1.

Definiția turbidimetriei și a nefelometriei

Aceste metode se bazează pe fenomenele de absorbție sau difuzie și au loc la trecerea luminii printr-
o soluție tulbure.

Turbidimetria. La baza turbidimetriei sta legea Lambert Beer, iar relația este similară:

I0
S=log
I
Nefelometria: se bazează pe măsurarea razei de lumină difuzată de suspensii solide care sunt situate
în lichide sau gaze.

2. Refractometria. Definiție. Legile lui Snellius

Refractometria: Această tehnică are la bază refracția unui fascicul de lumină la limita de separație
între 2 medii cu indici de refracție diferiți

Unghiul de refracție a unui mediu depinde de natura și compoziția acestuia astfel încât acest
parametru poate fi folosit pentru determinarea compoziției și cconcentrației.

Dacă o radiație luminoasă cade la limita de separație a doua medii, o parte se reflectă, iar altă parte
se refractă.

La baza fenomenelor de reflexie și refracție stau Legile lui Snellius:

a) Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidență

b) Raza incidentă, reflectată și refractată sunt în același plan
sin i C 1
c) Între unghiul de incidență și unghiul de refracție există relația =
sin r C 2

3. Spectroscopia Raman- generalități, avantaje și dezavantaje

Spectroscopia Raman are aplicaţii în farmaceutică, chimie, biochimie, arheologie, istoria artei,
industria pigmenţilor, chimia alimentelor, semiconductori, explozivi, medicină legală. Denumirea
metodei vine de la numele fizicianului indian Raman care a primit premiul Nobel pentru descoperirea
fenomenului care îi poartă numele şi care constă în apariţia unei dispersii neelastice a fotonilor
monocromatici atunci când aceştia cad pe materia analizată.

Efectul Raman este rezultatul interacţiunii între radiaţia electromagnetică şi materie. La iradierea
unei substanţe lichide cu lumină monocromatică, provenită de la o sursă laser sau de la altă sursă
monocromatică, au loc următoarele fenomene:

Cea mai mare parte a radiaţiei traversează soluţia

O mică parte din radiaţia incidentă este împrăştiată în toate radiaţiile, dar mai păstrează frecvenţa
radiaţiei incidente.

O parte şi mai mică din radiaţia incidentă apare de asemenea ca radiaţie de împrăştiere în toate
direcţiile dar are o distribuţie după frecvenţă.
Dat fiind faptul că intensitatea spectrului Raman reprezintă o parte extrem de mică din radiaţia
monocromatică incidentă, sursa de radiaţie monocromatică trebuie să fie deosebit de puternică, în
caz contrar radiaţiile de dispersie şi de fluorescenţă (de altă natură decât cele cercetate) pot duce la
erori mari. Folosirea radiaţiei laser a redus timpul de lucru de la ore la minute, a redus necesarul de
substanţă de analizat de la grame la miligrame şi a îmbunătăţit mult raportul semnal/zgomot.

Spectrometre Raman de laborator

Acestea se clasifică în:

Spectrometre Raman clasice cu scanare

Spectrometre Raman cu detectoare diode-array

Spectrometre Raman cu Transformată Fourier

Avantaje:

Este nedistructivă

Nu necesită pregătirea probelor

Poate fi folosită în egală măsură pentru determinări la lichide şi la solide

Măsurătorile nu sunt influenţate negativ de prezenţa apei

Analizele pot fi efectuate prin sticlă sau învelişuri polimerice

Înregistrarea spectrului se face în câteva secunde

Este posibilă realizarea de spectrometre raman portabile

Este nevoie de cantităţi extrem de mici de materie pentru o analiză raman

Analiza materiei anorganice este mult mai facilă decât prin spectrometrie IR

Dezavantaje:

Nu poate fi folosită la analiza metalelor şi aliajelor

Efectul raman este de intensitate mică şi poate fi uşor estompat de fluorescenţa probei sau a unor
impurităţi din probă precum şi de radiaţia termică provocată de încălzirea probei de către radiaţia
laser

Sunt necesare detectoare performante

Spectromicroscopia este o tehnică combinată care valorifică concomitent informaţiile spectrale şi

microscopice din radiaţia electromagnetică care trece printr-o probă de analizat transparentă sau se
reflectă de pe materia opacă.

