IUBIREA – O VIRUTE TEOLOGICĂ NECESARĂ

ÎN CONTEXTUL CONTEMPORAN

INTRODUCERE

Relaţia omului cu Dumnezeu este specificul Moralei creştine şi prezintă o

importanţă centrală pentru întreaga vieţuire, deoarece de această relaţie depind
atitudinile morale precum şi ţinta spre care se îndreaptă eforturile omului pe drumul
asemănării cu Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu este o existenţă personală presantă
în sensul că valoarea şi sensul vieţii îşi au temeiul şi ţinta în Dumnezeu. Pentru om,
Dumnezeu nu este o idee, ci existenţă personală, iar relaţia omului cu Dumnezeu
este o relaţie existenţială.
În relaţie cu Dumnezeu omul se găseşte şi atunci când este în relaţie cu
creaţia, pentru că Dumnezeu e Creatorul şi Proniatorul a tot ce există.
Dumnezeu, ca Binele absolut, este ţinta supremă spre care trebuie să se
îndrepte viaţa morală a creştinului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea
pe Dumnezeu.” (Matei 5, 48). Vederea lui Dumnezeu, posesiunea Binelui absolut
este ţinta ultimă a vieţuirii creştine. Acestei ţinte finale omul este obligat să
subordoneze întreaga viaţă şi toate preocupările lui.
Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie fundamentală şi de importanţă centrală
pentru mântuire şi vieţuirea cotidiană. Creştinul nu vrea să se simtă niciodată de
unul singur, ci în atracţia ţintei supreme – Dumnezeu. Tensiunea după ţinta supremă
comandă actele şi atitudinile morale ale creştinului şi dă sens tuturor eforturilor
omului.

1. Noţiunea de virtute în general.

Etimologic, cuvântul „virtute” vine de la latinescul „virtus”, acesta fiind la

rândul lui termenul latin pentru ceea ce grecii numeau „areţi” cuvânt derivat de la zeul
războiului aris. În latineşte acest cuvânt s-a tradus cu „virtus” de la „vir” care
înseamnă bărbat, la început însemnând curajul fizic, apoi forţa de rezistenţă împotriva
patimilor şi ispitelor şi practicarea obişnuită a binelui.1
În înţeles abstract, termenul de virtute e folosit pentru prima dată de Platon.
Virtutea a arătat iniţial mai mult înfăţişarea exterioară a aptitudinilor şi a superiorităţii
individuale care făcea impresie „spre a obţine cineva laudă şi cinste, întrucât de
înfăţişarea exterioară. Numai mai târziu a biruit aspectul spiritual al virtutei, aceasta
însemnând posedarea unor însuşiri personale de natură spiritual-morală, ca bunătate,
fidelitate, ospitalitate etc.
În creştinism modelul desăvârşit al virtuţii este Domnul nostru Iisus Hristos.
Asemănarea în virtute cu Hristos se face prin participarea cu credinţa şi faptele bune
la opera Sa mântuitoare, pe calea virtuţii.

2. Virtutea creştină şi semnele ei caracteristice.

În sens creştin, virtutea este facultatea voinţei şi a libertăţii de a transforma

credinţa într-un stil de viaţă, într-o disciplină morală, prin actualizarea harului
botezului. Spre deosebire de ordinea sensibilă care e supusă mişcării şi legilor fizice,
ordinea spirituală depinde de om şi se bazează pe libertatea acestuia de a coopera cu
harul dumnezeiesc. Pe scara vieţii spirituale, dobândirea virtuţilor este prima treaptă şi
este condiţionată de eliberarea de patimi.2 Energia virtuţii este puterea de înnoire
ascunsă în taina botezului. (I Corinteni XV:58). Progresul în virtute este analogic şi
concomitent cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu Care de la botez stă ascuns în
suflet, îşi dezvăluie prezenţa şi puterea Sa pe măsura creşterii în simţirea harului până
la apariţia sa sub formă .3
Astfel, virtutea este considerată în general ca o năzuinţă a credinciosului ajutat
de harul divin spre împlinirea faptelor bune. Astfel fiind înţeleasă, Sfântul Apostol
Pavel numeşte virtutea cu diverse apelative, aceasta fiind „înţelepciune spirituală”,
„viaţa în duh, nu după trup”, (Romani VIII:6 -16, Galateni V:5-16) „sfinţenie şi
sfinţire” (II Corinteni VII: 11, Evrei XIII: 14, I Tesaloniceni IV: 3, Romani VI: 22),

