din economie se degrada, se accentua şi fărâmiţarea politică.
Printre alternativele regimului liberal erau: socialiştii – a căror dezvoltare a sindicatelor a avut
loc abia dupa 1900 si pe la 1902 sindicatele socialiste aveau două sute cincizeci de mii de
membrii, iar în 1908 s-a înfiinţat Confederatia Generală a Muncii (C.G.L) pentru a coordona
activitatea sindicală; catolicii – Biserica Catolică rămăsese ostilă statului liberal în primii
douăzeci de ani ai existenţei regimului. Puterea lor a crescut consistent în anul 1904 când
Papa, văzând un mare pericol în socialism, a permis credincioşilor catolici să voteze în
alegerile generale şi prin 1909 catolicii au primit încuviinţarea Bisericii să voteze aproximativ
o sută de circumscripţii electorale, depunând chiar liste cu candidaţi pentru alegeri.11
Ameninţarea socialistă a crescut când la alegerile din noiembrie 1919 socialiştii au
convins oraşele din nord obţinând 32,4% din votul naţional şi au câstigat o sută cincizeci şi
şase de locuri, partidul fiind acum cel mai mare grup unic din Parlamentul italian, în timp ce
Partidul Popular Catolic (P.P.I) ocupa o sută de locuri şi liberalii o sută patruzeci şi opt.
9
Jelev Jeliu – Fascismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 40
10
Guichonnet Paul – Mussolini şi..., p. 35
11
Robson Mark, op. cit., p.p. 31 - 33
10
Naţionaliştii care i-au considerat întotdeauna pe liberali prea slabi şi incompetenţi în
conducerea războiului erau acum convinşi că guvernul nu va reuşi să apere interesele Italiei.12
Ascensiunea fascismului are loc între 1919-1921. Pe la sfarşitul anului 1920 încep
ripostele grupurilor fasciste în Emilia şi Toscana care nu aveau nevoie de prea multe
încurajări ca să-i atace pe socialişti. Aceste brigăzi fasciste erau mici de cele mai multe ori şi
lipsite de o ideologie coerentă. Mai târziu, avându-l pe Mussolini ca lider, fascismul va putea
fi prezentat ca o mişcare naţională având ca icoană o nouă Italie şi până la sfarşitul anului
1926 Italia se va afla sub controlul complet al fasciştilor.13
Odată cu trecerea anilor cele mai recente studii au ridicat o întrebare semnificativă şi
anume aceea dacă fascismul a fost un fenomen tradiţional reacţionar sau a fost o mişcare
revoluţionară ce a căutat să reorganizeze şi să modernizeze viaţa italiană. Oamenii ce au
formulat ideologia în regimul lui Mussolini au susţinut crearea unei culturi noi şi unice şi o
examinare a eforturilor lui Mussolini de a modela viaţa poporului italian arată cum revoluţia
culturală fascistă s-a bazat pe o puternică reformulare şi o nouă aplicare a ideologiei
naţionaliste.
Cu toate că în anii ce urmau Primului Război Mondial, Mussolini a sperat ca italienii
să uite că a fost odată socialist. El nu a încetat niciodată să se considere un conducător
revoluţionar. Natura socialismului său şi poziţia sa revoluţionară după 1914 au fost subiectul
unei considerabile dezbateri, dar este clar că imediat după Primul Război Mondial Mussolini a
abandonat socialismul în favoarea unui program care a combinat sindicalismul naţional şi
productivismul. În acelaşi timp el a absorbit atitudinile şi părerile naţionaliştilor italieni. Între
anii de la fondarea „ Fasciilor de luptă ” în 1919 şi până la Marşul asupra Romei în 1922
Mussolini a absorbit complet principiile naţionalismului în timp ce a proclamat simultan
fascismul ca fiind o nouă şi radicală tendinţă în politica italiană.14
În anii de disperare ce au urmat războiului tinerii italieni s-au îndreptat într-un număr
mare spre cauza naţionalistă ca o alternativă legitimă de a-şi satisface nevoia de împlinire
morală şi creativă. Naţionalismul, cum observă Eugen Weber „ foloseşte argumente
intelectuale bazate pe idei mai sofisticate precum tradiţia, istoria, limba şi rasa; susţine o
comunitate mai larga şi un destin comun ce nu sunt perceptibile încă, dar ale căror urme pot fi
găsite în trecut, a căror realitate poate fi demonstrată în prezent şi a căror implicaţii trebuie
12
Ibidem, p. 52
13
Ibidem, p.p. 58 - 59
14
Cannistraro Philip V. – „Mussolini’s Revolution : Fascist or Nationalist” in Journal of Contemporary History,
numarul ¾, 1972, p.p. 115 - 116
11
lucrate în viitor. Când Mussolini a încorporat aceste idei în doctrina fascistă a reuşit să atragă
şi o parte considerabilă a inteligenţei naţionaliste dezorientate în mişcarea sa. Mulţi italieni
intelectuali şi-au exprimat dorinţa arzătoare pentru schimbare şi au îmbrăţişat dorinţa
revoluţionară fascistă.15
În final, revoluţia culturală a lui Mussolini a reprezentat integrarea cu succes şi
remodelarea ideologiei naţionaliste, iar intelectualii naţionalişti ce i-au oferit suport lui Il
Duce au suferit dureroase deziluzii, fapt ce demonstrează clar că acesta le-a folosit idealurile
pentru a-şi servi propriul scop şi anume acela de a ajunge la conducerea Italiei.16
DIRECŢIILE POLITICII ITALIENE LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1930
În pragul anilor 1930 Italia era deja, în anumite privinţe, un regim de masă.
Desfiinţarea structurilor portante ale statului liberal (Constituţia adoptată de regele Carol
Albert în 1848 era încă în vigoare, însă doar formal) şi progresiva fascizare a statului şi a
societăţii în a doua jumătate a anilor 1920 a transformat profund ţara. 17 După ce timp de câţiva
ani a dus o politică prin excelenţă liberală, regimul s-a angajat pe calea economiei dirijate care
15
Ibidem, p. 119
16
Ibidem, p. 139
12
până în 1932-1933 s-a caracterizat mai ales prin „bătălii” pentru producţie: „Bătălia Grâului” ,
lansată în 1925, a impus tarifuri mari pentru importul de cereale străin, iar guvernul a dispus
de mari fonduri în vederea cumpărării de maşinării şi fertilizatori necesare propriei producţii,
ducând la o scădere a importului până la 75% şi până în anul 1940 ţara a realizat o suficienţă
proprie în domeniul cerealelor; „Bătălia Mlaştinilor” ce constă în exploatarea unor terenuri
aflate până atunci în zone necultivate (Mlaştinile Pontine din sudul Romei, regiunea
mlăştinoasă Maremme din Toscana). Regimul s-a mai angajat şi în realizarea unor vaste
programe de lucrări publice (autostrăzi, căi ferate, renovarea capitalei).18
Criza internaţională care a urmat căderii Bursei de la New York în 1929 şi care ia
sfârşit, cel puţin în faza acută, în 1934, confirmă sfârşitul capitalismului liberal deschizând
calea unui nou raport între capitalism şi stat, iar statul italian intervine în economie printr-o
politică de salvgradare a intreprinderilor aflate în dificultate.19 Totodată criza a favorizat
căderea republicii de la Weimar şi ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, care după două
zile de negocieri bizantine a devenit cancelar la 30 ianuarie 1933. În Cabinet se aflau numai
trei nazişti. S-a crezut că Hitler avea sa fie marginalizat, însă succesul său s-a datorat faptului
că cei trei miniştrii nazişti aveau cele trei posturi care contau: Cancelaria, cu permisiunea de a
folosi Art. 34; Ministerul prusac de interne şi Ministerul Naţional de interne. Această dată a
reprezentat un punct fără întoarcere atât pentru Germania cât şi pentru întreaga lume.20
Depresiunea din anii 1930-1932 determină evoluţia economiei spre autarhie şi
întărirea controlului statului. Mussolini preia cu fonduri de stat gestionarea intreprinderilor
aflate în dificultate. Institutul pentru Reconstrucţia Industrială (IRI), creat la 23 ianuarie 1933,
şi care rămâne una dintre piesele de bază ale economiei, procedează la regrupări şi fuziuni
care asigură controlul regimului asupra reţelei telefonice, construcţiilor navale, societăţilor de
navigaţie, siderurgiei.21
În total, intervenţia fascistă în economia Italiei a avut unele beneficii incluzând
scăderea nivelului de şomeri la doar douăsprezece mii până în 1938. Cu toate acestea,
Tacchi Francesca – Istoria ilustrată a fascismului, traducere din limba italiană de Corina Anton, Bucureşti,
17
RAO, 2006, p. 81
18
Bosworth R.J.B. – Mussolini’s Italy: Life under the fascist dictatorship, 1919 – 1945, Editura Paperback,
2007, p. 42
19
Tacchi Francesca, op. cit., p. 82
Johnson Paul – O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000, traducere din engleză de Luana Schidu, Bucureşti,
20
Humanitas, 2003, p. 280

21
Guichonnet Paul – Istoria..., p. 115
13
propaganda victoriilor nu a reflectat groaznica situaţie economică adusă de neplănuitele şi
dezorganizatele incursiuni în economie de la 1925 încolo.22
Când a venit la putere în 1922 Mussolini nu avea un program de politică externă precis
conturat, însă obiectivele sale erau clare. El dorea sa facă din Italia o mare putere, statut ce
putea fi obţinut prin întărirea armatei, intrigă diplomatică şi, dacă era cazul, prin război. Italia
trebuia să fie puterea dominantă în zona mediteraneană, să-şi dezvolte şi chiar să-şi extindă
imperiul colonial în Africa, iar Balcanii să constituie sfera ei de influenţă.23
Până în anii ’30 aceste planuri au rămas doar un plan general. Ducele şi-a dat seama că
afacerile externe îi ofereau o scenă ideală. El însuşi a început să conducă afacerile externe,
evitând vechiul şi îmbâcsitul minister de externe şi culegând laurii recunoaşterii internaţionale
şi sprijinul intern. Puterile dominante în Europa erau Marea Britanie şi Franţa care garantau
prevederile Tratatului de la Versailles, aveau cele mai multe colonii în Africa, iar flotele lor
controlau Marea Mediterană. În plus, Franţa căuta să-şi întăreasca influenţa economică şi
politică în Europa Centrală şi de Est, inclusiv în Balcani. Astfel că orice schimbare care ar fi
avut loc în statu quo-ul european trebuia să se facă cu acordul Marii Britanii şi al Franţei, iar
în lipsa Germaniei puternice care să ţină echilibrul, puterile mici aveau puţine şanse să obţină
concesiuni.24
2.1. Relaţiile germano-italiene între 1933-1935

