CURSUL - II

Statul-forma statului, structura de stat şi forma de guvernământ

Obiectivele cursului:
1.Însuşirea noţiunilor de bază cu privire la teoria statului
2.Însuşirea elementelor constitutive ale statului.
3. Consolidarea cunoştinţelor cu privire la analiza statului din perspectivă istorică,
juridică, sociologică şi politologică.
Cuvinte cheie: Stat, drept, regim politic, formă de guvernământ

1. Noţiunea de stat:
Etimologic, cuvântul stat provine din verbul (lat.) “statuo” = care înseamnă a pune, a
aşeza cu temei. Aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea
comunei primitive , schimbari ce au facut ca in unele forme de organizare si conducere , ginta
si tribul , sa nu mai fie eficiente , impunandu - se o forma noua , cea politico - statala .
Odata cu aparitia statului , relatiile sociale se dezvolta la adapostul unei forte de
constrangere pe care o detine statul si o poate exercita impotriva celor care i se opun . Statul
apare ca o modalitate social - istorica de organizare sociala , prin care grupurile sociale si - au
promovat interesele comune si in care si - a gasit expresia concentrata intreaga societate
Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin nivelul de cunoaştere
propriu contextului istoric, al formei de guvernământ, al principiilor de exercitare a puterii, etc.
Importanţa şi esenţialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate să
fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor care se preocupau de descifrarea vieţii
sociale şi puterii.
Încă de la primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază atât ca teritoriu
ce desemna şi identifica o continuitate socială cât şi ca instituţie supremă a societăţii.
Grecii au fost primii care au realizat un tip de "stat" (polis) care cerea din partea tuturor
cetăţenilor liberi o participare reală la viaţa politică. Traducerea termenului polis ,,oraş-stat”,
prin ,,stat cetate”, redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care îl avea pentru greci. În realitate
un polis era o unitate teritorială, cu oraşul, pământurile şi satele din jur; dar în primul rând era
o ,,comunitate” – de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase” 1.