1
Mitr. Nicolae Mladin; Prof. Diac. Orest Bucevschi; Prof. Dr. C-tin Pavel, prof. Diac.
Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă pt. Institutele teologice, vol. I Morală
generală, Edit. Inst. Biblic şi de Mis. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p.338
2
Ibidem, p. 339
3
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă –Ascetica şi mistica,
Ed.Instit. Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 97

1
îndreptare, dreptate, îndreptăţire” (Efeseni IV: 24; 5: 9, Romani VI: 19) „fericire
dumnezeiască” şi „cucernicie” (I Timotei IV: 8), „credinţă”, iubire, ascultarea
poruncilor lui Dumnezeu (Galateni V: 6, I Corinteni VI: 19); „năzuinţă spre fapte
bune” (Romani II: 7, Tit III: 8, II: 8, III: 14).4
Virtutea se afirmă prin practicarea ei. Ea arată că există manifestându-se – şi
anume, aşa fel încât angajează întreaga fiinţă a credinciosului. Există atâtea virtuţi,
câte atitudini conforme cu voia lui Dumnezeu şi favorabile aproapelui său este chemat
şi îndatorat să adopte creştinul în feluritele împrejurări ale vieţii sale pe pământ.5
Manifestarea virtuţii, în relaţiile cu semenii noştri, urmăreşte triumful binelui
în orice împrejurare, al binelui propriu şi al binelui obştesc.6
Izvorâtă din această datorie către Dumnezeu, virtutea devine o adevărată forţă
spirituală ce ne îndeamnă să săvârşim cu plăcere binele.7
Virtutea nu ajunge niciodată în această viaţă la ultima ei limită şi nu este un
bun care, odată dobândit, să constituie o proprietate permanentă. Virtutea trebuie să
dureze atât cât durează viaţa noastră pământească: până în pragul morţii trebuie să ne
străduim să fim şi să rămânem virtuoşi pentru că oricând poate scădea şi slăvi
precum spune Apostolul Pavel „Celui ce i se pare că stă să ia aminte să nu cadă”.
(1 Corinteni X:12).

3. Virtuţile teologice.

În învăţătura creştină Dumnezeu şi omul sunt priviţi ca persoane: Dumnezeu

– ca fiinţă spirituală personală absolută, transcendentă lumii dar care cheamă la
comuniune pe om şi omul – ca fiinţă personală relativă şi limitată cu capacitatea de
a răspunde chemării lui Dumnezeu la comuniune cu Sine.
Virtuţile teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – (I Corinteni 13,1 ş.u.),
„…lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii
voastre…” (I Tesaloniceni 1, 3), (Romani 5, 1-5, Galateni 5, 6) : „Căci în Hristos
4
Mitr. Nicolae Mladin; Prof. Diac. Orest Bucevschi; Prof. Dr. C-tin Pavel, prof. Diac.
Ioan Zăgrean, op. cit., p. 340
5
Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Instit. Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 421
6
Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sf. Apostol Pavel despre modelul de vieţuire creştină, în
Studii Teologice, an IX, nr. 1-2/1957, p. 12
7
Diac. Prof. Orest Bucevshi, O datorie izvorâtă din porunca iubirii creştine, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1957, p. 181

2
Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care
este lucrătoare prin iubire” (Coloseni 1, 4), au în vedere tocmai relaţia omului cu
Dumnezeu şi realizează însăşi viaţa. Referindu-se direct la Dumnezeu şi având pe
Dumnezeu ca obiect, autoritate şi motivaţie au fost numite virtuţi teologice, adică
virtuţi care vorbesc despre Dumnezeu şi fac prezent pe Dumnezeu în viaţa omului.
Noi credem, nădăjduim în Dumnezeu şi îl iubim pentru că Dumnezeu este adevărul
însuşi, credincios totodată făgăduinţei făcute şi desăvârşit în arătarea dragostei Lui
pentru om. Virtuţile teologice exprimă şi o relaţie cu Dumnezeu tocmai datorită
faptului că Cel care le aprinde în noi şi le dă puterea este Dumnezeu însuşi. Ele
exprimă şi sentimentul de dependenţă a omului faţă de Dumnezeu; fiecare însă
exprimă acest sentiment de dependenţă într-un mod diferit, specific.
Înțelegând toate cele spuse până acum și urmând recomandarea încă din
titlu, se cuvine să continuăm a vorbi despre cea mai importantă virtute teologică,
anume virtutea teologică a IUBIRII sau a DRAGOSTEI

