Betoane –generalităţi

Betoanele sunt materiale de construcţie compozite obţinute prin întărirea amestecului de apă, agregate şi
ciment.
Amestecul de liant şi apa formează o pastă plastică care prin întărire leagă granulele de agregat,
transformând betonul într-un solid rigid.

Calităţile betonului armat

1. Durabilitatea – este una din principallele calităţi care îl recomandă înaintea celorlalte materiale de
construcţii.
2. Rezistenţa la foc – este mare în comparaţie cu a construcţiilor metalice.
3. Construcţiile din beton armat se pot executa sun orice formă care să satisfacă cerinţele de
exploatare, deoarece betonul prospăt ia forma cofrajului în care este turnat.
4. Caracterul monolit – masivitatea construcţiilor din beton asigură o comportare bună la acţiunea
sarcinilor de orice natură.
5. Folosirea materialelor locale – deoarece cantitatea de oţel reprezintă 1% din volumul total iar
cantitatea de ciment circa 10%, aceste materiale avânf un preţ de cost ridicat.
6. Costul redus al construcţiilor din beton armat

Neajunsuri ale betonului armat

1. Rezistenţa mică la întindere duce la situaţia ca elementele din beton armat să se fisureze la sarcini
reduse.
2. Greutatea proprie a betonului şi faptul ca nu întreaga secţiune este activă, limitează posibilitatea
de acoperire a deschiderilor mari.
3. Permeabilitatea betonului – este un neajuns pentru construcţiile din beton armat supuse acţiunii
lichidelor şi gazelor, datorită golurilor care există în masa betobului.
4. Coroziunea betonului – care se produce în medii agresive ca apa dulce ori sărată, apele poluate,
fumurile industriale etc.
5. Calitatea lucrărilor de beton depinde de personalul care le execută iar o calitate
necorespunzătoare este greu de remediat.
6. Transformările şi modificările ulteriare sunt greu de efectuat şi costisitoare.

Agregatele
Reprezintă aproximativ 80% din volumul betonului.
Conform standardelor agregatele trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a asigura durabilitatea
şi performanţele betonului. Acestea nu trebuie să conţină impurităţi peste anumite limite.
Astfel:
 Conţinutul ridicat de mică – micşorează rezistenţa mecanică a betonului.
 Conţinutul ridicat de cărbune – prin sulful pe care în conţine determină expansiunea betonului,
distrugându-l.
 Conţinutul ridicat de humus – împiedică desfăşurarea normală a proceselor de întărire şi
micşorează aderenţa pietrei de ciment cu agregatul.
 Conţinutul de părţi legigabile (substanţe argiloase de diametru nic)- dau puncte slabe betonului şi
micşorează aderenţa pietrei de ciment cu agregatul.
 Conţinutul de sulfaţi – distrug betonul prin expansiune.
Un agregat corespunzător trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe generale:
 Suficientă rezistenţă la compresiune
 Rezistenţă la îngheţ-dezgheţ
 Să fie curat
 Să nu conţină substanţe chimice care să influienţeze comportarea betonului proaspăt ori întărit.
În cazul preparării betoabelor în scopuri speciale, agregatele trebuie să posede rezistenţă la abraziune, la
acizi, sau alte substanţe corozive.
La alegereab tipului de agregat folosit în reţeta betonului trebuie luate în considerare următoarele:
  Un conţinut ridicat de parte fină de formă angulară influienţează decisiv proprietăţile betonului.
Plusul de apă şi nisip duce la înfoierea betonului proaspăt, rezultând un beton poros şi cu
rezistenţe mecanice mici.
 Laptele de ciment să nu poată fi eliminat cu uşurinţă dintre golurile de agregat mari. Este
important ca golurile dintre granulele de agregat să fie cât mai mici pentru a se preveni scurgerea
pastei proaspete de ciment prin ele şi astfel separarea acesteia de agregate.
 Prezenţa granulelor aplatizate poate afecta negativ durabilitatea betonului, deoarece betonul
proaspăt are tendinţa de a se orienta în plan orizontal favorizând formarea de pori şi separarea
apei sub acestea.
 Forma granulelor de agregat (rotunjită, neregulată, angulară, alungită, etc) influienţează
rezistenţa betonului. Granulele de formă rotunjită dau betoane uşor lucrabile şi cu rezistenţe mai
mari decât cele de formă lamelară ori aciculară, întrucât determină creşterea compactităţii.
 Textura (sticloasă, netedă, rugoasă, cristalină) a suprafeţei agregatelor agregatelor influienţează
rezistenţele betonului, în special rezistenţa la întindere. O textură rugoasă corespunzătoare
agregatelor rezultate prin concasare asigură o mai bună adeziune între piatra de ciment şi
granule.