1
Drimba Ovidiu - Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, anul 1999 - p. 41
 La rândul lor, romanii, pentru a face distincţie între stat ca teritoriu şi stat ca instituţie,
foloseau doi termeni diferiţi. Civitate – stat în sensul de teritoriu şi res publica” indica ideea de
conducere a vieţii publice sau a statului, exercitată de autorităţi special desemnate şi înzestrate
cu autoritate publică. Aceste autorităţi adoptau legi (Senatul) şi asigurau respectarea lor,
stabileau şi percepeau impozite, soluţionau procese, etc.
Deşi administraţia publică a Imperiului Roman era foarte complexă, trăsăturile moderne
care caracterizează în prezent, statul, nu se regăseau în cadrul acestuia întrucât statul antic se
caracteriza înainte de toate prin confuzia între monarhul absolut şi prerogativele sale de
conducere.
Folosirea pentru prima dată a termenului „stat”, cât şi o adevărată teorie a statului în sensul
modern al cuvântului i se atribuie lui Niccolo Machiavelli, fondatorul ştiinţei politice moderne.
în lucrarea “Principele” (1513).
După căderea Imperiului Roman de Apus, organizarea statală, decade şi o dată cu ea, este
estompată însăşi ideea de stat. Imperiul Roman de Răsărit este o copie palidă a statalităţii
romane clasice.
Fundamentele teoretice ale filosofiei politice referitoare la stat se păstrează însă în bisericile
creştine din Orientul Mijlociu, precum şi în unele mănăstiri / ordine călugăreşti din Europa.
La sfârşitul secolului al XII-lea Imperiul Bizantin începe să se fragmenteze în formaţiuni statale
care încearcă să se dezvolte independent (statul bulgar, grecii, valahii de sud).
Datorită revigorării fenomenului statal, ideea de stat ia o mare dezvoltare în secolul al
XII-lea. Noţiunea de stat capătă un sens modern începând cu epoca Renaşterii. Numeroşi autori
fundamentează ideea de stat, sugerează un stat ideal, în care se întrezăresc pentru prima dată
principiul suveranităţii Regelui sau, dimpotrivă, al poporului, separaţia puterilor, limitarea
prerogativelor monarhului. Se desprinde tot mai mult ideea disocierii persoanei monarhului de
puterea pe care o exercită vremelnic.
În secolele XVII – XVIII, statul era conceput ca rezultat al contractului social prin care
titularul suveran al puterii – poporul -, încredinţează statului o parte din exerciţiul suveranităţii
sale, în schimbul obligaţiei acestuia de a organiza şi de a conduce viaţa socială în avantajul
tuturor
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si instituţie politica cu
rol major in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat Dupa aceasta perioada noţiunea
de stat va fi folosit in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata sub o anumita
autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea.
Geneza statului a creat de-a lungul vremii controverse şi opinii diferite determinate de o
serie de factori cum ar fi:
 momentul istoric si perioada in care a fost analizat statul;
 gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale;
 interesele sociale, economice si politice care au primat in studiul problematicii statului;
 criteriile de la care s-a plecat si care au primat in cercetarea statului;
 domeniile stiintei din perspectiva carora a fost definit si investigat statul.
De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai multe
teorii:
1. Teoriile teocratice
Potrivit acestora, statul este o creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, sunt
caracteristice societăţilor antice şi feudalismului..Potrivit acestor teorii, monarhul este
reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar
pentru faptele si actele sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii. Astfel, religia
monoteistă punea accentul pe responsabilitatea şi servirea cu credinţă a statului, în care
conducătorul avea şi funcţii sacerdotale, era generatorul legii şi în acelaşi timp apărătorul
acesteia.
Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Sf Augustin cu lucrarea
Civitas Dei, si Toma D’Aquino cu Suma Teologica..
Unul dintre primii apărători ai creştinătăţii, Sf. Augistin, încerca în lucrarea sa să
explice originea statului şi să fundamenteze organizarea sa religioasă. Potrivit concepţiei sale,
Satana a întemeiat Civitas terena( cetatea terstră) având ca prim cetăţean un ucigaş( Cain), în
timp ce aleşii şi credincioşii lui Dumnezeu întemeiază Civitas dei( Cetatea lui Dumnezeu).
In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in Republica realizeaza o
constructie teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic si de
utopie. Natura sufletului omenesc, spune Platon, o citim în natura statului – ne formulăm
propriile idealuri politice în funcţie de concepţiile pe care le avem despre zei. Unica şi cea mai
de seamă menire a statului este aceea de a fi un administrator al dreptăţii.
2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat
nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu.
Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la Aristotel. Aristotel privea statul nu ca pe o operă
artificială a omului, nu ca pe un produs al contractului (ca Licophron, în epocă) sau al
consensului, ci ca pe un produs al dezvoltării naturale, fireşti: statul ia naştere din nevoile vieţii,
realizându-se cea mai desăvârşită formă de uniune a omului, dictată chiar de natura acestuia ..
3. Dreptul natural
 Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata de
problema preluarii si organizarii puterii politice.
In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si
imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul, fundamentul
acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura
vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina.
Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata si
dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si mai ales pe
J.J.Rousseau., Montesquieu prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si structurata
pe trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca. J.J. Rousseau defineste
statul ca o putere contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o orgganizatie politica
separata de societate, careia i se cedeaza o parte din drepturile comunitatii, pentru a sluji
comunitatea.
Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia absoluta,
reprezentantii politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg si mai departe, sustinand ca
in cazl in care una din parti, cum era cazul in acel moment al puterii feudale, nu-si respecta
obligatiile asumate prin contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna
inlocuirea puterii.
In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea vechii
puteri si a vechiului stat de esenta feudala.
5.Teoria organicista
Teoria statului organic ia naştere în cadrul curentului ştiinţific organicist, specific
Europei sfârşitului de secol al XIX-lea, sub influenţa darwinismului social şi determinismului
geografic..
Dintre reprezentanţii acestui curent îl amintim pe Friedrich Ratzel, în concepţia
ştiinţifică a autorului, statul este subordonat „aceloraşi influenţe ca tot ce vieţuieşte” Statul este
un organism imperfect şi se bucură de o independenţă care nu este specifică plantelor şi
animalelor. El susţine că , pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică şi socială , statul politic
se îndepărtează de fundamentul să u organic.
Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a
inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului
claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocraţie si a celorlalte de a
se supune si de a fi conduse.
6. Teoria violentei
Reprezentantul acesui curent este Thomas Hobbes, prin opera sa principală, Leviathan(
1651) a devenit întemeietorul filosofiei statale moderne, răspunzând la întrebarea fundamentală
a filosofiei politice,şi anume, dacă statul trebuie să existe, sau, altfel spus, de ce statul este
preferabil anarhiei.
Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata
sociala, ci, dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale. Dat fiind că în natură
domneşte războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi, oamenii încheie un contract social prin care
transferă statului puterea şi competenţa.
7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar
fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente ce
au ca impus si inchegat statul.
8. Teoria juridica
In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte
normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a
statuarii rolului si locului acestora in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea
aparitia statului ca “personificarea totala a dreptului” sau “personificarea ordinii juridice”
 teoria rasială revendică dreptul unei rase superioare de a domina alte rase,
socotite inferioare.Pe această ideologie s-a întemeiat statul nazist al lui Adolf
Hitler.
Teoriile enumerate reflectă preocuparea permanentă de a surprinde fenomenul statal sub toate
formele şi dimensiunile , în acest sens C. Dissescu aprecia că în teoriile clasice statul a fost studiat în mod
abstract, elaborându-se un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe ceea ce este în realitate
. Cercetătorii au propus diferite definiţii ale statului. Definiţia lui Immanuel Kant
înglobează „reunirea unei mulţimi de oameni, trăind sub aceleaşi legi juridice”. Giorgio del
Vecchio a considerat această definiţie neadecvată, căci s-ar putea aplica deopotrivă locuitorilor
unei comune sau ai unei provincii, ba chiar şi a unei închisori. Hegel definea statul în mod
excesiv de vag ca fiind „înfăptuirea ideii etice” sau „substanţa etică conştientă de sine însăşi”.
Rudolf von Ihering formula definţia statului ca „forma manifestării regulate şi sigure a
puterii sociale de constrângere” şi chiar mai simplu „statul este organizaţia constrângerii
sociale”. Din perspectivă sociologică a secolului al XIX-lea, Gumplowicz arăta că „orice stat
este suma dispoziţiunilor, care au ca scop stăpânirea unora asupra altora, şi anume această
stăpânire totdeauna se practică de o minoritate asupra unei majorităţi. Statul este deci
organizaţia stăpânirii minorităţii asupra majorităţii”.

Autori contemporani de opere de drept constituţional definesc statul ca fiind

„Dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate ce a rezultat din fixarea unui
teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând naţiunea, şi care
este guvernată de o putere instituţională, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a
realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală”
In general, statul este considerat de cei mai multi analisti drept acea forma de organizare,
institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un
grup de oameni organizati care isi impun vointa si interesele asupra societatii
Definiţia statului: Statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi
umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de
indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca o expresie a acesteia, ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale edictării şi aplicării dreptului;
impune voinţa colectivă ca voinţa general – obligatorie.
Multiplele definiţii date statului insistă aproape fără excepţie, asupra capacităţii sale de a crea şi impune
reguli , forţa coercitivă ( de constrângere), ca fiind caracteristica fundamentală a acestuia.
Statul, ca entitate politică suverană, făcut obiectul cercetărilor, fie din punct de vedere
politologic, sociologic, juridic, etc.