Mussolini şi-a dat seama că o Germanie restabilită şi puternică ce solicita revizuirea Tratatului
de la Versailles ar putea speria Franţa şi Marea Britanie şi le-ar face mai receptive la cererile
Italiei. Şi într-adevăr, niciuna din cele două nu voia ca Italia să le fie duşman, situaţie care i-a
permis Italiei să le învrăjbească pentru a trage ea foloase. Astfel stând lucrurile, Mussolini ar
fi fost incântat de accederea la putere a lui Hitler în 1933. Îi placea să creadă că fascismul se
răspândea în Europa,25 acesta fiind fără îndoială un model pentru multe mişcări politice
europene în perioada interbelică. Multe state europene sunt guvernate de un sistem politic
întemeiat pe premise ideologice şi pe instituţii direct inspirate de cele italiene. 26 Printre
caracteristicile comune tuturor mişcărilor fasciste se numără: o reacţie violentă faţă de
22
Meakin Thomas – „Mussolini’s Fascism” in History Review, numarul 59, 2007, p. 42
23
Nicolas G. – Mussolini and his generals: the armed forces and fascist foreign policy, 1922 – 1940, in
Canadian Journal of History, volumul 43, p. 555
24
25
Ibidem, p. 142
26
14
principiile democraţiei; negarea pluralismului social; tendinţa totalitară în interior (partidul
unic) şi în exterior (imperialismul). Acestora li se pot adăuga şi alte elemente precum:
prezenţa unei Miliţii (de partid sau nu), a unei ideologii rasiste, a unei politici economice de
factură corporatistă, adesea de sorginte catolică.27
De-a lungul verii anului 1933, britanicii şi italienii i-au presat pe francezi să acorde
Germaniei o „egalitate” formală în privinţa armamentelor, însă mai avea să treacă mult timp
înainte ca această egalitate să devină reală.
La scurt timp după venirea lui Hitler la putere, Germania s-a retras de la Conferinţa
pentru Dezarmare pe 14 octombrie, iar o saptămână mai târziu a părăsit Liga Naţiunilor.
Încheierea Conferinţei pentru Dezarmare nu presupunea în mod necesar război. Exista
şi o altă cale, o reîntoarcere la instrumentele tradiţionale ale diplomaţiei. Mussolini a fost
primul care s-a apropiat de acest tip de abordare a relaţiilor internaţionale încă din momentul
apariţiei lui Hitler. Ca deţinător al primordialităţii fascismului în Europa, el era flatat că Hitler
îl imita şi a presupus că Germania va fi întotdeauna „la remorca” Italiei şi nu invers. 28 Însă
lucrurile nu au decurs astfel şi lui Mussolini nu îi surâdea perspectiva unei Germanii
considerate drept centrul fascismului, iar el personal să fie umbrit de noul Führer. Mai târziu
se temea însă ca noul regim german să nu se extindă şi asupra Austriei, creându-se astfel o
„Germanie mai mare” şi puternică având graniţa comună cu Italia în Muntii Alpi.
În Austria cancelar era Engelbert Dollfus, exponent al conservatorilor social-creştini
care şi-a câstigat postul într-un moment de criză acută socială şi economică în 1932. În
Austria, mai mult decât în altă parte, influenţa modelului fascismului italian a fost
considerabilă.
În politica externă, Dollfus este nedespărţit de Mussolini care vroia să creeze o sferă
de influenţă care să stăvilească tendinţa germană de expansiune către sud.29
Hitler ştia bine că relaţiile cordiale cu Italia i-ar fi adus un mai mare avantaj decât
relaţiile cu Polonia şi subliniase deja în „Mein Kampf” că Italia era un aliat predestinat
împotriva Franţei. Însă era greu pentru Hitler să renunţe de dragul Italiei la Austria, care se
afla într-o stare lamentabilă şi care nu a reuşit să găsească acea încredere în sine atât de
necesară unei existenţe statale, deşi nu s-a descurcat rău din punct de vedere economic.
27
Ibidem, p. 114
28
Taylor A.J.P. – Originile celui de-al Doilea Război Mondial, traducere şi note de Lucian Leuştean, postf. de I.
Ciupercă, Iaşi, Polirom, 1999, p. 69
29
15
Dollfus a distrus mişcarea socialistă austriacă şi regimul republican democratic în
februarie 1934, iar acest razboi civil i-a stârnit pe naziştii austrieci care au primit bani din
Germania. Pentru Hitler a fost uşor să-i incite.
A urmat o reuniune între Hitler şi Mussolini la Veneţia, la 14 iunie, însă aceasta nu s-a
ridicat la nivelul asteptărilor. Cei doi au căzut de acord asupra aversiunii lor faţă de Franţa şi
Rusia Sovietica, însă au uitat să se înţeleagă cu privire la Austria. Hitler nu a facut nimic
pentru a încerca să îi calmeze pe naziştii austrieci şi la 25 iulie naziştii din Viena au ocupat
Cancelaria Republicii, l-au asasinat pe Dollfus şi au încercat să cucerească puterea. 30
Mussolini a trimis imediat trupe la graniţa cu Austria pentru a abate Germania de la gândul de
a încerca un Anschluss cu forţa şi Hitler a trebuit să asiste neputincios la acţiunea lui
Schuschnigg, succesorul lui Dollfus, de a restaura ordinea sub protecţia lui Mussolini.31
Relaţiile dintre cei doi au atins limita de jos în martie 1935 când Germania nazistă a
declarat existenţa unei forţe armate aeriene, „Luftwaffe”, prin care încălca prevederile
Tratatului de la Versailles şi a anunţat că introduce serviciul militar obligatoriu în vederea
creării unei armate de cinci ori mai mare decât prevedea tratatul de pace. În faţa unei astfel de
provocări Mussolini a fost de acord să se întâlnească cu reprezentanţii Marii Britanii şi Franţei
în orasul italian Stresa, pentru a organiza o ripostă comună la vizibila ameninţare germană.
Rezultatul acestei intâlniri a fost o declaraţie prin care cele trei puteri din „Frontul de la
Stresa” se angajau să colaboreze pentru a împiedica orice alte încălcări ale tratatelor care ar
ameninţa pacea.32
2.2. Frontul de la Stresa

Frontul de la Stresa a fost o înţelegere între ministrul Franţei Pierre Laval, prim-ministrul
Marii Britanii Ramsay MacDonald şi prim-ministrul Italiei Benito Mussolini. Scopul său a
fost acela de a reafirma Tratatul de la Locarno şi de a protesta împotriva reînarmării
Germaniei care işi declarase intenţiile de a forma o forţă aeriană şi de a mări numărul de
divizii din cadrul armatei la treizeci şi şase.33
30
Taylor A.J.P., op. cit., p. 73
31
Ibidem, p. 74
32
33
Roberts Andrew – A history of the english speaking people since 1900, London, Editura Weindenfeld and
Nicolson, 2006, p. 220
16
La Stresa (11-14 aprilie 1935), Franţa, Italia şi Marea Britanie îşi declară poziţia faţă
de orice modificare prin forţă a statu quo-ului european.34 Mussolini a apărut ca arbitrul păcii
europene, cuceririle coloniale (Etiopia in 1935-1936) si succesele obţinute în diferite domenii
precum modernizarea ţării (unde „trenurile sosesc la timp”), fascinaţia exercitată de regim şi
de şeful acestuia asupra unei părţi a elitei europene, spectaculoasele reuşite ale sportivilor
italieni (de două ori caştigători ai Cupei Mondiale de fotbal, în 1934 şi 1938, locul trei după
Germania şi Statele Unite la Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936) sunt exemple
concludente.35
În urma reuniunii, italienii au promis să trimită trupe în apărarea oraşului Belfort, iar
francezii au promis să trimită trupe pentru Tirol. În realitate, însă, fiecare din cele trei Puteri
spera să primească ajutor din partea celorlalte fără a oferi nimic în schimb şi fiecare se bucura
să le vadă pe celelalte în dificultate. A fost mai mult o impresionantă etalare de vorbe, deşi
mai curând tardivă, într-un moment când lucrurile deja se schimbaseră substanţial. Tot în
urma aderării Italiei la front, Marea Britanie şi Franţa trebuiau să abandoneze Abisinia, un
membru al Ligii Naţiunilor, la mila lui Mussolini,în 1935.36
Hitler, la rândul său, tocmai primise o confirmare serioasă a convingerii sale şi în mai
puţin de o lună de la reuniunea de la Stresa, a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare
rămase din Tratatul de la Versailles, „datorită faptului că celelalte Puteri nu-şi îndepliniseră
obligaţia de a dezarma, care le revenea”.37
Deşi Mussolini se temea de Germania nazistă şi nu avea încredere în ea, totuşi şi-a dat
seama că şi Marea Britanie şi Franţa aveau cel puţin tot atâtea motive (dacă nu chiar şi mai
multe) să se teamă de Hitler. O Germanie reînarmată şi ostilă le amintea aliaţilor occidentali
de ororile Primului Război Mondial. Mussolini a fost îndeajuns de abil ca să speculeze acest
lucru. Frontul de la Stresa îi conferea protecţie suplimentară în eventualitatea unui Anschluss,
dar îi mai sugera şi că puterile occidentale nu doreau deloc ca Germania să se alieze cu alte
state pentru a-şi continua politica revizionistă în privinţa tratatelor de pace.38
„Frontul de la Stresa” părea să inaugureze o colaborare nouă între vechii aliaţi din
1915-1918 şi o perioadă de destindere s-a instalat, marcată, printre altele, prin reglementarea
34
Guichonnet Paul – Istoria..., Bucureşti, p. 117
35
Berstein Serge, Milza Pierre – „Istoria Europei”, volumul 5: Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
traducere de Monica Timu, note şi comentarii de Doina Barcan Sterpu, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 103
36
Roberts Andrew, op. cit., p. 220
37
38
17
problemei provinciei Saar, printr-un referendum. Totuşi, alianţa rămânea fragilă. O primă
spărtură a apărut la 18 iunie prin acordul naval dintre Anglia şi Germania care acorda acesteia
din urmă dreptul de a avea 35% din tonajul navelor de luptă britanice şi posibilitatea de a avea
paritate la submarine.39
Francezii au fost foarte nemulţumiţi de înţelegerea navală anglo-germană şi au pretins
că Hitler fusese pe punctul de a capitula când moralul său i-a fost instaurat prin părăsirea de
către britanici a frontului comun. Hitler aştepta liniştit spargerea Frontului de la Stresa. El
gândea din nou corect. Reuniunea de la Stresa fusese concepută pentru a stabili o alianţă
fermă împotriva agresiunii. În realitate, ea a deschis calea unor evenimente care nu numai că
au distrus această alianţă, dar a distrus şi Liga Naţiunilor şi, împreună cu ea, întregul sistem de
securitate colectivă.40
Mussolini era convis că gândul unei apropieri germano-italiene ar înspăimânta Franţa
şi Marea Britanie. Pentru a evita o astfel de posibilitate, poate că acestea ar fi dispuse să arate
mai multă întelegere faţă de ambiţiile Italiei şi de escapadele acesteia peste mări. Mussolini a
văzut în această situaţie şansa de a-şi extinde imperiul colonial cu riscuri minime. Zona aleasă
pentru expansiune a fost Abisinia.41
2.3. Afacerea abisiniană

Mussolini a decis încă din 1934 să cucerească Abisinia. Reuniunea de la Stresa i-a oferit o
şansă de a-i sonda pe britanici. Ministrul de externe al Marii Britanii a stabilit un comitet care
să analizeze implicaţiile, iar acesta a raportat că o cucerire italiană a Abisiniei nu ar afecta
interesele imperiale ale Marii Britanii. Exista însă un aspect jenant: Abisinia era membră a
Ligii Naţiunilor, iar guvernul britanic nu dorea să vadă o repetare a dificultăţilor cauzate de
acţiunea japoneză în Manciuria 42când în urma declinului ultimei dinastii Manciuriene, China
a fost expusă intervenţiei străine, iar în ultima parte a secolului 19 a fost foarte aproape de a
determina împărţirea acesteia şi a culminat cu revoluţia din 1919.43
Etiopia a trezit interesul guvernului fascist încă de la începutul anilor ’20 şi a încercat
să o includă în sfera de influenţă a Italiei. Mussolini credea că trebuie dezvoltate şi extinse
39
Guichonnet Paul – Mussolini..., p. 80
40
41
42
43
Calvocoressi Peter – Politica mondială dupa 1945, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti, Alfa, 2000, p. 99
18
coloniile italiene nu doar din raţiuni comerciale, ci pentru că având un imperiu colonial tot
mai mare, Italia putea să pretindă că este o mare putere. Abisinia era o ţară întinsă şi până
atunci nu făcuse parte din nici un imperiu al unei ţări europene. Eritreea şi Somalia (coloniile
italiene învecinate) ofereau căi de atac convenabile, în timp ce trasarea imprecisă a
frontierelor dintre Abisinia şi aceste două ţări ar fi putut genera „incidente” armate care ar fi
putut fi folosite ca pretext pentru război.
Italia susţinuse în 1925 intrarea Etiopiei în Liga Naţiunilor pentru a împiedica
eventualele planuri britanice în acea direcţie şi chiar semnase cu ea un tratat de prietenie în
1928. În ciuda acestor dovezi de aşa zisă „bună vecinătate”, prin 1929, regimul fascist alcătuia
planuri de anexare a acestei ţări. În acel an soldaţii italieni începuseră să ocupe zone disputate
la graniţă. În decembrie 1934, într-una din aceste zone s-a petrecut un incident care i-a dat
prilejul Ducelui să pornească război. În oaza Wal-Wal a avut loc o confruntare între soldaţii
italieni şi abisinieni în care au murit 30 soldaţi italieni. Mussolini a pretins imediat Abisiniei
să ceară scuze şi să plătească o despăgubire consistentă. Guvernul abisinian a răspuns cerând
o investigaţie din partea Ligii care a fost de acord şi a deschis o anchetă. Mussolini nu avea
nici un interes să aştepte rezultatele unor astfel de investigaţii şi deja emisese în 1934 un ordin
secret de „cucerire totală a Abisiniei”, intenţionând să-şi concentreze forţele militare în zonă.44
În octombrie 1935 armata italiană a atacat Etiopia. Operaţiunile militare s-au
desfăşurat printr-un atac dublu pornind din nord, sub conducerea generalului De Bono, care a
fost numit comandant al tuturor forţelor italiene la data de 28 martie 1935, şi din sud, din
Somalia, sub conducerea lui Rodolfo Graziani care era subordonatul lui De Bono. Italienii au
folosit bombardamentul aerian şi gaz otrăvitor.45
La ora când Italia a invadat Etiopia în 1935, Liga dispunea de o măsură oficială contra
acestui tip de agresiune. Au fost introduse sancţiuni economice astfel încât nimeni nu avea
voie să vândă arme Italiei şi naţiunile membre nu aveau să mai importe mărfuri în Italia.
Aceste sancţiuni au fost respectate de toate ţările membre cu excepţia a 3 state aflate în relaţii
clientelare cu Italia: Albania, Austria şi Ungaria. 46 Aceste sancţiuni nu au făcut decât să îl
enerveze pe Mussolini fără a-i frâna eforturile pentru război. El era convins că Marea Britanie
şi Franţa nu erau decât nişte „tigrii de hârtie”
44
Bosworth R.J.B., op. cit., p. 288
45
Guichonnet Paul – Mussolini..., p. 83
46
19
Ministrul de externe Samuel Hoare a înţeles că Marea Britanie se abătuse de la
strategia pe care şi-o propusese. Ca să reziste iminentei ameninţări germane, conducătorii
britanici ar fi trebuit să aleagă confruntarea cu Hitler şi împăcarea cu Mussolini. Ei au
procedat exact pe dos, astfel că Hoare şi Laval au ajuns la un compromis în decembrie 1935
în urma căruia Italia trebuia să primească un mandat pentru câmpiile fertile pe care Abisinia le
cucerise destul de recent, Haile Selassie avea să conducă în continuare treburile ţării din acel
bastion din munţi care era de fapt centrul istoric al regatului său, iar britanicii i-ar fi oferit
acees la mare prin intermediul unui port din Somalia britanică. Planul urma să fie supus spre
aprobarea Ligii şi toţi se aşteptau ca Mussolini să îl accepte, însă totul s-a dus pe apa sâmbetei
fiindcă planul a ajuns la urechile presei înainte de a fi supus atenţiei Ligii Naţiunilor. 47 Il Duce
a rămas cu impresia că cele doua ţări încercau cu disperare să nu-şi facă un duşman din Italia
fascistă, fapt ce pentru el reprezenta o slăbiciune foarte vizibilă.
În aprilie 1936 armata abisiniană a suferit o grea înfrângere la Lacul Ashangi, iar în
luna următoare a fost ocupată şi capitala Addis Abeba. Împăratul Abisiniei, Hailei Selassie, s-
a refugiat în Marea Britanie încetând opoziţia organizată. 48 Cucerirea de către Italia a
Abisiniei s-a încheiat în mai 1936, când Mussolini l-a proclamat pe regele Italiei, Victor
Emmanuel drept împărat al nou-denumitei Etiopii. La nici două luni după aceea, pe 30 iunie,
Consiliul Ligii Naţiunilor s-a întrunit pentru a analiza acest „fait accompli” şi, pe 15 iulie a
ridicat toate sancţiunile împotriva Italiei.49
Episodul etiopian a fost punctul de cotitură capital al regimului fascist. Ea l-a convins
pe Duce de infailibilitatea lui, de necesitatea unei politici de forţă faţă de democraţiile ezitante
şi divizate. În fine, l-a determinat să strângă legăturile cu Germania nazistă şi cu celelalte
regimuri totalitare.
Afacerea abisiniană a avut şi urmări imediate. Hitler a urmărit cu o atenţie încordată
conflictul. Când planul Laval-Hoare a eşuat şi armatele au început să izbândească, Hitler s-a
hotărât să exploateze dezmembrarea Frontului de la Stresa.50 Germania a fost ţara în care
fiascoul etiopian a produs cea mai durabilă impresie. În condiţiile în care Italia ieşise din
frontul de la Stresa, „singurul obstacol în calea Germaniei spre Austria şi Europa Centrală era
47
Kissinger Henry – Diplomaţia, traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Bucureşti, BIC All, 2003,
p. 261
48
Bosworth R.J.B., op. cit., p. 305
49
Kissinger Henry, op. cit., p. 262
50
20
uşa deschisă pe care o reprezenta Renania demilitarizată, iar Hitler nu a mai pierdut vremea
trântind-o”.51
II.4. Ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei

Ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei stăpânea gândirea politică a lui Hitler, ştiind ce
succese ar putea obţine în faţa germanilor în caz de reuşită. El a vrut să se asigure că, în
momentul ocupării, să nu-i stea în faţă un front antigerman, care să-i răstoarne planurile. De
aceea, a iniţiat câteva sondaje în Italia. La 6 ianuarie 1939, von Hassel, ministrul german la
Roma, a avut o întrevedere cu Benito Mussolini relativă la problema abisiniană şi austriacă.
Ducele a acceptat ca Austria să devină satelitul Germaniei, ceea ce pentru Hitler era foarte
important, putând, într-un viitor nu prea îndepărtat, să înfăptuiască Anschluss-ul. În acel
moment al discuţiilor cu Italia, Germania făcea un joc dublu: sprijinea moral şi material Italia
pentru războiul din Abisinia şi furniza armament împăratului Haile Selassie contra Italiei.
Hitler vroia prelungirea conflictului pentru a testa puterea de intervenţie a Angliei şi Franţei în
zona mediteraneană şi în centrul şi sud-estul Europei.52
Hitler a ales momentul cel mai potrivit pentru reocuparea Renaniei. Liga Naţiunilor
împotmolită în sancţiuni împotriva Italiei, nu ţinea deloc să înfrunte încă o mare putere.
Războiul din Abisinia produsese o anumită dezbinare între aliaţii occidentali şi Italia, unul
dintre garanţii Pactului de la Locarno. Marea Britanie, un alt garant, care tocmai ezitase să
pună sacţiuni legate de petrol Italiei pe mare, unde se ştia dominată, fireşte că avea să fie cu
atât mai puţin dispusă să rişte un război pe uscat pentru o cauză care nu implica nici o
încălcare a graniţelor naţionale.
Ţara cu miza cea mai mare în menţinerea unei Renanii demilitarizate era Franţa. Chiar
ea a fost cea care a adoptat atitudinea cea mai echivocă faţă de opoziţia împotriva actului de
violare comis de Germania.53 Reocuparea zonei renane nu i-a luat pe francezi prin
surprindere. Ei o presimţiseră încă de la începutul afacerii abisiniene. Tratatul de la Locarno
autoriza Franţa să acţioneze imediat şi de una singură numai în cazul unei „agresiuni
flagrante”, însă înaintarea trupelor germane în zona renană nu era o „agresiune flagrantă”. Ea
nu afecta „teritoriul naţional” al Franţei, iar datorită liniei Maginot ea nu ameninţa securitatea
franceză nici măcar într-un viitor îndepărtat. Dacă acţiona singură, ea însăşi se putea găsi în
51
52
Bold Emilian – Europa în derivă:(1918-1940): Din istoria relaţiilor internaţionale, Iaşi, Demiurg, 2001, p.
162
53
21
situaţia de a fi condamnată ca agresoare de către Puterile garante de la Locarno şi de către
Consiliul Ligii.54
În dimineaţa zilei de duminică, 7 martie 1936, Hitler a ordonat armatei sale să intre în
Renania dimilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la
Versailles potrivit căruia forţele militare germane nu aveau voie să pătrundă în Renania sau la
cincizeci de kilometri est de ea.55 Hitler a căntărit bine momentul ocupaţiei. La începutul lui
martie 1936, Leon Blum a fost victima unui atentat, guvernul francez interzicând organizaţia
de extremă dreaptă „Action Francaise”. La 16 februarie, s-a desfăşurat o puternică
manifestaţie antifascistă la Paris. În locul lui Pierre Laval a fost ales un candidat de stânga şi
ameninţarea venind de dincolo de Rin trece pe planul doi.
În calculele sale Hitler a inclus tot: conflictul italo-abisinian, conflict puternic mediat.
Dacă Societatea Naţiunilor nu a putut să salveze un membru al său (Abisinia), era puţin
probabil să poată interveni cu eficienţă în conflictul germano-francez. Hitler a analizat şi
relaţiile anglo-franceze faţă de războiul italo-abisinian, Marea Britanie aplicând sancţiunile
economice impuse de Societatea Naţiunilor , iar Franţa refuzând să o imite. La Geneva se
vorbea în mod curent de atitudinea binevoitoare a Marii Britanii faţă de Germania.56
„În momentul ocupării de către Germania a zonei renane pe 7 martie 1936 s-a spus, şi
s-a repetat adesea de atunci, că această dată a reprezentat ultima şansă, ultima ocazie în care
Germania ar fi putut fi oprită fără toate sacrificiile şi suferinţele unui mare război.”57
Ocuparea zonei a avut atât o semnificaţie politică cât şi una practică. Din punct de
vedere politic, Germania, cu armata reorganizată, s-a considerat puternică pentru a putea
repudia angajamentele diplomatice care o jenau. Din punct de vedere practic, ea a realizat
ultima operaţie pregătitoare declanşării războiului, testarea armatelor făcându-se în războiul
civil din Spania.58
Renania va fi remilitarizată mai târziu, iar Hitler îşi va motiva acţiunea cu un discurs
de la tribuna Reichstagului când explică remilitarizarea Renaniei ca fiind o replică la gesturile
inamice ale Franţei şi la violarea pactelor anterioare.59
54
Taylor A.J.P., op. cit., p.86
55
56
Bold Emilian, op. cit., p. 164
57
58
59
Gaillard Jean Michel – Istoria continentului european: de la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea,
traducere din franceză de Em. Galaicu Păun, Chişinău, Cartier, 2001, p. 315
22
RELAŢIILE GERMANO – ITALIENE îNTRE 1936 – 1939
Începând cu anul 1936, factorul central al politicii italiene a fost punerea de acord cu
Germania. Mussolini privea acum către Germania nazistă cu mai multă îngăduinţă deoarece
nu se implicase în problema sancţiunilor şi, ca şi Italia, „avea un dinte împotriva” Marii
Britanii şi Franţei datând de la Conferinţa de pace din 1919. Chiar la începutul lunii ianuarie a
început reconcilierea celor două regimuri când Hitler a renunţat la Anschluss si Mussolini,
drept răsplată, a acceptat ca Austria să fie redusă la statutul de satelit al Germaniei.
Forţele germane şi italiene au luptat de aceeaşi parte a baricadei în războiul civil din
Spania, sprijinindu-i pe conservatorii şi fasciştii spanioli în încercările lor de a răsturna
guvernul republican ales. Mussolini nu a vrut să se amestece şi la început doar a împrumutat
rebelilor avioane de transport, dar pentru că mult aşteptata „victorie fascistă” întârzia să se
materializeze, Il Duce a trimis trupe italiene pentru a evita o scădere păgubitoare a
prestigiului.60
În noiembrie 1937 a fost din nou consolidată axa Roma-Berlin, când Italia s-a alăturat
Germaniei şi Japoniei în Pactul Anticomintern. Aceasta era de fapt o declaraţie prin care cele
3 ţări se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei Sovietice. Relaţiile dintre Italia şi
Germania s-au răcit într-o oarecare măsură în martie 1938 cănd Hitler şi-a pus totuşi în
aplicare Anschluss-ul, fără a-i mai cere părerea Ducelui. Ca replică, Mussolini a semnat o
înţelegere cu Marea Britanie prin care garanta statu quo-ul din Mediterană. Dar cei doi
60
23
dictatori s-au împăcat curând. Il Duce nu avea nici un interes să menţină statu quo-ul şi în
ciuda supărării sale că nu fusese informat despre Anschluss, admiraţia lui pentru dinamismul
german a crescut şi mai mult.
În septembrie 1938, pretenţiile lui Hitler asupra regiunii sudete (o zona din
Cehoslovacia locuită în mare parte de vorbitori de limbă germană) păreau să anunţe un război
mondial în Europa.61 În ultimul moment, Chamberlain sugerează organizarea unei conferinţe
internaţionale, iar Mussolini îl determină pe Hitler să accepte propunerea, astfel că pe 29
septembrie 1938, Hitler, Mussolini, Daladier si Chamberlain se întâlnesc la München, unde
nu sunt convocate nici URSS, nici Cehoslovacia. Germania obţine toate teritoriile
revendicate, iar părţile contractante se angajează să garanteze noile frontiere cehoslovace. La
Paris şi la Londra, este iluzia păcii. La întoarcerea în capitalele lor, Daladier si Chamberlain
au parte de o primire entuziastă, în timp ce Leon Blum denunţă „laşa cedare”. De fapt,
Münchenul provoacă o repliere a sovieticilor, nemulţumiţi de a fi fost lăsaţi deoparte.62
În noiembrie 1938 Mussolini a însărcinat Parlamentul italian la deschiderea sesiunii
sale, să ceară Franţei Nisa, Corsica şi Tunis pentru a le anexa. Il Duce începuse, în sfârşit să
dea contur celor mai vagi idei expansioniste care îl frământau de peste un deceniu.
Italia a invadat, în sfârşit, Albania în aprilie 1939, Mussolini redevenind centrul
atenţiei tutror. Italia fascistă îşi împlinea destinul punând stăpânire pe statele mai slabe şi
„inferioare”. Il Duce a fost încântat de succesul său, dar a fost şi supărat că aventura sa din
Albania le determinase pe Marea Britanie şi Franţa să garanteze Greciei şi Turciei ajutor
militar în cazul în care ar fi fost atacate şi ele. Aceste garanţii au fost considerate drept o
mutare agresivă împotriva intereselor legitime ale Italiei. Mussolini considera de mult că
Grecia se află în sfera de influenţă a Italiei şi încercase să sublinieze acest lucru în 1923 când
a bombardat Corfu.
Aceste garanţii l-au convins probabil pe Mussolini sa încheie o alianţă militară cu
Germania dar, în orice caz, o astfel de alianţă era urmarea logică a acţiunilor Italiei din
vremea războiului din Etiopia. Pe 22 mai 1939 Italia şi Germania semnează o adevărată
alianţă militară, pe care ministrul de externe italian, Galeazzo Ciano, nu ezită să o numească
„dinamită pură”. Pactul de Oţel prevedea ca fiecare din cele două naţiuni să se alăture
celeilalte în caz de război chiar dacă acea ţară a declanşat războiul printr-un act de
61
Ibidem, p. 154
62
Milza Pierre, Berstein Serge – Istoria secolului xx, traducere de Cristian Marius Ioan, Bucureşti, All, 1998,
p. 353
24
neagresiune. Pe scurt, dacă Germania pornea război împotriva Marii Britanii şi a Franţei,
Italia era datoare să intre în razboi de partea Germaniei.63
3.1. Războiul civil din Spania