Lianţii
Proprietăţile cimentului, care depind de proprietăţile componenţilor mineralogici, sunt transmise mai
mult sau mai puţin betonului.
Alegerea tipului de ciment se face în funcţie de specificul lucrării.
Cimentul influienţează proprietăţile betonului nu numai prin calitate ci şi prin dozaj. Astfel rezistenţa la
compresiune creşte cu dozajul însă nu proporţional. De asemenea, creşterea dozajului determină creşterea
rezistenţei la intindere, aceasta fiind însă mai lentă, după care o micşorează. Diminuarea rezistenţei la intindere la
dozaje mari este consecinţa microfisurilor care apar ca urmare a contracţiei pietrei de ciment.

Apa de amestecare
Reacţionează cu componenţii mineralogici ai cimentului formând piatra de ciment şi umectează suprafaţa
agregatelor pentru a da consistenţa necesară punerii în operă a betonului.
S-a constatat că pentru formarea pietrei de ciment este necesară o cantitate de apă de 25-30% din masa
cimentului. Întotdeauna cantitatea de apă este mai mare decât cea necesară strict hidratării componenţilor
mineralogici ai cimentului.
Excesul de apă se evaporă după întărirea pastei de ciment, din porii formaţi în pasta de ciment. Prezenţa
acestor pori influienţează caractzeristicile betonului.
Volumul porilor nu depinde doar de cantitatea de apă ci şi de raportul dintre cantitetea de apă (A) şi
cantitatea de ciment (C).
În consecinţă trebuie luat în calcul şi raportul A/C.
În general raportul A/C este cuprins între 0,4-0,8. Un raport prea mare provoacă separarea laptelui de
ciment şi a agregatelor fenomen numit SEGREGARE, măreşte contracţia şi micşorează rezistenţa la compresiune a
betonului întărit.
O cantitate de apă insuficientă nu asigură hidratarea cimentului şi lucrabilitatea necesară punerii în operă
a betonului.

Aditivi
Aceste substanţe introduse în cantităţi mici în compoziţia betonului pot să:
 Accelereze ori să încetinească procesul de întărire şi a prizei betonului. Substanţe din clasa
electroliţilor.
 Să îmbunătăţească lucrabilitatea betonului proaspăt la acelaşi raport A/C. Aditivi plastifianţi.
 Să mărească rezistenţa la îngheţ-dezgheţ.
 Să mărească rezistenţa la coroziune.
Aditivii pentru accelerarea prizei şi a întăririi betonului se folosesc în special la betonarea pe timp friguros
şi la betonarea elementelor ce urmează a fi decofrate timpuriu.
În mod curent se foloseşte clorura de calciu (CaCl₂).
 Folosirea clorurii de calciu este limitată datorită efectului coroziv pe care îl are. Astfel, cantitatea de
limitează la 3% din masa cimentului pentru betonul simplu, la 2% pentru btonul armat şi se interzice la elemente
din beton precomprimat.
Efectul clorurii ce calciu depinde de natura cimentului, dozajul optin rezultând experimental.
Ca aditivi întârzietori de priză amintim gipsul.
Plastifianţii - după mecanismul de acţiune se împart în:
1. Aditivi dispersanţi
2. Aditivi antrenori de aer
3. Micşti
1. Sunt substanţe macromoleculare având o parte polară cu caracter hidrofil şi o parte nepolară, aceasta
fiind hidrofobă.
În sistemul apă-ciment acestea se absorb pe suprafata granulelor de ciment, orientându-se cu partea
polară spre apă, ceea ce duce la o hidratare mai puternică a cimentului.
Absorţia acestor aditivi împiedică tendinţa de floculare (aglomerare) a granulelor de ciment care formează
schelete poroase ce includ apă şi aer în interior (fig 1). Utilizarea aditivilor plastifianţi duce la o dispersie a
granulelor de ciment permiţând eliminarea bulelor de aer şi repartizarea uniformă a apei în structura betonului
(fig 2).