2. Analiza politologică a statului:

Etimologic, termenul de politologie este de origine grreacă( polis-stat si logos-stiinta,) adică
ştiinţa care are ca obiect de studiu statul, puterea si instituţiile sale.
În literatura de specialitate există controverse în ceea ce priveşte geneza statului. Unii autori
afirmă că statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol
central in sistemul politic, în timp ce alţii afirmă că statul nu este cea mai veche institutie politica
a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a
sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si
interactiunea cu acestea
Din punct de vedere politologic, statul este o colectivitate umană, istoriceşte constituită şi
organizată pe un anumit teritoriu, structurată politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Din această definiţie se profilează patru elemente caracteristice ale noţiuni de stat:
a) organizarea politică a unei colectivităţi umane;
b) coeziunea colectivităţii sub aspect organizatoric, teritorial, al populaţiei, al
sistemului instituţiilor şi metodelor de guvernare, al sistemului de valori naţionale;
c) raporturile de subordonare / dominaţie între Guvernant şi guvernaţi;
d) legitimitatea exercitării autorităţii şi puterii de comandă a statului.

3. Analiza sociologică a statului:

Din perspectivă sociologică a secolului al XIX-lea, Gumplowicz arăta că „orice stat este suma
dispoziţiunilor, care au ca scop stăpânirea unora asupra altora, şi anume această stăpânire totdeauna se
practică de o minoritate asupra unei majorităţi. Statul este deci organizaţia stăpânirii minorităţii asupra
majorităţii”.
Profesorul Cristian Ionescu afirmă că din punct de vedere sociologic, statul este un produs
al evoluţiei sociale a omenirii. Din această perspectivă, statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale
a muncii. Analiza sociologică a statului pune accent pe poziţia claselor sau grupurilor sociale
faţă de putere. În prezent statul nu mai este perceput ca o expresie a unei anumite clase sociale,
ci ca o autoritate publică supremă, echidistantă faţă de fiecare individ.
În literatura de specialitate s-a remarcat existenţa a patru elemente complementare, ce
indică organizarea în stat a unei colectivităţi:
a) existenţa unui grup uman;
b) existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
c) existenţa unei puteri publice care exercită autoritatea asupra grupului uman;
d) stabilirea de către puterea publică a unei ordini politice, juridice, economice,
militare, sociale, s.a.m.d.
Sociologia politică contemporană a privilegiat analiza sistemică a statului, privit ca un
ansamblu deschis ce întreţine intense schimburi cu mediul său. Activitatea statului ar fi prezentă
într-o dublă mişcare – dinspre societatea civilă spre instituţii cu funcţia de a extrage şi mobiliza
resurse, dinspre instituţii spre societate ca distribuţie de bunuri
.

4. Analiză juridică a statului:

Din punct de vedere juridic, statul reprezintă ordinea juridică mai mult sau mai puţin
centralizată şi aflată în strânsă legătură cu ordinea internaţională, putem afirma că statul
reprezintă formula juridică a fiecărei societăţi, ale cărui norme juridice sunt respectate atât în
plan intern cât şi internaţional. Astfel, ordinea juridică internă şi cea internaţională asigură dă
dreptul statului, în virtutea suveranităţii, de a legifera în plan intern şi încheia tratate, acorduri,
convenţii în plan internaţional.
Statul suveran îşi exercită puterea exclusivă în interiorul frontierelor sale, având dreptul
inalienabil de a reglementa în mod liber şi fără nicio imxtiune din partea altui stat, organizarea
şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate-stat- cetăţean, raporturile personale şi
patrimoniale între indivizi, etc., prin intermediul normelor juridice.
Suveranitatea statului este recunoscută şi garantată şi în afara frontierelor sale. Doctrina
de drept internaţional public recunoaşte unanim că statele sunt subiecte originare tipice
fundamentale care au capacitate deplină iar suveranitatea aparţine acestora indiferent de putere,
potenţial economic şi militar, mărime ori grad de dezvoltare. Statul ca subiect de drept
internaţional public trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 .O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul
unui sau altui stat la un moment dat in limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept
intern ale statului.
 .Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului
 .Puterea politică suverană, ce conferă statului dreptul de a decide în mod liber, in
interiorul şi exteriorul graniţelor sale..
 Capacitatea de a intra in relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de drept
internaţional public. dotat cu suveranitate posedă capacitatea de a acţiona in
conformitate cu normele stabilite de acesta.

5. Elemente constitutive ale statului

Unii jurişti şi politologi au definit statul ca o formă instituţionalizată şi legitimă a puterii
politice, care, prin organismele sale, instituite la nivel central şi local, exercită organizarea şi
conducerea politică a societăţii în limitele unui teritoriu dat.
Elemetele constitutive ale statului, potrivit doctrinei constituţionale sunt:
- poporul sau naţiunea;
- teritoriul;
- puterea politică exclusivă sau suveranitatea, exercitată de organe independente faţă de alte
state şi care deţin deplinătatea puterii în interiorul societăţii constituită în stat.
Poporul şi teritoriul sunt elemente de natură materială, puterea politică este de natură formală,
dar toate trei sunt elemente indispensabile ale statului, lipsa unuia conducând la inexistenţa
statului.
Astfel fiind văzute lucrurile, într-un sens restrâns, putem defini statul ca o îmbinare a unor
elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de drept, precum o organizare şi o
putere de constrângere.

A. Teritoriul:
Teritoriul de stat constituie obiect atat al dreptului constituţional, cat şi al dreptului
internaţional public, fiind considerat teritoriu de stat acela care „se află sub suveranitate” ,,ca
un atribut fundamental al statului’’, realizand in limitele lui supremaţia sa teritorială
Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa
exclusivă şi deplină. Astfel, teritoriul de stat este alcătuit din: spaţiul terestru, spaţiul aerian şi
spaţiul acvatic.

