Comunicatii prin satelit

- cursul 5 -

Sef lucrari dr. ing. Daniel Matasaru

 Continutul cursului anterior
Ingineria legaturii de microunde:

Emitatoare si receptoare de microunde

➢ Statia de emisie
➢ Statia de receptie
➢ Transponderul

Calitatea per-ansamblu a linkului de comunicatii

➢ Zgomot si interferente
➢ Raportul semnal zgomot
➢ Analiza bugetului legaturii
Modulatii, acces multiplu, distorsiuni si deteriorari
Semnale digitale in banda de
baza
➢ Surse de informatii
digitale si specificatiile de
banda
➢ Conversia analog-digitala
➢ Compresia
➢ Detectia si corectia
erorilor
➢ Codarea si criptarea
Metode de acces multiplu
➢ FDMA – Frequency Division
Multiple Acces
➢ TDMA – Time Division
Multiple Acces
➢ ALOHA Packet Multiple Acces
➢ CDMA – Code Division
Multiple Acces
➢ Utilizarea benzii RF in accesul
multiplu

Modulatia digitala Distorsiuni si deteriorari ale semnalului

➢ FSK – Frequency Shift
Keying
➢ PSK – Phase Shift Keying
➢ APSK – Amplitude and
Phase Shift Keying
➢ Deteriorari ale semnalelor
digitale
➢ Deteriorari la nivelul
transponderului
➢ Interferente RF pe uplink si
downlink
Modulatii, acces multiplu, distorsiuni si deteriorari

In majoritatea retelelor de comunicatii, eficienta transmisiei este crescuta prin

combinarea unor canale de informatii printr-un proces de multiplexare,
rezultatul fiind crearea unui spectru in banda de baza in forma electrica.

Ulterior, modulatia este procesul prin care semnalul in banda de baza este
translat si imprimat pe o frecventa purtatoare.

Semnale analogice (voce, video) Semnale digitale (informatie codata binar)

Multiplexare cu divizare de frecventa (FDM) Multiplexare cu divizare de timp (TDM)
✓ Modulatie de amplitudine (AM) ✓ Modulatie cu salt de frecventa (FSK)
✓ Modulatie de faza (PM) ✓ Modulatie cu salt de faza (PSK)
✓ Modulatie de frecventa (FM) ✓ Modulatie cu spectru extins
 Semnale digitale in banda de baza
Latimea benzii de baza a unui semnal digital este definita de la 0Hz pana la o
frecventa mai mare decat rata de bit (ex. la BR=10 MHz, BB este 0-13MHz).

Capacitatea digitala este definita in conformitate cu una din ierarhiile

digitale standard: PDH (Plesiochronous Digital Hierarchy) sau SDH
(Sincronous Digital Hierarchy).
Ierarhia PDH include
ierarhia nord-
americana si cea
europeana (CEPT),
ambele folosind
canalul de 64 kbps ca
bloc de baza in
dezvoltare.
PDH - Ierarhia digitala plesiocrona
Ierarhia digitala plesiocrona se considera “aproape sincrona” pentru ca ratele
digitale de peste 64 kbps nu sunt multipli intregi ai acesteia, ci include si o capacitate
de rata de bit suplimentara, introdusa la fiecare nivel in vederea sincronizarii.

Ex. T1 – rata de 1544 Mbps este mai mare decat 1532 Mbps (24 x 64kbps).
 Semnale digitale in banda de baza
Aparitia ceasurilor atomice low-cost cu Rubidiu si introducerea fibrei optice in
comunicatii odata cu dezvoltarea tehnologiei au dus la aparitia ierarhiilor
digitale sincrone SDH care au reusit sa elimine risipa de banda (utilizata
anterior in sincronizare) si sa creasca implicit rata de bit pentru utilizatori.
Astfel, in America de Nord avem SONET (Sinchronous Optical NETwork), iar
in restul lumii SDH, ambele referinte la acelasi standard.

SDH - Ierarhia
digitala
sincrona

Rata de baza pentru SONET este 51.84 Mbps, iar rata de baza pentru SDH este exact
de 3 ori mai mult, 155.52 Mbps, diferentele intre cele 2 fiind strict de terminologie, nu si
de tehnologie.
Sistemele de satelit trebuie sa asigure transmisia benzii de baza digitale atat pentru
formele PDH cat si pentru cele SDH pentru a putea interfata multitudinea de aplicatii si
retele existente.
Surse de informatii digitale si specificatiile de banda
Sursele de informatii digitale sunt clasificate in functie de criterii ca latimea de
banda la interfata de utilizator (uzual un varf sau o valoare de maxim in Kbps,
Mbps sau Gbps), variabilitatea ratei datelor (constanta, variabila in timp sau
in rafale), latenta (intarzierea acceptabila in comunicatiile end-to-end) si felul
in care se realizeaza conexiunea de comunicatii (banda dedicata, cu
schimbare de circuit sau cu schimbare de pachete).