Spectromicroscoapele se clasifică în:

Spectromicroscoape în domeniul spectral vizibil

S în domeniul spectral IR

S Raman
S Rontgen

S de rezonanţă magnetică

4. Gaz cromatografia- principiul de funcționare

La capătul unui gaz cromatograf stă o butelie de gaz purtător și o seringă de injecție pentru substanțe
de analizat în stare inițială lichid. Substanța se va evapora rapid printr-un dispozitiv, după care va
trece printr-un cuptor thermostat care va încălzi vaporia (30 grade ??) , care vor trece printr-o
coloană cromatografică tubulară, după care într-un detector în care se realizeză o măsurare
comparativă de compensație. Mai departe va trece printr-un amplificator electronic, după care se vor
citi datele de pe un sistem electronic de achiziție și prelucrare, iar într-un final, graficul va fi afișat pe
calculator.

5. Detectorul de ionizare cu flacără

Detectorul de ionizare cu flacără este un detector folosit pentru substanţe organice ( hidraţi de
carbon) ce are aplicaţia de bază la cromatografele de gaze deoarece îmbină o sensibilitate
ridicată cu robusteţea. Un detector de ionizare cu flacără este de cca 1000 ori mai sensibil decît un
detector de conductivitate termică. Alte domenii de aplicare ale acestui detector sînt la
supravegherea apelor privind prezenţa de hidrocarburi volatile precum şi la supravegherea poluării
atmosferei şi a aerului din spaţii interioare cu hidrocarburi gazoase. Principiul detectorului se
bazează pe măsurarea conductivităţii electrice unei flăcări de hidrogen plasată între doi electrozi.

Substanţele de analizat sînt transportate în flacără cu un gaz purtător unde sînt ionizate termic
datorită aportului de căldură din flacără. În felul acesta în cîmpul electric dintre cei doi electrozi
apare un curent ionic măsurabil care este înregistrat în funcţie de timp de către înregistrator sub
formă unor vîrfuri (Peak-uri) cu aplicaţii în analiza chimică calitativă. Intensitatea semnalului electric
al detectorului (înălţimea maximă al Peak-ului) este liniară şi proporţională cu conţinutul de
hidrocarbură într-un domeniu foarte larg de concentraţie , cu aplicaţii în analiză cantitativă. Din
acest motiv concentraţia unei hidrocarburi poate fi determinată direct din semnal fără a se folosi
curbe de etalonare. Unele substanţe organice ( de ex. acidul formic, acetaldehida) au
detectabilitate slabă . Alte substanţe precum: gazele nobile, H2 , N2, NO2 , CO, CO2 , H2O , CS2 ,
NH3 , 02 , CCl4 sau alte legături de halogen , halogenuri de siliciu

6. Cromtografia de lichide- principiul de funcționare

La cromatografia de lichide există două recipiente cu solvenți. Solventul trece printr-un filtru, după
care cu ajutorul unei pompe cu sistem de gradient ajunge într-un sistem de măsurare a presiunii și a
debitului. Proba urmează a fi introdusă într-un sistem care seamănă cu o seringă, după care va fi
transportată cu un injector spre precoloana cromatografică pentru reținerea impurităților, după care
trece printr-un regulator de presiune și debit până la o coloană cromatogrfică de separare ce conține
faza staționară. Mai apoi, trece prin incinta de termostatare a coloanei, unde se reglează
temperatura. Ulterior, proba ajunge la detector, de unde trece prin preamplificatorul electronic,
după care se vor putea citi datele de pe sistemul de achiziție și prelucrare a datelor, iar în final,
graficul va fi afișat pe calculator.

7. Detectorul UV-VIS folosit în cromatografia de lichide

Detectoare spectrofotometrici în UV-VIS

Acest grup de detectori sunt cei mai folositi detectori pâna în prezent, atât în LC, cât si în HPLC.
Pentru a putea fi utilizati, compusii separati cromatografic trebuie sa fie colorati - adica sa absoarba
lumina pe domeniul de lungimi de unda al detectorului. Pe de alta parte, eluentul trebuie sa fie
practic transparent pentru acelasi domeniu spectral. Legea fizica pe baza careia functioneaza acesti
detectori este legea Lambert-Beer (A=elC). Deci unitatile vor fi unitati de absorbanta, adimensionale.