În opinia profesorului Cristian Ionescu, asupra teritoriului statul exercită o autoritate

exclusivă, bazată pe:

- plenitudine (statul organizează şi conduce întreaga viaţă socială);

- exclusivitate (numai statul are dreptul să-şi exercite autoritatea pe teritoriul respectiv);
opozabilitate (nici un alt stat nu are dreptul să-şi extindă suveranitatea asupra teritoriului altui
stat)).
Teritoriul prezintă două mari caracteristici juridice:

a) indivizibil (nu poate fi împărţit şi separat de restul teritoriului);

b) inalienabil (nu poate fi divizat şi înstrăinat în beneficiul altor state).
Delimitarea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale, nu contravine teoriei
indivizibilităţii teritoriului statului. ………………..

B. Poporul- naţiunea:
Statul este o formă specifică a unei colectivităţi umane, o grupare umană
instituţionalizată în orice societate, ceea ce condiţionează faptul că populaţia constituie una
dintre „dimensiunile inerente a statului. Pronunţându-se asupra vechii discuţii cu privire la numărul
minim de indivizi pentru constituirea unui stat, Giorgio del Vecchio o cataloghează drept neştiinţifică,
arătând, totuşi, că este necesar un număr de oameni destul de mare pentru a permite mulţimii de a avea
o organizaţie desăvârşită şi o viaţă autonomă, independentă de puterile externe, deoarece statul are
caracter de autarhie, adică trebuie să fie suficient sieşi. În opinia prof. Victor Popa Popa, noţiunea
de populaţie poate deveni o sursă de ambiguităţi, având un caracter elastic, el poate fi atribuit
şi la o zonă sau o regiune, iar noţiunea de popor are un caracter concret şi se utilizează numai
alături de noţiunea de stat.

Pentru a identifica poporul unui stat au fost elaborate anumite criterii care includ:

• un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: o tradiţie

istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică; afinitate
ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică comună;

• ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri;

• ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca popor sau

conştiinţa de a fi popor.

Naţiunea: etimologic, termenul provine din latinescul natio (naştere), indicând, în

antichitatea romană, un grup demarcat prin origine. În Evul Mediu timpuriu, prin termenul
nationes erau desemnaţi păgânii şi triburile barbare. Ulterior, prin extindere semantică,
termenul de naţiune a înglobat, alături de înţelesul mai vechi, şi sensul de comunitate
determinată de un anume teritoriu, de patria, adică ţara strămoşilor.

Celebrul text din 1882 al lui Ernest Renan oferă totuşi cea mai acceptabilă definiţie: „O
naţiune este un suflet, un principiu spiritual. […] Unul este în trecut, altul în prezent”:
moştenirea spirituală şi voinţa actuală de a trăi împreună. Ea este „un plebiscit de fiecare zi.”

Naţiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-şi
formeze un stat, în mod voluntar. Aşadar, considerăm prioritar aspectul politic, latura
civică, dar nu neglijăm componenta etnică, adesea esenţială în crearea solidarităţilor
naţionale. În ceea ce priveşte complexitatea definiţiilor naţiunii acestea se diferenţiază în
funcţie de contextul istoric, de gradul de evoluţie al statului, de regimul politic, etc. Două
elemente esenţiale ale conceptului de naţiune sunt demne de a fi menţionate: primul element
este de ordin psihologic, înţelegându-se unitatea profundă şi înnăscută de gândire şi de
sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională şi care implică credinţa într-un destin comun,
cimentată de faptele eroice din trecut şi de vicisitudinile comune. Al doilea element, care
reprezintă oarecum exteriorizarea sensibilă a celui dintâi, este limba. Pe baza raportului
naţiune-stat, se pot distinge următoarele situaţii:

 State uninaţionale sau naţionale,în care populaţia majoritară formează o singură

naţiune. Constituţia României prevede în art.1 ………….
  State multinaţionale în care populaţia este formată din diferite rase sau
naţionalităţi., exemplu Federaţia Rusă, a cărei constituţie prevede în Partea I,
capitolul I, consacrat bazelor orânduirii constituţionale, că: purtătorul
suveranităţii şi unicul izvor al puterii în Rusia este poporul ei multinaţional, care
nemijlocit şi prin organele puterii de stat şi ale autoconducerii locale înfăptuieşte
această putere.

Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi
culturale comune, situaţia geografică.

Populaţia unui stat este formată, în general, din două categorii de locuitori:

a) locuitori având aceeaşi cetăţenie;

b) locuitori care nu au calitatea de cetăţeni al statului respectiv. În această categorie
intră cetăţeni străini şi apatrizii.

