RĂSPUNDEREA PENALĂ

Generalităţi privind răspunderea penală

Noţiunea de răspundere penală

Răspunderea penală, formă a răspunderii juridice, este definită ca:
„raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii
infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport
complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al
societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea
prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să execute
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se
supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi
restaurării autorităţii legii.1
Stabilirea existenţei răspunderii penale, este rezultatul activităţii
organelor judiciare, care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul întregului
proces penal.
Prin activitatea lor, organele judiciare concretizează, în cursul
procesului penal răspunderea penală, angajarea acesteia putând fi posibilă,
prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, în condiţiile legii
procesual penale, devine definitivă.
După constatarea existenţei răspunderii penale şi aplicarea sancţiunii
prevăzută de legea penală prin hotărâre judecătorească, urmează cea de a
treia fază a procesului penal, şi anume punerea în executare a hotărârii

1
C.Mitrache, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 303
judecătoreşti.
În cadrul procesului penal, prin exercitarea acţiunii penale, se
realizează tragerea la răspunderea penală.2
Într-o altă opinie, Ioan Oancea3, afirma că „răspunderea penală, în
sens restrâns, trebuie definită ca obligaţia de a suporta şi executa o pedeapsă,
adminţând că în sens larg, răspunderea penală s-ar putea defini ca raportul
juridic penal exprimat în lege, conform căruia statul, prin organele speciale,
are dreptul de a trage la răspundere (de a pedepsi) persoana care a săvârşit o
infracţiune, iar acesta are datoria de a răspunde penaliceşte, de a suporta şi
executa pedeapsa.
Răspunderea penală ca instituţie
Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului
penal care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează
pilonii oricărui sistem de drept penal. Între cele trei instituţii fundamentale
există o strânsă interdependenţă.
În doctrina noastră penală, răspunderea penală este considerată o
instituţie de sine stătătoare în cadrul dreptului penal4 fiind identificată cu
raportul juridic penal de conflict (adică cu un complex de drepturi şi
obligaţii aparţinând statului şi infractorului), raport juridic al cărui fapt
juridic declansator l-ar constitui săvârşirea unei infracţiuni. În acest sens,
sunt şi prevederile art.15 alin.2 din C.pen. în vigoare: Infracţiunea este
unicul temei al răspunderii penale.

2
I. Neagu: Tratat de procedură penală, Edit. PRO, 1997, pag.168
3
I.Oancea, Noţiunea de răspundere penală, AUB, 1956, pp.131-134, 140.
4
Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.II, p.7.
 Cauzele care înlătură răspunderea penală

Cadru şi clasificare
În Codul penal, cauzele generale care înlătură răspunderea penală
sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.
Amnistia
Noţiune. Amnistia este un act politic şi juridic, obiectivă, reală
impersonală, operează in rem (cu privire la anumite infracţiuni), dar şi in
personam (relativ doar la persoanele care întrunesc condiţia legii).
Amnistia este un act de clemenţă colectivă al Parlamentului României
(conform art.73 lit.i din Constituţie) prin care se înlătură răspunderea penală
pentru infracţiunile săvârşite până la data adoptării acestei legi.
Amnistia nu constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al
faptei, infracţiunea rămânând ca atare în realitatea obiectivă şi nici nu
echivalează cu o dezincriminare.
Prin actul de clemenţă sunt avute în vedere unele infracţiuni săvârşite
până în ziua intrării în vigoare a acestuia.
Felurile amnistiei
- amnistia necondiţionată – când aplicarea acesteia nu este supusă
nici unei condiţii.
- amnistia condiţionată – când aplicarea ei presupune îndeplinirea
unor condiţii, cum ar fi: infractorul să nu fie recidivist, cuantumul prevăzut
de lege să nu fie mai mare de 3 ani, cuantumul prejudiciului să nu
depăşească o anumită sumă.
- amnistia generală – când priveşte toate infracţiunile săvârşite până
la data acordării ei indiferent de natura, gravitatea şi dacă este prevăzută în
Codul penal sau în legi speciale.
Trăsături caracteristice
a) amnistia are un caracter obligatoriu, fiind acordată prin lege,
beneficiul ei nu poate fi refuzat de cel care a săvârşit infracţiunea. Se poate
cere, însă de inculpat în temeiul art.18 C.p.p., continuarea procesului pentru
ca eventual să se constate nevinovăţia şi să se pronunţe achitarea. Dacă se va
constata totuşi vinovăţia se va aplica amnistia.
b) Infracţiunile săvârşite în ziua intrării în vigoare a legii de amnistie,
precum şi cele săvârşite ulterior nu beneficiază de actul de clemenţă.
c) Infracţiunile continuate intră sub incidenţa amnistiei numai dacă
ultima acţiune sau inacţiune s-a produs înainte de intrarea în vigoare a
actului de clemenţă.
d) Amnistia priveşte toate modalităţile de participare (autori,
instigatori, complici) şi indiferent dacă infracţiunea este consumată sau a
rămas în faza de tentativă şi indiferent de cauzele de agravare sau atenuare.
Efectele amnistiei
Amnistia aplicată înainte de condamnare
În faza de urmărire penală, procurorul aplicând amnistia dispune, în
temeiul art.16 lit.f C.p.p., neînceperea urmăririi penale, dacă cercetarea se
afla în faza actelor premergătoare sau dispune încetarea urmăririi penale
dacă era începută urmărirea penală ori era pusă în mişcare acţiunea penală.
Când amnistia s-a aplicat în faza de urmărire penală, iar dosarul a fost
înaintat instanţei pentru alte infracţiuni, inculpatul va putea solicita (în
temeiul art.18 C.p.p.), numai la procuror, continuarea procesului penal, iar
nu la instanţă.
În faza de judecată procesul penal încetează (art.16 lit.f C.p.p.) prin
aplicarea amnistiei, adică nu se aplică pedepsele principale, complementare
sau accesorii. Aceste efecte se extind la toţi participanţii.
Instanţa va avea în vedere, la aplicarea amnistiei, limitele de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă a rămas în faza
tentativei5. Totodată, instanţa va soluţiona acţiunea civilă efectuând în acest
scop cercetarea judecătorească pentru a stabili dacă se dovedeşte existenţa
faptei, dacă a fost săvârşită de inculpat, precum şi forma de vinovăţie a
acestuia.
Instanţa penală este obligată să se pronunţe asupra acţiunii civile chiar
dacă face aplicarea unui act de amnistie. Dacă există concurs de infracţiuni,
efectele amnistiei vor opera numai asupra infracţiunilor amnistiate, deci
separat pentru fiecare infracţiune care corespunde prevederilor actului de
clemenţă.
Când beneficiul amnistiei ar fi subordonat unei condiţii personale ea
va opera numai faţă de cei care îndeplinesc acea condiţie (de ex: dauna să fi
fost reparată, făptuitorul să nu fi fost anterior condamnat, să nu se fi sustras
de la executarea pedepsei).
Efectele amnistiei intervenită după condamnarea definitivă
Potrivit art.152 alin.1 C.p., amnistia înlătură răspunderea penală
pentru infracţiunea săvârsită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale
condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia
nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.

5
T.S., decizia penală nr.2531, R.R.D. nr.6/1971, p.58.
Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi asupra dreptului persoanei vătămate.
Încetarea procesului penal ca urmare a amnistiei face imposibilă
luarea măsurii de siguranţă, interzicerea de a se afla în anumite localităţi.
Această măsură poate fi luată numai dacă s-a aplicat o pedeapsă, ceea ce nu
era obligatoriu în cazul celorlalte măsuri de siguranţă6 .
Dacă s-au aplicat faţă de inculpat măsuri de siguranţă provizorii, iar
ulterior intervine amnistia, instanţa va trebui să examineze cauza pentru a
putea statua asupra menţinerii măsurii. Dintre măsurile de siguranţă
menţionăm obligarea la tratament medical, interdicţia de a ocupa o funcţie
sau exercitarea unei profesii, expulzarea străinilor7.
Măsurile educative nu sunt afectate de amnistie pentru că procesul de
socializare sau resocializarea infractorilor minori ar putea fi compromis prin
aplicarea amnistiei.
De asemenea, amnistia nu produce efecte asupra drepturilor
persoanei vătămate, respectiv asupra drepturilor civile sau cheltuielilor
judiciare stabilite prin hotărâre definitivă, pentru că amnistia priveşte
raportul juridic de drept penal, iar nu raportul juridic de drept civil.
Când partea vătămată solicită plata cheltuielilor de judecată, infracţiunea
fiind amnistiată, instanţa va stabili mai întâi existenţa infracţiunii, culpa
inculpatului, după care va rezolva cererea părţii vătămate 8. Deoarece prin
amnistie nu se operează restitutio in integrum, nu sunt înlăturate nici alte
consecinţe cum ar fi răspunderea disciplinară a făptuitorului, anumite
interdicţii sau decăderi din drepturi ale acestuia. Amnistia nu produce efecte

6
Tribunalul Suprem, decizia penală nr.868/1988, R.R.D. nr.2/1989, p.25.
7
George Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile preliminare ale noului Cod Penal, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, vol. II, op.cit.p. 477 şi urm.
8
Tribunalul Suprem, decizia penală nr.178/1969, R.R.D. nr.6/1969, p.157.
nici asupra pedepselor complementare (de ex: degradarea militară, deoarece
se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii9).

Prescripţiei răspunderii penale

Reglementare. Art. 153 din Codul penal reglementează prescripţia
răspunderii penale. Astfel: (1) Prescripţia înlătură răspunderea penală, şi în
alin. 2 lit a se arată că prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise, alin. 2 lit b infracţiunilor prevăzute la art.188 şi 189 şi
al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.
Efectele prescripţiei răspunderii penale. Prescripţia răspunderii
penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict născut prin
săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen
prevăzut de lege10. Prin prescripţie nu se înlătură caracterul penal al faptei
comise.
Prescripţia are un caracter general pentru orice infracţiune şi pentru
orice infractor, diferenţiate doar de termenele de prescripţie prev. în art.154
cu excepţia infracţiunilor sus menţionate.
Prescripţia operează din oficiu la data împlinirii ei (ex tunc), iar nu în
ziua când este soluţionată cauza de către organele judiciare11 (ex nunc).
Efectul extensiv al prescripţiei este absolut în sensul că face să dispară
răspunderea penală a tuturor coautorilor, instigatorilor şi complicilor, între ei
existând o solidaritate activă eliberatorie, pentru că prescripţia operează in
rem şi erga omnes.

9
George Antoniu, vol. II, op.cit.p. 478 şi urm.
10
V. Dongoroz ş.a., op. cit., 1970, p.358.
11
George Antoniu, vol. II, op.cit.p. 481 şi urm.
 Legiuitorul a ales ca modalităţi de fixare a duratei termenul de
prescripţie a răspunderii penale anumite durate convenţionale, globale în
care a absorbit duratele concrete ale infracţiunii atribuite făptuitorului.
Potrivit art.154 lit.a termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
a. 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b. 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c. 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d. 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e. 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii
care nu depășește un an sau amenda.
Calcularea termenelor de prescripţie. Pentru stabilirea termenelor
de prescripţie a răspunderii penale se are în vedere pedeapsa prevăzută de
lege, iar nu cea aplicată, deci fără a lua în considerare eventuale
circumstanţe atenuante sau agravante, care ar modifica, reduce ori spori,
limitele pedepsei prevăzută în norma de incriminare.
Termenele prescripţiei răspunderii penale se socotesc „dies a quo” de
la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă fapta a rămas în faza tentativei
sau a infracţiunii consumate ori dacă fapta a fost sau nu descoperită,
indiferent dacă făptuitorii au fost sau nu descoperiţi, fiindcă raportul juridic
de drept penal s-a născut în momentul săvârşirii faptei.
În cazul infracţiunilor progresive termenul curge de la data încetării
agravării rezultatului faptei în ultima sa formă.
Pentru infracţiunile continue sau continuate termenul de prescripţie
începe să curgă, de la data ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În cazul concursului real termenul de prescripţie curge separat, pentru
fiecare din infracţiunile aflate în concurs, de la săvârşirea ei, deci s-ar putea
ca prescripţia să opereze doar pentru unele dintre infracţiunile concurente12.
Pentru concursul formal (ideal) de infracţiuni termenul de prescripţie
curge simultan pentru toate infracţiunile concurente, de la data săvârşirii
acelei acţiuni sau inacţiuni care, unită cu împrejurările în care s-a produs şi
cu rezultatele cauzate, generează concursul.
Pentru toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii, termenul începe a
curge de la săvârşirea infracţiunii oricare ar fi data la care diferiţi participanţi
au prestat contribuţia lor. Excepţie fac doar actele de instigare neurmate de
executare13.
Modul de calcul al termenului de prescripţie privind calculul timpului
adică anul şi luna se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Când ultima zi a termenului de prescripţie cade într-o zi nelucrătoare,
prescripţia va opera şi în acest caz deoarece termenul fiind de drept
substanţial, expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite
față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care
acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea
majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.
Condiţiile întreruperii prescripţiei. Procesul psihosocial de stingere
treptată a rezonanţei sociale a faptei şi uitarea ei odată cu trecerea timpului
pot fi întrerupte prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat

12
George Antoniu, vol. II, op.cit.p. 484 şi urm.
13
Idem, op.cit.p.484.
învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (exemple:
comunicarea faptei pentru care s-a început urmărirea penală, ascultarea
făptuitorului, punerea în mişcare a acţiunii penale, efectuarea percheziţiei,
citarea infractorului, înmânarea mandatului de arestare preventivă,
comunicarea dispozitivului hotărârii14).
Aceste acte pentru a întrerupe prescripţia trebuie să fie efectuate
înainte de expirarea termenului de prescripţie, să fie emise de organe
competente, să nu fie nule, iar comunicare a lor să fie obligatorie potrivit
legii15 .
În cazul unor acte procedurale nule, prescripţia se socoteşte întreruptă
la data ultimului act întrerupător valabil.
Întreruperea cursului prescripţiei nu este posibilă prin efectuarea
actelor premergătoare, deoarece nefiind începută urmărirea penală,
făptuitorul nu are calitatea de învinuit sau inculpat, iar acele acte sunt
efectuate în vederea începerii urmăririi penale.
Întreruperea este instantanee şi nu durează pe tot parcursul procesului,
dar odată întreruptă, efectul este începerea curgerii unui nou termen de
16
prescripţie de aceeaşi durată . Efectuarea urmăririi penale faţă de o altă
persoană decât făptuitorul nu întrerupe cursul prescripţiei.
Chiar dacă actele de întrerupere s-au efectuat numai faţă de unii
participanţi întreruperea prescripţiei se produce pentru toţi participanţii fiind
o cauză in rem.
Prescripţia specială este reglementată în art.155 (4) C.p. în sensul

14
George Antoniu, vol. II, op.cit.p. 486.
15
C. Bulai, B. Bulai, Drept penal,partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007
p.485.
16
V. Dongoroz, op. cit., vol.II, p.364.
că, după fiecare întrerupere chiar dacă curge un nou termen de prescripţie,
oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie pentru acea
infracţiune a fost depăşit cu încă o dată, prescripţia răspunderii penale îşi
produce efectele.
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal
face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.
Cauze de suspendarea prescripţiei. Prescripţia se suspendă pe
timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de
neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Efectele suspendării prescripţiei. Cauzele de suspendare a
prescripţiei produc efecte „in personam”, deci procesul penal se poate
continua faţă de ceilalţi făptuitori care nu se află în împrejurările menţionate,
dispunându-se eventual disjungerea cauzei pentru cei care operează cauzele
de suspendare, urmând să se aştepte apoi dispariţia cauzelor de suspendare şi
reluarea acţiunilor de către autorităţi.
După încetarea motivelor suspendării, legea prevede că se reia
termenul de prescripţie. Aceasta înseamnă că perioada suspendării nu se
socoteşte în termenul de prescripţie.
Legea nu prevede cât timp poate dura suspendarea prescripţiei, dar
evident nu este imprescriptibilă şi nu se aplică regulile prescripţiei speciale.

3.Lipsa plângerii prealabile

A.Noţiunea de plângere prealabilă. Excepţie de la principiul
oficialităţii procesului penal – plângerea prealabilă, condiţionează punerea
în mişcare a acţiunii penale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă are un caracter mixt de drept material – condiţie
pentru tragerea la răspunderea penală şi de drept procesual – un act de
sesizarea organului de urmărire penală competent, şi de punere în mişcare a
acţiunii penale17.
Termenul de introducerea plângerii prealabile. Plângerea
prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua când persoana
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei potrivit art. 295 C.p.p.
Lipsa plângerii prealabile. Neîndeplinirea condiţiilor sus-menţionate
pentru valabilitatea plângerii prealabile atrage înlăturarea răspunderii penale.
Astfel, dacă plângerea penală nu este formulată în termen sau este
făcută fără respectarea condiţiilor de formă de către partea vătămată, se
consideră lipsa plângerii şi organul de urmărire penală dispune neînceperea
urmăririi penale, conform art.16 lit.e C.p.p.
Plângerea prealabilă se consideră inexistentă dacă este făcută de o altă
persoană fără un mandat special de la partea vătămată. Cand persoana
vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data
când reprezentantul său legal a aflat de săvârşirea faptei. În cazul în care
făptuitorul este reprezentantul legal al minorului, persoană vătămată,
termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.

Retragerea plângerii prealabile. Şi în aceste caz răspunderea penală

17
George Antoniu, vol. II, op.cit.p. 492 şi urm.
este înlăturată.
Dacă se retrage plângerea prealabilă la urmărirea penală, soluţiile sunt
aceleaşi ca în cazul lipsei plângerii prealabile, dar în temeiul art.16 lit. g
C.p.p., iar la instanţă retragerea poate fi făcută înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de încetare a procesului penal18.
Alte condiţii esenţiale pentru eficienţa retragerii plângerii prealabile
sunt:
- retragerea se face necondiţionată;
- în cazul indivizibilităţii active şi pasive, retragerea să fie făcută faţă
de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii, atât cu privire la latura penală
cât şi pentru latura civilă a procesului. Pentru persoanele lipsite de
capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali,
iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu
încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul
său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și
persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiași fapte.
Împăcarea părţilor
Noţiunea de împăcare a părţilor. Spre deosebire de retragerea
plângerii, care este un act juridic unilateral, împăcarea părţilor este un act
juridic bilateral şi exprimă înţelegerea între infractor şi persoana vătămată
având ca efect înlăturarea răspunderii penale şi celelalte consecinţe ale
infracţiunii19. Împăcarea părţilor poate interveni în cazul în care punerea în

18
George Antoniu, vol. II, 2008, op.cit.p.499
19
George Antoniu, vol. II, 2008, op.cit.p.500 şi urm.
mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod
expres.
Condiţiile împăcării. Împăcarea este personală, nu poate fi realizată prin
mandat şi poate fi făcută în faţa organului de urmărire penală sau în faţa
instanţei, dar până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu sau persoana
vătămată cu capacitate de exerciţiu restrânsă se poate împăca, în primul caz,
prin reprezentantul legal şi, în al doilea caz, asistat de reprezentantul legal.
Acest acord de voinţă – împăcarea părţilor – trebuie să fie explicit,
expres, iar nu dedus din anumite împrejurări, necondiţionat şi definitiv
(irevocabil) şi stinge acţiunea civilă.
Efectele împăcării. Spre deosebire de retragerea plângerii care
produce efecte in rem, împăcarea produce efecte in personam, numai cu
privire la infractorul cu care partea vătămată s-a împăcat.
Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, împăcarea părţilor stinge şi
acţiunea civilă alăturată acţiunii penale.
Efectele împăcării părţilor se realizează la data împăcării (ex tunc),
iar nu de la data încetării procesului penal la instanţă şi nici la data soluţiei
de neurmărire penală dispusă de procuror20 (ex nunc).
Efecte
Cauzele care înlătură răspunderea penală, fie generale, fie speciale
sunt, prin natura lor juridică, cauze care înlătură consecinţe penale ale
infracţiunii săvârşite, adică posibilitatea aplicării sancţiunilor penale
prevăzute pentru acea infracţiune.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu înlătură însă consecinţele

20
V. Dongoroz, op. cit., p.393-395.
civile ale acesteia21.

21
George Antoniu, vol. II, 2008, op.cit.p.501.