Metode Numerice Avansate Metal Modelling

© 2009 EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA BRAŞOV
Adresa: 500091 Braşov,

B-dul Iuliu Maniu 41A
Tel:0268 – 476050
Fax: 0268 476051
E-mail : editura@unitbv.ro
Tipărit la:
Tipografia Universităţii "Transilvania" din Braşov
B-dul Iuliu Maniu 41A
Tel: 0268 – 476050
Toate drepturile rezervate
Editură acreditată de CNCSIS

Adresa nr. 1615 din 29 mai 2002
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. ing. Cornel SAMOILĂ

Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România
Cercetător princ. dr. Victor SOFONEA
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LEOVEANU, IOAN SORIN
Metode numerice avansate : aplicaţii în modelarea metalelor / Ioan
Sorin Leoveanu, Mircea Horia Ţierean. - Braşov : Editura Universităţii
"Transilvania", 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-598-671-1
I. Ţierean, Mircea Horia
519.63
Ioan Sorin Leoveanu
Mircea Horia Ţierean
METODE NUMERICE AVANSATE

APLICAŢII ÎN MODELAREA METALELOR
© 2009
EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA BRAŞOV
ISBN 978-973-598-671-1
Cuprins
CUPRINS
1. Mecanismul fenomenelor de transport …………..…………………………….. 5

1.1. Propagarea căldurii …………..………………………………………. 5
1.1.1. Conducţia. Legea Fourier a conducţiei …………..………………. 5
1.1.2. Convecţia ……………………………………………………………. 7
1.1.3. Radiaţia …………..………………………………………………….. 10
1.2. Transferul de masă …………………………………………………... 11
1.2.1. Difuzia. Legea Fick a difuziei ……............................................... 12
1.2.2. Transferul convectiv de masă …………………………………….. 14
1.3. Curgerea fluidului …………..………………………………………… 16
1.3.1. Transferul vâscos al impulsului. Legea Newton a vâscozităţii .... 17
1.3.2. Transferul convectiv al impulsului …………..…………………….. 20
2. Ecuatiile ce guverneaza fenomenele de transport …………..……………….. 22
2.1. Ecuaţiile ce guvernează transferul de masă ………………………. 22
2.1.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a masei …….............. 22
2.1.2. Forma diferențială a ecuaţiei de conservare a masei. Ecuația
de continuitate …………..………………………………………….. 24
2.2. Ecuaţiile ce descriu transferul impulsului …………..….................. 27
2.2.1. Forma integrală a ecuaţiei de echilibru pentru impulsuri ……..... 27
2.2.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a impulsului.
Ecuaţia mişcării fluidului …………………………………………… 29
2.2.3. Condiţiile pe frontieră ………………………………………………. 30
2.3. Ecuaţia de conservare a energiei …………………………………... 31
2.3.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a energiei …….......... 31
2.3.2. Forma diferenţială a ecuaţiei conservării energiei termice ......... 33
2.3.3. Condiţiile iniţiale şi la limită …………..………….......................... 34
2.4. Ecuaţiile ce descriu difuzia elementelor ……………………………. 36
2.4.1. Forma integrală a conservarii masei pentru un component A al
unui amestec …………..….......................................................... 36
2.4.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a componentelor
chimice ....................................................................................... 37
2.4.3. Condiţiile iniţiale şi pe frontieră …………..……………………….. 37
3. Similarităţi ale celor trei fenomene de transport ………………………….. 39
3.1. Legile de bază pentru difuzia fluxurilor …………………………….. 39
3.2. Transferul convectiv …………..……………………………………… 42
3.3. Ecuaţiile de guvernare …………..……........................................... 43
4. Metoda diferenţelor finite …………..……………………………………………. 46
4.1. Introducere …………..……………………....................................... 46
4.2. Metoda diferenţelor finite …………..………………………………… 48
4.2.1. Formularea cu serii Taylor …………..…………………………….. 48
4.2.2. Metoda integralelor …………..………..…………………………… 52
4.2.3. Metoda volumelor finite. Soluţionarea cu ajutorul volumelor de
control …….................................................................................. 55
3
Metode numerice avansate
5. Conducţia căldurii în regim staţionar …………..………..……………………... 60