C. Puterea politică suverană

Adunarea Const it uant ă a Ro mânie i post -decembr ist e a ales să definească
suveranit at ea:”suveranit at ea naţ io nală aparţ ine poporului ro mân, care o
exercit ă pr in organele sale repr ezent at ive, const it uit e pr in aleger i libere,
per iodice şi corect e precum şi pr in referendum”, poporul devenind depozit aru l
suveranit ăţ ii ind ivizibile şi ina lienabile, pe care o deleagă reprezent anţ ilor să i
aleşi sau o exercit ă în mod direct prin referendum.
Art ico lul 1 din Co nst it uţ ie poat e r idica unele semne de înt rebare dacă se
are în vedere fapt ul că ,suveranit at ea prezint ă doua aspect e bine cunoscut e în
drept ul public clasic: independenţ a şi supremaţ ia. Supremaţ ia co nst ă în aceea
că st at ul având cele t rei element e definit orii:t er it or iu, populaţ ie, put ere po lit ică
suverană, fiind recunoscut în plan int er naţ io nal, în virt ut ea prerogat ivelor sale,
est e cea mai put ernică dint re co lect ivit ăţ ile lo cale pe car e le include şi dint r e
toat e subiect ele de drept exist ent e în int eriorul său. Independenţ a co mpar ă
suveranit at ea cu element e super ioar e st atului ş i reprezint ă aspect ul definit în
mod negat iv pr in fapt ul că st at ul nu depinde de nicio aut orit at e super ioară care
l-ar put ea limit a de put erea sa specifică. Put erea abso lut ă şi perpet uă a unui
st at est e indicat ă pr in suveranit at e.
De-a lungul t impului conc ept ul de suveranit at e a cunoscut for mulăr i
dist inct e în funcţ ie de ideo logie, de int erese st at ale sau de anumit e organizaţ ii.
Trat at ele păcii west falice au înlăt urat dominaţ ia papei prin conferirea drept ului
regelui de a st abili religia pe t er it or iul său ş i au co nt r ibuit la afir marea
suveranit ăţ ii şi egalit ăţ ii st at elor în relaţ iile int er naţ ionale. Pent ru Jean Bode n
suveranit at ea est e put erea abso lut ă şi perpet uă a unei Republic i, pe car e lat ini i
o numesc majest at em…Suver anit at ea nu est e limit at ă , nici în put ere, nici în
conţ inut , nici în t imp, considerând că suveranit at ea se confundă cu put erea
polit ică având ur măt oarele t răsăt ur i:unic it at e, indivizibilit at e, inalienabilit at e
şi impr escr ipt ibilit at e.
Unic it at ea ca şi car act er al suveranit ăţ ii se manifest ă pr in exist enţ a unei
put er i po lit ice asupr a unei naţ iuni, deci asupra unui popor.
Indiviz ibilit at ea est e det er minat ă de imp osibilit at ea divizăr ii acest eia.
Acest feno men est e just ificat pr in deţ iner ea şi exercit area dr ept ului de vot care
est e un drept nat ur al, subiect iv al fiecărui individ şi nu în cadrul de
reprezent are de t ip naţ iune - ind ivid. Drept ul de vot aparţ ine individului şi nu
naţ iunii.Caract erul inalienabil pune în evidenţ ă fapt ul că naţ iunea nu îşi poat e
înst răina definit iv şi irevocabil suveranit at ea, fie unor persoane, fie unor
organizaţ ii int er naţ ionale. St at ul însă are drept ul în anumit e condiţ ii să renunţ e
la anumit e prerogat ive ale put er ii suverane.
I mprescr ipt ibilit at ea – put erea po lit ică exist ă at ât t imp exist ă şi t it ularu l
său, poporul, naţ iunea sau mo nar hu l.
Trebuie reţ inut că pent ru major it at ea st at elor europene, t eoria
concept ului de suveranit at e se bazează pe dualit at ea „drept ur i şi
obligaţ ii”. Ast fel, pot rivit doct rinei, st at ele au drept ul la o personalit at e jur idica
int er naţ ională, dr ept ul de a-şi st abili regimul po lit ic şi de a avea propria
Const it uţ ie, drept ul de a li se respect a int egrit at ea t erit orială, drept ul de a -ş i
fo lo si r esur sele şi de a emit e mo nedă, drept ul de a - şi st abili sist emul eco no mic
şi social precum şi legis laţ ia, d ar şi obligaţ iile corelat ive de a respect a
suveranit at ea şi per sonalit at ea celor lalt e st at e precum şi obligaţ ia de a -şi
îndeplini cu bună credinţ ă obligaţ iile int er naţ ionale.
Pr incip iul de suveranit at e ar fi cel care expr imă ordinea st abilit ă de st at ul
mo der n, cel care previne conflict ele sau măcar per mit e încheier ea lor.
Suveranitatea în contextu l integrării eu ropene
Int egrarea Ro mâniei în Uniunea Europeană est e procesul care presupune
pr in nat ura lui , part iciparea ţ ăr ii noast re la o ser ie de po lit ici europene, cum
ar fi cele din domeniul agricol, comercial, precum şi cel privind înfăpt u ir ea
Uniunii econo mice şi mo net are, domenii ce necesit ă un t ransfer de co mpet enţ e
dinspre st at ele membre căt re organismele co munit ar e.
În mod evident , int egrarea europea nă, r idică o ser ie de probleme în ceea
ce pr iveşt e suveranit at ea, t eoria t radiţ io nalist ă a concept ului de suveranit at e
est e înlocuit ă cu „suveranit at ea part ajat ă”, deoarece în relaţ iile din int er ioru l
Uniunii, exerciţ iul suveranit ăţ ii st at elor derogă de la pr incip iul clasic a l
suveranit ăţ ii unice, indiviz ibile şi exclusive”Ur maşii noşt r i, scr ia M iche l
Debre, vor asocia, fără îndo ia lă, noţ iunea de suveranit at e naţ ională cu o et apă
încă pe jumăt at e sălbat ică a vieţ ii naţ iunilor, de acum îna int e, ca să
supravieţ uiască, naţ iunile t rebuie să -şi abando neze o part e din
suveranit at e”.Trebuia aşa cu m spune Rousseau, „ca nimeni în st at să nu se poat ă
proclama mai presus de lege şi ca nimeni din ext er ior să nu poat ă impune ceva
ce sat ul să fie obligat să recunoască” Adepţ ii suveranit ăţ ii susţ in co nst ant că
st at ul nu poat e să-şi recuze aut ono mia t răgând un semnal de alar mă împot r iva
const rucţ iei europene”t ehnocrat ice şi apat r ide , “cum spunea de Gaulle, cedarea
suveranit ăţ ii ar slăbi sent iment al naţ ional ş i ar dist rug e democr aţ ia care s- a
edificat pe baza acest uia. Part izanii acest eia, concep Europa după un mode l
aproape st at al:doar o Europă dot at ă cu co mpet enţ e vast e, vot ând pr in
major it at e, împărţ ind put erea înt re un execut iv supranaţ io nal şi un par lament
bicamer al, în care st at ele ar fi repart izat e înt r -o cameră super ioară, poat e pune
în aplicar e pro iect e înalt e. Europa nu poat e fi înţ eleasă, decât în limbaju l
st at ulu i, pr in t ransferul de suveranit at e dinspre st at ele ist orice căt re un nou st at
care să le înglo beze, c onst ruindu-se difer it de modelul co nceput de căt re
filo so fi cu două secole mai devr eme, reuşind să depăşească capcana
suveranit ăţ ii, să ”îmblânzească suver anul“, să facă st at ele ma i put ernice, deş i
le- a pr ivat de aspect ele cele ma i agresive ale suveranit ăţ ii lor, silindu- le să fie
liber e. Î mblânzir ea suveranului înseamnă poat e, în societ ăţ ile europene în care
se şt ie că poporul est e suver an, şi do mest icir ea vo inţ ei populare.
În constituţiile care conţin texte privind suveranitatea de stat în condiţiile integrării în
UE (sau în alte organizaţii internaţionale), modul de reglementare şi terminologia folosită diferă
de la un stat la altul, reflectând, o nuanţă în poziţia pe care o adoptă statul respectiv în problema
limitării suveranităţii. Vom întâlni, astfel, sintagmele, "transfer de drepturi de suveranitate" (ex.
Germania), "delegare de atribuţii" de suveranitate (ex. Danemarca), "transferul competenţelor"
(ex. Franţa) etc. Vom întâlni, de asemenea, recunoaşterea "limitării suveranităţii statului"
necesară în scopul integrării (ex. Italia), afirmarea categorică a faptului că "puterile necesare
construcţiei UE vor fi exercitate în comun (ex. Portugalia) sau posibilitatea încredinţării
exercitării puterilor legislativă, executivă şi judecătorească unor instituţii de drept internaţional
(ex. Luxemburg). În sfârşit, sunt şi constituţii care prevăd "renunţarea la puterea de decizie" a
organelor naţionale în favoarea celor comunitare, în anumite condiţii (ex. Suedia).
În ceea ce pr iveşt e Ro mânia, art . 148 alin. 1 r egle ment ează: Ader area
Ro mânie i la t rat at ele co nst it ut ive ale Uniunii Europene, în scopul t ransferăr i i
unor at ribuţ ii căt re inst it uţ iile co munit are, precum şi al exercit ăr ii în co mun cu
celela lt e st at e membre a co mpet enţ elor prevăzut e în acest e t rat at e, se face pr in
lege adopt at ă în şedinţ a co mună a Camerei Deput aţ ilor şi Senat ului, cu o
major it at e de două t reimi din numărul deput aţ ilor şi senat orilor. Iar alin. 2
recunoaşt e efect ul dir ect al drept ului co munit ar şi pr ior it at ea nor melor
co munit ar e faţ ă de leg islaţ ia naţ io nală” Ca ur mare a aderăr ii, pr eveder ile
t rat at elor const it ut ive ale Uniunii Europene, precum ş i cele lalt e reglement ăr i
co munit ar e au caract er obligat oriu, au pr ior it at e faţ ă de dispoziţ iile co nt rare
din legile int er ne, cu respect area preveder i lor act ului de aderare.
Traver săm acum un mo ment de reconfigurare a echilibrelor, de redefinir e
a rolulu i st at elor prin limit area drept ur ilor şi co mpet enţ elor acest ora,iar în
ast fel de mo ment e t rebuie să redefinim suveranit at ea având în vedere fapt ul că”
o rice put ere vine de la popor, de la naţ iune ”.
Naţiunile integrate în marea construcţie europeană rămân suverane; ele vor decide dacă
vor înainta pe drumul integrării până la federalizare sau dacă vor acţiona într-un alt sens.
"Suveranitatea" este un drept natural. Este un drept imprescriptibil şi inalienabil. Acest drept
poate fi "confiscat" temporar, dar titularul poate oricând să-l revendice.