Factori secundari intr-o piata comerciala competitiva mai pot fi timpul de

lansare a apelului, disponibilitatea, usurinta de utilizare si costul pe bit sau pe
minut.

In trecut, retelele terestre foloseau scheme de transmisiuni standard ca

multiplexarea cu divizare in timp (TDM) si modul de transfer asincron (ATM),
care partajau banda printre mai multe canale diferite de comunicatii.

Astazi acestea sunt inlocuite de servicii si protocoale bazate pe Internet

(TCP-IP), care ofera cea mai mare versatilitate in a deservi utilizatorii,
implicand cabluri cu fir, fibra optica, sisteme wireless si linkuri de satelit.
Surse de informatii digitale si specificatiile de banda
Comparatie a cerintelor tehnice pentru retele de telecomunicatii traditionale

Din tabel se observa care sunt alternativele la retelele traditionale predominant terestre.
Exista o dependenta masiva de sistemele de fibra optica care au capacitate de banda larga si
calitate ridicata la transmisie, dar retelele wireless incep sa creasca numeric – mare parte din
problematica acestora este asociata si cu comunicatiile prin satelit.
 Conversia analog-digitala (A/D)
Procesul prin care un semnal de informatie continuu este convertit intr-un sir
de date digitale se numeste conversie A/D.
Primul pas in conversia A/D este esantionarea semnalului analogic la
puncte egal distantate in timp. Dispozitivele electronice care fac aceasta
conversie opereaza la rate de bit mari, egale cu dublul celei mai mari
frecvente din banda de baza. Semnalul esantionat este impartit in benzi
inguste numite nivele de cuantizare. Partea logica a convertorului scoate la
iesire un cod numeric, de obicei in binar.

Procesul de cuantizare introduce mici inadvertente in legatura end-to-end,

iar cantitatile mici de informatie pierdute prin cuantizare reprezinta eroarea
de cuantizare.
Aceasta se poate estima prin ratia putere a semnalului in raport cu zgomotul
de cuantizare:

, unde M – nr de biti per esantion,

[dB]
 Conversia analog-digitala (A/D)
Performanta comunicatiei end-to-end poate fi afectata de caracteristici ale
convertorului A/D (sau D/A) cum ar fi rezolutia, viteza de conversie, rata
esantionarii (Nyquist), liniaritatea (abaterea fata de refacerea identica a
semnalului) si gama dinamica.
In cazul semnalului telefonic, rata de
esantionare este 8KHz (> 2x3400Hz). Prin
cuantizare, o calitate satisfacatoare este
obtinuta cu 128 de nivele (7biti in binar).
Modulatia PCM adauga un al 8-lea bit
pentru sincronizare, astfel ca obtinem o
viteza de transmisiune de 64Kbps pe fiecare
canal telefonic.

Un aspect urmarit in proiectarea retelelor de

sateliti este numarul de conversii A/D si D/A
la care poate fi supus un semnal de
informatie analogic, fiecare pereche de
conversii introducand distorsiuni sub forma
erorilor de cuantizare si neliniaritatilor.
 Compresia
Exista 2 tipuri de compresie: cu pierderi si fara pierderi.
In compresia fara pierderi sirul redus de biti inca detine suficient din
continutul original al informatiei astfel incat decompresorul este in masura sa
il refaca pe acesta fara distorsiuni. Un exemplu de compresie aproape fara
pierderi este modulatia adaptiv diferentiala a impulsurilor in cod (ADPCM) –
o tehnica de codare de voce standard care taie taie la jumatate numarul de
biti per esantion pastrand nivelul de calitate de voce.

Compresia cu pierderi se intalneste de ex in fisierele .jpg, foarte raspandite

pe Internet.

Cele 2 tipuri de compresii se folosesc in tehnologia MPEG, a imaginilor in

miscare, care implica simultan imagini, miscare si sunet. De obicei,
necesarul de compresie este stabilit in functie de tipul imaginii si de nevoile
utilizatorului. Cu tot mai multa compresie calitatea imaginii poate fi trunchiata,
mai ales cand este vorba de miscare rapida.

La aplicatii de teleconferinte, compresia pana la 384 Kbps este acceptabila.

La standard definition tv (SD) uzual se accepta compresia pana la 1.5 Mbps.
 Detectia si corectia erorilor
Zgomotul, interferentele si distorsiunile pe linkurile de comunicatii produc
confuzii in echipamentele de receptie care uneori citesc gresit bitii transmisi.

BER – raportul intre numarul de biti cititi eronat in raport cu numarul total de biti
intr-un anumit interval de timp.

Majoritatea conexiunilor Internet prin satelit implica protocolul TCP-IP care

garanteaza livrarea tuturor datelor. Protocolul TCP retransmite automat
pachetele de date receptionate gresit, fapt ce aduce intarzieri inacceptabile cu
BER mari. Un algoritm FEC poate aduce imbunatatiri semnificative in ceea ce
priveste throughput-ul si latenta deoarece reduce necesitatea de retransmisie
activabila prin TCP.
Spre exemplu un link de satelit care opereaza la 10Mbps si un BER de 10(-6) va
face sa avem 10 erori la 1 secunda, ceea ce inseamna ca TCP ar activa
retransmisia la fiecare zecime de secunda, afectand consistent atat through-put-
ul cat si latenta.

Reducand BER de 1000 ori cu ajutorul unui bloc FEC, eroarea va aparea la 100
de secunde, iar cu un protocol gateway experienta userului ar fi comparabila cu
cea a unui circuit T1 aferent ierarhiei PDH din serviciile terestre.
 Codarea si criptarea
Daca beneficiile comunicatiilor prin satelit provin in principal din capacitatea
de acoperire a unor zone foarte extinse, o problema de interes este
securitatea informatiei transmise.

In cazul anumitor tipuri de servicii in care furnizorul de retea trebuie sa

asigure controlul accesului la acestea, forma analogica a emisiei TV este
cea mai vulnerabila deoarece aceste transmisii sunt usor de monitorizat cu
echipamente de receptie ieftine.

Transmisiile digitale ofera un grad suplimentar de securitate deoarece

receptorul costa mai mult si are un grad crescut de complexitate. Chiar si
asa, echipamentele set-top box digitale sunt disponibile la scara larga si
multe servicii fie nu sunt criptate, fie sunt disponibile la liber.

Printre motivele importante pentru care este necesara securizarea datelor se

afla prevenirea piratarii continutului de informatie, accesul conditionat al
clientilor la serviciu, protejarea drepturilor de proprietate intelectuala,
sistemul pay-per-view, protejarea informatiilor cu caracter sensibil, furtul
serviciului sau stoparea furnizarii acestuia.
 Codarea si criptarea
Codarea (scrambling) unei transmisiuni se face prin modificarea formei de
unda analogice normale astfel incat sa nu poata fi utilizat decat daca
receptorul poate restaura originalul prin cunoasterea a-priori a patternului de
scrambling.
Exista 2 metode pentru a realiza codarea – fie prin adaugarea unui semnal
de interferenta sau bruiaj in banda de baza si apoi filtrarea acestuia la
receptie, fie semnalul propriu-zis poate fi modificat in timp sau frecventa in
conformitate cu un anumit sablon, cu ajutorul caruia doar receptoarele
autorizate pot reversa procesul pentru a produce semnalul initial.
Tehnica aditiva o regasim in sistemele de cablu
TV analogice vechi, in care costurile sunt tinute
jos si clientii deja platesc abonament.
Bruiajul poate fi facut cu o forma de unda
simpla sinusoidala sau sablon de bit repetitiv
pentru ca apoi acestea sa fie filtrate/anulate cu
un circuit activ simplu la home set-top box.
Exista 2 elemente in tehnologia scrambling,
unul cu dispozitive de emisie/receptie adecvate,
altul cu o cheie speciala.
 Codarea si criptarea
Criptarea digitala este asemanatoare cu scramblingul, existand o tehnica de
criptare si cheia acesteia.
Exista 2 clase de tehnici de criptare: criptare cu cheie privata (Digital
Encryption Standard – DES) si criptare cu cheie publica (standardul RSA).

In comunicatiile prin satelit, cea mai utilizata este criptarea cu cheie privata.

Folosirea DES a fost pusa sub semnul intrebarii atunci cand aceasta a
devenit baza WEP – Wired Equivalent Privacy, tehnica de codare cea mai
folosita in retelele WiFi IEEE 802.11. Cheile simple de 64 si 128 biti s-au
dovedit ineficiente la atacul hackerilor, astfel ca au fost dezvoltate tehnici
care schimba frecvent cheile inainte ca hackerii sa le poata determina.

Sisteme auxiliare ca smart-cardurile si special chips adauga un alt nivel de

securitate in topul criptarii. Un utilizator autorizat necesita 3 lucruri:
dispozitivul de decriptare, cheia si smart-cardul. Daca sistemul este
compromis, operatorul distribuie carduri noi.