5.1. Fundamentarea matematică …………..…………........................... 60
5.1.1. Ecuaţiile ce guvernează procesul …………..…………………….. 60
5.1.2. Condiţii la limită (pe frontiere) …………..…………………………. 61
5.2. Metoda volumelor finite pentru cazul staţionar …………............... 63
5.2.1. Calculul gridului …………..………………………………………… 63
5.2.2. Obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite ……................................. 64
5.2.3. Rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare ……............... 72
5.3. Rezolvarea problemelor pentru cazuri multidimensionale ……..... 72
5.3.1. Probleme bidimensionale …………..……………………………… 72
5.3.2. Cazul 3D …………..………………………………………………… 73
5.4. Exemple de calcul …………..………………………………………... 74
6. Propagarea în regim nestaţionar a căldurii …………..………........................ 93
6.1. Formularea matematică ……………………………………………… 93
6.1.1. Ecuaţiile care guvernează procesul …………..………………….. 93
6.1.2. Condiţiile iniţiale şi la limită (pe frontieră) …………..……………. 94
6.2. Calculul cu volume finite pentru probleme nestaţionare ………..... 94
6.2.1. Stabilirea discretizării. (Gridul de calcul) …………..………......... 94
6.2.2. Derivarea ecuaţiilor cu diferenţe finite …………..……................. 94
6.3. Metode de rezolvare …………………………………………………. 95
6.3.1. Metodele explicite …………..………………………………………. 97
6.3.2. Metoda implicită …………..………………………………………… 99
6.3.3. Metoda Crank-Nicolson …………..………………………………... 100
6.4. Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare – Metoda von Neumann .... 101
6.5. Probleme multidimensionale …………..……………………………. 106
6.6. Exemplul 6.1 …………..……………………………………………… 107
7. Modelarea modificărilor de fază …………..…………….................................. 114
7.1. Introducere …………..………………………………………………... 114
7.2. Metodele de rezolvare a modificării de fază …………..…………... 116
7.2.1. Metode numerice …………..……………………………………….. 117
7.2.2. Solidificarea aliajelor ……………………………………………….. 118
7.3. Exemplul 7.1 …………..……………………………………………… 130
8. Curgerea fluidelor incompresibile …………..………………………………….. 137
8.1. Ecuaţii constitutive ….………………..………………………………. 138
8.1.1. Lichide Newtoniene …………..……............................................. 142
8.2. Modelarea turbulenţei …………..……………………………………. 150
8.3. Condiţii iniţiale şi pe frontieră …………..…………………………… 156
8.3.1. Condiţii iniţiale …………..…………………………………………... 156
8.3.2. Condiţii pe frontiera …………..…………………………………….. 157
8.4. Exemplul 8.1 …………..……………………………………………… 171
Anexe …………..………………………………………………………………………. 187
Bibliografie …………..……………….……………………………………………….. 197
4
Mecanismul fenomenelor de transport
CAPITOLUL 1
MECANISMUL FENOMENELOR DE TRANSPORT
Analiza fenomenelor de transport în ingineria materialelor implică

următoarele trei moduri de transfer:
- transferul energiei, în principal transportul energiei
termice;
- transportul de masă, cu accent asupra fenomenele de
difuzie a unor componente în medii lichide;
- transportul de fluide prin fenomene de curgere.
Deși exista o bibliografie extrem de vastă în acest domeniu la
prezentarea metodelor de rezolvare a problemelor ridicate de
acest fenomene compexe s-a urmarit o cale mai apropiata de
ingineria materialelor. Astfel s-au folosit cu precădere notaţiile,
denumirile şi modul de verificare a algoritmilor în conformitate cu
următoarele lucrări [1-6]. Pe parcursul cărţii, atunci când a fost
necesar s-au specificat şi alte referinţe bibliografice.
1.1. Propagarea căldurii
Transferul termic apare atunci când există o diferenţă de

temperatură în interiorul unui corp sau între mai multe corpuri.
Acest proces ireversibil este numit “transfer termic” sau
“propagarea căldurii”. O scurtă descriere a procesului de transfer
termic poate fi făcută mai palpabil prin considerarea
mecanismului de răcire în atmosferă a unei plăci din oţel având o
faţă încălzită (fig. 1.1.a). Căldura se propagă atât în interiorul
corpului cât şi în atmosfera înconjurătoare prin trei moduri
distincte. Aceste moduri sunt general cunoscute ca fiind
conducţie, convecţie şi radiaţie.
1.1.1. Conducţia. Legea Fourier a conducţiei
Fenomenul de conducţie poate fi definit ca fiind transportul de