Definiţia pe care o reţinem este următoarea:

Statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane,
constituită istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi,
deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării
normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale
naţiunii şi impune voinţa general - obligatorie a acesteia.
REŢINEŢI
Elementele esenţiale ale definiţiei complete a statului sunt:
 forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric
 localizare geografică
 existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a
autorităţii publice în numele poporului
 prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra ordinea statală şi în cadrul
acesteia, a celei juridice.

1. Conceptul formei de stat

Modul de constituire şi de exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii
prin stat, este recunoscută ca fiind forma de stat În doctrina constituţională forma de stat este
analizată sub trei aspecte:

a) forma structurii de stat;

b) forma de guvernământ;
c) regimul politic.

2. Structura de stat
Exprimă modul de organizare a puterii în raport cu teritoriul. Potrivit structurii de stat,
statul se împarte în două categorii:

a) state unitare;
b) state compuse.

A. Statul unitar
Structura unitară a statului s-a format, în general o dată cu apariţia statului însuşi iar
caracteristicile sale sunt aceleaşi indiferent de mărime, potenţial economic şi militar, etc
În opinia profesorului Cristian Ionescu statul unitar are următoarele caracteristici:
 este format dintr-un ansamblu unic de organe prin care se exercită puterea la nivel
central şi local;
 activitatea de guvernare se exercită centralizat;
 există o ordine constituţională unică;
 populaţia are o singură cetăţenie.
 Statul modern se bazează pe ideea de centralizare şi conducere ierarhică, în care
instituţiile, organizaţiile sociale, cetăţenii se supun unei conduceri unice (un singur şef al
statului, un singur parlament, un singur guvern, un unic sistem judiciar).

Centralizarea nu exclude existenţa la nivel teritorial a unor centre locale de conducere

descentralizată.

Principiul centralizării stricte, absolute nu este posibil în epoca contemporană, mai ales în
ce priveşte activitatea executivă.

