URSUL

PACALIT
DE
VULPE
A fost odată ca niciodată o vulpe şireata şi
vicleană ca toate vulpile. Umblase toată
noaptea după hrană, dar nu găsise nimic.
Cum stătea tristă pe marginea drumului,
vede apropiindu-se un car tras de boi, plin cu
peşte. Ieşi în drum şi se întinse, prefăcându-
se moartă.
Când ajunse în dreptul ei, ţăranul opri carul şi coborî. O ridică de jos şi
se uită cu bucurie la ea, gândindu-se ce guler frumos va face la haina
nevestei sale din blana ei. O aruncă în car, peste peşte şi porni cântând
mai departe.
Şireata de vulpe, cum
porni carul, începu a
împinge peştii în jos cu
picioarele. Carul
scârţâia, ţăranul
fluiera, vulpea
împingea peştele jos
din car. Şi împinse aşa
o mulţime de peşti.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o
mulţime de peşti pe drum, sări şi
ea binişor din căruţă şi, cu mare
grabă, începu a-i strânge. După ce-
i strânse grămadă, îi luă, îi duse la
viyuina ei şi începu a mânca, că
tare-i mai era foame!
Ursul, atras de mirosul de peşte, veni la vizuina vulpii:”Bună ziua cumătră! Tiii,
da` ce de peşte ai! Dă-mi şi mie vreo doi, că tare mi-i poftă!” Dar vulpea n-a vrut
să-i dea ci i-a spus să se ducă pe baltă, să-şi bage coada în apă şi să prindă singur
peşte, că aşa a făcut şi ea.
 Ursul, ascultând de
sfatul vulpii, se duse pe
malul bălţii, îşi băgă
coada în apă şi aşteptă
răbdător să prindă
peştii. Vulpea îi spusese
ca abia spre dimineaţă
se adună mai mulţi şi să
aibă răbdare dacă vrea
să prindă o gramadă de
peşti.
Spre dimineaţă se
porni un vânt rece
şi tăios. Ursul
simţea cum tot
mai mulţi peşti i
se agăţau de
coadă şi îl durea
din ce în ce mai
tare, dar era doar
apa bălţii care
îngheţa. Vru să-şi
scoată coada din
baltă. Trase o
dată, trase de
două ori, dar nu
reuşea. Se smuci o
dată mai tare şi
coada i se rupse.
Mormăind de
durere şi ciudă,
 Realizat
de
Gina Cobileac

Grădiniţa Nr. 2 Adjud