căldură dinspre zonele cu temperatură mai mare, către cele cu
temperatura mai mică, dintr-un corp solid sau fluid, cu ajutorul
mişcării electronilor şi a ionilor (în medii cristaline) sau a
5
moleculelor în cazul mediilor fluide. In majoritatea aplicatiilor

inginereşti este foarte importantă descrierea cât mai corectă a
acestui proces. Să considerăm un caz unidemensional, ca în
figura 1.2, având distribuţia iniţială de temperatură T(x).
a) b)
Figura 1.1. a) Mecanismul de transfer al căldurii. b). Distribuţia temperaturii
rezultate în urma procesului de răcire al unui corp prin conducţie, convecţie
şi radiaţie
Temperatura în punctul x =0 este mai mare decât temperatura în

punctul x=L şi deci căldura va fi condusă dinspre x=0 spre x=L, în
conformitate cu ecuaţia Fourier a conducţiei, exprimată sub forma:
dT
q x = −λ . (1.1.1)
dx
Fluxul termic qx care reprezintă

cantitatea de căldură care este
transferată pe direcţia x prin
unitatea de arie, este
proporţională cu gradientul termic,
dT/dx. Constanta de propor-
ţionalitate fiind conductivitatea
termică, λ. Unităţile de măsură in
SI sunt, q [W/m2], λ [W/(m K)].
Figura 1.2. Modelul unidimensional

al conducţiei printr-un perete
6
1.1.2. Convecţia
Energia poate fi transportată nu numai datorită gradientului termic,

dar şi prin intermediul curgerii fluidului ce se află în jurul corpului.
Pentru a putea descrie mai succint acest fenomen, să
considerăm curgerea unui fluid printr-o conductă cu o configuraţie
mai complexă, ca in figura 1.3. Mărimile care definesc fluidul sunt
temperatura, viteza de curgere, căldura specifică şi
conductivitatea termică (T ,u ,λ, cp ).
Figura 1.3. Reprezentarea fluxurilor în procesul de transport printr-un tub
Se considera temperatura peretelui tubului ca fiind Ts.

Dacă există o diferentă de gradient termic în fluid, pe direcţia
curgerii acestuia şi dacă T este diferită de Ts, atunci, temperatura
fluidului va fi guvernată de două moduri diferite de transfer termic;
a) un mod de transfer termic apărut în interiorul fluidului
datorită curgerii acestuia,
b) un mod de transfer termic ce decurge din schimbul
termic între peretele tubului şi fluid.
a) Fluxul de căldură datorat curgerii fluidului
Să considerăm transferul de căldură efectuat pe directia curgerii,

transfer care are loc în interiorul mediului fluid. Acest transfer
poate fi definit prin împărtirea sa în următoarele componente:
- o componentă conductivă în interiorul fluidului,
7
- o componentă produsă de mişcarea fluidului, numită şi

convectivă.
Fluxul de căldură însumează astfel cele două componente şi pe
direcţia x poate fi exprimat cu relaţia:
dT
q x −total = −λ f + ( ρ f ⋅ Cp f ⋅ T ) ⋅ u ∞ . (1.1.2)
dx
Componenta convectivă a fluxului termic poate fi exprimată cu

ajutorul naturii curgerii. Dacă fluidul este pompat prin conductă,
atunci avem o convecţie forţată, dacă însă mişcarea fluidului este
liberă, dată de fenomenul de schimb termic ce apare între două
medii, atunci convecţia se numeşte liberă.
b) Zona în care are loc schimbul termic dintre două medii
Să considerăm transferul de căldură care apare între un fluid în