Se pot distinge si în cazul acestei clase de detectori mai multe tipuri de detectoare:

Detectoare monocromatice au fost primii utilizati, fiind mai ieftini deoarece lucreaza doar la o
lungime de unda. Modelul cel mai raspândit se compune dintr-o sursa luminoasa cu deuteriu sau cu
vapori de mercur, un monocromator care separa un domeniu îngust (de ex. linia 254nm a
mercurului) si un detector.

Detectoare policromatice mai frecvent utilizaţi în cromatografele HPLC moderne permit si selectarea
lungimii de unda la care se lucrează, dar chiar pot înregistra electronic absorbanta celulei la mai
multe lungimi de unda simultan. Acest mod de lucru da o mai mare siguranţa analizei, în sensul ca
permite stabilirea purităţii, adică daca picul constituie un semnal dat de o singura substanţa sau de
un amestec (ceea ce se cunoaşte sub numele de stabilirea purităţii picului).

Detectorul este format dintr-o celula cilindrica (5) cu capacitate de 1µl-10µl care este intersectata de
coloana cu eluent. Razele UV (1) sunt aranjate astfel incit sa treacă prin celula cu proba de analizat (5)
si apoi sa cada pe fotoelement (6). Semnalul de la fotoelement ajunge la amplificator (7) (acesta
măreşte intensitatea semnalului) si apoi la sistemul de achiziţie, prelucrare si afişare a datelor
obţinute (8); rezultatul este o cromatograma (9) ale cărui picuri va oferi informaţii calitativa si
cantitative despre substanţele din soluţia analizata.

8. Etapele analizei electrofoterice

Etapele analizei

Injectarea probei

Proba nu este mai mare de 100 nl (10 – 20 μl în HPLC), introducerea se face hidrodinamic sau
electrocinetic.

Condiţiile de separare

Capilarul este confecţionat din silice topită, inert chimic, transparent pentru spectrul UV şi vizibil.
Flexibil, robust şi ieftin. Tensiunea câmpului şi amperajul V 10 – 30 kV, 100 – 500 V/cm, A până la 300
μA.

9. Potențialul redox de la metodele electrochimice

Potențialul redox. Pentru o reacție de oxido reducere de tipul celei de mai sus este valabilă legea lui
Nernst:

E = E0 +RT/zF ln Ox/Red

Sau forma cu logaritm zecimal:

E=E0 +0,059/z log Ox/Red

Unde:

E – potențial redox al cuplului Red/Ox

E0 potențial redox standard al cuplului Red/Ox, este o caracteristică a naturii cuplului redox deci o
expresie calitativă a acestuia

R constanta universală a gazelor

T temperatura

Z valența

F numărul lui Faraday (F = 96 500 Coulomb)

Pentru o reacție electrochimică oarecare:

aRed ↔ b Ox + ze

Relația lui Nernst are forma:

E= E0 + 0,059/z log [ox]b/[Red]a

Atât potențialul redox standard E0 cât și potențialul redox E, pot fi determinate experimental.
Potențialul redox standard E0 se determină măsurându-se potențialul redox pentru o soluție în care
concentrația oxidantului și a reducătorului sunt egale, deci valoarea logaritmului este zero.

10. Titratrea amepromerică

Reprezintă o metodă de analiză electrochimică bazată pe măsurarea intensităţii curentului de

difuziune ca urmare a transformărilor chimice ce au loc la adăugarea unui reactiv adecvat. La
transformarea întregii cantităţi din specia de analizat are loc o schimbare bruscă a variaţiei
intensităţii curentului de difuziune. Variaţia concentraţiei ionului de dozat în timpul titrării este
urmărită prin variaţia curentului de difuziune măsurat prin intermediul unui microelectrod adecvat al
cărui potenţial este menţinut constant în tot timpul titrării la o valoare convenabilă în domeniul
curentului de difuziune.

După cum substanţa de dozat, reactivul sau ambele se reduc sau se oxidează pe microelectrod la
potenţialul ales, se obţin diferite curbe de titrare.

11. Microscoape cu transparență și cu reflexie

Microscoapele cu transparenţa, sunt folosite în special pentru examinarea luminii transmise prin
probă. Se folosesc în biologie, hematologie precum şi pentru examinarea altor structuri transparente.
La ora actuală aceste microscoape cunosc o varietate constructivă foarte mare. Plecând de la
microscoape simple cu un singur obiectiv şi iluminare naturală s-a ajuns la ora actuală la microscoape
cu cap revolver pe care se găsesc dispuse mai multe obiective, prevăzute cu sisteme bioculare sau
chiar trioculare care permit, pe lângă vizualizarea, preluarea imaginii direct cu o cameră de luat
vederi.

Microscoapele cu reflexie, bazate pe examinarea luminii reflectate sunt folosite în special pentru
examinarea structurii opace (metale, nemetale, alte materiale masive). Alte microscoape cu
transparenţă cât şi cele cu reflexie au ca elemente constructive şi funcţionale o sursă de lumină, un
sistem de susţinere a probei şi un sistem optic în componenţa căruia întră un obiectiv optic, unul sau
mai multe oculare, diverse prisme şi oglinzi.
Ordinul de mărire al unui microscop se calculează ca produs între ordinul de mărire al obiectivului şi
cel al ocularului. Pentru a obţine diferite ordine de mărime atât ocularele cât şi obiectivele se pot
schimba cu altele având măriri diferite.

Unele microscoape dispun de sisteme rotative speciale, denumite şi cap revolver, pe care se găsesc
montate obiective cu diferite ordine de mărire. În felul acesta schimbarea obiectivelor în scopul
obţinerii de diverse măriri se face mult mai uşor rotind doar capul revolver până când în dreptul
traseului optic se găseşte obiectivul dorit. Din punct de vedere constructiv s-ar putea realiza
microscoape optice cu ordine de mărire de 10.000 şi chiar mai mult.

Spectromicroscoape de laborator pentru domeniul vizibil

Aceste echipamente au la bază constatarea că o radiaţie electromagnetică în domeniul vizibil care a

traversat un mediu transparent sau s-a reflectat de pe un material opac conţine informaţii spectrale
şi imagistice care pot fi analizate fiecare separat după ce radiaţia luminoasă este scindată cu un
sistem optic în două canale optice independente.

Spectromicrscoape Raman

Un spectromicroscop Raman clasic reprezintă practic o asociere opto-mecanică între un microscop

de reflexie şi un spectrometru dispersiv echipat cu detector diode array sau ccd. Modificările la
aceste echipamente sunt minimale, ele se referă de regulă la armonizări între partea optică şi cea
spectrometrică şi pot fi realizate de multe ori chiar de către utilizatori.

CROMATOGRAFIA

Analiza cromatografica include mai multe metode de separare si totodata de analiza a componentilor
amestecului din proba.

Separarea speciilor chimice dintr-un amestec se petrece în coloana cromatografica, piesa cheie a
întregii metode. Faza mobila,– se scurge continuu, cu viteza constanta, prin interstitiile fazei
stationare, adeseori poroase, provoacă migrarea, cu viteze diferite, a celor n componenti ai
amestecului de separat de-a lungul coloanei.

In cazul unei cromatograme distingem urmatoarele elemente de bază

Peak- urile cromatografice -In acest sens inălţimea peak-ului sau suprafaţa lui reprezintă o măsură a
concentraţiei speciei chimice şi timpul de sosire la detector ( denumit timp de retenţie) reprezintă o
caracteristică a naturii speciei. In sens pur grafic o cromatogramă este asemănătoare cu o
spectrogramă.

CLASIFICAREA TEHNICILOR CROMATOGRAFICE

S-au realizat numeroase variante ale metodei cromatografice, diferind unele de altele în primul rând
prin natura fazei mobile, dar si a celei stationare. Astfel se distinge:

- cromatografia de gaze (GC) când faza mobila este un gaz;

- romatografia de lichide (LC) când faza mobila este un lichid
- cromatografia cu fluide supracritice la care faza mobila este un lichid aflat peste temperatura
critica.

Detectoare utilizate în cromatografia de gaze

Detectorul de ionizare cu flacără este un detector folosit pentru substanţe organice ( hidraţi de
carbon) ce are aplicaţia de bază la cromatografele de gaze deoarece îmbină o sensibilitate
ridicată cu robusteţea. Un detector de ionizare cu flacără este de cca 1000 ori mai sensibil decît un
detector de conductivitate termică. Alte domenii de aplicare ale acestui detector sînt la
supravegherea apelor privind prezenţa de hidrocarburi volatile precum şi la supravegherea poluării
atmosferei şi a aerului din spaţii interioare cu hidrocarburi gazoase. Principiul detectorului se
bazează pe măsurarea conductivităţii electrice unei flăcări de hidrogen plasată între doi electrozi

Substanţele de analizat sînt transportate în flacără cu un gaz purtător unde sînt ionizate termic
datorită aportului de căldură din flacără. În felul acesta în cîmpul electric dintre cei doi electrozi
apare un curent ionic măsurabil care este înregistrat în funcţie de timp de către înregistrator sub
formă unor vîrfuri (Peak-uri) cu aplicaţii în analiza chimică calitativă. Intensitatea semnalului electric
al detectorului (înălţimea maximă al Peak-ului) este liniară şi proporţională cu conţinutul de
hidrocarbură într-un domeniu foarte larg de concentraţie , cu aplicaţii în analiză cantitativă. Din
acest motiv concentraţia unei hidrocarburi poate fi determinată direct din semnal fără a se folosi
curbe de etalonare. Unele substanţe organice ( de ex. acidul formic, acetaldehida) au
detectabilitate slabă . Alte substanţe precum: gazele nobile, H2 , N2, NO2 , CO, CO2 , H2O , CS2 ,
NH3 , 02 , CCl4 sau alte legături de halogen , halogenuri de siliciu

Detectorul de conductivitate termică

Detectorul de conductivitate termică este unul din cele mai vechi detectoare folosite în
cromatografie. El se bazează pe măsurarea continuă a conductivităţii termice a amestecului de gaze
compus dintr-un gaz purtător şi amestecul gazos de analizat, figura. Conductivitatea termică este o
mărime fizică specifică naturii şi concentraţiei substanţelor. Amestecuri de gaze de compoziţii şi
concentraţii diferite ce scaldă cei patru rezistori încălziţi ai punţii Wheatstone modifică proporţional
cu natura şi cu concentraţiilor substanţelor rezistenţa acestor rezistori ducînd la apariţia unei
tensiuni de dezechilibru a punţii.

Detectorul cu capcană de electroni

Detectorul cu capcană de electroni (ECD engl. Electron Capture Detector), este un detector specific
pentru gazcromatografie folosit în analiza substanţelor sulfuroase, substanţelor cu azot şi a
substanţelor halogenate ( ex. PCB, Lindan, etc). Aplicaţiile de bază sînt în analiza urmelor şi în chimia
mediului. Detectorul este format dintr-o cameră de ionizare ce conţine un catod şi un anod şi un
flux continuu de gaz. Pentru ionizare sînt folosite radiaţii (ß) emise de o sursă radioactivă sub forma
unei folii foarte subţiri al izotopului Ni63, sursa de radiaţii constituie totodată şi catodul

Detectorul de emisie atomica

Detectorul de emisie atomică (AED - Atomic Emission Detector), reprezintă o realizare relativ recentă
fiind legat în principal de evoluţia detectorului de tip Diode- Array. Eluatul ce părăseşte colana
cromatografică este introdus într-o plasmă termică de heliu generată într-un cuptor cu
microunde . Energia înaltă a plasmei atomizează toate elementele din probă provocînd emisie
atomică specifică a acestora . Prin decompunerea radiaţiei rezultate cu o reţea de difracţie rezultă
spectrul atomic al probei care este preluat de un detector Diode – Array. Marele avantaj al acestui
tip de detector este analiza multiplă fiind posibilă detectarea mai multor elemente în acelaşi timp.

Detectoare refractometrice

Detectoare refractometrice, au la baza legile refractiei luminii.

Principiul de functionare al acestor detectoare are la baza legea lui Fresnel - de transmitere a luminii
prin medii transparente având un indicele de refractie dat. Astfel, un fascicul luminos (mono sau
policomponent) trece printr-o celula cu doua compartimente unul continând doar eluentul pur iar
celalalt faza mobila care paraseste coloanal

Detectoare electrochimice

Detectoare electrochimice sunt folositi cu precadere pentru identificare calitativa si cantitativa la

amestecuri de electroliti precum si la substante care se pot oxida respectiv reduce. Intru-cat marea
majoritate a substantelor se pot oxida sau reduce si intru-cat detctorii si logistica electronica de
interpretare a datelor au devenit foarte performante momentan HPLC cu detectori electrochimici a
devenit cea mai importanta metoda analiza si identificare a substantelor.

Exista doua tipuri de detectoare electrochimice:

- Conductometrice- sunt folositi pentru detectia calitativa si cantitaiva la electoliti

- Coulometrice, amperometrice- sunt folositi pentru detectii in regim de oxido-reducere la

substantele organice;

Detectoare conductometrice

Detectorii conductometrici sunt folositi in special pentru solutiile ionice unde substantele disociaza
complet. Acest tip de detectori se utilizeaza cu precadere în cromatografia pe schimbatori de ioni si
sunt sensibili la ioni anorganici sau organici inclusiv acizi organici. Sunt asadar detectori specifici. Sunt
suficient de sensibili (500pg-1ng). Detectorii conductometrici măsoară conductivitatea fazei mobile.
Este constituit din doi electrozi situaţi in coloana cu eluent si o rezistenta situata intre cei doi.
Rezistenta este măsurata cu ajutorul circuitului electric la care este legata.
Detectoare de fluorescenta

Detectoare de fluorescenta se bazează pe măsurarea intensităţii fluorescentei pentru substanţele ce

prezintă acest fenomen. Fluorescenta este un fenomen care apare la unele substanţe când sunt
iradiate cu ultraviolete. Acele substanţe emit radiaţii pe o lungime de unda mai mare decât a radiatei
incidente. Daca emisia de radiaţii are loc in acelaşi timp cu emisia de radiaţie ultravioleta incidenta
fenomenul se numeşte fluorescenta. Putini compuşi prezintă fluorescenta iar cei ce nu prezintă pot fi
transformaţi in derivaţi ai lor ce au aceasta proprietate.

Detectoare Diode Array

Principiul de utilizare. Detectorul este utilizat cu lampa de deuteriu si xenon care emit ultraviolete
(1). Lumina de la lampa trece prin proba aflata in tubul capilar (5) iar lumina dispersata trece printr-o
retea de difractie (6) apoi cade pe dioda Array (7). Rezolutia detectorului depinde de numarul
diodelor si de numarul lungimilor de unda acoperite. Dioda Array poate contin sute de diode iar
semnalul de la fiecare dioda este preluat si amplificat de catre amplicator (8) ca la sfarsit sa ajunga la
sistem de preluare, prelucrare si afişare a datelor (9) care de obicei este un calculator care stocheaza
datele pe hard disc. La sfarsitul analizei informatile oferite de fotodiode sunt afisate pe o
cromatograma. Sunt oferite intensitatile substantelor din amestec (analiza cantitativa) si timpii lor de
retentie (analiza calitativa).

ELECTROFOREZA

Electroforeza este o metodă analitică şi preparativă de separare a particulelor sau ansamblurilor de

particule încărcate electric, sub acţiunea unui câmp electric uniform aplicat din exterior.

Metoda are la bază fenomenul fizico-chimic de deplasare sau migrare diferenţială a diferitelor specii
de particule într-un câmp electric. Deplasarea se face spre unul din electrozi, fără ca între aceştia şi
componentele separate să aibă loc reacţii. Particulele pot fi: ioni simpli, macromolecule, coloizi sau
particule de substanţe, agregate macromoleculare, organite celulare, celule vii sau materiale inerte
(emulsii de ulei).

Mobilitatea electroforetică depinde:

Particulă (mărime, natură, formă, sarcină, gradul de hidratare şi disociere, coeficientul de frecare)

Soluţia de electrolit (natură, concentraţie, forţă ionică, pH, viscozitate, temperatură)

Clasificarea metodelor de electroforeză

În funcţie de mediul în care se efectuează separarea, metodele de electroforeză sau electroforetice

se împart în două clase:

- Electroforeza în mediu liber

- Electroforeza în mediu stabilizat.
-

Factori care influenteaza electroforeza

Natura moleculelor separate

 - Marimea moleculelor
- Mobilitatea
- Natura
- Sarcina

Aparatura

- suportul

Curentul electric

- Deplasarea electroforetica este proportionala cu

 Mobilitatea
 Campul electric
 Timpul de trecere a campului electric

pH - ul

- In cazul acizilor si bazelor tari (electroliti tari) pH-ul nu influenteaza migrarea

Natura solutiei

- natura sarurilor
- natura acizilor
- natura bazelor
- natura altor substante

Spectroscopia de masa

Spectroscopia de masă este o metodă instrumentală de analiză care se bazează pe fragmentarea

moleculelor de substanţe organice sub acţiunea unor radiaţii cu energii mari de până la 100 eV, iar
din analiza numărului, a sarcinii şi a masei fragmentelor rezultate se obţin informaţii asupra structurii
şi identităţii substanţelor cercetate.

Datorită acumulării de energie are loc fragmentarea moleculelor cu ruperea unor legături
interatomice, proces prin care rezultă mai ales ioni pozitivi (rar negativi), radicali, ioni radicali şi
molecule neutre. Aceste fragmente constituie piese importante de reconstituire a structurii
moleculare.
Prin fragmentare se produc mai ales ioni pozitivi, fragmente purtătoare de sarcină caracterizate prin
raportul dintre masă şi sarcină (m/z). O condiţie necesară fragmentării moleculelor este ca substanţa
analizată să fie adusă în stare gazoasă, ea fiind injectată într-o cameră de ionizare în care se produce
fragmentarea moleculelor, iar apoi fragmentele rezultate sunt accelerate de un câmp electric şi sunt
supuse unui proces de separare, în funcţie de valoarea raportului m/z şi concetrate pe un colector,
înregistrându-se abundenţa lor relativă.

METODE ELECTROCHIMICE DE ANALIZĂ

Metodele electrochimice pentru determinarea compoziției au la bază fenomenele electrochimice și

se clasifică în:
 - Potenţiometrice
- Coulombmetrice
- Conductometrice.

Coulombmetria
Analiza coulombmetrică se bazează ca şi analiza electrogravimetrică, pe electroliza, şi pe legile lui
Faraday, ea fiind folosită pentru determinarea cantităţii de electricitate ce trece printr-un circuit de
electroliză. Şi în acest caz se presupune că nu au loc reacţii secundare. După legea lui Faraday pentru
transformarea electrochimică a 1 mol de substanţă sunt necesari nF coulombi. Dacă pentru o dozare
s-au consumat Q coulombi atunci cantitatea de substanţă (G) separată în electroliză va fi:

G=QM/nF

Unde: M greutatea moleculară (atomică) a substanţei analizate

N numărul de electroni care participă la reacţia de electrod

F numărul lui Faraday 96 500 C

Voltampermetria
Este o metodă electrochimică complexă ce se ocupă cu studiul şi interpretarea proceselor de electrod
cu ajutorul curbelor de intensitate, potenţial. Voltampermetria include ca subramuri importante
potenţiometria, amperometria şi cronopotenţiometria.

Potenţiometria

Potenţiometria ca metodă de analiză are la bază măsurarea potenţialului de electrod. Potenţiometria

poate fi folosită sub forma de determinări potenţiometrice directe, titrări potenţiometrice

Amperometria

Constituie o metodă electrochimică de analizat, bazată pe măsurarea intensităţii curenţilor de difuzie

ca o măsură a concentraţiei substanţei de analizat. Se clasifică în:

Amperometrie directă (Polarografie)

Amperometrie indirectă (Titrare amperometrică).

Cronopotenţiometria

Cronopotenţiometria este o metodă voltampermetrică la care se realizează electroliza unor specii

ionice în soluţii apoase cu un curent programat după anumite funcţii în timp. Concomitent se
înregistrează evoluţia în timp a potenţialului de electrod (cronopotenţiograma). Această funcţie de
răspuns poate furniza informaţii calitative şi cantitative importante despre speciile electroactive
prezente în electrod.

Cronopotenţiometria are loc în următoarele condiţii:

 - Electroliza trebuie să se desfăşoare în prezenţa unui exces de electrolit în soluţie neagitată,
astfel încât singurul mod de transport să fie difuziunea
- Electrodul de lucru să aibă o formă geometrică bine definite
- Curentul aplicat să fie o funcţie bine definită a timpului (constant, liniar crescător, în impuls,
ciclic).

Conductometria

Este o metodă electrochimică de analiză cantitativă bazată pe dependenţa între conductivitatea

electrică a unei soluţii şi concentraţia unui ion din acea soluţie. Conductibilitatea unei coloane de
electrolit de lungime l şi secţiune s ce se găseşte între doi electrozi, se defineşte ca inversul
rezistenţei electrice:

R = ρ*l/s

ANALIZA INSTRUMENTALĂ

Analiza microscopică

Reprezintă o metodă optică de analiză structurală şi de micrografiere a suprafeţei. Fenomenul de

compunere a imaginii microsctructurii examinate în ocularul unui microscop sau pe fotoelementul
CCD al unei camere de luat vederi este un fenomen complex, înglobând reflexii, refacţii şi absorbţii
de lumină.

Din punct de vedere principal şi construvtiv un microscop optic este un ansamblu optomecanic ce are
ca scop obţinerea unui ordin de mărire cât mai ridicat în condiţiile unei rezoluţii (putere de separare)
şi a unei adâncimi de pătrundere cât mai bune. Partea optică a microscopului este formată dintr-un
grup de lentile grupate în două elemente optic principale: obiectivul (partea optică dinspre obiectul
examinat) şi ocularul (partea optică dinspre ochiul omenesc) şi un sistem de iluminare

Microscoapele optice se împart în două categorii mari:

Microscoapele cu transparenţa, sunt folosite în special pentru examinarea luminii transmise prin
probă. Se folosesc în biologie, hematologie precum şi pentru examinarea altor structuri transparente.
La ora actuală aceste microscoape cunosc o varietate constructivă foarte mare. Plecând de la
microscoape simple cu un singur obiectiv şi iluminare naturală s-a ajuns la ora actuală la microscoape
cu cap revolver pe care se găsesc dispuse mai multe obiective, prevăzute cu sisteme bioculare sau
chiar trioculare care permit, pe lângă vizualizarea, preluarea imaginii direct cu o cameră de luat
vederi.

Microscoapele cu reflexie, bazate pe examinarea luminii reflectate sunt folosite în special pentru
examinarea structurii opace (metale, nemetale, alte materiale masive). Alte microscoape cu
transparenţă cât şi cele cu reflexie au ca elemente constructive şi funcţionale o sursă de lumină, un
sistem de susţinere a probei şi un sistem optic în componenţa căruia întră un obiectiv optic, unul sau
mai multe oculare, diverse prisme şi oglinzi.
Microscopia electronica

Avantaje: avantajul cel mai important este magnificarea mult crescuta fata de microscoap ele optice,
de la 300.000 pana la 2.000.000 de ori (Hitachi S-5500), si nu in cele din urma mo durile multiple de
investigare de p e urma carora se poate obtine o gama vasta de informatii.

Dezavantaje: costul ridicat al aparaturii, sensibilitatea ridicata la diversi factori externi (campuri
electromagnetice, vibratii) si faptul ca unele prob e (de exemplu tesuturile vii) trebuiesc preparare in
prealabil sau au nevoie de conditii sp eciale in timpul examinarii la microscop si, in unele cazuri, chiar
nu pot fi studiate eficient cu a jutorul unui microscop cu electroni.

Microscopia de electroni se îmapte în două categorii: microscopie de transmie şi microscopie de

baleiaj

Microscopia electronică de transmisie

Este o microscopie în care fascicului de electroni este transmis prin proba de analizat (trece prin
probă). Dat fiind faptul că electronii sunt puternic absorbiţi datorită masei mici şi încărcării electrice
este necesar ca probele să fie extrem de subţiri, grosimea acestora depinzând de numărul de ordine
a substanţei de analizat şi de ternsiunea de accelerare. Printre tehnicile de obţinere pentru
asemenea probe se numără depunerea în vacuum, dizolvarea chimică, dizolvarea electrochimică,
şlefuirea mecanică

Microscopia electronică de baleiaj

Este folosită tot mai des pentru analize microscopice a suprafeţei diferitelor materiale. Marele
avantaj pe lângă puterea de mărire ridicată este adâncimea de pătrundere ridicată ceea ce permite
folosirea în refractometrie la examinarea suprafeţelor corodate sau erodate.