4. Cea mai importantă dintre virtuţi: IUBIREA

Iubirea ca virtute teologică este o iubire spirituală – prin care Dumnezeu îşi
revarsă darurile Sale în viaţa omului, aşteptând din partea acestuia răspuns la iubire.
Se pune întrebarea: poate fi vorba de o iubire a lui Dumnezeu faţă de om? E
posibilă iubirea omului faţă de Dumnezeu?
Între iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor e o mare distanţă. Dar această
distanţă e trecută în primul rând de Dumnezeu. El este Cel care ne iubeşte primul.
Iubirea noastră este iubirea ca răspuns; la iubire trebuie să răspunzi cu iubire
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8-16). Distanţa între cei doi este posibil de trecut
şi din partea omului, întrucât a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea
Sa. Posibilitatea iubirii omului faţă de Dumnezeu este dată de însăşi calitatea
omului de a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca reflex creat al
Ziditorului, omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Ontologic, omul e
orientat spre Dumnezeu. Tensiunea după Dumnezeu, ca model al său, este un dat
ontologic inerent firii omeneşti. De aici iubirea ca tendinţă de comuniune cu
absolutul şi fericirea pe care o are orice om. Tensiunea după absolut (miezul iubirii),
îşi găseşte împlinirea în Dumnezeu, Cel ce garantează veşnicia iubirii.

3
 În iubire este implicată reciprocitatea. Şi în iubirea faţă de Dumnezeu este o
reciprocitate; Dumnezeu răspunde la iubirea noastră şi o ascultă, dar EL ne iubeşte
nu pentru a dobândi ceva, un plus în existenţa Lui din partea omului, ci ne iubeşte
ca fiind purtători ai chipului Său.
Temeiul iubirii ca virtute teologică îl avem în Hristos însuşi, adică în
Dumnezeu-Omul. Mărturia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi este întruparea
Logosului, Patimile, Moartea şi Învierea lui Hristos. Iubirea faţă de Dumnezeu este
înrădăcinată în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi fiindcă iubirea presupune
cunoaştere şi comunicare, şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu presupune acestea,
fiindcă Dumnezeu ni s-a comunicat nouă încă de la început. Astefel, se împlinesc şi
cuvintele Apostolului Ioan: „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit întâi”. (I
Ioan 4, 19).
Iubirea ca virtute teologică este răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu;
este răspunsul concret al omului la iubirea lui Hristos. Iubirea noastră faţă de
Dumnezeu îşi are puterea şi lucrarea în harul lui Dumnezeu care este expresia
tocmai a iubirii lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu este sădită în om de la
început, e sădită haric în apele Botezului. Premisele ei sunt puse în crearea omului
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

5. Actualitatea virtuţilor în viaţa creştină

În ceea ce priveşte prezenţa şi actualitatea virtuţilor în viaţa credincioşilor,

virtuţile teologice: credinţă, nădejde, dragoste, sunt indisolubil legate între ele.8 Cu
ajutorul credinţei, omul cunoaşte despre Dumnezeu, despre scopul său în lume şi
despre obligaţiile ce-i revin faţă de Acesta. Prin credinţă omul ştie că lumea a fost
creată de Dumnezeu, că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a pătimit, a murit, a înviat,
s-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui (Evrei XI:1-12) şi află multe adevăruri despre
însuşirile şi voia lui Dumnezeu.9
Prin nădejde omul crede că tot ceea ce Dumnezeu a descoperit este adevărat şi
că mai devreme sau mai târziu, se va împlini. Când ne vom apropia cu totul de
Dumnezeu, rolul şi funcţiunea nădejdii va înceta făcând loc posesiunii depline a

8
Diac. Prof N.I. Nicolaescu, Sfântul Apostol Pavel şi creştinătatea actuală în Studii
Teologice, an III, nr. 7 -8/1951, pp.405-406
9
Ibidem

4
fericirii după care omul suspină în această viaţa. De aceea Sfântul Apostol Pavel scria:
„Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mişcarea care ni se va
descoperi. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are durere până
acum. Şi nu numai atât, ci şi noi care avem pârga Duhului în noi înşine suspinăm în
noi, aşteptând învierea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani
I:1-15).
Iubirea însă este superioară tuturor virtuţilor. Ea este haina de lumină care
îmbracă celelalte virtuţi şi le dă sens. Ea preface şi viziunea în adorare şi ascultare. Ea
schimbă nădejdea în izvor de slavă şi fericire. Ea uneşte pe credincios încă din această
viaţă cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel nu vede în iubirea creştină o virtute
obişnuită, ci calea cea mai presus de fire pentru apropierea noastră de Dumnezeu,
iubirea desăvârşită şi desăvârşirea însăşi.10
Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt în acelaşi timp coordonate fundamentale
ale vieţii creştine, sunt adevărate puncte cardinale ale vieţii creştine. Prin împlinirea şi
aplicarea virtuţilor, creştinul îşi îmbogăţeşte viaţa care devine adevărata pildă de trăire
creştină autentică.11
De aceea virtuţile teologice sunt la fel de actuale ca însăşi credinţa creştină.
Prin implicarea virtuţilor noi dobândim pace sufletească şi pacea cu Dumnezeu: deci
noi, îndreptaţi prin credinţă avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus
Hristos ( Romani V:1).