Prezenţa aditivilor dispersanţi măreşte mobilitatea granulelor de ciment permiţând reducerea raportului
A/C.
Ca aditivi dispersanţi se utilizează de obicei sărurile de calciu ale acizilor lignosulfonici (Lignosulfanatul de
calciu).
2. Sunt substanţe tensioactive, care introduse în cantităţi mici în apa de amestecare pentru beton reduc
tensiunea superficială a apei ţi favorizează în timpul amestecării a unor bule microscopice de aer (d< 250 μ) în
masa betonului.
Cantitatea trebuie judicios aleasă pentru a evita formarea în jurul granulelor de ciment a unui volum mare
de bule de aer care ar frâna hidratarea cimentului respectiv întărirea betonului. Totalul de aer oclus în masa
betonului nu trebuie să depăşească 5% din volumul total.
 Antrenorii de aer îmbunătăţesc structura betonului prin distribuirea uniformă a bulelor de aer. Preznţa
bulelor de aer micşorează efectul de capilaritate în structura betonului. Acţiunea acestor aditivi nu este
influienţată ce compoziţia mineralogică a cimentului.
Ca antrenori de aer se folosesc săpunurile de colofoniu care au component activ abietatul de sodiu.
3. Sunt substanţe care acţionează atât ca dispersanţi cât şi ca antrenori de aer.
Aditivul antigel – se utilizează în cazul lucrărilor de betonare în condiţii de temperaturi reduse.Prin
adăugarea sa temperatura de îngheţare a apei din beton este redusă la -10° C, fără ca reacţiile de hidratare a
componenţilor cimentului să fie influienţate. De asemenea aditivul determină o accelerare a procesului de întărire
şi se conportă ca un antrenor de aer, împrimând o rezistenţă mai mare a betonului la îngheţ-dezgheţ.
Aditivul conţine ioni de clor în proporţie redusă 0,8% fără a determina corodarea armăturii.

Adaosurile minerale
Aceste substanţe pot fi de origine naturală ori artificială (de regulă deşeuri industriale).
Adausurile por fi cimentoide ca zgura de furnal, puzzolanice ca cenuşa de termocentrală, silicea ultrafină
sau anumite roci vulcanice.
Adaosurile cimentoide conţin săruri de calciu şi de siliciu şi au o reacţie de hidratare asemănătoare
cimentului Portland, dar mai lentă.
Adaosurile puzzolanice conţin doar oxizi de siliciu şi dau prin reacţii mai lente cu hidroxidul de calciu
conţinut în pastat de ciment silicaţi de calciu hidrataţi.

Structura betonului
Macrostructura betonului întărit pune în evidenţă existenţa a două faze:
 Agregatul
 Piatra de ciment

Dacă sunt încercate la compresiune separat atât agregatele cât şi

piatra de ciment, acestea au o comportare cvasiliniară în timp ce betonul
are o comportare liniare.
Aceste rezultate experimentale arată că proprietăţile betonului
nu sunt influienţate numai de cele două faze ci şi de interacţiunea care
are loc în zona de contact dintre piatra de ciment şi agregate, numită
zonă de tranziţie, pe o adăncime de 10-15 μ.
 Agregatele influienţează în special greutatea specifică, modulul de elasticitate şi stabilitatea dimensională
a betonului.
Pasta de ciment hidratată (PCH) este compusă din gelul de silicaţi de calciu hidrataţi (CSH), cristale de
hidroxid de calciu (CH), sulfoaluminaţii de calciu hidrataţi (CASH), granule de ciment nehidratate, pori şi apă sub
diverse forme.
1. CSH
Reprezintă 50-60% din volumul solid al PCH. Formează gel ori cristale fibroase de talie mică care se
aglomerează în lamele. Acestea au o suprafaţă specifică foarte mare şi sunt legate puternic prin legături Van der
Vaals.
CSH dă rezistenţa şi aderenţa betonului.

2. CH
Reprezintă circa 20-25% din volumul solid al PCH.
Se prezintă sub forma unor cristale hexagonale mari. Contribuţia sa la PCH este relativ mică. Este uşor
solubil în soluţii acide, micşorând durabilitatea betonului. Pe de altă parte este principalul responsabil al PH-ului
basic al betonului, care protejează armătura împotriva coroziunii.
 3. CASH
Ocupă 15-20% din volumul solid al PCH şi joacă un rol minor în rezistenţa pietrei de ciment.În primele
momente ale hidratării se formează trisulfat (etringită) (fig), care apoi se descompune în monosulfat.

