iochimie- Curs 14 ; Biochimia urinei şi a materiilor fecale

Biochimia urinei şi a materiilor fecale

Biochimia urinei

Recoltarea urinei

Analiza urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în bolile altor organe. Recoltarea urinei se
poate face atât la nivelul laboratorului cât şi la domiciliu. În raport cu analiza solicitată se recoltează fie
urina de dimineaţă, fie urina din 24 de ore.

Persoanele indiferent de sex, care recoltează urina la domiciliu, în vederea analizelor curente, trebuie să
respecte următoarele indicaţii:

Recipientul (borcanul sau sticla) în care se recoltază urina să fie perfect curat, spălat cu apă şi sodă şi
apoi clătit cu apă multă. Sticlele nespălate în care au fost băuturi alcoolice, oţet, ulei, sucuri de fructe,
ape minerale, siropuri, medicamente, detergenţi pot să falsifice rezultatele analizelor. Se înţelege că şi
dopul sticlei trebuie să fie curat, fără urme de substanţe chimice.

Se va recolta urina proaspătă de dimineaţă, imediat după deşteptare, direct in recipient. Cantitatea
minimă necesară de urină este de 100 ml. Nu are importanţă faptul dacă o persoană a mai urinat în
timpul nopţii.

Pe sticlă se va lipi o etichetă cu numele bolnavului şi vârsta.

Dacă medicul suspectează o infecţie urinară, recomandă bolnavului să facă o urocultură. În această
situtaţie, urina se va recolta tot dimineaţa în condiţii de sterilitate, într-un vas steril procurat de la
laborator, iar în lipsa acestuia, într-o sticlă de 100 ml care a fost dezinfectată împreună cu dopul său prin
fierbere timp de 30 minute. Înainte de urinare se va face o toaletă a organelor genitale cu apă şi săpun
pentru îndepărtarea eventualilor microbi. Tot în acest scop se recomandă ca urina să se recolteze numai
dupa ce prima parte a urinei, care a spălat canalul urinar, a fost aruncată la closet.
În cazul în care este necesară recoltarea urinei din 24 ore se va proceda astfel: se goleşte vezica urinară,
dimineaţa la ora 6. Începând de la această oră, se recoltează toată urina până a doua zi la ora 6. Pentru a
nu se pierde din cantitatea de urină se recomandă să se urineze separat, înainte de scaun. Se măsoară
apoi volumul urinei din 24 de ore şi se notează. Apoi se amestecă urina (în cazul în care a fost recoltată
în mai multe sticle) se agită şi pentru laborator se opreşte numai o cantitate de 100-200 ml, iar restul se
aruncă.

Când persoana care colectează urina lucrează, este elev sau student, urina din 24 de ore se poate recolta
într-o zi de repaus.

Copii mici care nu pot urina direct în sticlă, vor urina numai în oliţa de noapte sau într-un borcan care a
fost sterilizat mai întâi prin fierbere. Apoi urina va fi pusă într-o sticlă sterilă care va fi adusă la laborator.

Pe timpul recoltării urina se va ţine la rece iar vara se va păstra la frigider, pentru a nu se altera. Când
cantitatea de urină este mai mare de un litru, se va recolta în mai multe sticle sau într-un borcan mai
mare.

Femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada menstruală sau dacă au utilizat ovule cu
medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.

Se va comunica laboratorului dacă bolnavul este sub tratament şi ce medicamente a folosit.

Înainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantităţi mari de lapte sau derivate din lapte care
tulbură urina şi produc o creştere a calciului din urină. De asemenea, persoanele care urmează un regim
fără sare trebuie să comunice laboratorului pentru a se cunoaşte de ce cantitatea de sare din urină este
scăzută.

Analiza urinei
Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Încă de acum
3000 de ani, medicii din antichtate ştiau să examineze urina şi pe baza caracterelor sale fizice (cantitate,
culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment) stabileau diagnosticul şi chiar prognosticul
bolilor.

În evul mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau diagnosticul tuturor bolilor
numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopiştii aveau şi ajutoare, “curieri de urină” care
transportau urina de la bolnavi în “laboratorul” uroscopiştilor. Urina este produsă de rinichi atât prin
filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia) din urina primară numai a acelor
substanţe care mai pot fi necesare corpului (apă, zahăr, minerale, etc.). Ceea ce mai rămâne nereţinut
din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor în
organism) constituie urina finală care se elimină prin căile urinare. În urină se elimină astfel peste 150 de
substanţe chimice, minerale şi organice, dar în mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizează
numai câteva componete principale.

