Pericolul amenințător” nu este bolșevismul, afirma G.K.

Chesterton în
1927, la doar zece ani după triumful Revoluției Bolșevice, ci
„standardizarea după cel mai mic numitor comun”. Pentru Chesterton,
mereu profetic, cea mai sigură cale pentru a distruge o utopie este
aceea de a încerca să o pui în practică. Știa că comunismul nu ar
putea fi altceva decât o tiranie, iar problemele sale monstruoase devin
evidente odată ce comuniștii dețin puterea de a-și expune propriile
slăbiciuni. Un pericol și mai mare era de găsit în ascensiunea
„vulgarității”, îndobitocirea tuturor la cel mai mic numitor comun al
mediocrității stupide. Astăzi, aproape un secol mai târziu, am ajuns să
trăim „pericolul amenințător” în fiecare domeniu al culturii.
Una din cele mai dăunătoare și, din punct de vedere cultural, mortale
manifestări ale vulgarității standardizate o reprezintă folosirea
limbajului. Uităm că cuvintele nu sunt niciodată doar cuvinte, ci
reprezintă mijloacele prin care dăm seama de lucruri. Dacă avem mai
puține cuvinte, avem mai puține mijloace de a gândi și de a raționa.
Nu rămânem doar fără cuvinte în fața realității, ci și fără gânduri.
Acesta este motivul pentru care strămoșii noștri anglo-saxoni erau
înțelepți atunci când vorbeau despre fiecare persoană ca despre o
„hoardă de cuvinte”. Cu cât deținem mai multe cuvinte în „hoarda”
noastră personală, cu atât vom fi mai sănătoși și mai bogați.
Cunoașterea fiecărui cuvânt este ceva care îl îmbogățește pe cel care
o deține. Cuvintele ne împuternicesc, în timp ce absența lor ne lasă
mai săraci și mai incapabili de a ne da seama cine suntem și unde ne
este locul în realitate. Ele reprezintă mijloacele de schimb prin care
noi exprimăm o înțelegere a noastră și a universului, nouă și celorlalți.
Fără un astfel de mijloc de schimb, ne izolăm pe noi înșine de realitate
și ne înstrăinăm de ceilalți. Rămânem amețiți și confuzi în prezența
lucrurilor asupra cărora nu avem niciun mijloc de a le înțelege,
deoarece nu avem niciun fel de cale de a ne spune nouă și celorlalți
ceea ce sunt.
Din moment ce fiecare cuvânt pe care îl învățăm adaugă bogăție
„hoardei” noastre, este important ca fiecare din noi să încerce să
adauge mereu cuvinte la tezaurul nostru de înțeles. Și, din acest
motiv, ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată când întâlnim un
arhaism într-o carte.
Potrivit portalului care este orice altceva, dar nu arhaic, Wikipedia, „un
arhaism este un cuvânt, un sens al unui cuvânt, un stil de vorbire sau
de scriere care aparține unei epoci de mult trecute, dar care a
supraviețuit în câteva contexte practice.” Un arhaism este un
supraviețuitor al unei epoci trecute de mult. Este echivalentul lingvistic
al unor specii pe cale de dispariție care vor muri dacă nu luăm măsuri
de a le conserva și prezerva. Singura cale de a conserva și de a folosi
un cuvânt este de a-l folosi. Dacă nu ne dorim ca aceste cuvinte
amenințate să devină moarte, trebuie să le folosim. Dacă nu dorim să
pierdem înțelesurile unice pe care cuvintele amenințate le poartă,
trebuie să le adăugăm la hoarda noastră de cuvinte și să le schimbăm
cu alții astfel încât și ei să și le adauge în repertoriul lor.
Chesterton spunea că tradiția reprezintă extensia democrației în timp,
este împuternicirea dată de morți și acordarea de drepturi celor
nenăscuți. În folosirea arhaismelor noi practicăm acest tradiționalism
democratic. Noi suntem cei care am primit bogăția generațiilor trecute
și suntem responsabili de a transmite această moștenire celor care vin
după. Un alt mare tradiționalist lingvistic, J.R.R. Tolkien, fost profesor
de filologie la Oxford, ne readuce aminte că limbajul este supus
decadenței, că este subiectul legilor inerției și că poate fi reînnoit și
reînsuflețit doar prin conservarea și prezervarea folosirii cuvintelor.
Înțeles astfel, putem observa că arhaismele, în fapt, reînnoiesc
limbajul. Ele sunt mijloacele prin care limbajul este renovat și restaurat
la splendoarea sa originală. Lucrurile vechi sunt acelea care
reînnoiesc totul.
Și, ca să nu gândim că este totul foarte „drăguț” (în sensul arhaic al
cuvântului), dar nu e ceva atât de important în termenii practici și
pragmatici ai „lumii reale”, poate că ar trebui să ne reamintim nouă
înșine despre răutatea vocabularului vulgar. În societatea noastră
relativistă și seculară la modul fundamentalist, cuvinte precum „păcat”
și „virtute” nu mai sunt folosite deoarece semnifică o înțelegere
obiectivă sau „religioasă” a moralității. Sunt considerate „critice” și, din
acest motiv, rele, deoarece, pentru relativist, moralitatea nu este ceva
aplicabil în mod universal, ci este o chestiune subiectivă. Pe scurt,
„virtute” și „păcat” sunt în pericol de a deveni arhaisme, ceea ce
înseamnă că sunt în pericol de extincție. Dacă nu vor mai fi folosite
astfel de cuvinte, generațiile următoare nu vor mai avea înțelegerea
lor. Păcatul și virtutea, lucrurile înseși și nu doar cuvintele, vor depăși
orizontul de înțelegere al generațiilor viitoare. Imaginați-vă o lume în
care păcatul și virtutea nu mai sunt pentru cineva parte din înțelegerea
realității, deoarece cuvintele care ne ajută să ne gândim la ele nu mai
sunt parte din hoarda de cuvinte. Văzută în această lumină, i.e. o
lumină care se va stinge dacă nu o vom îngriji, este limpede că
folosirea arhaismelor reprezintă orice altceva decât ceva „drăguț”.
Este o chestiune de viață și de moarte, și nu doar de viață și moarte a
oamenilor, ci viață și moarte a Omului.