Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Desecarea Terenurilor Forestiere
Desecarea Terenurilor Forestiere
Deşi noţiunea de desecare este în esenţa ei similară cu cea de drenare sau drenaj, totuşi de
multe ori aceste noţiuni sunt considerate ca fiind diferite în sensul că desecarea este considerată o
acţiune care vizează doar apele de suprafaţă, iar drenajul - o acţiune care fie că se referă la
îndepărtarea apelor freatice în general, fie că are în vedere numai coborârea nivelului freatic
realizate cu ajutorul unor canale închise denumite în mod unanim drenuri.
Necesitatea desecării decurge din consecinţele negative pe care excesul de apă îl are
asupra solului şi plantelor de cultură. În timp ce excesul de apă de scurtă durată are consecinţe
practic neglijabile, excesul temporar repetat, cât şi mai ales, excesul îndelungat sau permanent de
apă conduc, pe de o parte, la pseudogleizare, gleizare şi turbificare, care diminuează capacitatea
productivă a terenurilor, iar pe de altă parte - la debilitarea, coronarea şi apoi uscarea arborilor
şi arboretelor.
În mod schematic, la baza lucrărilor de desecare stau trei categorii de imperative, care le
motivează pe deplin necesitatea şi anume:
În legătură cu prima problemă, menţionăm că, atât costul lucrărilor de desecare, cât şi
buna funcţionare a sistemelor depind în mare măsură de alegerea atentă a receptorului în care
urmează să fie evacuate apele îndepărtate de pe suprafaţa desecabilă. De regulă, ca receptori pot
servi cursurile naturale de apă, bălţile, lacurile, ravenele ş.a.
În unele situaţii şi anume atunci când în substratul litologic există straturi poroase
formate din nisip, pietriş ş.a., care pot primi excesul de apă de la suprafaţă, se execută pufuri de
absorbţie cu rol de receptori (fig.41). Recurgerea la soluţia puţurilor de absorbţie reclamă atenţie,
deoarece uneori apele din substratul geologic sunt sub presiune şi pot ieşi la suprafaţă. De
asemenea, menţionăm că puţurile respective sunt locuri periculoase pentru oameni şi animale şi
ca urmare ele se împrejmuiesc sau se umplu cu piatră spartă şi bolovani de râu.
Referitor la cea de-a două problemă, legată de reversibilitatea sistemelor, trebuie avut în
vedere faptul că în multe zone terenurile cu exces de apă pot suferi periodic de deficit de apă. Ca
urmare, în astfel de cazuri, se pune problema realizării unor sisteme care să funcţioneze în dublu
sens, ca sisteme de desecare - irigare. Dacă reversibilitatea sistemelor nu este posibilă, sau ea
arii prea costisitoare, atunci problema se rezolvă printr-un sistem de stăvilare, care să bareze
apele, împiedicând evacuarea acestora în anumite perioade, prognozate ca secetoase.
Canalele care alcătuiesc reţeaua de desecare pentru eliminarea apelor de băltire se dispun
pe teren în raport de cicumstanţele locale, având în vedere forma, mărimea şi topografia
suprafeţelor desecabile, precum şi poziţia receptorului. Astfel, desecatorii sau şanţurile de
desecare se dispun în lungul pantei, în lungul curbelor de nivel sau mai ales oblic faţă de aceste
curbe, sub formă de şiruri mai mult sau mai puţin paralele şi echidistante. Aceşti desecatori sunt
canale de pământ cu secţiune trapezoidală şi au adâncime de circa 0,50 m, lungimea de cel mult
500 m şi panta minimă de 0,05%. La rândul lor canalele de colectare-evacuare se dispun pe teren
în funcţie de topografia terenului şi de parcelarul UP, urmărind pe cât posibil traseele
depresionare şi ele se caracterizează printr-o adâncime mai mare decât cea a desecatorilor, o
pantă minimă identică egală cu 0,05% şi o lungime care poate atinge sau depăşi 1 km. în cazul în
care terenul nu permite realizarea pantei minime, pentru îndeplinirea acestei condiţii se recurge
la adâncirea treptată a canalelor de sus în jos.