Culoarea urinei normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai închisă la culoare când este foarte
concentrată sau după consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclină, albastru de
metilen, etc.). În bolile însoţite de eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare roşie murdară. Iar în
bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină producând o culoare brună-negricioasă
(ca berea neagră). Şi o serie de alimente ca: sfecla, varza roşie, bomboanele colorate, etc. pot să
modifice culoarea normală a urinei.

Mirosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este caracteristic
de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimină prin urină
pot să-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetonă, iar a
alcoolicilor a alcool.

Transparenţa este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore de la urinare se poate tulbura, mai
ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se datorează precipitării (solidificării) sărurilor minerale care se
găsesc în mod normal dizolvate în urină şi nu constituie simptomul vreunei boli aşa cum cred unele
persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi vorba de o infecţie (puroi şi
mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în calciu (lapte, brânză) ori de
carne.
În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge. Pentru a putea aprecia dacă urina
este clară sau tulbure trebuie să fie examinată într-o sticlă sau eprubetă necolorată.

Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În sezonul cald, după febră, după
vărsături, diaree, după transpiraţii intense (deshidratare), după fumat sau consum redus de lichide,
cantitatea de urină este mai mică. În şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, în bolile
care reţin apa în organism (insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică) cantitatea de urină scade foarte mult.
Sunt

unele boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii renale) sau intoxicaţii cu substanţe chimice în care
cantitatea de urină scade sub 500 ml (oligurie). În aceste situaţii organismul suferă deoarece nu se mai
pot elimina prin urină deşeurile nesănătoase din sânge. În bolile care blochează căile urinare (calculi
urinari, hipertrofie de prostată, etc.) din cauza dificultăţii de a urina, cantitatea de urină este mai mică.
După frig, emoţii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sărate, de alcool, creşte
şi cantitatea de urină peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza renală)
care nu mai permit reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantităţi foarte mari de
urină.

Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat, bolnavii elimină cantităţi mari de
urină, până la câţiva litri pe zi. Există şi un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare
în timpul zilei şi mai mică în timpul nopţii. Inversarea acestui ritm indică o tulburare în funcţia rinichiului.
De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât femeile.

Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacât a apei (care este de 1000) şi se determină cu
urodensimetrul. Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030.

Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care creşte cantitatea de urină, se produce în
general o scădere a densităţii urinare şi invers, când urina din 24 de ore este în cantitate mai mică şi mai
concentrată, atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat, în ciuda unei
cantităţi mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită zahărului dizolvat în urină. O
densitate urinară se consideră anormală atunci când examenele repetate arată cifră sub 1012. Această
situaţie arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urină mai concentrată.

Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un diabet
zaharat.
PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Determinarea pH-ului se face cu o
hârtie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă substanţă indicatoare). Se introduce hârtia în urină
şi se observă modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă şi hârtia se
înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se albăstreşte. În mod normal urina
este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi 6,5. După o alimentaţie bogată în carne şi medicamente acide
(sare de lămâie, vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar după un regim alimentar vegetarian, după
medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau după infecţii ale aparatului urinar, devine alcalină.
Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de
acid uric, respectiv de fosfat şi carbonat de calciu.

Biochimia materiilor fecale

Recoltarea materiilor fecale

Analiza materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor digestive de natură microbiană (febra
tifoidă, dizenterie, intoxicaţie alimentară etc.) sau de natură parazitară (ouă de paraziţi intestinali),
precum şi pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor. Recoltarea materiilor fecale pentru analiza
ouălor de paraziţi se face în recipiente speciale, primite de la laborator. În lipsa acestora, se pot recolta
în recipiente sau vase din material plastic, sticlă sau material, bine spălate şi bine închise cu capace sau

dopuri. Sunt bune cutiile din material plastic sau sticlele rămase de la medicamente. Nu se vor recolta
materii fecale în cutii de carton, cutii de chibrituri, etc. întrucât există riscul infectării persoanelor care
transportă şi prelucrează aceste materiale.

Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa. Dacă nu este posibil (mai ales la copii),
produsul se va recolta şi seara şi va fi păstrat la rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor păstra materiile
fecale în frigider căci există riscul infectării alimentelor). Din scaunul proaspăt, eliminat la closet pe o
hârtie sau pe un carton curat, cu o lopăţică de lemn sau de material plastic, se recoltează câteva grame
(cât un degetar) de materii fecale şi se depun în recipientul pregătit dinainte. La copii mici, materiile
fecale se vor recolta din oala de noapte care în prealabil a fost bine spălată.
În caz de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după luarea unui purgativ uşor (laxativ). Se va avea
grijă ca materialele fecale să nu se amestece cu apă sau urină. După ce pe recipient se va nota numele
bolnavului şi vârsta, se va ambala în hârtie şi va fi transportat cât mai repede la laborator. Este indicat ca
fiecare persoană, mai ales în caz de boală, să observe şi aspectul scaunului: dacă este colorat şi ce
culoare are, sau dacă este necolorat, albicios, dacă are urme de sânge etc.

În cazul în care în scaun se observă viermişori sau fragmente suspecte de viermi intestinali aceştia vor fi
recoltaţi cu o pensă şi introduşi într-un vas de sticlă sau de material plastic prevăzut cu capac care se
închide ermetic. Pentru ca aceşti paraziţi să nu se usuce şi să se altereze, se va turna peste ei spirt
sanitar, apă de colonie sau apă sărată şi după aceea vor fi transportaţi la laborator. Nu se vor transporta
paraziţii în hârtie, în vată, deoarece există pericolul de infestare a persoanelor care execută analizele.

Când bolnavului i se recomandă coprocultura (cercetarea microbilor din scaun) el va solicita un recipient
special, sterilizat, de la laborator. Recoltarea materiilor fecale se va face ca şi pentru ouăle de paraziţi.
Nu se va utiliza însă nici un medicament (antibiotice, sulfamide, Mexaform, etc.) înainte de analiză care
ar putea distruge microbii din scaun.

La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii oculte) sau pentru cercetarea
digestiei alimentelor bolnavul va urma un regim alimentar special, recomandat de medic şi nu se va lua
nici un medicament cu 24 de ore înainte de analiză.

Analiza materiilor fecale este obligatorie pentru următoarele categorii de persoane: cele care lucrează în
sectorul alimentaţiei publice, copii care merg la grădiniţe, creşe, bolnavii care au suferit de boli
infecţioase digestive (febra tifoidă, dizenterie, holeră etc.), călătorii care au sosit din ţările în care există
boli infecţioase digestive.

Coprocultura este o metodă de lucru utilizată în laboratoarele de microbiologie clinică în scopul cultivării
şi identificării agenţilor patogeni existenţi în intestinul omului.

Limitându-ne doar la infecţiile bacteriene putem întâlni următoarele situaţii în care coprocultura este
indicată:

infecţii cu localizare primară enterală şi invazie ulterioară (aspect septicemic)

infecţii cu localizare exclusiv enterală sub formă clinica de enterocolite, boală diareică, toxiinfecţii
alimentare, evoluând sub formă acută, subacută, cronică, clinic inaparentă sau simplu portaj.

infecţii bacteriene ale altor sisteme în care localizarea enterală este accidentală (tuberculoza, antrax)

Schimbarea structurii florei bacteriene specifice intestinului care poate apărea în unele situaţii
patologice (colită pseudomembranoasă) sau ca o consecinţă a selecţiei unui grup de germeni, consecutiv
antibioterapiei.

În etiologia acestora, trebuie avute în vedere, în primul rând enterobacteriile patogene pentru care
diagnosticul etiologic este obligatoriu şi anume:

infecţii cu germeni din grupul Shigella

infecţii cu germeni din grupul Salmonella

infecţii cu germeni din grupul Escherichia, serotipuri enteropatogene

În toxiinfecţiile alimentare pot fi avute în vedere şi alte grupe de enteropatogeni: Staphylococus,

Yersinia, Vibrio, Aeromonas, Pseudomonas, Bacillus, Clostridium etc.