4. Granule de ciment nehidratate

Acestea rămân mult timp nehidratate după începerea prizei şi întărirea betonului. Se consideră în general
că diametrul granulei de ciment nu trebuie să depăşească 50 μ pentru ca hidratarea totală a granulei să aibă loc.
Produşii de hidratare se aglomerează în jurul granulei de ciment îngreunând accesul apei.
5. Porii
Produşii de hidratare nu ocupă volumul iniţial de apă şi ciment. De asemenea o parte din apă este în exces
faţă de necesarul de hidratare. În consecinţă rămân spaţii neocupate de pasta de ciment hidratată, care nun
numiţi pori.
Porii sunt clasificaţi după dimensiunile lor.
- Spaţii interlamelare în CSH.Sunt prea mici pentru a avea efect defavorabil asupra rezistenţei şi
permeabilităţii PCH. Totuşi migraţia apei care există în aceste spaţii produce contracţie de uscare şi
fluaj.
- Pori capilari. Sunt spaţii rămase neocupate după formarea produşilor de hidratare. Dacă cimentul este
bine hidratat şi raportul A/C nu a fost mare porii au dimensiuni de 10-15 μ. În piatra de ciment cu A/C
ridicat porii pot avea 3-5 μ. Porii mai mari de 50 μ se numesc macropori şi au un efect defavorabil
asupra rezistenţei şi permeabilităţii. Porii mai mici de 50 μ se numesc micropori şi influienţează
contracţia de uscare şi fluajul.
- Bule de aer. Sunt sferice şi diferă de porii capilari care au o formă neregulată. Bulele de aer produse
de antrenorii de aer au 50-200 μ. Aerul inclus în amestec în timpul malaxăriidă bule mari de până la 3
mm. De fapt, antrenorii de aer „dispersează” aerul antrenat în timpul malaxării formând bule mici.
Bulele de aer au un efec defavorabil asupra rezistenţei.
5. Apa în PCH
Se poate clasifica astfel:
- Apa capilară. Este prezentă în porii capilari. Se disting:
o Apa liberă. Nu produce schimbări de volum când este eliminată.
o Apa reţinută prin tensiune capilară, a cărei eliminare produce contracţia PCH.
- Apa adsorbită. Este adsorbită pe suprafaţa PCH. Există până la 6 straturi moleculare. Apa din straturile
mai îndepărtate poate fi eliminată prin uscare la o umiditate relativă de 30%. Este principala
responsabilă de contracţia de uscare.
- Apa combinată chimic. Face parte din structura hidraţilor. Nu poate fi eliminată prin uscare ci numai
prin descompunea hidraţilor prin încălzire.
 a)pierderea de apă funcţie de umiditatea mediului b) contracţia funcţie de pierderea de apă

Zona de tranziţie
Existenţa şi caracteristicile zonei de tranziţie explică multe din comportarea specifică a betonului.
În betonul proaspăt în jurul agregatelor mari se formează o peliculă de apă. În consecinţă raportul local
A/C este ridicat şi de aici tendinţa de formare a unor cristale mari (în special CH, aglomerate în lame
perpendiculare pe suprafaţa agregatului), structura PCH fiind mai poroasă decât în masa matricei. Ulterior
cristalele de etringită şi de CSH măresc densitatea solidelor din această zonă.
 În afara volumului de pori mai mare şi a cristalelor mai numeroase de CH care diminuează rezistenţa zonei
de tranziţie, în această zonă există şi microfisuri.
Rezistenţa mai mică face ca zona de tranziţie să fie mai vulnerabilă la eforturile de întindere datorită
variaţiilor volumice diferite dintre agregate şi PCH, provocate de contracţia termică şi de uscare. Astfel, la
suprafaţa agregat-PCH apar microfisuri chiar înainte ca betonul să fie supus la încărcări exterioare.
Zona de tranziţie este cel mai slab element din sistem, cea care limitează rezistenţa betonului.
Din cauza zonei de tranziţie betonul are o rezistenţă mai scăzută decât cele două componenete,
agregatele şi PCH. Aceasta explică neliniaritatea curbei caracteristice a betonului, dezvoltarea microfisurilor în
zona de tranziţie nu necesită un nivel energetic prea ridicat.
Zona de tranziţie are de asemeni influienţă asupra rigidităţii (modulului de deformaţie) a betonului. Ea
face legătura dintre agregat şi PCH şi distrugerea acestor „punţi” împiedică transmiterea eforturilor şi măreşte
deformaţiile.
Zona de tranziţie are influienţă şi asupra durabilităţii betonului, căci existenţa microfisurilor măreşte
porozitatea betonului. Din această cauză permeabilitatea betonului este cu un ordin de mărime mai mare decât
PCH. Ori permeabilitatea ridicată favorizează degradarea betonului şi coroziunea armăturii.