mişcare şi o suprafaţă de separaţie solidă în cazul în care există
o diferenţă de temperatură între cele doua medii. Acest
mecanism de transfer de căldură este denumit tot convecţie, din
cauza rolului pe care mişcarea fluidului îl are în procesul de
determinare a cantităţii de căldură schimbate.
Aşa cum este prezentat în figura 1.4, din cauza interacţiunii dintre
fluidul în mişcare şi suprafaţa solidă pe care o spală ca şi din
cauza efectului pe care vâscozitatea fluidului îl are asupra acestei
zone de interfaţă, viteza fluidului scade de la valoarea din mediul
fluid u la zero pe suprafaţa solidă.
Figura 1.4. Zonele limită pentru impuls, temperatură şi masă în cazul

frontierei dintre două medii
8
Această zonă poate fi denumită şi zona de frontieră pentru viteză,

sau zona de afectare a vitezei δm. Zona este definită, din punct de
vedere dimensional, ca fiind lungimea pe care viteza de curgere
suferă o variaţie de 99% faţă de viteza de curgere a mediului fluid,
sau:
u x ( y) − u x
≤ 0.99
u∞ − u x
atunci când ux = 0, relaţia poate fi exprimată sub forma:
u x ( y)
≤ 0.99 .
u∞
In mod similar, poate fi definită şi o zonă în care temperatura

variază de la temperatura suprafeţei solide Ts la temperatura din
interiorul mediului fluid T.
Zona stratului în care are loc variaţia temperaturii între cele două
medii poate fi privită ca o zonă de frontieră pentru temperatură,
sau o zonă limită a schimbului de căldură dintre cele două medii
δT. Mărimea acestei zone poate fi exprimată similar cu cea pentru
viteze, sub forma:
T ( y ) − TS
≤ 0.99 .
T∞ − TS
Cu creşterea vitezei de curgere a fluidului atât zona limită pentru

viteză cât şi cea pentru temperatură se vor micşora şi astfel atât
gradienţii vitezei cât şi ai temperaturii vor creşte.
Astfel fenomenul de transfer termic între o suprafaţă solidă şi un
fluid poate fi modelată prin despărţirea sa în două componente:
- o componentă ce descrie schimbul termic în imediata
apropiere a suprafeţei solide, unde viteza fluidului este
neglijabilă. In această subzonă, căldura este transmisă
prin mişcarea dezordonată a moleculelor de fluid,
antrenate de amplitudinea oscilaţiilor termice ale reţelei
cristaline din pereţii conductei,
- o componentă bazată pe transferul de căldură datorat
mişcării fluidului.
9
In majoritatea aplicaţiilor inginereşti, fluxul termic ce apare între

un fluid şi o suprafaţă solidă poate fi exprimat cu o ecuaţie de
forma:
q y −conv = h ⋅ (T∞ − TS ) . (1.1.3)
Fluxul termic dintre o suprafaţă solidă şi un fluid poate fi

considerat ca fiind proporţional cu diferenţa de temperatură dintre
cele două medii printr-un coeficient de proporţionalitate h.
Constanta de proporţionalitate h este denumită coeficientul de
convecţie a căldurii şi se exprimă în SI în [W/(m2 K)].
Această expresie mai este cunoscută şi sub denumirea de legea
Newton a convecţiei.
Determinarea coeficientului de convecţie h este foarte complexă
deoarece el depinde de condiţiile de curgere pe frontieră,
(laminară sau turbulentă), geometria suprafeţei, proprietăţile fizice
ale fluidului, etc.
1.1.3. Radiaţia
Dacă placa de oţel, din figura 1.1.a se găseşte într-o incintă

vidată, schimbul de căldură dintre aceasta şi mediul înconjurător
nu se mai face prin conducţie şi nici prin convecţie, deoarece
aceste mecanisme de transfer termic se bazează pe mişcarea
unor molecule.
Orice corp având o temperatură mai mare decât zero absolut
emite energie sub formă de unde electromagnetice, energie care
este proporţională cu temperatura la care acest corp se găseşte.
Acest fenomen de transport termic se numeşte radiaţie termică.
Fluxul maxim transmis prin radiaţie de un corp aflat la
temperatura TS poate fi exprimat cu legea Stefan-Boltzmann:
E h = σ ⋅ TS4 , (1.1.4)
unde TS reprezintă temperatura absolută [K], iar σ este constanta

Stefan-Boltzmann (σ=5,67·10-8 [W/(m2K4)]. Mărimea Eh este
denumită puterea de emisie a corpului negru absolut şi doar un
corp ideal, negru absolut, poate emite în conformitate cu această
lege.
10
Fluxul termic emis de o suprafaţă reală aflată la temperatura TS

este întotdeauna mai mic decât cel absolut şi poate fi exprimat cu
relaţia:
q r = ε ⋅ E h = ε ⋅ σ ⋅ TS4 , (1.1.5)
unde ε este emisivitatea suprafeţei reale fiind cuprins între 0 < ε

< 1.
Să considerăm schimbul termic dintre o suprafaţă foarte
restrânsă aflată la temperatura TS care se găseşte într-o incintă
vidată sau plină cu un gaz care nu influenţează coeficientul de
transfer şi pereţii incintei aflate la temperatura TI. Fluxul termic
schimbat prin radiaţie între suprafaţă şi incintă poate fi calculat cu
relaţia:
q r = ε ⋅ σ ⋅ (TI4 − TS4 ) . (1.1.6)
1.2. Transferul de masă
Ca şi in cazul transferului termic, dacă în mediul înconjurător

există diferenţe de concentraţie pentru unele elemente chimice
dintr-un amestec, atunci, are loc un proces de transfer de masă.
Transferul de masă poate fi difuziv sau convectiv şi la fel ca şi în
cazul transferului termic, legile ce guverează acest proces sunt
legi scalare.
Să considerăm un exemplu dat în figura 1.5.a, în care molecule
de CO2 formează un flux ce spală suprafaţa unei plăci de oţel
aflată la o temperatură ridicată. Bioxidul de carbon va ajunge la
suprafaţa plăcii de oţel încins prin intermediul convecţiei masei.
11
a) b)
Figura 1.5.a) Mecanismele transferului de masă, difuzia şi convecţia.
b) Variaţia concentraţiei în funcţie de timp, în cazul prismei de oţel
La suprafaţa plăcii de oţel aflată la temperatură ridicată, în

contact cu carbonul aflat în oţel va avea loc reacţia:
C + CO2 = 2CO .
Acest fapt va conduce la reducerea concentraţiei carbonului la

suprafaţa în contact cu mediul bogat în CO2 şi deci la apariţia
unei diferenţe de concentraţie între suprafaţa plăcii de oţel şi
zonele interioare ale acesteia. Va avea loc deci un transport al
carbonului din zonele interioare ale plăcii spre cele exterioare
printr-un proces difuziv de transport de masă. In acest mod,
transferul de masă difuziv ca şi cel convectiv, dinspre interiorul
oţelului spre suprafaţa exterioară va continua până în momentul
în care potenţialul chimic al carbonului aflat în placa de oţel şi cel
al carbonului aflat în atmosfera exterioară acestuia vor fi egale.
Modul în care concentraţia carbonului din placa de oţel variază în
timp este reprezentat in figura 1.5.b).
1.2.1. Difuzia. Legea Fick a difuziei
La fel ca şi fenomenul de conducţie a căldurii, termenul difuzie

este utilizat pentru a defini procesul de transport al elementelor
chimice ce formează un amestec dinspre zonele în care
12
concentraţiile acestora sunt mari spre zonele în care

concentraţiile acestora sunt mai reduse. Acest proces este bazat
pe activitatea moleculară.
Să considerăm un proces de difuzie pe o singură direcţie, ca în
fig. 1.6, proces ce are loc dinspre faţa stânga P1 spre faţa dreapta
P2 a unei plăci. Dacă concentraţia elementului A este ρA(x) sau
CA(x) îndeplineşte condiţia ρA(P1;x=0) > ρA(P2;x=L), atunci
transportul elementului A va avea loc dinspre punctul P1 spre P2.
Prin analogie cu ecuaţia conducţiei termice, fluxul elementului A,
dintr-un amestec binar format din elementele A şi B este definit
printr-o lege scalară, cunoscută sub numele de legea Fick a
difuziei.
Figura 1.6. Difuzia printr-un perete pentru o singură dimensiune
In cazul în care se utilizează concentraţia masei, legea are

aspectul,
dω A
j A, x = − ρ ⋅ D AB , (1.2.1a)
dx
unde ρ reprezintă densitatea totală a amestecului binar ρ = ρA + ρB,

iar ωA reprezintă fracţia masică a elementului A, definit prin ωA =
ρA / ρ şi ωA + ωB = 1. Dacă densitatea este constantă, atunci
ecuaţia se simplifică mult, având forma mai des utilizată,
13
dρ A
j A, x = − D AB . (1.2.1b)
dx
In cazul utilizării concentraţiei molare,
dM A
J A, x = −C ⋅ D AB , (1.2.2a)
dx
unde C este concentraţia molară a amestecului binar (C = CA +