Nu se stinseseră încă ecourile ocupaţiei zonei renane, că în Spania a izbucnit războiul civil,
care a ţinut 1000 de zile şi a evidenţiat una din crizele profunde pe scena vieţii internaţionale a
Europei. A fost un ultim semnal de alarmă, adresat celor care ar mai fi putut să împiedice
alunecarea omenirii spre catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial.64
Războiul civil spaniol a început pe 17 iulie 1936, când garnizoana militară din Maroc,
avându-l la comandă pe generalul Francisco Franco, se răzvrăteşte împotriva guvernului
republican legitim de la Madrid, susţinut de Fontul Popular. A fost un conflict în care forţele
franchiste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forţele republicane ale celei de-a
doua Republici Spaniole. Republicanii au obţinut sprijinul Uniunii Sovietice şi a Mexicului,
iar naţionaliştii au fost susţinuţi de Italia fascistă, Germania nazistă şi de Portugalia vecină.
Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război
Mondial şi a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă şi axa
fascistă germano-italiană.65
Franco era sprijinit pe faţă de Germania şi Italia, care trimiseră mai multe transporturi
de arme şi echipamente militare şi la puţin timp după aceea a venit rândul „voluntarilor”
germani şi italieni, semn că fascismul părea pregătit să-şi răspândească ideile prin forţă.
Franţa se afla acum exact în faţa provocării pe care o avusese de înfruntat Richelieu cu trei
sute de ani în urmă, şi anume perspectiva unor guverne ostile la toate graniţele. Dar, spre
deosebire de ilustrul lui predecesor, guvernul francez al anilor ’30 a început să tremure,
incapabil să se decidă de ce se temea mai mult – de pericolele pe care le avea de înfruntat sau
de mijloacele pe care trebuie să le utilizeze ca să iasă la liman.
Fiorani Flavio – Istoria ilustrată a celui de-al Doilea Război Mondial, traducere de Ilieş Câmpeanu, Bucureşti,
63
Enciclopedia RAO, 2007, p. 27.

64
Bold Emilian, op. cit., p.175
Ortiz Antonio Dominguez – Spania: trei milenii de istorie, traducere de Gheroghe Vinţan, Cluj-Napoca, Casa
65
Cărţii de Ştiinţă, 2008, p. 300

25
Marea Britanie participase la războaiele de succesiune din Spania de la începutul
secolului 18 şi la cel împotriva lui Napoleon, tot în Spania, un secol mai târziu. În ambele
cazuri, ea se opusese tentativei cele mai agresive puteri europene de a-şi atrage Spania de
partea sa. Marea Britanie nu a văzut în victoria fasciştilor în Spania o ameninţare la adresa
echilibrului de forţe, fie a considerat fascismul drept o primejdie mai mică decât aceea a unei
Spanii radicale, stângiste şi legate de Uniunea Sovietică. Dar, mai presus de orice, Marea
Britanie voia să evite războiul. Cabinetul său a avertizat Franţa că Marea Britanie îşi rezervă
dreptul de a rămâne neutră dacă livrarea de arme franceze în folosul Spaniei republicane ar fi
declanşat un război, chiar dacă potrivit normelor de drept internaţional, Franţa ar fi fost
îndreptăţită să vândă arme guvernului legitim spaniol. Franţa s-a eschivat câtva timp, după
care a instituit un embargo asupra livrării de arme pe care ea însăşi a avut grijă să-l încalce din
când în când.66
Rapiditatea intervenţiei italo-germane se explică prin pregătirile ei anterioare anului
1936. Din martie 1934, la Roma, Partidul reînoirii spaniole (monarhist) şi guvernul italian
semnează un acord secret prin care Mussolini se angaja să furnizeze arme şi capital pentru a
răsturna Republica.67
Italia fascistă s-a situat de la început de partea lui Franco pe care îl sprijinea în vederea
consolidării poziţiilor sale în Marea Mediterană , mare pe care Mussolini o numea „mare
nostrum”.ajutându-l pe Franco. Ducele exprima o solidaritate de principiu cu acesta şi
urmărea, în egală măsură, stăpânirea câtorva insule din grupul Balearelor, pentru a tăia căile
de comunicaţii dintre Franţa şi Algeria şi ale căror localităţi de pe coasta Marocului spaniol
aproape de Tanger puteau fi folosite în supravegherea Suezului britanic.68
Avioane şi nave italiene au sprijinit pe franchişti să transporte trupe din Maroc şi au
ajutat forţele naţionaliste să opereze zonele ocupate de ele în Andaluzia, Castilia şi de lângă
graniţă cu Portugalia. De asemenea, Italia a angajat trupe (circa 4 divizii), conduse de generali
italieni şi suţinute de tancuri şi aviaţie. Comandant suprem a fost numit generalul Mancini. În
Spania, italienii au trimis importante cantităţi de război: nouă sute cincizeci de tancuri, şapte
sute cincizeci şi trei de avioane, zece mii de arme automate, două sute patruzeci de mii de
carabine şi aproximativ opt milioane de obuze de artilerie. Cu ajutor militar italian s-au
înfiinţat unitaţi mixte italo-spaniole, iar pentru atacul Guandalajarei, s-a organizat un corp
66
67
Milza Pierre, Berstein Serge – Istoria secolulu..., p. 347
68
26
expediţionar italian, cu baze şi servicii autonome, fiind o adevărată armată de invazie.
Fascismul încerca să-şi motiveze intervenţia cu argumentul că „roşii au fost primii care au
venit”.
La 28 noimebrie 1936, Italia încheie un acord secret cu franchiştii, angajându-se să le
ofere ajutor în continuare, iar la 2 ianuarie 1937, era pregătită o declaraţie comună anglo-
italiana în vederea menţinerii statu-quo-ului în Mediterană. Declaraţia nu cuprindea nici o
referire expresă la războiul civil din Spania, dar este clar că a fost semnată în contextul
acestuia.69
Germania hitleristă a avut opţiuni mai clare în acest razboi. Generalul Sanjurjo,
colaborator apropiat al lui Franco şi desemnat cu mult înainte drept şef al rebeliunii militare, a
vizitat Germania în 1936, unde a discutat cu Hitler, Göering şi Hess şi cu unii generali
germani, punându-se la punct o serie de detalii tehnice pentru o insurecţie pregătită de
militari. Când Sanjurjo a murit într-un accident de avion (20 iulie 1936), printre actele sale s-a
găsit şi proiectul unui tratat între Spania, Germania şi Italia de sprijin din partea celor două
state fasciste. Germania urmărea un deziderat mai vechi al politicii sale externe şi anume să
pătrundă şi în Marea Mediterană, să obţină o fâşie de coastă în Maroc sau câteva insule
importante din punct de vedere strategic.70
Ajutorul hitlerist a fost mai discret. Germania a trimis cincisprezece mii de oameni,
aviatori, tanchişti, specialişti şi tehnicieni genişti şi de transmisiuni, instructori militari. S-a
creat un Stat Major special pentru operaţiunile din Spania – „Sonderstab”.
La începutul lunii noiembrie 1936 a fost trimisă „Legiunea Condor” în Spania,
alcătuită din şase mii cinci sute de soldaţi, patru unităţi de bombardiere a câte 12 avioane
fiecare, o escadrilă de cercetare compusă din 12 avioane, un batalion de transmisiuni, un
batalion sanitar, un detaşament al serviciului de informaţii şi un atelier mobil de reparaţii.
Ulterior, i s-au ataşat şi două companii de tancuri şi o unitate navală. În total, pentru întreg
cursul războiului, ajutorul material acordat de Germania franchiştilor a depăşit o sută de
milioane de mărci. Legiunea Condor a distrus completamente localitatea Guernica, dezastrul
fiind prezent pe un tablou celebru de Picasso.71
Conflictul se termină cu un bilanţ înfricoşător: un milion de morţi, cărora, în anii
următori, li se adaugă mii de executări prin împuşcare a republicanilor. Ocuparea zonei renane
69
Ibidem, p. 188
70
Ibidem, p. 182
71
Vilar Pierre – Istoria Spaniei, traducere de Marian Stefănescu, Bucureşti, Corint, 2000, p. 128
27
şi Războiul civil din Spania sunt două evenimente majore care au umplut viaţa politică
internaţională a anului 1936. Peste un an şi mai bine începea distrugerea totală a Tratatului de
la Versailles, sub ochii îngăduitori ai Franţei şi Marii Britanii şi spre nemulţumirea şi
neliniştea statelor mici şi mijlocii, care-şi puseseră nădejdi în puterile occidentale. A urmat
Conferinţa de la München, dezmembrarea Cehoslovaciei, întelegerea dintre Stalin şi Hitler
pentru împărţirea sferelor de influenţă şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Lumea
mergea spre dezastru şi moarte.72
3.2. Anexarea Austriei la cel de-al treilea Reich