Caracterul unitar al statului nu împiedică ca teritoriul său să nu poată fi împărţit în unităţi

administrativ-teritoriale, care au caracter administrativ şi nu constituie state în interiorul
statului.
Trăsături ale statului unitar
o Se guvernează pe principiul centralizării puterii ( nu absolute)
o are o singură constituţie, o legislaţie unică, , un singur parlament,( ce elaborează legi
aplicabile uniform pe întreg teritoriul statului) un singur şef al statului şi un guvern unic, un
singur sistem de organizare judecătorească,.
o conducerea centralizată prezintă avantajul că actele puterii ( parlamentului şi ale
guvernului) ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând dreptul de control al
centrului aspra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor
care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.
o În nici un stat modern nu se poate concepe ca centralizarea puterii să fie excesivă,
membrii guvernului să se poată ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor
guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este transferată
unor agenţi, aflaţi în legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de administrare pe
plan local.
Deconcentrarea şi descentralizarea
Problema celor două metode de guvernare, desconcentrarea, respectiv descentralizarea se
pune indiferent de structura statului, de forma de guvernământ sau de regimul politic. Prin
intermediul acestor două procese se produce un transfer de competenţe de natură administrativă
de la nivelul central al statului la nivel periferic, în planul colectivităţilor locale. Scopul fiind o
mai bună coordonare a deciziei administrative, o decongestionare a centrului statal şi o mărire
a eficacităţii sistemului administraţiei de stat.
Deconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi publice
locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local.
Se renunţă la repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi).
Astfel, titularii puterii locale nu sunt aleşi de către electoratul local şi sunt numiţi de centru.
Principiul deconcentrării în sistemul administraţiei publice dobândeşte valoare constituţională
abia prin revizuirea din anul 2003. Constituţia României adoptată în anul 1991 prevedea în art.
119 alin. (1) faptul că „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază
pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite
de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii şi care nu anulează autoritatea puterii centrale.
Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de guvern
şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia,. autoritatea publică locală rămânând parte
integrantă în sistemul ierarhiei centrale. Deciziile date în competenţa autorităţ ilor
publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităţilor centrale ce exercită un
control ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda,
anula sau modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile
ierarhic inferioare.
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice,
economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative şi eficiente.
Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula actele emise de
agentul local care îi e subordonat.
Deconcentrarea serviciilor publice
Serviciu public – orice activitate a autorităţilor publice desfăşurată pentru satisfacerea
unui interes general.
Deconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan local a unor instituţii învestite
prin lege cu atribuţia de a desfăşura un anumit serviciu public. Asemenea organe se află sub
controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice cu acelaşi profil.
Tutela administrativă – este o instituţie a dreptului public ce conferă dreptul de control
al Guvernului asupra actelor autorităţilor locale alese, ce funcţionează în virtutea principiului
autonomiei locale. Tutela administrativă constă în dreptul autorităţilor tutelare de a aproba,
anula sau suspenda anumite acte ale autorităţilor descentralizate, pentru motive de legalitate.
Definiţia legală a deconcentrării ne este oferită de art. 2 lit. j) din Legea-cadru nr.195/2006 a
descentralizării: „redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de
specialitate din teritoriu”.
 Subiectele de drept public asupra cărora se exercită acest drept de tutelă sunt, pe de o
parte, structurile administrative deconcentrate (prefectul, serviciile publice deconcentrate şi
celelalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale), iar pe
de altă parte, autorităţile locale autonome (primarul şi Consiliile locale şi judeţene).
Dreptul de tutelă asupra structurilor deconcentrate reprezintă un drept ce presupune în
principiu toate consecinţele normative ce rezultă din subordonarea ierarhică a acestor autorităţi
faţă de centru: dreptul de a modifica, suspenda sau revoca actele adoptate de către acestea sau
dreptul de a sancţiona aceste structuri (posibilitatea constituţională şi legală de creare a acestor
organisme de execuţie şi organizare a executării deciziilor normative centrale, permite prin
paralelism şi posibilitatea de revocare din funcţie sau chiar de dizolvare a acestora ca una dintre
cele mai aspre sancţiuni).
Reţineţi :
Cele două instituţii( desconcentrare şi descentralizare) se diferenţiază astfel:
1.prin prisma scopului acestora, la deconcentrare scopul fiind decongestionarea centrului
etatic de comandă, iar la descentralizare acesta reprezentând o recunoaştere a posibilităţii de
autoadministrare a colectivităţilor locale.
2. prin modalitatea de desemnare a titularilor competenţelor transferate este diferită. Aşa
cum am vazut la deconcentrare organele ce acţionează în plan local sunt numite de către centru
şi răspund direct faţă de acesta fiindu-i subordonate,pe când la descentralizare autorităţile
administrative locale sunt rezultatul alegerii de către electoratul local.
Autonomia administraţiei locale – repartizarea puterii de decizie între guvernul central
şi organele locale (primării, consilii locale) care au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi
cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului central.acestora.
Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca expresia voinţei Parlamentului.
Autonomie regională – urmăreşte substituirea statului la nivel local cu autorităţi care
promovează interesele comunitare, înţelese preponderent ca interese ale unor minorităţi
naţionale.
Regionalismul – un set de caracteristici culturale, religioase, lingvistice sau de altă natură,
aparţinând unei colectivităţi rezidente pe o anumită parte din teritoriul naţional căreia i s-ar
recunoaşte un statut de autonomie; se formează de jos în sus (de la nivelul local spre centru).
Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două forme principale: autonomia
funcţională şi autonomia teritorială.
Autonomia funcţională – recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se
bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate.
 În doctrina constituţională vest-europeană se considera că autonomia locală este una
dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Autonomia locală asigură, aşa
cum apreciază profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie, colectivităţile teritoriale
autonome fiind „veritabile contraputeri” şi în această calitate putând să prevină abuzul
guvernului central.
Descentralizarea
Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de puterea
centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite
acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin ea
sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local
sau din domeniile speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei
publice locale. Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de
puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul
ca aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile
administrative publice au patrimoniu public şi organizare internă de sine stătătoare, funcţionând
în condiţiile legii.

3. Statul unitar complex

Este o formă a statului unitar în care unele provincii sau regiuni ale statului beneficiază
de un statut legislativ special, în sensul că parlamentul (unic) adoptă pentru provinciile
respective o legislaţie specială, diferită de cea adoptată pentru restul ţării. Este posibil ca
regiunile să aibă şi sistem jurisdicţional şi administrativ diferit faţă de restul provinciilor.