CONCLUZII

Virtuţile teologice sunt cele mai importante dintre virtuţile creştine deoarece,
însuşite ele pregătesc creştinului calea care duce spre desăvârşire. În general aplicarea
virtuţilor teologice la viaţa creştină o transformă pe aceasta într-o viaţă în Hristos care
presupune orientarea conduitei morale după modelul lui Hristos. Astfel creştinul
devine hristofor, adică un purtător de Hristos. În legătură cu acest lucru Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că „Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui
Dumnezeu, căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos”.

10
Preot Prof. Grigorie Marcu, op, cit., p. 19 – 20
11
Ibidem p. 22

5
 Mai înainte de orice virtute trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la
botez.12 Credinţa dă posibilitatea creştinilor de a participa prin harul dumnezeiesc la
răscumpărarea lui Iisus Hristos „îndreptându-ne în dar cu harul Lui prin
răscumpărarea cea în Iisus Hristos” (Romani III:24). 13 Nu există om care vrând cu
stăruinţă să creadă să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Credinţa devine astfel prima
virtute cu care pornim pe lungul drum ce duce la desăvârşire.
Credinţei îi urmează în mod necesar virtutea teologică a nădejdii creştine.
Nădejdea este o certitudine a celor viitoare. Nădejdea este o credinţă orientată spre
viitor devenind astfel o credinţă într-o faza progresată.14 Ea este o putere care dă
transparenţa timpului care străbate prin timp cum credinţa străbate prin spaţiu şi prin
natura văzută.
Iar, în concluzie, iubirea este cununa celorlalte două virtuți. Aceasta din urmă
fiind rezultatul strădaniilor de a crede și de a nădăjdui. Iubirea este linatul dintre
credință și nădejde, deoarece această iubire ne unește pe noi mădularele Bisericii
precum Sfânta Treime este comuniune de iubire. Adică ne ajută să conlucrăm toți ca
într-un singur trup.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte Teoctist , Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, I.B.M. al BOR., Bucureşti 1993
2. Arion Doctorand Leon Gheorghe, Unitatea şi universalitatea Bisericii după
Epistolele Pauline, în Studii Teologice, an XIX, nr. 1-2, 1967,
3. Bria Preot Prof. Dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Instit. Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994,
4. IDEM, Sensul activ al speranţei creştine în „Glasul Bisericii”, XXVIII, nr.7-
8/1969,
5. Bucevshi Diac. Prof. Orest, O datorie izvorâtă din porunca iubirii creştine,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1957,

12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea Ortodoxă......,Ed.cit., p. 143
13
Doctorand Leon Gh Arion, op.cit., pp. 54- 55
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 144

6
6. Marcu Pr. Prof. Grigorie, Sf. Apostol Pavel despre modelul de vieţuire
creştină, în Studii Teologice, an IX, nr. 1-2/1957,
7. IDEM, „Omul cel nou” în concepţia Sfântului Apostol Pavel în S. T., an III
nr. 7 – 8/ 1951,
8. Mladin Mitrop. Dr. Nicolae -Teologia Morală Ortodoxă-pt. Institutele
Teologice-vol.II-Morală Specială,
9. Nicolaescu Diac. Prof N. Ioan, Sfântul Apostol Pavel şi creştinătatea actuală
în Studii Teologice, an III, nr. 7 -8/1951,
10. Pietreanu Magistrand Victoria, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului
Apostol Pavel în S. T. an IX, nr. 9-10 / 1957,
11. Stăniloae Preot Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă –Ascetica şi
mistica, Ed.Instit. Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1992,
12. IDEM, Condiţiile mântuirii, în Studii Teologice, an III, nr.5-6/1951,
13. Mitr. Nicolae Mladin; Prof. Diac. Orest Bucevschi; Prof. Dr. C-tin Pavel,
prof. Diac. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă pt. Institutele
teologice, vol. I Morală generală, Edit. Inst. Biblic şi de Mis. al B.O.R.,
Bucureşti, 1979,