În 1938, Hitler se simţea destul de puternic ca să încalce graniţele naţionale stabilite la
Versailles. Prima ţintă a fost Austria lui natală, care fusese fixată într-o postură anormală în
urma acordurilor de la Saint-Germain din 1919 şi Trianon din 1920 (echivalentul acordului de
la Versailles pentru Imperiul Austro-Ungar). Deposedată de rolul ei istoric în Germania de
către Bismark, ea se concentrase asupra posesiunilor din Balcani şi din Europa Centrală până
când le pierduse şi pe acestea în Primul Război Mondial. Redusă la dimensiunile unui mic
nucleu vorbitor de germană, Austriei i se interzisese prin Tratatul de la Versailles să realizeze
unirea cu Germania, o clauză care sfida evident principiul autodeterminării.73
Încă din noiembrie 1937, într-o conferinţă secretă, Hitler a împărtăşit principalilor săi
consilieri proiectele sale de anexare a Austriei şi Cehoslovaciei.
Mussolini, care priveşte acum spre Africa şi Mediterană, declară în noiembrie 1937 că
„Italia a obosit să mai păzească independenţa Austriei”. Armata italiană fiind angajată în
Spania şi Etiopia şi acordul germano-italian din octombrie 1936 înlătură principalul obstacol
din calea realizării unităţii austro-germane. La începutul lui martie 1938, cancelarul
Schuschnigg este convocat la Berchtesgaden şi i se impune să-l numească pe nazistul austriac
Seyss-Inquart ministru de interne.74
Temându-se să nu fie copleşit şi încercând să-l ia pe Führer pe nepregătite,
Schuschnigg hotărăşte pe 9 martie să organizeze un plebiscit prin care poporul va putea să se
proclame asupra independenţei Austriei. El ştie că va putea conta pe o mare majoritate, adeptă
a acestei soluţii, dar şi Hitler o ştie foarte bine, deci recurgerea la forţă pare să fie inevitabilă
pentru acesta din urmă.
72
Fiorani Flavio, op. cit., p. 21
73
74
Milza Pierre, Berstein Serge – Istoria secolului..., p. 351
28
Pe 11 martie 1938, sprijinit de poliţie şi de formaţiunile paramilitare ale Partidului
nazist, Seyss-Inquart îl somează pe cancelar să renunţe la plebiscit, în timp ce armata germană
este masată la graniţă. Schuschnigg trebuie să cedeze în faţa acestei duble ameninţări, iar
Göering preia conducerea acţiunii. Prin telefon, el cere demisia cancelarului austriac şi
înlocuirea sa cu Seyss-Inquart. Degeaba Schuschnigg cere ajutorul Parisului, Londrei şi
Romei. Mussolini optase deja şi lasă Germania să săvârşească acţiunea căreia i se opusese în
urmă cu patru ani. Franţa şi Anglia se vor mulţumi cu vagi proteste verbale. În consecinţă
nimic nu-l împiedică pe stăpânul celui de-al treilea Reich să meargă până la capăt. Printr-o
telegramă falsă, „fabricată” de autorităţile germane şi semnată Seyss-Inquart, noul guvern de
la Viena cere ajutorul Führerului.75
După o lună de ameninţări naziste, concesii austriece şi răzgândiri de ambele părţi, pe
data de 12 martie 1938 trupele germane au pătruns în Austria. Ele nu au întâmpinat nici o
rezistenţă, iar populaţia austriacă, în majoritate cuprinsă de o veselie delirantă, a părut să
creadă că, rămasă fără imperiu şi neputincioasă în chiar centrul Europei, ţara lor prefera un
viitor în calitate de provincie germană rolului unui actor de mâna a doua pe scena Europei
Centrale.76
Pe moment, anexarea Austriei nu a iscat nici un fel de proteste în străinătate, toată
lumea fiind convinsă că e vorba de o afacere internă între germani, când, de fapt era primul
simptom de manifestare a imperialismului nazist. Londra şi Parisul îşi imaginau că astfel îşi
asigurau recunoaşterea lui Hitler.
Primele victime ale anexării au fost evreii vienezi care reprezentau însă 10% din
populaţia capitalei (o sută optzeci de mii de persoane), dintre care zece mii au fost închişi, iar
alţi şaizeci de mii au reuşit să emigreze înainte de septembrie 1939, răscumpărându-şi
libertatea de la nazişti. Cel mai celebru exemplu a fost Freud însuşi care va muri în exil la
Londra. Deşi ruinaţi, emigranţii au reuşit cel puţin să scape de exterminarea care-i aştepta pe
coreligionarii lor. Noaptea de cristal (9 noimebrie 1938) a provocat nimicirea patrimoniului
cultural evreiesc din capitală, între care 47 de sinagogi.77
Dar decepţia a luat curând locul entuziasmului din primele zile ale ocupaţiei naziste.
Numele ţării a fost desfiinţat, provinciile au devenit districte administrate de către guvernatori
prusieni. Naziştii austrieci au fost îndreptăţiţi sistematic din orice funcţie de răspundere şi
75
Berstein Serge, Milza Pierre – „Istoria Europei..., p. 132
76
77
Berenger Jean – Istoria Austriei, traducere de Radu Păun, Bucureşti, Corint, 1999, p. 131
29
transferaţi în Reich. Seyss-Inquart a fost numit prim ministru, fiind înlocuit la Viena de
Burchel. Ţara deposedată de rezervele sale de aur (cinci sute optzeci de milioane de şilingi) şi
devize, a fost integrată în economia de război nazistă. Germanii au preluat conducerea
intreprinderilor industriale, dezvoltând siderurgia şi construcţiile mecanice şi, în general au
exploatat fără nici o reţinere toate resursele naturale ale Austriei. Dispariţia şomajului s-a
datorat, de fapt, mobilizării tinerilor în Arbeitsdienst (tabere de muncă) şi, apoi, în Wermacht
precum şi trimiterii muncitorilor calificaţi în Germania.78
3.3.Conferința de la München
Cum pretențiile lui Hitler față de Cehoslovacia creșteau, prim ministrul britanic Neville
Chamberlain l-a implorat pe Mussolini să medieze o înțelegere pentru evitarea războiului.
Rezultatul a fost Conferința de la München din septembrie 1938, care a transformat numele
orașului într-un sinonim al abandonului în fața forței. Chamberlain și primul-ministru francez
Edouard Daladier au acceptat propunerea lui Mussolini (care îi fusese dictată în prealabil de
germani) ca puterile occidentale să convingă guvernul cehoslovac să cedeze Sudeții
Germaniei. Presa britanică l-a decretat pe Mussolini un campion al păcii, dar ziarele italiene,
de data aceasta mai aproape de adevăr, scriau că Chamberlain „ii linsese cizmele” Ducelui.79
La conferința din data de 29 septembrie 1938 s-au întâlnit Hitler, Mussolini, Daladier
și Chamberlain, URSS-ul și Cehoslovacia fiind lăsate în afară. Germania obține toate
teritoriile revendicate, iar părțile contractante se angajează să garanteze noile frontiere
cehoslovace. La Paris și Londra, este iluzia păcii. De fapt, Münchenul provoacă o repliere a
sovieticilor, nemulțumiți de a fi fost lăsați deoparte. Franța s-a discreditat în ochii aliaților săi
răsăriteni. Hitler este de altfel foarte conștient de pierderea de prestigiu a Franței și de
divergențele ce o opun unei Anglii gata să accepte faptul împlinit și a cărei alianță el încă
speră să o obțină.80 Conferința de la München a demonstrat clar că Marea Britanie îl considera
pe Hitler unul dintre factorii principali ai strategiei sale pentru pace. Conspiratorii germani au
fost profund descurajați de conferință, dar și-au reînoit eforturile, în mare măsură, pentru că
altfel nu se putea.81
78
Ibidem, p. 132
79
Muravchik Joshua – Raiul pe pământ. Mărirea și decăderea socialismului, traducere de Dorian Brancea și
Cristina Chevereșan, Timișoara, Editura Brumar, 2004, p. 187
80
81
Calvocoressi Peter – Rupeți rândurile. Al Doilea Război Mondial și configurarea Europei postbelice,
traducere de Liliana Anghel, Iași, Polirom, 2000, p. 15
30
Conferința de la München are în mod obișnuit drept conotație pedeapsa pentru cedarea
în fața șantajului. Cu toate acestea, ea nu a fost un act singular, ci punctul culminant al unei
atitudini care a început în anii ’20 și s-a accelerat cu fiecare nouă concesie. Ciudățenia a fost
că, potrivit tuturor martorilor oculari ai ceonferinței, Hitler n-a fost nicidecum triumfător, ci
mai degrabă posomorât. El dorise război, considerându-l indispensabil în realizarea ambițiilor
pe care le nutrea. Probabil că avea nevoie de el și din rațiuni psihologice; aproape toate
discursurile lui publice, se legau într-un fel sau altul de experiențele lui din timpul războiului,
de aceea Hitler a plecat din München cu sentimentul ca fusese păcălit.82
3.4.Dezmembrarea Cehoslovaciei
Hitler şi-a urmat planurile împotriva Cehoslovaciei, pe care intenţionase să şi-o însuşească în
acelaşi timp cu Austria, dar circumstanţele erau diferite, deoarece doar o minoritate din cadrul
Cehoslovaciei era germană şi erau oameni care puteau face ceva. Metoda lui Hitler a fost
aceea de a exploata nemulţumirile acestei minorităţi, care, ca şi slovacii de la celălalt capăt al
ţării, se simţea asuprită de cehi. Erau trei milioane de astfel de germani, cei mai mulţi grupaţi
în regiunea sudetă şi din ce în ce mai politizaţi de către liderul lor, Konrad Henlein, care era el
însuşi din ce în ce mai atras de naziştii germani şi mai obedient faţă de Hitler. Acesta din
urmă era mai puţin interesat de situaţia şi drepturile germanilor sudeţi cât de subjugarea
întregii ţări. A exagerat grosolan doleanţele germanilor sudeţi şi a insistat pe ideea că nu
exista altă soluţie la problemele lor decât retrasarea frontierelor pentru a-i aduce pe aceştia în
cadrul Reich-ului german.83
Cehii încheiaseră două tratate de apărare care le făgăduiau protecţie. Unul obliga
Franţa să intervină în cazul unei agresiuni din exterior. Celălalt cerea sovieticilor să acorde
sprijin defensiv Cehoslovaciei ori de câte ori o făceau şi francezii. Liderii britanici se temeau
că aceste acorduri vor dezlănţui un război pe întregul continent, război pe care ţara lor nu era
deloc pregătită să-l susţină.84
Guvernul britanic era convins că Hitler avea o dată limită pentru acţiune, însă nu ştia
care este aceasta. S-au purtat discuţii de genul „nu va mai aştepta prea mult” şi că ajunsese la
capătul răbdării, deşi răbdarea fusese caracteristica remarcabilă a carierei sale până în acel
moment. Miniştrii britanici au decis, bazându-se doar pe intuiţie, că Hitler fixase data limită la
82
83
Calvocoressi Peter – Europa de la Bismarck la Gorbaciov, traducere de Lucian Leusteanu, Iaşi, Polirom, 2003,
p. 58
84
Barber John R. – Istoria Europei moderne, traducere de Daniela Trutia, Bucureşti, Lider, 1998 , p. 436
31
12 septembrie, ultima zi a reuniunii naziste de la Nürnberg, iar pâna atunci au trăit îngroziţi de
apropierea zilei fatidice.85
Franţa a anunţat prin intermediul preşedintelui Consiliului, Eduard Daladier, că este
gata să-şi susţină aliaţii prin forţa armelor. Dar ministrul de externe Georges Bonnet, conştient
de faptul că armata franceză este complet nepregătită, vrea să se asigure că în cazul unui
conflict va fi susţinut de Marea Britanie şi de URSS. Aceasta din urmă se declară gata să-şi
onoreze angajamentele, dar în Franţa mulţi se îndoiesc de eficacitatea acestei alianţe sau se
tem de consecinţele pe care le-ar putea avea asupra politicii interne.
La data de 12 septembrie Hitler a rostit un discurs sobru la Nürnberg în care declară că
Reich-ul „nu va admite ca trei milioane şi jumătate de germani să poată fi în continuare
oprimaţi” şi pe 15 septembrie 1938, primul-ministru britanic, Neville Chamberlain se
întâlneşte cu Führerul la Berchtesgaden. Hitler cere anexarea regiunii sudete, despre care nu
se discutase de fel până atunci. Hotărât să salveze pacea cu orice preţ, Chamberlain îşi
însuşeşte „soluţia germanilor” şi îl convinge şi pe Daladier să adere la punctul său de vedere.
În faţa presiunii franco-engleze, preşedintele cehoslovac Benes trebuie să-şi dea acordul la
dezmembrarea propriei ţări.86
Mussolini devenise din ce în ce mai reticent chiar în a sprijini Germania în chestiunea
Cehoslovaciei. El a cerut să i se spună cel puţin momentul când Hitler intenţiona să
declanşeze războiul. Hitler doar i-a replicat: „Führer-ul este incapabil să comunice un moment
precis, deoarece nici el nu-l cunoaşte”. Când Hitler formulează noi pretenţii, şi anume că cehii
au opt zile pentru a părăsi toate regiunile sudete, fără dreptul de a-şi lua cu ei bunurile şi să
cedeze Poloniei districtul carbonifer Teschen, Chamberlain cere ajutorul lui Mussolini pentru
a încerca să salveze pacea.87
La Conferinţa de la München din 29 septembrie 1938 s-a ajuns rapid la o înţelegere
între cei „Patru Mari”. Convorbirile au început la amiază şi au ţinut până la ora două noaptea.
S-a elaborat un memorandum care s-a semnat pe 30 septembrie la ora două dimineaţa. În
esenţă, era vorba despre acceptarea cererilor germane. Regiunea sudetă urma să fie evacuată
în cinci etape, începând cu 1 octombrie, şi să fie încheiată în decurs de zece zile. O comisie
internaţională avea să stabilească frontiera finală. Judecata lui Hitler fusese încă o dată, în
mod categoric, justificată. Statul Major german era total uluit. Din nou, Führerul avusese
85
86
Berstein Serge, Milza Pierre – Istoria Europei..., p. 134
87
32
dretate în cele din urmă. El, doar cu geniul şi intuiţia lui, apreciase just toate condiţiile
militare şi politice. Încă o dată, ca şi în cazul regiunii Rinului, conducerea Führerului a
triumfat, peste obstrucţia şefilor militari germani.88
În martie 1939, la nici şase luni după momentul München, Hitler a ocupat ce mai
rămăsese din Cehoslovacia. Partea cehă a devenit protectorat german, iar Slovacia a fost
declarată stat independent din punct de vedere tehnic, deşi era un satelit german. Chiar dacă
Marea Britanie şi Franţa oferiseră garanţii Cehoslovaciei la München, aceste promisiuni n-au
fost şi nici n-ar fi putut fi oficializate. Rămasă fără apărare şi fără alianţele cu francezii şi
sovieticii, Cehoslovacia era obligată să se deplaseze pe orbita Germaniei, iar Europa avea să
se adapteze în mod sigur noilor realităţi în câmpul puterii. Uniunea Sovietică tocmai îşi
lichidase o bună parte din conducerea politică şi militară, aşă că nu era un factor de luat în
seamă cel puţin pentru o perioadă de timp. Hitler nu trebuie decât să aştepte, întrucât, în
condiţiile în care Franţa era efectiv neutralizată, Germania avea să devină puterea dominantă
din Europa de Est.89
Se pare că Mussolini s-ar fi supărat că nu fusese pus în temă mai inainte, însă, cum
Germania demonstra cu fiecare gest că destinul era de partea ei, nu avea de gând să fie lăsat
pe dinafară. În consecinţă, în loc să se lamenteze, a sprijinit public acţiunile lui Hitler, ba mai
mult, a declanşat un atac prin surprindere asupra nesemnificativei Albanii, care se afla oricum
sub influenţa italiană. Pentru a sărbători această victorie facilă, Mussolini a aranjat
proclamarea lui Victor Emanuel „Rege al Italiei şi Albaniei şi împărat al Etiopiei”. O lună mai
târziu, în mai 1939, el şi Hitler semnau „pactul de oţel”, o alianţa formală care lărgea
prevederile Pactului Anti-Comintern.90
3.5.Pactul de Oţel
La data de 22 mai 1939, Italia şi Germania au semnat „Pactul de oţel” ce prevdea: „daca
interesele comune ale Părţilor contractante ar fi puse în pericol de evenimente internaţionale
de orice natură, atunci acestea vor începe imediat consultări în legătură cu măsurile de adoptat
pentru apărarea acestor interese ale lor. Dacă securitatea sau alte interese vitale ale uneia
dintre părţilor contractante ar fi ameninţate din exterioe, cealaltă parte contractantă va da
părţii ameninţate întregul său sprijin politic şi diplomatic cu scopul de a elimina această
88
Churchill Winston – Al Doilea Război Mondial, traducere de Any şi Virgil Florea, Bucureşti, Saeculum, 1996,
p. 136
89
90
Muravchick Joshua, op. cit., p. 188
33
ameninţare. Dacă, în ciuda dorinţelor şi speranţelor părţilor contractante, ar fi să se întample
ca una dintre acestea să fie angajată în complicaţii de război cu altă sau alte puteri, cealaltă
parte contractantă va veni imediat ca aliat alături de ea şi o va susţine cu toate forţele militare,
pe pământ, pe mare şi în aer.91
Pe scurt, dacă Germania pornea război împotriva Marii Britanii şi Franţei, Italia era
datoare să intre în război de partea Germaniei. Nu se ştie sigur de ce a acceptat Mussolini
asemena condiţii. S-a spus, într-adevăr, că nu citea cu atenţie textele tratatelor, considerându-
le nişte simple hârtii de care se putea debarasa oricând vroia el. Nu se ştie daca Mussolini şi-a
dat seama de urmările înţelegerii atunci când a semnat-o, însă guvernul său i-a înţeles sensul
şi s-a îngrozit.92 Când Ciano s-a dus în Germania, în august 1939, a constatat că totul este
pregătit în vederea atacului împotriva Poloniei. De aceea, el l-a sfătuit pe socrul său, ca pentru
a justifica neintrarea în război a Italiei, să prezinte germanilor o listă cu materiale strategice
necesare armatei italiene pe care Reich-ul să nu le poată furniza aliatei sale.93
Ca urmare, guvernul le-a comunicat germanilor că, deşi nu era vorba de nici o reţinere
din partea Italiei de a participa la vreun război, acesta trebuie amânat încă trei ani, cel puţin,
pentru ca Italia să se poată reînarma complet. Hitler nici n-a luat în seamă acest apel şi nici nu
s-a ostenit să-i răspundă.
Il Duce n-a mai insistat, poate ca să nu pară caraghios şi laş, şi nu a mai făcut nici o
încercare de amânare a pregătirilor lui Hitler pentru invadarea Poloniei. Doar la sfârşitul lui
august, când atacul era iminent, el a repetat cererea Italiei de a mai beneficia de câţiva ani de
pace. Hitler l-a ignorat si de această dată şi i-a cerut Italiei să respecte termenii Pactului de
oţel. Mussolini şi-a dat seama că Italia nu se putea angaja în luptă, că un astfel de război nu ar
fi privit cu ochi buni în Italia şi că războiul nu s-ar fi purtat în interesul Italiei. A încercat să se
eschiveze spunând că va intra în război numai cu condiţia să fie dotată cu enorme cantităţi
nerealiste de material de război. Când Germania a intrat în război cu democraţiile occidentale
în urma invadării Poloniei, Il Duce a declarat că aliatul său a fost „neleal”, motiv pentru care
considera pactul nul. S-a anunţat apoi că Italia este „nebeligerantă”. Majoritatea copleşitoare a
italienilor au răsuflat uşuraţi.94
91
92
93
Berstein Serge, Milza Pierre – „Istoria Europei..., p. 138
94
34
3.6.Pactul Ribbentrop-Molotov
Stalin era conştient de sentimentele liderilor occidentali şi bănuia, oarecum justificat, că
aceştia încercau să-l liniştească pe Hitler cu scopul de a dirija atacul nazist către URSS. Hitler
şi-a întrerupt temporar campania denigratoare la adresa comunismului, insistând să ajungă la
un acord cu Stalin. Liderul sovietic s-a dovedit extrem de receptiv la propunerile naziste.
Atât dictatorul german, cât şi cel sovietic şi-au dat seama că nu aveau decât de câştigat
dacă un timp făceau abstracţie de ideologiile lor opuse şi cădeau de acord la înţelegere.
Germania şi Uniunea Sovietică vroiau să-şi recapete teritoriile cedate Poloniei la sfârşitul
Primului Război Mondial. Ele puteau să şi le recupereze printr-o acţiune concertată. Dacă se
opuneau una alteia, riscau un război costisitor şi-şi reduceau şansele unor câştiguri teritoriale.
Stalin găsea că un acord cu Hitler mai prezenta şi un alt avantaj. Conducătorul sovietic se
aştepta ca mai devreme sau mai târziu Germania să atace Uniunea Sovietică, însă vroia să
amâne cât mai mult posibil, pentru a-şi pregăti apărarea.95
Pe 26 iulie, Hitler a dat primul semn de nerăbdare. Dacă vroia să atace Polonia înainte
de ploile de toamnă, trebuia să ştie cel mai târziu la 1 septembrie ce avea de gând Stalin. În
orice caz, Stalin nu era omul care să cedeze presiunilor. Prin urmare, abia la jumatatea lui
august Molotov a primit instrucţiuni să stea de vorbă cu ambasadorul german von der
Schulenburg şi să-i prezinte acestuia o listă de întrebări, ca să stabilească exact în ce constă
oferta lui Schnurre.96
Între timp, Hitler ajunsese să grăbească atât de mult lucrurile, încât era gata să cedeze
la fiecare dintre aceste puncte. Pe 20 august, el i-a scris direct lui Stalin. Pe plicul scrisorii a
fost scris doar „ Dl. Stalin, Moscova”, iar în conţinutul ei se putea citi printre altele „Sunt
convins că substanţa protocolului adiţional pe care îl doreşte Uniunea Sovietică poate fi decisă
în cel mai scurt timp cu putinţă, dacă un om de stat responsabil din Germania se poate deplasa
personal la Moscova pentru negocieri.” Pe 21 august, Stalin i-a răspuns la scrisoare,
exprimându-şi speranţa că „ Pactul de neagresiune germano-sovietic va marca o cotitură
decisivă pentru îmbunătăţirea relaţiilor politice dintre ţările noastre”. Ribbentrop a fost invitat
să efectueze o vizită de patruzeci şi opt de ore la Moscova pe data de 23 august.97
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost semnat în noaptea de 23 spre 24 august 1938 de
către Vyaceslav Molotov, ministrul de externe al Uniunii Sovietice si Joachim von
95
Barber John R., op. cit., p. 438
96
97
Ibidem, p. 305
35
Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei, în prezenţa lui Stalin. 98În protocolul adiţional
secret al pactului, cele doua părţi contractante îşi împart Europa Orientală în două „sfere de
influenţă”: cea germană (până la râul Vistula, plus Lituania) şi cea sovietică ( Finlanda,
Estonia, Letonia şi regiunea Basarabiei). Odată cucerită Polonia, pactul îi va da lui Hitler
mână liberă să ducă războiul în Occident şi să atace Franţa, iar lui Stalin, doritor să ţină URSS
departe de un război „imperialist”, îi va îngădui să-şi întemeieze securitatea naţională pe
controlul teritorial şi militar al unei fâşii strategice extinse, aflate pe graniţa vestică a URSS.
În plus, calculul pe termen lung al Moscovei ( dezminţit răsunător doi ani mai târziu de
agresiunea nazistă asupra URSS) se bazează pe convingerea clară că războiul inevitabil între
cele două „grupuri imperialiste” ar fi dus la intrarea în conflict cu URSS doar într-o fază
finală când ea ar fi putut să pună pe talerul balanţei întreg potenţialul său de război.99
Totodată prin această alianţă contra naturii, care a avut un efect imediat în lume, Stalin
evita să se lanseze într-un război cu un sfârşit foarte incert (având în vedere dezorganizarea
Armatei Roşii după ultimele epurări) şi se punea în poziţia de a recupera toate teritoriile
pierdute după căderea ţarismului. Puţin după semnarea acordurilor, şeful de stat sovietic,
convins că a dat astfel o lovitură de maestru, a rostit un toast în onoarea Führerului.100
Concluzionând, desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-
german din 1939, „întărit” de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova,
precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi
Kremlin au afectat într-o măsură decisivă Europa de Est. Înlesnind nu doar izbucnirea celui de
al Doilea Război Mondial, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din
zonă şi, deopotrivă, au predeterminat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor
social-politice şi economice din statele respective.101
3.7.Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial începe în zorii zilei de 1 septembrie 1939 în timp ce, folosind
pretextul unui simulacru de raid polonez în teritoriul german, Wermachtul penetrează
teritoriul vecinului său răsăritean. Lăsând la vest trupe doat cât să apere linia Siegfried,
Soulet, Jean Francois – Istoria Europei de Est: de la al Doilea Război Mondial până în prezent, traducere de
98
Marius Roman, Iaşi, Polirom, 2008, p. 23

99
100
Soulet, Jean Francois, op. cit., p. 23
101
Buzatu Gheorghe – Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1988-1995, p. 228
36
speculând lentoarea reacţiilor franco-engleze, Hitler angajează la est grosul forţelor sale, adică
şaizeci si trei de divizii, dintre care şase de blindate sprijinite de două mii de avioane.102
Coloane masive de aproape două milioane de soldaţi nazişti, urmate de forţe blindate
mobile, au pătruns în Polonia din trei direcţii. Valuri de atacuri aeriene au sprijinit infanteria.
În mai puţin de două săptămâni, tactica „Blitzkrieg-ului” a permis cucerirea celei mai mari
părţi din teritoriul Poloniei.103 În aplicarea protocolului secret al pactului germano-sovietic,
trupele sovietice trec, la rândul lor, frontiera răsăriteană a Poloniei si Varşovia, pe care
guvernul colonelului Beck o părăsise încă de la 5 septembrie, capitula.104
Polonia era foarte hotărâtă să se lupte, cu toate că avea conducători care se simţeau
destul de apropiaţi de şefii nazişti, prin gândirea lor anticomunistă şi antisemită. Ei şi-au făcut
însă doar iluzii cu privire la forţa lor: în timp ce generalii polonezi credeau că pot rezista
câteva luni, trupele lor sunt învinse în câteva zile prin lovitura irezistibilă dată de
„Panzerdivisinen”. Soarta Poloniei este pecetluită la 17 septembrie, când Armata Roşie intra
la rândul ei în acţiune.105
Chiar a doua zi are loc a patra împărţire a Poloniei, între URSS şi Germania. Prima
anexează teritorii populate de bieloruşi şi de ucrainieni, în timp ce Lituania intră în zona sa de
influenţă. Cea de-a doua anexează Danzingul, Poznania, Silezia Superioară şi va lăsa să
existe, în jurul Cracoviei şi Varşoviei un „Guvernământ general” de care se poate servi în
eventuale negocieri cu Aliaţii şi unde începe o teribilă persecuţie împotriva evreilor
considerându-i pe polonezi drept niste „sub-oameni” (Untermenschen), Hitler preconizează să
facă din acest teritoriu o rezervă de mână de lucru pentru Reich. Exploatarea şi masacrarea
planificată a populaţiilor considerate inferioare începe.106
Loviturii de forţă din Polonia, Franţă se mulţumeşte să-i răspundă printr-o operaţie de
„curăţare” în zona Saar în cursul primei jumătăţi a lunii septembrie. Însă sosirea trupelor
germane, degajate de pe frontul de Est, o împiedică să ducă mai departe această iniţiativă, cu
atât mai mult cu cât cele patru divizii britanice nu iau poziţie în Franţa decât pe 3 octombrie.
Hitler a ştiut să folosească de minune ezitările politice şi lipsa de pregătire a adversarilor săi şi
102
103
Barber John R, op. cit., p 439
Carpentier Jean, Lebrun Francois – Istoria Europei, traducere din franceză de Maraina Băluţă, Bucureşti,
104
Humanitas, 2006, p. 353

105
Michel Henri – Al Doilea Război Mondial, traducere de Marian Ştefănescu, Bucureşti, Corint, 2001, p. 22
106
37
avea intenţia, o dată campania poloneză terminată, să folosească efectul surprizei şi să atace
imediat în vest.107
ITALIA ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Mussolini ura neutralitatea Italiei. Îl făcea să pară cam înduşoiător, după toate
declaraţiile lui agresive. Şi-a dat seama însă că riscurile intrării în război alături de Germania
erau mult prea mari, şi pentru ţara sa şi deci, şi pentru regimul său. În cursul iernii lui 1939
presupusul Duce dinamic şi ferm nu s-a putut hotărî ce politică să urmeze. Încă simpatiza cu
107
Ibidem, p. 384
38
Germania, dar era invidios pe succesele nazismului şi, la un moment dat, chiar s-a gândit să
acţioneze ca mediator şi să aducă Germania şi Franţa la masa negocierilor.108
După cucerirea Cehoslovaciei se instaurează o perioadă de linişte care va dura mai
mult de opt luni şi care se numeşte „războiul ciudat”. Strategii Aliaţi îşi îndreaptă atunci
privirile spre Norvegia, spre portul Narvik prin care este transportat fierul suedez,
indispensabil pentru industria de război germană.
Aliaţii vor fi nevoiţi să abandoneze Narvikul, datorită gravităţii evenimentelor care se
vor desfăşura începând de la 10 mai, în Franţa.109
Cu doar cincizeci de divizii (dintre care multe cu moralul la pământ) împotriva a
nouăzeci şi cinci de divizii germane (dintre care 10 de blindate), Weygand organizează ultima
linie de apărare pe râul Somme. Între 5 şi 9 iunie 1940, germanii rup frontul. Cele trei direcţii
ale atacului german (prima vizează Bretagne prin Normandia, a doua străbate regiunea
Champagne şi cade în spatele liniei Maginot, iar a treia înaintează în sud până la Lyon)
îngenunchează Franţa. Pe 10 iunie, formaţiunile motoblindate ale Wermacht-ului trec Sena şi,
pe 12 iunie, guvernul francez declară Parisul „oraş deschis” pentru a evita distrugerea lui.110
Lui Mussolini i se părea, ca şi întregii lumi, că aliaţii occidentali erau în pragul unei
înfrângeri totale. Franţa avea să se prăbuşească în câteva zile, iar Marea Britanie, rămasă să
lupte singură, avea să negocieze o pace umilitoare. Situaţia de la Roma se vedea astfel: dacă
Italia rămânea neutră, avea să fie confruntată cu o Europă dominată de Germania, o Germanie
supărată pe Italia care refuzase să-şi onoreze obligaţiile asumate prin tratat. Italia nu ar avea
nimic de câştigat, poate nici nu ar putea fi în situaţia de a cere statut de mare putere şi s-ar afla
sub ameninţarea fizică a vecinei sale naziste. Pe de altă parte, dacă Italia s-ar arăta devotată
cauzei Axei, Germania i-ar putea fi prietenă şi nu o potenţială duşmană. Italia şi Germania şi-
ar împărţi Europa, iar Italia ar putea avea mână liberă în Mediterană.111
Mussolini intenţiona să intre în război cu Franţa după ce Germania o va fi
îngenunchiat, dar nu atât de târziu încât să nu mai poată solicita o parte din pradă. Viteza cu
care nemţii au trecut Linia Maginot l-a lăsat însă cu totul descoperit. În 10 iunie 1940, după o
noapte în care a ţinut Roma în întuneric pentru a spori efectul dramatic, Il Duce a declarat
război de la balconul Palatului Venezia. Deşi Mussolini se lăuda adesea cu dimensiunile şi
108
109
Michel Henry, op. cit., p. 27
110
111
39
modernitatea armatei italiene, mareşalul Badoglio proiecta o imagine cu totul diferită de cea a
comandantului său: „n-avem arme, n-avem tancuri, n-avem avioane, n-avem nici măcar
cămăşi pentru soldaţi”. Oriunde acţionau, forţele italiene fie se „umflau în pene” cu victoriile
germane, fie aşteptau să fie salvate de nemţi.112
Pe 20 iunie, italienii îi ataca pe francezi în Alpi. Mussolini ştia că pentru a deveni o
putere mai mare, Italia avea nevoie de mai multe dominaţii în Mediteraneană. Pe 19 iunie el i-
a spus lui Hitler că vrea Corsica, Nisa, Somalia franceză şi Tunisia de la Franţa, dar tot ce a
obţinut a fost Nisa şi Savoyul. Atacurile italiene au fost stopate în Alpi de forţe franceze mult
mai mici. Au fost pierderi de ambele tabere însă italienii au suferit pierderi mai mari
culminate cu umilinţa că nu au putut să înfrângă un oponent care era deja bătut.113
Capitularea Franţei la o săptămână după intrarea Italiei în război l-a făcut pe Mussolini
să creadă că foarte curând va veni rândul Marii Britanii să facă acelaşi lucru şi era hotărât să
acapareze cât mai multe teritorii înainte de orice tratative de pace. În consecinţă, în
septembrie 1940, el a dat ordin trupelor sale din Libia să atace poziţiile britanice din Egipt şi
în luna următoare a lansat armata italiană din Albania împotriva Greciei.114
Deşi germanii şi italienii au considerat prăbuşirea englezilor ca fiind doar o chestiune
de câteva luni, iniţiativele diplomatice nu au încetat. Pe 27 septembrie 1940, Italia, Germania
şi Japonia au subscris la „Pactul Tripartit”, care impune fiecărei părţi contractante susţinerea
reciprocă în caz de atac din partea unei ţări neimplicate în diferendul sino-japonez sau în
conflictul din Europa. Japonia recunoaşte rolul ce-i revine în primul rând Germaniei şi apoi
Italiei în reorganizarea unei Europe supuse dominaţiei armatelor Axei şi cu o putere
redimensionată drastic. Japoniei i se atribuie un rol analog de putere în Asia Orientală.
Obligaţia Japoniei de a lupta împotriva URSS-ului (în cazul unui atac asupra Germaniei) şi
analoaga implicare a Germaniei (în caz de atac american asupra Japoniei) nu se traduc într-un
tratat propriu zis.115
Implicarea Germaniei în Balcani l-a determinat în bună măsură pe Mussolini să atace
Grecia. Campania politică italiană împotriva Greciei a constat în acuzaţii de oprimare a
minorităţii sale albaneze şi de încălcare a neutralităţii. Ultimatumul a venit la 28 octombrie,
cerând ocuparea de către Italia a unor puncte strategice din Grecia. Aceasta din urmă refuză
112
Muravchick Joshua, op. cit., p. 188
113
Black Jeremy – World War Two: a military history, London, Routledge, 2003, p. 56
114
115
40
şi, printr-un val de exaltare şi unitate naţională, armata greacă a respins invazia italiană,
împingând-o înapoi în Albania. Astfel, Mussolini a fost nevoit să apeleze la Hitler care s-a
hotărât să îi sară în ajutor. Grecia trebuia să fie un capitol încheiat înainte ca el să îşi îndrepte
atenţia spre Uniunea Sovietică şi totodată nu îşi putea permite să îi lase pe britanici să îşi
construiască o bază în Balcani.116
Ambiţiile lui Mussolini nu se bazau pe o gândire raţională a capabilităţilor armatei
italiene şi asta a dus la o serie de dezastre. După înfrângerea italienilor de aramata grecească,
Mussolini a comandat invazia Egiptului din coloniile italiene ale Libiei. Italienii au fost
împinşi afară din Egipt cu ajutorul englezilor care au trimis tancuri în sprijinul Egiptului.
Implicarea englezilor arată determinarea acestora de a lovi Axa şi totodată încrederea că o
invazie a Marii Britanii era departe de a se întâmpla.117
Trecere imperiului est afican de sub controlul italian sub controlul trupelor britanice în
aprilie 1941 a fost dovada finală a eşecului militar al Italiei. Il Duce a reuşit să trimită două
sute de mii de soldaţi pe frontul rusesc, dar aceştia erau prea prost instruiţi şi echipaţi ca să fie
într-adevăr valoroşi. Dacă Italia avea să câştige ceva de pe urma războiului, acest câştig se va
baza pe succesul Germaniei, nicidecum pe al său, dar înfrângerea Germaniei va aduce cu sine
şi prăbuşirea fascismului italian.118
116
Pavlowitch Stevan K. – Istoria Balcanilor: 1804-1945, traducere de Andreea Doica, pref. de Lucian Leuştean,
Iaşi, Polirom, 2002, p. 292
117
Black Jeremy, op. cit., p. 57
118
Robson Mark – op. cit., p. 161
41
Concluzii
În noaptea de 24 spre 25 iulie 1943 s-a întrunit Marele Consiliu Fascist şi s-a votat cu 19
voturi pentru şi 7 contra decizia de a cere regelui să redea Parlamentului, miniştrilor şi
Marelui Consiliu toate puterile de care Mussolini îi privilegiase. De fapt, ei căutau o cale să
scape de Duce, să încheie pace şi să se salveze măcar pe ei dacă regimul nu putea fi salvat.
Regele a declarat că războiul este pierdut şi că mareşalul Badoglio va prelua postul de prim
ministru având misiunea de a încheia pace. Apoi Il Duce a fost arestat.
Odată cu demiterea lui Mussolini s-a prăbuşit şi regimul fascist. Populaţia nu a
protestat în nici un fel, ba chiar s-a simţit uşurată. Fasciştii nu au încercat să-l repună în
drepturi pe Duce îndemnându-i pe adepţi să iasă în stradă, ci au acceptat cu umilinţă
schimbarea de guvern.
42
Badoglio a încheiat un armistiţiu cu Marea Britanie şi SUA în septembrie 1943, dar
spre nenorocul Italiei, acest armistiţiu nu i-a adus pacea. Germanii l-au eliberat pe Duce din
luxoasa sa închisoare din munţii Apenini. Mussolini avea să-şi trăiască ultimii doi ani ca un
conducător marionetă al unei Italii de nord dominate de germani. Singura lui consolare a fost
că se putea răzbuna pe acei membri ai Marelui Consiliu care votaseră împotriva lui. Ciano si
De Bono au fost împuşcaţi pe loc, dar ceilalţi au reuşit să scape ascunzându-se.
Pe măsură ce forţele aliate înaintau încet către nord în 1944 şi la începutul lui 1945,
situaţia din nordul Italiei a degenerat într-un război civil. Au apărut grupuri din Rezistenţă
care i-au atacat pe soldaţii germani şi pe fasciştii italieni care mai rămăseseră. Ca replică, au
reapărut bande fasciste, susţinute de germani. Aceste bande nu îi erau credincioase Ducelui.
Ceea ce urmăreau era să provoace un haos cât mai mare, organizând un sistem mafiot de
protecţie şi imitând populaţia civilă, în schimbul unei sume de bani.
La începutul anului 1945 forţele naziste erau în plină retragere către graniţa cu Austria.
Mussolini a încercat sa se refugieze însoţit de un grup mai restrâns de adepţi. La 25 aprilie el
s-a alăturat unui grup de soldaţi germani care se îndreptau spre Austria, îmbrăcând o uniformă
germană ca să nu fie recunoscut. La 28 aprilie partizanii l-au executat pe el si pe amanta lui,
Clara Petacci. Cadavrele lor au fost aduse la Milano unde au fost spânzurate de picioare de pe
acoperişul unui garaj, spre batjocura populaţiei.
Ajuns la conducerea Italiei Mussolini a vrut sa facă din ea o mare putere europeană.
Întrebarea e de ce au fost zădărnicite până la urmă speranţele Ducelui privind prestigiul
internaţional al Italiei?
Răspunsul îl găsim în politica externă dusă de Mussolini. Dezideratele politicii externe
duse de el au fost mult prea ambiţioase. Imaginea unei Italii care să domine Mediterana din
punct de vedere militar, să-şi extindă imperiul colonial şi să exercite control economic şi chiar
politic în zona Balcanilor a fost doar o utopie. Pentru a realiza doar un singur obiectiv din cele
menţionate mai sus Italia avea nevoie de o conducere vizionară, forţe armate modernizate şi
eficiente, o populaţie îndatoritoare, şi, mai presus de orice, o economie industrializată
avansată angrenată în mecanismul unui război. Statul fascist nu avea nici una din aceste
calităţi.
Evenimentele din anii ’20 şi începutul anilor ’30 au dovedit că Italia nu era suficient
de puternică pentru a obţine pe căi diplomatice concesii importante din partea Marii Britanii şi
Franţei. Cu toate că Italia stabilise controlul politic în Albania, apăruse la început ca protector
al Austriei împotriva Anschluss-ului impus de Germania şi jucase un rol căruia i se făcuse
43
mare publicitate în conferinţele internaţionale, toate acestea erau departe de a face din Italia o
mare putere.
Ascensiunea lui Hitler la putere a determinat Marea Britanie şi Franţa să fie mai
îngăduitoare cu ambiţiile italiene, dar Mussolini nu a fost capabil sa adopte rolul necesar
pentru a obţine avantajele de la ambele părţi. Apropierea acestuia faţă de Hitler care la început
a văzut în Mussolini un exemplu demn de urmat, le-a determinat pe democraţiile occidentale
să îl prefere pe Mussolini ca aliat sau, mai degrabă, ca o influenţă moderatoare asupra
dictatorului nazist. Însa comportarea agresivă prin intervenţia agresivă în Etiopia şi în cadrul
războiului civil din Spania părea să indice că Ducele nu avea nici un interes să păstreze pacea.
Puterile occidentale au continuat să ducă tratative cu Mussolini în speranţa că acesta ar fi
putut să-l mai potolească pe prietenul său nazist, dar către sfârşitul anului 1938 au constatat că
nu era cazul să se aştepte prea mult. Era clar pentru ele că, din punct de vedere al
temperamentului, el era mai apropiat de Germania şi că oricare ar fi fost pretenţiile sale
teritoriale, era imposibil să-i fie satisfăcute. Cât despre Germania, Hitler prefera Italia ca aliat,
dar nu o lua în serios ca putere militară. Neutralitatea şi ostilitatea Italiei nu l-au abătut pe
Führer de la obiectivele politicii sale externe. Atât înfăptuirea Anschluss-ului şi împărţirea
Cehoslovaciei făra înştiinţarea lui Mussolini au dovedit indiferenţa faţă de interesele Italiei,
iar când Germania a pornit război împotriva Franţei şi Marii Britanii în septembrie 1939,
naziştii nu au fost nici surprinşi şi nici preocupaţi de neutralitatea lui Mussolini,
Ducele nu a reuşit să-şi realizeze ambiţiile prin metode diplomatice, iar evenimentele
din anii 1940-1943 au dovedit faptul ca războiul nu a putut duce la expansiunea permanentă a
statului fascist. De fapt, nu a făcut decât să-i provoace prăbuşirea. După cum se ştie, în iunie
1940, Italia părea să fie într-o poziţie avantajoasă faţă de Franţa, care se afla în pragul
înfrângerii şi faţă de Marea Britanie care era foarte slăbită. Forţele armate ale Italiei nu au fost
însă pregătite pentru un război mare. S-au cheltuit sume mari pentru reînarmare într-un mod
nechibzuit, pe armament neadecvat şi pe locuinţe luxoase pentru ofiţeri în perioada 1935-
1938, când Italia cheltuise 11,8% din venitul său naţional. Forţele armate italiene s-au dovedit
a fi ineficiente şi incompetente.
Forţele navale, poate cu cea mai buna dotare dintre cele trei arme, nu erau dispuse să
rişte pierderea noilor vase de război în ciocnirea cu vulnerabila flotă mediteraneană a Marii
Britanii, şi au adoptat o strategie defensivă pe tot parcursul războiului. Cât despre submarine,
acestea erau superioare ca număr celor britanice, dar inferioare din punct de vedere tehnic, iar
o treime din submarinele Italiei au fost scufundate în primele trei săptămâni de război.
44
Forţele aeriene aveau în dotare doar o mie de avioane, şi acestea erau de calitate
inferioară.
Armata terestră era şi mai demodată. Mussolini pretindea că are „opt milioane de
baionete” gata de luptă, dar în iunie 1940 erau gata de luptă mai puţin de opt sute de mii de
oameni, aceştia fiind dotaţi cu puşti şi artilerie din primul război mondial. Armata italiană
ducea în primul rând lipsă de tancuri. Al Doilea Război Mondial trebuia să fie un război
mecanizat, dar în 1940 Italia avea doar o mie cinci sute de maşini blindate şi tancuri uşoare.
Soldatul italian nu era doar prost echipat ci şi prost instruit şi prost condus. Cei peste
şase sute de generali erau tributari tradiţiilor defensive ale Primului Război Mondial şi erau
neîncrezători în maşinile blindate şi sprijinul aviaţiei. Faptul că generalii erau incompetenţi
era în mare parte vina lui Mussolini. El concentrase în mâinile sale întreaga putere, iar
promovarea ofiţerilor se făcea din cu totul alte motive (supunere, linguşire) decât competenţa
militară.
Efortul de război a fost zădărnicit şi de faptul că economia italiană nu a fost pregătită
să facă faţă unei ample producţii de armament. Materiile prime strategice precum zăcămintele
de fier şi cărbune, trebuiau importate din Germania sau din teritorii ocupate de aceasta şi pe
măsură ce războiul mergea pe o pantă descendentă pentru Axă, germanii erau tot mai puţin
dispuşi să îndrepte asemenea bogăţii rare către ineficienţii lor aliaţi italieni.
Lipsa de alimente, ineficienţa guvernului şi înfrângerile militare au distrus încrederea
unei populaţii care şi aşa nu dorea cu adevărat expansionismul şi la numai şase luni după
intrarea Italiei în război se dorea terminarea acestuia cu orice preţ.
Războiul lui Mussolini a fost încercarea lui de a face din Italia o ţară cu renume
profitând de aparenta victorie a lui Hitler din 1940. Dar Il Duce a judecat complet greşit
cursul pe care avea să-l ia războiul. Probabil că nici în cazul unei victorii a Axei el nu ar fi
dobândit puterea şi statutul după care tânjea. Italia fascită ar fi fost o putere relativ modestă
într-o Europă dominată de Germania nazistă.
45
Bibliografie
1. Axelrod A. – Dictatori şi tirani, traducere de Ion Aramă, Bucureşti, Lider: Sirius, 2002;
2. Barber John R. – Istoria Europei moderne, traducere de Daniela Trutia, Bucureşti, Lider,
1998;
3. Berenger Jean – Istoria Austriei, traducere de Radu Păun, Bucureşti, Corint, 1999;
4. Berstein Serge, Milza Pierre – „Istoria Europei”, volumul 5: Secolul XX (din 1919 până în
zilele noastre), traducere de Monica Timu, note şi comentarii de Doina Barcan Sterpu, Iaşi,
Institutul European, 1998;
5. Black Jeremy – World War Two: a military history, London, Routledge, 2003;
6. Bold Emilian – Europa în derivă:(1918-1940): Din istoria relaţiilor internaţionale, Iaşi,
Demiurg, 2001;
46
7. Bosworth R.J.B. – Mussolini’s Italy: Life under the fascist dictatorship, 1919 – 1945, Editura
Paperback, 2007;
8. Buzatu Gheorghe – Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1988-1995;
9. Calvocoressi Peter – Europa de la Bismarck la Gorbaciov, traducere de Lucian Leusteanu,
Iaşi, Polirom, 2003;
10. Calvocoressi Peter – Politica mondială dupa 1945, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti,
Alfa, 2000;
11. Calvocoressi Peter – Rupeți rândurile. Al Doilea Război Mondial și configurarea Europei
postbelice, traducere de Liliana Anghel, Iași, Polirom, 2000;
12. Cannistraro Philip V. – „Mussolini’s Revolution : Fascist or Nationalist” in Journal of
Contemporary History, numarul ¾, 1972;
13. Carpentier Jean, Lebrun Francois – Istoria Europei, traducere din franceză de Maraina Băluţă,
Bucureşti, Humanitas, 2006;
14. Churchill Winston – Al Doilea Război Mondial, traducere de Any şi Virgil Florea, Bucureşti,
Saeculum, 1996;
15. Fiorani Flavio – Istoria ilustrată a celui de-al Doilea Război Mondial, traducere de Ilieş
Câmpeanu, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2007;
16. Gaillard Jean Michel – Istoria continentului european: de la 1850 până la sfârşitul secolului
al XX-lea, traducere din franceză de Em. Galaicu Păun, Chişinău, Cartier, 2001;
17. Gallo Max – Italia lui Mussolini, traducere din limba franceză de Anca Balaci şi Paul B.
Marian, pref. de Gheorghe Nicolaie Cazan, Bucureşti, Editura Politică, 1969;
18. Guichonnet Paul – Istoria Italiei, traducere de Irina Ceristea, pref. Alexandru-Murad Mironov,
Bucureşti, Corint, 2002;
19. Guichonnet Paul – Mussolini şi fascismul, traducere de Marian Ştefănescu, Antonia Kacso,
Bucureşti, Corint, 2002;
20. Jelev Jeliu – Fascismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992;
21. Johnson Paul – O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000, traducere din engleză de Luana
Schidu, Bucureşti, Humanitas, 2003
22. Kissinger Henry – Diplomaţia, traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu,
Bucureşti, BIC All, 2003;
23. Meakin Thomas – „Mussolini’s Fascism” in History Review, numarul 59, 2007;
24. Michel Henri – Al Doilea Război Mondial, traducere de Marian Ştefănescu, Bucureşti, Corint,
2001;
47
25. Milza Pierre, Berstein Serge – Istoria secolului xx, traducere de Cristian Marius Ioan,
Bucureşti, All, 1998;
26. Muravchik Joshua – Raiul pe pământ. Mărirea și decăderea socialismului, traducere de
Dorian Brancea și Cristina Chevereșan, Timișoara, Editura Brumar, 2004;
27. Nicolas G. – Mussolini and his generals: the armed forces and fascist foreign policy, in
Canadian Journal of History, volumul 43, 1922 – 1940;
28. Ortiz Antonio Dominguez – Spania: trei milenii de istorie, traducere de Gheroghe Vinţan,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008;
29. Pavlowitch Stevan K. – Istoria Balcanilor: 1804-1945, traducere de Andreea Doica, pref. de
Lucian Leuştean, Iaşi, Polirom, 2002;
30. Roberts Andrew – A history of the english speaking people since 1900, London, Editura
Weindenfeld and Nicolson, 2006;
31. Robson Mark – Italia: liberalism şi fascism, traducere de Mihaela Mazilu, Bucureşti, Editura
All, 1997;
32. Soulet, Jean Francois – Istoria Europei de Est: de la al Doilea Război Mondial până în
prezent, traducere de Marius Roman, Iaşi, Polirom, 2008;
33. Tacchi Francesca – Istoria ilustrată a fascismului, traducere din limba italiană de Corina
Anton, Bucureşti, RAO, 2006;
34. Taylor A.J.P. – Originile celui de-al Doilea Război Mondial, traducere şi note de Lucian
Leuştean, postf. de I. Ciupercă, Iaşi, Polirom, 1999;
35. Vilar Pierre – Istoria Spaniei, traducere de Marian Stefănescu, Bucureşti, Corint, 2000.
48