În practica constituţională sunt considerate sunt considerate state unitare complexe:

uniunea încorporată şi regionalismul

Uniunea încorporată ( Marea Britanie, Franţa) ia fiinţă de obicei prin cuceriri teritoriale,
provinciilor cucerite fiindu-le apoi conferite un statut administrativ, legislativ, judiciar, special,
potrivit tradiţiilor proprii. Este un stat caracterizat prin unitatea puterii legislative, în interiorul
căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de
populaţii şi teritorii „încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric. Există un
singur parlament, acesta votând legi distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor
locuite de populaţiile distincte.
 Regionalismul constă dintr-un regim de autonomie mai dezvoltat. În cazul
regionalismului politic, se permite înfiinţarea unor cvasi-parlamente locale, care adoptă
legislaţie proprie. Exemplu: Spania, Italia (în ultimii ani Marea Britanie evoluează spre uniunea
încorporată).

4. Statul compus (federal)

Este constituit din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie
constituţională păstrându-şi anumite atribute ale suveranităţii interne şi în special o parte
importantă a puterii legislative, . Între statele membre ale federaţiei şi între acestea şi federaţie
sunt raporturi juridice foarte precise iar competenţele statelor federale sunt strict prevăzute în
constituţie.

Literatura de specialitate distinge două principii după care se guvernează un stat

federal: principiul autonomiei.în virtutea căruia statelor federale li se conferă largi
prerogative în domenii diferite: jurisdicţional, legislativ, fără a rupe însă legăturile cu
federaţia şi principiul participării în virtutea căruia statele federale participă pe baze de
egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe întreg teritoriul federaţiei.. Asigurarea
principiului participării se face prin recrutarea membrilor unei camere a parlamentului din
fiecare stat federal, în general în condiţiile de egalitate. În statele federale suveranitatea
este divizată. Fiind divizată suveranitatea este divizată şi sursa autorităţii.

Elementul esenţial al federaţiilor îl constituie faptul că temeiul legitimităţii autorităţii

centrale este dat de actul constitutiv al federaţiei. Competenţele autorităţii centrale sunt
cele atribuite prin actul constitutiv, de regulă constituţia, de către subiectele ce formează
federaţia.Instanţele judecătoreşti. sunt autorităţile care decid în caz de conflict de
competenţe între statul federal şi federaţie. Trăsăturile statului federal

a) unitatea pe plan internaţional;

b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern;
c)supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

În Uniunea Europeană există 3 state federale: Austria, Belgia şi Germania.

.Forme atipice (rudimentare) de state compuse:
A. Uniuni de state (personale sau reale); mai sunt denumite asociaţii de state.
 B. Confederaţii
Uniunile personale Uniunile de state nu constituie forme ale structurii de stat. În
rezultatul uniunilor nu apar state noi şi nuci subiecte ale raporturilor de drept internaţional
iau fiinţă prin unirea formală a doua state şi încredinţarea funcţiei de şef al statului unei
singure persoane (au în comun această instituţie)

Uniunea reală este formată din două state în care în afară de şef de stat comun au şi alte
organe ale statului comune (ex. Guvernul sau ministrul de externe ori al apărării). Uniunile reale
sunt considerate de unii autori ca o formă a structurii de stat deoarece, statele membre puteau
acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat iar în unele cazuri uniunile reale au constituit
o etapă spre formarea statului unitar. Ex: Principatele unite ale Moldovei şi Munteniei între anii 1862-
1864
Confederaţia este o asociaţie de state care urmăresc obiective comune şi, în acest sens,
convin să se asocieze formal. Fiecare stat îşi păstrează calitatea de stat.
Alte clasificări ale statului potrivit structurii de stat, în afară de cele prezentate:
a) statul vasal (dispune de suveranitate incompletă şi are obligaţii faţă de un alt stat);
b) statul protejat (dispune de suveranitate incompletă);
c) dominionul (state independente rezultate din foste colonii britanice);
d) teritoriile sub mandat (foste colonii germane după primul război mondial);
e) statele sub tutelă (internaţională) state care şi-au cucerit independenţa şi s-au angajat
sub egida O.N.U.

5. Forma de guvernământ
A. Monarhia;
B. Republica (prezidenţială, parlamentară sau semiprezidenţială).
Monarhia este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef
al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegere pe viaţă, fie prin succesiunea
ereditară.

Monarhia poate fi:

a) absolută – monarhul este unicul organ suprem în stat;

b) limitată sau constituţională – puterile monarhului sunt limitate prin legea
fundamentală a statului;
c) parlamentară dualistă – monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o
poziţie egală;
 d) parlamentară contemporană – autoritatea monarhului este redusă, atribuţiile sale se
limitează la chestiuni de reprezentare (Anglia, Belgia); parlamentul are largi atribuţii.
Republica este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al
statului este ales, de regulă, pentru o perioadă anumită.

Republica poate fi:

a) prezidenţială – şeful statului este ales prin vot universal direct;

b) parlamentară – şeful statului este ales de către parlament, în faţa căruia şi răspunde;
c) semiprezidenţială – şeful statului este ales prin vot universal direct, iar guvernul
răspunde în faţa parlamentului.

Concluzii
STATUL
Este produsul istoriei şi evoluţiei societăţii umane, existând state feudale,
capitaliste, socialiste
Structurile şi funcţiile statului au evoluat , dar esenţa a rămas aceeaşi - o putere
decomandă sau un instrument de organizare a societăţii.
Statul are multiple funcţii (legislativă, executivă, jurisdicţională, interne,
externe,economice, culturale etc.) care şi ele au evoluat de-a lungul istoriei.
o problemă teoretică de mare importanţă este legitimitatea statului
statul este rezultatul convenţiei sociale (un rău necesar)
statul este o persoană juridică în raporturile juridice în care participă nemijlocit,
în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii