Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om

politic român.
Nechifor Lipan, oier priceput, vesel şi plin de viaţă a plecat la Dorna să cumpere oi. Soţia sa,
Vitoria Lipan, este îngrijorată de întârzierea prelungită a lui Nechifor şi hotărăşte să plece în căutarea lui
alături de fiul lor, Gheorghiţă, lăsând-o pe Minodora, fiica lor, la mănăstirea Văratic.
Munteanca îşi dă seama că Nechifor a dispărut între Suha şi Sabosa. Ea îl găseşte pe
Lupu,câinele lui Lipan, cu ajutorul căruia găseşte într-o râpă osemintele lui Nechifor Lipan. La praznicul
de pomenire îi cheamă pe cei doi presupuşi şi îndreaptă discuţia în aşa fel încât cei doi să mărturisească
crima.
Având cugetul împăcat, Vitoria îi arată şi Minodorei mormântul tatălui său şi hotărăşte să-şi ducă
viaţa cu toate responsabilităţile ce-i revin.

În viziunea lui Slavici, Mara reprezintă prototipul femeii puternice, asemenea Victoriei Lipan din
romanul „Baltagul" de M. Sadoveanu. Spre deosebire de alte romane, acesta pune la baza familiei –
iubirea.

După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi
recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii trecuse, de vreme ce aveau copii mari,
aflaţi ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani nu a fost lipsită de furtuni,
pentru că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a Vitoriei.
Bărbatul reacţiona din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii
care o stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu
dracii pe care îi avea. Vitoria Lipan își crește copii în spiritul respectării tradițiilor. Ea dezvoltă în
Gheorghiţă un demn urmaş al tatălui dispărut prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul,
cu mama lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa sa, parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii,
despre sensul dreptăţii şi despre valoarea datoriei. În privința educației Minodorei, Vitoria se dovedește
o păstrătoare a tradițiilor arhaice: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”.
Romanul recompune imaginea unei societăți arhaice, păstratoare a unor tradiții care au supraviețuit
trecerii timpului.

Baltagul este un roman de dragoste, care demonstrează că la temelia familiei este aşezată

iubirea. Faptul că romanul se deschide cu evocarea legendei pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan
la nunţi  şi cumetrii nu are doar rolul de a aşeza lumea izolată în Măgura Tarcăului sub orizontul timpului
mitic, ci şi de a purta cititorul în conştiinţa personajului feminin, unde glasul marelui absent se aude
neîncetat. Pe tot parcursul romanului, această alternanţă ne va purta din planul realităţii exterioare în
planul interior. Vitoria anticipează fiecare amintire printr-un gest retractil, de închidere în sine, ca într-o
fortăreaţă în care îşi apără bărbatul şi iubirea.
După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi
recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari,
aflaţi ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani  nu a fost lipsită de furtuni,
pentru că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea  gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul
reacţiona din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii care o
stăpâneau, dar  muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii
pe care îi avea.
Iubirea poate fi considerată motorul care mişcă lumea, care determină voinţa zămislirii, ordinea şi
conştiinţa datoriei. Trecător pe acest pământ, omul are şansa de a se eterniza prin urmaşii săi. Minodora
şi Gheorghiţă sunt rodul iubirii şi oglinda părinţilor lor, nu doar urmaşii lor în linie biologică. Părinţii au
zămislit în copiii lor un edificiu de valori.
Ordinea se manifestă pe toate palierele existenţei Lipanilor, de la îndatoririle zilnice, la
respectarea unui calendar popular infailibil, la îndeplinirea datoriilor morale.

În spiritul aceleiaşi ordini, Vitoria dezvoltă în Gheorghiţă un demn urmaş al tatălui dispărut
prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul, cu mama lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa
sa, parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii, despre sensul dreptăţii şi despre valoarea
datoriei.         

La finalul drumului, după de şi-a mântuit baltagul, Gheorghiţă întră în altă vârstă, luând  locul
tatălui său, cu toate responsabilităţile care decurg de aici. Un moment esenţial al devenirii sale spre
maturitate este veghea în râpă, timp simbolic al coborârii în Infern şi al întâlnirii cu moartea. Astfel, eroul
se întâlneşte cu o ordine superioară a lumii şi dobândeşte conştiinţa integrării ritmurilor omeneşti ale
fiinţei în ritmurile cosmice.

              Romanul unui suflet de munteancă (Perpessicius), Baltagul construieşte un personaj feminin de

o forţă impresionantă. Conştiinţa datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în
desfăşurarea vieţii s-a produs un eveniment perturbator, care pune în primejdie ordinea lumii, Vitoria
intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifor şi conduce la descoperirea
criminalilor. Pedepsirea lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui finalizează un mandat justiţiar al eroinei.
Personajele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul rânduielii, iar numele lor susţine această idee:
Vitoria cea biruitoare în faţa greutăţilor vieţii, Nechifor- purtătorul de victorie, învingător în faţa morţii prin
înfăptuirea marii treceri, Gheorghiţă (botezat după sfântul care a ucis balaurul) şi Minodora (al cărei nume
înseamnă „dar al zeiţei Selena”, protectoare a iubirii).
Prin imaginea familiei Lipanilor, Mihail Sadoveanu dă un exemplu strălucit al valorilor care
guvernează destinul uman, al raţiunilor superioare care conduc viaţa şi care se perpetuează dincolo de
moarte.