în care:
Formula anterioară dă rezultate rezonabile şi, ca urmare, merită să fie avută în vedere.
Valoarea uzuală a distanţei în cauză este egală cu 100 m, dar această valoare se poate dubla sau
înjumătăţi, în raport cu circumstanţele locale.
Racordarea sau conjugarea canalelor în plan vertical se realizează prin adâncirea treptată
a acestora de sus în jos, cea mai bună racordare fiind considerată aceea în care canalul care
primeşte apa este mai adânc cu o treime din adâncimea canalului afluent (fig.43). De regulă,
adâncimea desecalorilor de 0,50-0,60 m, colectorii au adâncimea de 0,60-0,80 m, canalul de
evacuare este adânc de 0,80-1,20 m, iar racordarea cu receptorul se face în funcţie de nivelul
mediu al apei în receptorul respectiv.
Racordarea în plan orizontal a reţelei de canale se face după un unghi α, care depinde de
debitul canalului afluent. La debite mici, de până la 100 l/s, racordarea se poate face sub un
unghi drept, iar la debite mai mari unghiul sub care se face racordarea poate să coboare până la
45°, înlesnind în acest mod deversarea apelor. Evident, dacă racordarea directă nu este posibilă,
datorită configuraţiei terenului desecabil sau poziţiei pe care o are receptorul, atunci se recurge la
curbe de racordare în arc de cerc, adoptând un unghi de racordare cât mai mare.
Într-un caz dat, debitul de evacuare se obţine înmulţind suprafaţa desecabilă, aferentă
unei secţiuni de canal, cu un debit specific, reprezentând cantitatea de apă care urmează să fie
eliminată în unitatea de timp de pe unitatea de suprafaţă. Debitul specific, denumit şi modul de
scurgere sau coeficient udometric, se notează de regulă.cu qs, se exprimă în l/s*ha şi este un
parametru de bază în tehnica desecării. Ca urmare, dacă suprafaţa aferentă unei secţiuni de calcul
este S, în hectare, atunci debitul de evacuare Q ev, în m3/s, folosit în dimensionare ca debit de
calcul, se determină cu relaţia:
T - durata de evacuare a apelor, în zile, egală cu 3-5 zile în jumătatea caldă şi 10-
20 zile înjumătăţea rece a anului.
Pe reţeaua de canale prin care se asigură îndepărtarea apelor de băltire sunt necesare, de
regulă, o serie de lucrări şi instalaţii auxiliare menite să asigure buna funcţionare a sistemelor şi
desfăşurarea normală a activităţii de exploatare a terenurilor. Aceste componente auxiliare au
rolul să protejeze secţiunea canalelor împotriva acţiunii erozive a apei, să reducă panta şi deci
viteza de scurgere, să asigure circulaţia pe terenul în cauză şi să regleze evacuarea apelor şi ele
cuprind lucrări de consolidare, trepte de cădere, podeţe de trecere şi stăvilare pentru bararea
scurgerii.
Podeţele sunt lucrări care asigură circulaţia în cadrul sistemelor, permiţând traversarea
canalelor de către oameni, animale şi vehicule. De regulă, în sectorul forestier circulaţia
oamenilor se asigură prin construirea unor podeţe din lemn, constând din grinzi sau bile simplu
rezemate puse alăturat, iar circulaţia vehiculelor şi animalelor se face pe podeţe tubulare,
executate din elemente prefabricate de beton armat, de dimensiuni corespunzătoare.
Stăvilarele reprezintă instalaţii speciale realizate din lemn, din zidărie de piatră sau din
beton prevăzute cu vane manevrabile, prin care se asigură bararea temporară a scurgerii sau
devierea apei destinate unei anumite utilizări.
Executarea săpăturilor pentru canale este operaţia cea mai amplă din procesul de
execuţie a sistemelor. De regulă, săpăturile se execută mecanizat, folosind în acest scop o serie
de utilaje speciale ca pluguri, freze şi excavatoare.