Experimente pe Soareci

În anii ’60-’70, etologul american John Calhoun a făcut un experiment social remarcabil,
cunoscut ca „Universul 25”. După ce începuse prin 1958 cu „Universul 1”, a ajuns, în final, la o
rafinare teribilă a experimentului și la concluzii de-a dreptul înfiorătoare.
ETOLOGIE 
1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor.
 2. Ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și
plantelor din punctul de vedere al dinamicii lor, urmărind interacțiunile dintre indivizi în cadrul
aceleiași specii sau populații. – Din fr. éthologie. (Sursa: DEX ’09 )
„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se
păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci.
Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al
rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic(se făcea curățenie săptămânal, iar
medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar
existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu
apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă
vreun disconfort.
Ei bine, în acest paradis s-a început popularea cu patru perechi perfect sănătoase de rozătoare.
Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza
A”.
Imediat după aceasta a început expansiunea, sau
„Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a
populației în condiții apropiate de cele ideale(matematice).
Astfel, la fiecare 55 de zile populația rezervorului se dubla.
Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului
când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere
a populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația
rezervorului în acel moment era de aproximativ șase sute de
rozătoare.
Se intrase, conform lui Calhoun în „Faza C” a experimentului.

În populația de șoareci se făcuseră ierarhii. Datorită condițiilor bune de trai, șoarecii trăiau mai
mult, pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții naturale.
Pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă din exemplare
tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere care ocupau centrul rezervorului. Așadar, aveam
aristocrația formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, oropsiții – șoareci
tineri, dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții
marginale în societate.
„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul
devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători
ai femelelor gestante și ai puilor. Astfel apare un stres suplimentar pe femele care compensează printr-
o creștere a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai este
îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui. Vârful acestui
comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii,
retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.
Acesta a fost momentul trecerii în „Faza D”, cea a distrugerii. Din grupul „oropsiților” au
apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât
aveau blana impecabilă. Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut
necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și
duceau o viață absolut pasivă. Durata medie a vieții unui șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu
200 de zile peste limita reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se edifica grupul „frumoșilor”
creșteau comportamentele homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente inexplicabile.
 Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul, fenomen de-a dreptul aberant pentru o
societate în care hrana nu era o problemă. Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai
multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal. În ziua cu numărul
1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.
În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un
nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci pe care le-a transferat în alte
rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să
constate că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în condiții ideale,
aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și sfârșitul fără să se împerecheze.
Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și
găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre deosebire de animale, omul chiar este capabil
să-și dezvolte universuri similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de primejdii,
dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi considerată un „Univers Calhoun”.
De altfel, rezultatele se văd prin apariția unor teorii aberante care tind să devină norme sociale,
prin „robotizarea” individului s.a.m.d. Oamenii lipiți de ecrane și „frumoșii” orașelor noastre par a fi
simptomele unei societăți care merge iremediabil spre autodistrugere.

Proiect cu Botea Andreea