Dobre Adrian, anul 1,zi, seria A , grupa 105

Procesul legislativ ca factor de dereglare

şi inefectivitate

În orice societate, eficienţa şi validitatea legislaţiei, concretizată în forţa ei

obligatorie, include două aspecte: primul se referă la gradul de legitimitate
şi credibilitate al acesteia, concretizată în acceptarea voluntară sau
forţată a normelor de drept, cel de al doilea include eficienţa regulii de drept
şi a legislaţiei în raport cu obiectivele şi funcţiile urmărite.
Nimeni nu poate contesta faptul că în perioada de tranziţie de la un regim
politic la altul şi în consens cu cerinţele imperioase ale creării unui stat de
drept, în România nu s-au produs transformări şi modificări esenţiale în
sistemul legislativ şi în legislaţie. Dar, aşa cum subliniază unii jurişti şi
sociologi, dacă orice epocă revoluţionară semnifică ,,întronarea legii" prin
restabilirea principiilor legalităţii, legitimităţii şi justiţiei sociale, un asemenea
proces îşi are propriile sale limite datorită unor cauze atât intrinseci,
aparţinând însăşi modului de elaborare şi aplicare al dreptului (legislaţie), cât
şi extrinseci de natură economică, politică, morală şi spirituală.
Juriştii evidenţiază trei criterii de validitate şi eficienţă a normelor juridice şi a
legislaţiei în general :
1) legalitatea, care se referă la coerenţa internă şi armonia axiologică a
discursului juridic. În raport cu acest criteriu, o normă juridică pentru a avea
generalitate şi permanenţă, trebuie să-şi găsească un loc determinat într-un
ansamblu unitar de reguli care formează un sistem definit prin logică internă ;
2) eficacitatea (efectivitatea), care se referă la capacitatea de performanţă
practică a normei juridice în raport cu scopurile urmărite, adică la potenţa
dreptului de a reprezenta o instituţionalizare raţională şi controlată a
procesului de schimbare socială. În raport cu acest criteriu, o lege este
validă dacă reuşeşte să normalizeze raporturile sociale nu în virtutea unor
reglementări apriorice sau valori abstracte, ci numai pe baza unor valenţe
raţionalizatoare ale vieţii practice, ale realizării unor obiective fundamentale
solicitate imperios de procesul scimbării ;
3) legitimitatea, care se traduce în câmpul juridic prin exigenţa asigurării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi posibilitatea unei protecţii
sociale a indivizilor, ca şi prin includerea tuturor cetăţenilor, fără nici o
excepţie, la sistemul de drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii.
În România, tranziţia spre relaţiile şi economia de piaţă nu a fost însă
însoţită de o legislaţie adecvată, aşa cum există în alte ţări, capabilă să
reglementeze modalităţile de realizare a reformei şi privatizării în domeniile
vitale ale economiei, afacerilor, operaţiunilor de import-export şi
financiar-bancare şi să prevină apariţia şi profilarea unor forme inedite de
delicte economice şi în domeniul afacerilor şi chiar de crimă organizată.
De aceea, nici unul dintre criteriile amintite anterior privind validitatea şi
eficienţa legislaţiei nu-şi regăsesc o expresie adecvată în dinamica procesului
legislativ de după decembrie 1989, în special în domeniul prevenirii şi
combaterii fenomenului de corupţie. Astfel, în ceea ce priveşte primul
criteriu referitor la coerenţa internă a normelor juridice, o bună parte din
legile elaborate până în prezent nu întrunesc condiţiile de tehincă legislativă,
neglijând, totodată, schimbările şi tendinţele evolutive în diferite domenii
economice şi sociale. De aceea, cele mai controversate legi (cum ar fi, de
pildă, legea privatizării, legea înfiinţării de societăţi pe acţiuni cu capital de
stat sau privat, legea investiţiilor etc.) au fost elaborate şi promulgate într-un
timp extrem de scurt şi, fără a fi pregătite de alte acte normative care să ofere
premise pentru evitarea erorilor de interpretare, a echivocurilor şi a
confuziilor deliberate, a nenumăratelor abuzuri care se fac astăzi resimţite în
practică. Din acest motiv, s-a extins sensibil sfera delictelor şi crimelor
economice şi în domeniul afacerilor, concretizate în acte de escrocherie şi
abuz de încredere, concurenţă necinstită, evaziune fiscală şi falsuri de tot
felul, încălcări bancare şi de bursă, infracţiuni vamale, crearea de organizaţii
şi societăţi fictive, metode de ,,spălare" a banilor etc. Nu au fost abrogate
sau modificate o serie de acte normative consfinţind drepturile exagerate ale
statului asupra proprietăţii publice, astfel că, paradoxal, legi fundamentale
pentru o nouă configuraţie a economiei de piaţă par să coexiste cu
reglementări promulgate sub vechiul regim.
În ceea ce priveşte cel de al doilea criteriu, cel al efectivităţii legii, nici acesta
nu se realizează în mod adecvat în activitatea legislativă, multe prescripţii
normative fiind elaborate în perioada de ,,provizorat" legislativ ce a intervenit
după decembrie 1989. Din acest punct de vedere, reforma legislativă nu a
produs încă eficacitatea scontată a regulilor de drept pentru a preveni şi
combate multiplele manifestări deviante şi delincvente amplificate, astăzi, la
un nivel fără precedent în societatea românească, între care se înscriu
abuzurile, ilegalităţile, escrocheriile, corupţia şi frauda. O asemenea stare
infracţională nu rezultă, aşa cum s-ar putea crede, numai din cadrele
exterioare ale legii, ci este generată chiar de modul contradictoriu şi echivoc
de formulare a unor legi, astfel că, de multe ori, elaborarea unor reglementări
implică încălcarea altora. Se pot oferi suficiente exemple în acest sens, cum
ar fi, de pildă, prescripţiile normative referitoare la operaţiunile de
import-export sau de finanţare a societăţilor pe acţiuni, la cele de fixing
valutar sau la cele de fixare a tarifelor în domeniul turismului etc. Deşi
asemenea legi urmăresc finalităţi ce privesc combaterea formelor de
îmbogăţire ilegală sau de combatere a speculei , corupţiei sau camătei, ele
sunt insuficient fundamentate din punctul de vedere al tehnicii legislative,
echivoc şi imprecis formulate juridic şi insuficient protejate faţă de
eventualele violări şi încălcări din partea indivizilor, agenţilor economici,
funcţionarilor şi instituţiilor publice. De aceea, atunci când printr-o lege
urmează ,,să se determine cantitativ relaţiile dintre indivizi, să se fixeze prin
lege limite precise de preţuri (salarii, dobânzi, chirii) sau limitări în timp (ore
de muncă) sau cifrarea în timp şi spaţiu (distanţa dintre proprietăţi, viteza
automobilelor), legiuitorul ori nu precizează şi astfel organizează nesiguranţa,
ori precizează şi, în acest caz, cifra riscă să fie arbitrară, prea uniformă sau
depăşită de evoluţia faptelor" (E. A. Poulopol, ,,Organizarea de garanţii
juridice împotriva arbitrariului legislativ", în ,,Arhiva pentru Ştiinţă şi
Reformă socială", 1936, p. 591).
Alteori, legi de importanţă esenţială pentru realizarea procesului de reformă
au fost promulgate fără nici un fel de preocupare pentru consecinţele lor
practice, fără pregătire informaţională prealabilă, fără cunoaşterea
realităţilor sociale şi, mai ales, fără nici o consultare a specialiştilor şi a
experţilor diferitelor domenii de aplicare. Dacă numeroase reforme
legislative care au loc în alte ţări îşi bazează reglementările lor pe cercetări
riguroase desfăşurate de sociologi, jurişti sau economişti, o serie de legi
importante promulgate la noi, în absenţa contribuţiei specialiştilor, de către
parlamentari care, fără a avea, de cele mai multe ori, pregătirea necesară în
materie de drept, au fost preocupaţi, în primul rând, de asigurarea expresiei
formale a legii, cu neglijarea consecinţelor ei directe şi ignorând faptul că, în
pofida numeroaselor critici, dreptul reprezintă o ştiinţă şi o artă care-şi are
propriul său limbaj şi propriile sale exigenţe.
În ceea ce priveşte cel de al treilea principiu menţionat, legitimitatea
discursului juridic, trebuie menţionat că o serie de legi au fost promulgate de
parlament, nu ca o expresie a voinţei generale a cetăţenilor, ci, adeseori, ca
un exerciţiu de putere concretizat în prevalenţa unor interese politice sau de
partid, inevitabil conflictuale, conjunctuale sau contingente. Practica
parlamentară din Romania demonstrează că procedurile de adoptare a
legilor se desfăşoară, de multe ori, fără a se ţine seama de necesităţile
dialogului real între putere şi opoziţie, ale unui consens real exercitat în
interesul întregului electorat, şi nu doar al unei părţi din el, fie ea şi majoritară.
Principiile supremaţiei legii şi apărării legalităţii trebuie acceptate şi respectate
de toate organizaţiile şi instituţiile statului, funcţionar publici, indivizi şi
grupuri sociale, întrucât reprezintă principalele garanţii de realizare şi
menţinere a ordinii sociale şi normative şi de protejare a principalelor drepturi
şi libertăţi individuale. Supunerea la lege este o necesitate socială - preciza
celebrul constituţionalist francez Léon Duguit - ,,dar fiecare este liber să
aprecieze valoarea unei legi şi să facă ce este posibil fără a recurge la violenţă
pentru a se sustrage de la o lege pe care o consideră contrarie dreptului, ca
şi la executarea unui act pe care-l consideră ilegal" ( Léon Duguit, ,, Traité de
Droit Constitutionnel" , tome III, Paris, 1920, p. 745 ). Faţă de legile care nu
ţin seama de nevoile şi aşteptările indivizilor sau care protejează pe unii,
defavorizându-i pe alţii, soluţiile preconizate de specialişti constau în
adoptarea unor forme de rezistenţă legitimă ( pasivă sau manifestă) din
partea opiniei publice şi în instituirea unor garanţii preventive şi sancţionatorii
faţă de indivizii care le încalcă.
Există numeroase alte exemple care demonstrează că, departe de a
reprezenta un factor moderator al intereselor sociale divergente şi o
modalitate adecvată de raţionalizare a vieţii sociale româneşti, legislaţie
adoptată în perioada de tranziţie în Romania nu face altceva decât să
amplifice intensitatea unor acte de corupţie, fraudă sau înşelăciune. Loc al
unor interese sociale, în mod inevitabil divergente, legea trebuie să devină şi
în societatea românească, la fel ca şi în alte societăţi dezvoltate, un factor
raţional de reglare socială a trebuinţelor, aspiraţiilor, drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi nu manifestarea unui exerciţiu de putere care transformă
practica legislativă într-un ritual al manifestarilor de interese politice.

BIBLIOGRAFIE

1. Dan Banciu , Sorin M. Rădulescu - Corupţia şi crima organizată în

România, Editura << CONTINENT XXI >> , Bucureşti , 1994, p. 84 - 89
2. François Ost , Michel van de Kerchove - Jalons pour une théorie
critique du droit , Bruxelles , Publications des Facultés Universitaire ,
Saint-Louise, 1987, p. 355-516
3. E. A. Poulopol - Organizarea de garanţii juridice împotriva
arbitrariului legislativ , în ,,Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială" ,
1936 , p. 591
4. Léon Duguit - Traité de Droit Constitutionnel , tome III , Paris , 1920 ,
p. 745