Datorită faptului că o mare varietate de microorganisme folosesc calea enterală pentru pătrunderea în
organism cu consecinţe patogenice şi clinice, coprocultura este unul din cele mai solicitate examene de
laborator. În mod normal în materiile fecale ale omului nu se găseşte sânge. Numai în unele boli ale
tubului digestiv care produc sângerări (hemoragii) cum sunt ulcerul gastric, ulcerul duodenal, enterita,
colita, sângele apare în materiile fecale. Când hemoragia este mare şi provine din partea superioară a
tubului digestiv (stomac, intestin) scaunul are un aspect negricios din cauza digerării sângelui respectiv.
Dacăa hemoragia provine din partea inferioară a intestinului (hemoroizi) atunci sângele nu este digerat
şi scaunul apare colorat în roşu. În cazurile în care hemoragia este mică (hemoragie ocultă), chiar dacă
este permanentă, scaunul nu pare colorat şi în această situaţie numai laboratorul poate preciza dacă
este sânge în scaun. În vederea acestei analize persoana suspectă de hemoragie trebuie să urmeze
întocmai, timp de 3 zile regimul alimentar prescris de medic, compus din lapte, brânză, făinoase şi
cartofi. Se vor scoate din alimentatie carnea de orice fel, ouăle, legumele verzi şi nu se va lua nici un
medicament. După acest timp se va recolta o cantitate de materii fecale cât o nucă, care se va
transporta la laborator într-un recipient de material plastic. Materiile fecale nu trebuie să fie în contact
cu vase sau recipiente din fier. Este bine ca persoanele care au hemoroizi ce sângerează, să informeze de
acest lucru pe medic, pentru că în acest caz rezultatul analizei nu are nici o valoare. De asemenea,
persoanele cărora le sângerează gingiile vor evita să se spele pe dinţi înainte de analiză, căci sângele
înghiţit poate modifica rezultatul analizei.

Paraziţi intestinali

De regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi intestinali: limbrici (ascaris lumbricoides),
oxiuri (enterobius vermicularis), panglică (taenia), tricocefal şi alţii. Paraziţii adulţi (viermii intestinali) se
elimină prin materiile fecale şi pot fi observaţi chiar de către bolnavi, dacă se inspectează atent materiile
fecale. Se recomandă ca părinţii să observe din când în când scaunul copiilor lor pentru a putea
descoperi din timp prezenţa viermilor intestinali.

Dacă s-au descoperit în materiile fecale paraziţi adulţi şi aceştia sunt recunoscuţi, nu mai este necesară
aducerea de materii fecale la laborator pentru analiză. În cazul în care parazitul nu poate fi identificat
sau recunoscut, atunci acesta se introduce cu o pensă într-o sticlă cu spirt sanitar şi se aduce la 5

laborator pentru analiză. Nu se vor aduce la analiză paraziti sau fragmente de paraziţi în stare uscată. În
majoritatea cazurilor de parazitism intestinal, nu se pot pune în evidenţă paraziţii adulţi. De aceea, se
caută în materiile fecale ouăle de paraziţi. Aceste ouă sunt foarte mici, de câţiva microni şi nu se văd cu
ochiul liber ci numai la microscop. Dar în materiile fecale nu se găsesc totdeauna ouăle paraziţilor,
deoarece aceştia nu produc ouă în fiecare zi, ci la diferite intervale de timp. Ca urmare a acestui
fenomen, analiza pentru ouăle paraziţilor trebuie repetată de 2-3 ori la intervale de câte o săptămână,
pentru a putea surprinde faza când paraziţii depun ouă.

Depistarea ouălor de paraziţi intestinali, impune un tratament de urgenţă pentru

omorârea şi eliminarea paraziţilor adulţi din intestin, deoarece aceştia hrănindu-
se cu sânge şi cu substanţele hrănitoare destinate organismului omului produc
slăbirea şi anemierea acestuia. După două săptămâni de la terminarea
tratamentului se repetă analiza pentru ouă de paraziti. Dacă după trei analize
efectuate la interval de două săptămâni rezultatele sunt negative, bolnavul se
iochimie- Curs 14 ; Biochimia
poate considera vindecat.
urinei şi a materiilor fecale
Biochimia urinei şi a materiilor fecale

1. Biochimia urinei

Recoltarea urinei

Analiza urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în bolile

altor organe. Recoltarea urinei se poate face atât la nivelul laboratorului cât şi
la domiciliu. În raport cu analiza solicitată se recoltează fie urina de dimineaţă,
fie urina din 24 de ore.

Persoanele indiferent de sex, care recoltează urina la domiciliu, în

vederea analizelor curente, trebuie să respecte următoarele indicaţii:

 Recipientul (borcanul sau sticla) în care se recoltază urina să fie perfect

curat, spălat cu apă şi sodă şi apoi clătit cu apă multă. Sticlele nespălate în
care au fost băuturi alcoolice, oţet, ulei, sucuri de fructe, ape minerale,
siropuri, medicamente, detergenţi pot să falsifice rezultatele analizelor. Se
înţelege că şi dopul sticlei trebuie să fie curat, fără urme de substanţe
chimice.
 Se va recolta urina proaspătă de dimineaţă, imediat după deşteptare,
direct in recipient. Cantitatea minimă necesară de urină este de 100 ml. Nu
are importanţă faptul dacă o persoană a mai urinat în timpul nopţii.

 Pe sticlă se va lipi o etichetă cu numele bolnavului şi vârsta.

 Dacă medicul suspectează o infecţie urinară, recomandă bolnavului să

facă o urocultură. În această situtaţie, urina se va recolta tot dimineaţa în
condiţii de sterilitate, într-un vas steril procurat de la laborator, iar în lipsa
acestuia, într-o sticlă de 100 ml care a fost dezinfectată împreună cu dopul
său prin fierbere timp de 30 minute. Înainte de urinare se va face o toaletă a
organelor genitale cu apă şi săpun pentru îndepărtarea eventualilor microbi.
Tot în acest scop se recomandă ca urina să se recolteze numai dupa ce
prima parte a urinei, care a spălat canalul urinar, a fost aruncată la closet.

În cazul în care este necesară recoltarea urinei din 24 ore se va

proceda astfel: se goleşte vezica urinară, dimineaţa la ora 6. Începând de la
această oră, se recoltează toată urina până a doua zi la ora 6. Pentru a nu se
pierde din cantitatea de urină se recomandă să se urineze separat, înainte de
scaun. Se măsoară apoi volumul urinei din 24 de ore şi se notează. Apoi se
amestecă urina (în cazul în care a fost recoltată în mai multe sticle) se agită şi
pentru laborator se opreşte numai o cantitate de 100-200 ml, iar restul se
aruncă.
 Când persoana care colectează urina lucrează, este elev sau student,
urina din 24 de ore se poate recolta într-o zi de repaus.

 Copii mici care nu pot urina direct în sticlă, vor urina numai în oliţa de
noapte sau într-un borcan care a fost sterilizat mai întâi prin fierbere. Apoi
urina va fi pusă într-o sticlă sterilă care va fi adusă la laborator.

 Pe timpul recoltării urina se va ţine la rece iar vara se va păstra la

frigider, pentru a nu se altera. Când cantitatea de urină este mai mare de un
litru, se va recolta în mai multe sticle sau într-un borcan mai mare.

 Femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada menstruală

sau dacă au utilizat ovule cu medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.

 Se va comunica laboratorului dacă bolnavul este sub tratament şi ce

medicamente a folosit.

1
 Înainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantităţi mari de
lapte sau derivate din lapte care tulbură urina şi produc o creştere a calciului
din urină. De asemenea, persoanele care urmează un regim fără sare trebuie
să comunice laboratorului pentru a se cunoaşte de ce cantitatea de sare din
urină este scăzută.

Analiza urinei

Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic
a fost urina. Încă de acum 3000 de ani, medicii din antichtate ştiau să
examineze urina şi pe baza caracterelor sale fizice (cantitate, culoare,
limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment) stabileau diagnosticul şi chiar
prognosticul bolilor.

În evul mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau

diagnosticul tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii.
Uroscopiştii aveau şi ajutoare, “curieri de urină” care transportau urina de la
bolnavi în “laboratorul” uroscopiştilor. Urina este produsă de rinichi atât prin
filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia) din urina
primară numai a acelor substanţe care mai pot fi necesare corpului (apă,
zahăr, minerale, etc.). Ceea ce mai rămâne nereţinut din urina primară (o
parte din apa minerală, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor în
organism) constituie urina finală care se elimină prin căile urinare. În urină se
elimină astfel peste 150 de substanţe chimice, minerale şi organice, dar în
mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizează numai câteva componete
principale.
 Culoarea urinei normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai închisă
la culoare când este foarte concentrată sau după consumul unor
medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclină, albastru de metilen,
etc.). În bolile însoţite de eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare
roşie murdară. Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină
prin urină producând o culoare brună-negricioasă (ca berea neagră). Şi o
serie de alimente ca: sfecla, varza roşie, bomboanele colorate, etc. pot să
modifice culoarea normală a urinei.

Mirosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea

urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele
alimente sau medicamente aromate care se elimină prin urină pot să-i
imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a
acetonă, iar a alcoolicilor a alcool.

Transparenţa este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore de

la urinare se poate tulbura, mai ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se
datorează precipitării (solidificării) sărurilor minerale care se găsesc în mod
normal dizolvate în urină şi nu constituie simptomul vreunei boli aşa cum cred
unele persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi
vorba de o infecţie (puroi şi mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte
mare de produse bogate în calciu (lapte, brânză) ori de carne.
 În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge.
Pentru a putea aprecia dacă urina este clară sau tulbure trebuie să fie
examinată într-o sticlă sau eprubetă necolorată.
Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În
sezonul cald, după febră, după vărsături, diaree, după transpiraţii intense
(deshidratare), după fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urină
este mai mică. În şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, în
bolile care reţin apa în organism (insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică)
cantitatea de urină scade foarte mult. Sunt

2
unele boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii renale) sau intoxicaţii cu
substanţe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml (oligurie). În
aceste situaţii organismul suferă deoarece nu se mai pot elimina prin urină
deşeurile nesănătoase din sânge. În bolile care blochează căile urinare
(calculi urinari, hipertrofie de prostată, etc.) din cauza dificultăţii de a urina,
cantitatea de urină este mai mică. După frig, emoţii, tratamente cu diuretice,
consum mare de lichide, de alimente sărate, de alcool, creşte şi cantitatea de
urină peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza
renală) care nu mai permit reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc
eliminarea unei cantităţi foarte mari de urină.

Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat,

bolnavii elimină cantităţi mari de urină, până la câţiva litri pe zi. Există şi un
ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare în timpul zilei şi
mai mică în timpul nopţii. Inversarea acestui ritm indică o tulburare în funcţia
rinichiului. De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât femeile.

Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacât a apei

(care este de 1000) şi se determină cu urodensimetrul. Valori normale în
cazul densităţii: 1015-1030.
Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care creşte
cantitatea de urină, se produce în general o scădere a densităţii urinare şi
invers, când urina din 24 de ore este în cantitate mai mică şi mai concentrată,
atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat, în
ciuda unei cantităţi mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită
zahărului dizolvat în urină. O densitate urinară se consideră anormală atunci
când examenele repetate arată cifră sub 1012. Această situaţie arată că
rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urină mai concentrată.

Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a

organismului, fie un diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină.
Determinarea pH-ului se face cu o hârtie impregnată cu tinctură de turnesol
(sau cu altă substanţă indicatoare). Se introduce hârtia în urină şi se observă
modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă
şi hârtia se înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi
hârtia se albăstreşte. În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins
între 5,5 şi 6,5. După o alimentaţie bogată în carne şi medicamente acide
(sare de lămâie, vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar după un regim
alimentar vegetarian, după medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale)
sau după infecţii ale aparatului urinar, devine alcalină. Urina care este
permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului
urinari de acid uric, respectiv de fosfat şi carbonat de calciu.

2. Biochimia materiilor fecale

Recoltarea materiilor fecale

Analiza materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor

digestive de natură microbiană (febra tifoidă, dizenterie, intoxicaţie alimentară
etc.) sau de natură parazitară (ouă de paraziţi intestinali), precum şi pentru
stabilirea gradului de digestie a alimentelor. Recoltarea materiilor fecale
pentru analiza ouălor de paraziţi se face în recipiente speciale, primite de la
laborator. În lipsa acestora, se pot recolta în recipiente sau vase din material
plastic, sticlă sau material, bine spălate şi bine închise cu capace sau

3
dopuri. Sunt bune cutiile din material plastic sau sticlele rămase de la
medicamente. Nu se vor recolta materii fecale în cutii de carton, cutii de
chibrituri, etc. întrucât există riscul infectării persoanelor care transportă şi
prelucrează aceste materiale.

Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa. Dacă nu este

posibil (mai ales la copii), produsul se va recolta şi seara şi va fi păstrat la
rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor păstra materiile fecale în frigider căci
există riscul infectării alimentelor). Din scaunul proaspăt, eliminat la closet pe
o hârtie sau pe un carton curat, cu o lopăţică de lemn sau de material plastic,
se recoltează câteva grame (cât un degetar) de materii fecale şi se depun în
recipientul pregătit dinainte. La copii mici, materiile fecale se vor recolta din
oala de noapte care în prealabil a fost bine spălată.

În caz de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după luarea unui

purgativ uşor (laxativ). Se va avea grijă ca materialele fecale să nu se
amestece cu apă sau urină. După ce pe recipient se va nota numele
bolnavului şi vârsta, se va ambala în hârtie şi va fi transportat cât mai repede
la laborator. Este indicat ca fiecare persoană, mai ales în caz de boală, să
observe şi aspectul scaunului: dacă este colorat şi ce culoare are, sau dacă
este necolorat, albicios, dacă are urme de sânge etc.

În cazul în care în scaun se observă viermişori sau fragmente suspecte

de viermi intestinali aceştia vor fi recoltaţi cu o pensă şi introduşi într-un vas
de sticlă sau de material plastic prevăzut cu capac care se închide ermetic.
Pentru ca aceşti paraziţi să nu se usuce şi să se altereze, se va turna peste ei
spirt sanitar, apă de colonie sau apă sărată şi după aceea vor fi transportaţi la
laborator. Nu se vor transporta paraziţii în hârtie, în vată, deoarece există
pericolul de infestare a persoanelor care execută analizele.

Când bolnavului i se recomandă coprocultura (cercetarea microbilor din

scaun) el va solicita un recipient special, sterilizat, de la laborator. Recoltarea
materiilor fecale se va face ca şi pentru ouăle de paraziţi. Nu se va utiliza însă
nici un medicament (antibiotice, sulfamide, Mexaform, etc.) înainte de analiză
care ar putea distruge microbii din scaun.

La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii

oculte) sau pentru cercetarea digestiei alimentelor bolnavul va urma un regim
alimentar special, recomandat de medic şi nu se va lua nici un medicament cu
24 de ore înainte de analiză.

Analiza materiilor fecale este obligatorie pentru următoarele categorii de

persoane: cele care lucrează în sectorul alimentaţiei publice, copii care merg
la grădiniţe, creşe, bolnavii care au suferit de boli infecţioase digestive (febra
tifoidă, dizenterie, holeră etc.), călătorii care au sosit din ţările în care există
boli infecţioase digestive.

Coprocultura este o metodă de lucru utilizată în laboratoarele de

microbiologie clinică în scopul cultivării şi identificării agenţilor patogeni
existenţi în intestinul omului.
 Limitându-ne doar la infecţiile bacteriene putem întâlni următoarele
situaţii în care coprocultura este indicată:

 infecţii cu localizare primară enterală şi invazie ulterioară (aspect

septicemic)

 infecţii cu localizare exclusiv enterală sub formă clinica de enterocolite,

boală diareică, toxiinfecţii alimentare, evoluând sub formă acută, subacută,
cronică, clinic inaparentă sau simplu portaj.

4
 infecţii bacteriene ale altor sisteme în care localizarea enterală este
accidentală (tuberculoza, antrax)

Schimbarea structurii florei bacteriene specifice intestinului care poate

apărea în unele situaţii patologice (colită pseudomembranoasă) sau ca o
consecinţă a selecţiei unui grup de germeni, consecutiv antibioterapiei.

În etiologia acestora, trebuie avute în vedere, în primul rând

enterobacteriile patogene pentru care diagnosticul etiologic este obligatoriu şi
anume:
 infecţii cu germeni din grupul Shigella

 infecţii cu germeni din grupul Salmonella

 infecţii cu germeni din grupul Escherichia, serotipuri enteropatogene

În toxiinfecţiile alimentare pot fi avute în vedere şi alte grupe de

enteropatogeni: Staphylococus, Yersinia, Vibrio, Aeromonas, Pseudomonas,
Bacillus, Clostridium etc.

Datorită faptului că o mare varietate de microorganisme folosesc calea

enterală pentru pătrunderea în organism cu consecinţe patogenice şi clinice,
coprocultura este unul din cele mai solicitate examene de laborator. În mod
normal în materiile fecale ale omului nu se găseşte sânge. Numai în unele boli
ale tubului digestiv care produc sângerări (hemoragii) cum sunt ulcerul gastric,
ulcerul duodenal, enterita, colita, sângele apare în materiile fecale. Când
hemoragia este mare şi provine din partea superioară a tubului digestiv
(stomac, intestin) scaunul are un aspect negricios din cauza digerării sângelui
respectiv. Dacăa hemoragia provine din partea inferioară a intestinului
(hemoroizi) atunci sângele nu este digerat şi scaunul apare colorat în roşu. În
cazurile în care hemoragia este mică (hemoragie ocultă), chiar dacă este
permanentă, scaunul nu pare colorat şi în această situaţie numai laboratorul
poate preciza dacă este sânge în scaun. În vederea acestei analize persoana
suspectă de hemoragie trebuie să urmeze întocmai, timp de 3 zile regimul
alimentar prescris de medic, compus din lapte, brânză, făinoase şi cartofi. Se
vor scoate din alimentatie carnea de orice fel, ouăle, legumele verzi şi nu se
va lua nici un medicament. După acest timp se va recolta o cantitate de
materii fecale cât o nucă, care se va transporta la laborator într-un recipient
de material plastic. Materiile fecale nu trebuie să fie în contact cu vase sau
recipiente din fier. Este bine ca persoanele care au hemoroizi ce sângerează,
să informeze de acest lucru pe medic, pentru că în acest caz rezultatul
analizei nu are nici o valoare. De asemenea, persoanele cărora le sângerează
gingiile vor evita să se spele pe dinţi înainte de analiză, căci sângele înghiţit
poate modifica rezultatul analizei.

Paraziţi intestinali

De regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi intestinali:

limbrici (ascaris lumbricoides), oxiuri (enterobius vermicularis), panglică
(taenia), tricocefal şi alţii. Paraziţii adulţi (viermii intestinali) se elimină prin
materiile fecale şi pot fi observaţi chiar de către bolnavi, dacă se inspectează
atent materiile fecale. Se recomandă ca părinţii să observe din când în când
scaunul copiilor lor pentru a putea descoperi din timp prezenţa viermilor
intestinali.

Dacă s-au descoperit în materiile fecale paraziţi adulţi şi aceştia sunt

recunoscuţi, nu mai este necesară aducerea de materii fecale la laborator
pentru analiză. În cazul în care parazitul nu poate fi identificat sau recunoscut,
 atunci acesta se introduce cu o pensă într-o sticlă cu spirt sanitar şi se aduce
la 5
laborator pentru analiză. Nu se vor aduce la analiză paraziti sau fragmente de
paraziţi în stare uscată. În majoritatea cazurilor de parazitism intestinal, nu se
pot pune în evidenţă paraziţii adulţi. De aceea, se caută în materiile fecale
ouăle de paraziţi. Aceste ouă sunt foarte mici, de câţiva microni şi nu se văd
cu ochiul liber ci numai la microscop. Dar în materiile fecale nu se găsesc
totdeauna ouăle paraziţilor, deoarece aceştia nu produc ouă în fiecare zi, ci la
diferite intervale de timp. Ca urmare a acestui fenomen, analiza pentru ouăle
paraziţilor trebuie repetată de 2-3 ori la intervale de câte o săptămână, pentru
a putea surprinde faza când paraziţii depun ouă.

Depistarea ouălor de paraziţi intestinali, impune un tratament de urgenţă

pentru omorârea şi eliminarea paraziţilor adulţi din intestin, deoarece aceştia
hrănindu-se cu sânge şi cu substanţele hrănitoare destinate organismului
omului produc slăbirea şi anemierea acestuia. După două săptămâni de la
terminarea tratamentului se repetă analiza pentru ouă de paraziti. Dacă după
trei analize efectuate la interval de două săptămâni rezultatele sunt negative,
bolnavul se poate considera vindecat.