Politica Externa A Italiei Intre Anii 1930-1940

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politica Externa A Italiei Intre Anii 1930-1940

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Conf. dr. Vasile Docea

Prep. drd. Emanuel Copilaş

TIMIȘOARA, IULIE 2010

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Politica externă a Italiei între anii 1930-1940

Conf. dr. Vasile Docea

Prep. drd. Emanuel Copilaş

Capitolul 1: Ascensiunea fascismului........................................................................................p. 6

1.1 Marşul asupra Romei........................................................................................................p. 7

2.1 Relaţiile germano-italiene între 1933-1935.........................................................................p. 15

2.2 Frontul de la Stresa...........................................................................................................p. 17

2.3 Afacerea abisiniană...........................................................................................................p. 19

2.4 Ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei...........................................................................p. 21

Capitolul 3: Relaţiile germano-italiene între 1936-1939..............................................................p. 24

3.1 Războiul civil din Spania......................................................................................................p. 26

3.2 Anexarea Austriei la cel de-al treilea Reich..........................................................................p. 29

3.3 Conferinţa de la München..................................................................................................p. 31

3.4 Dezmembrarea Cehoslovaciei.............................................................................................p. 32

3.5 Pactul de Oţel.....................................................................................................................p. 34

3.6 Pactul Ribbentrop-Molotov.................................................................................................p. 36

3.7 Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial......................................................................p. 38

Capitolul 4: Italia în cel de-al Doilea Război Mondial.....................................................................p. 40

Politica externă a Italiei între anii 1930 – 1940

Benito Mussolini, personalitate complexă, s-a născut la data de 25 iulie 1883 la

1.1. Marşul asupra Romei

1.2. Consolidarea puterii

1.3. Fascismul: ideologia, statul, partidul

DIRECŢIILE POLITICII ITALIENE LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1930

Humanitas, 2003, p. 280

2.1. Relaţiile germano-italiene între 1933-1935

2.2. Frontul de la Stresa

2.3. Afacerea abisiniană

II.4. Ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei

3.1. Războiul civil din Spania

Enciclopedia RAO, 2007, p. 27.

Cărţii de Ştiinţă, 2008, p. 300

3.2. Anexarea Austriei la cel de-al treilea Reich

3.7.Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial

Marius Roman, Iaşi, Polirom, 2008, p. 23

Humanitas, 2006, p. 353

ITALIA ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

S-ar putea să vă placă și