CB) şi MA reprezintă fracţia molară a componentului A, definită
prin MA = CA/C şi MA + MB = 1.
Dacă C este considerată constantă, ecuaţia se simplifică la:
dC A
J A, x = − D AB . (1.2.2b)
dx
Fluxul componentului A se exprimă în SI în [kg/(m2 s)] fiind definit

ca reprezentând masa componentului A care străbate în unitatea
de timp unitatea de arie pe direcţia x.
Legea Fick exprimă faptul că fluxul masic este proporţional cu
gradientul de concentraţie al elementului pe direcţia analizată.
Constanta de proporţionalitate DAB reprezintă “difuzivitatea
masică” sau “coeficientul de difuzie” fiind exprimat în SI în [m2/s].
Pentru expresia molară, fluxul JA,x se exprimă în [kmol/(m2 s)].
Semnul minus al expresiei indică faptul că transferul de masă are
loc în sensul descreşterii concentraţiei.
1.2.2. Transferul convectiv de masă
Pentru a putea analiza transferul de masă care are loc printr-un

fluid în mişcare, să considerăm curgerea unui fluid printr-o
conductă cu pereţi solizi, formaţi dintr-un aliaj ce conţine un
component chimic solubil în fluid. Concentraţia în fluidul de intrare
a elementului solubil fiind ρA, ∞ (sau CA, ∞ ) şi în peretele conductei
ρA,s (respectiv CA,s) aşa cum rezultă din figura 1.3. Astfel,
componentul A se va dizolva în fluid şi va difuza în masa acestuia,
îmbogăţind concentraţia fluidului la ieşirea din conductă.
La fel ca şi în cazul transferului termic, vor fi considerate două

moduri de transfer masic, pentru zona în care fluidul spală
14
peretele solid al conductei, respectiv pentru zona de fluid aflată la

o depărtare mai mare de peretele conductei, deci se consideră;
a) transferul de masă pe direcţia curgerii fluidului datorită

mişcării acestuia,
b) transferul de masă produs între fluidul în mişcare şi
suprafaţa conductei cauzat de diferenţa de concentraţie.
a) Fluxul masic în interiorul fluidului
Se consideră ca ca şi pentru cazul transferului termic o

componentă difuzivă şi una convectivă a fluxului masic.
Componenta difuzivă a fluxului masic din interiorul fluidului se
datorează diferenţei de concentraţie dintre două secţiuni
apropiate din fluid în timp ce componenta convectivă reprezintă
aportul vitezei cu care se deplasează fluidul la transferul de masă.
Ecuaţia ce exprimă fluxul de masă are forma:
dρ A
n A, x = − D AB + ρ A,∞ ⋅ u ∞ , (1.2.3)
dx
iar în cazul utilizării expresiei molare:
dC A
N A, x = − D AB + C A,∞ ⋅ u ∞ . (1.2.4)
dx
In acest caz, nA,x şi NA,x reprezintă fluxurile totale masice respectiv

molare care sunt transportate în interiorul fluidului.
b) Transferul de masă în zona de frontieră
Reprezintă transferul de masă între fluid şi suprafaţa solidă pe

care acesta o spală. Ca un rezultat al procesului de difuzie,
concentraţia fluidului ρA(y) în apropierea suprafetei solide este
afectată de procesul de dizolvare a componentului A din solid,
concentraţia acestuia fiind cuprinsă între ρA,S la suprafaţa solidului
şi ρA, ∞ în mediul fluid. Ca şi în cazul zonei de frontieră pentru
schimbul termic prin convecţie, în cazul transferului de masă,
zona numită şi zonă de variaţie a concentraţiei, δC, poate fi definit
15
ca fiind distanţa de la suprafaţa solidă până la care concentraţia

adimensională atinge 0,99, aşa cum rezultă din figura 1.4.
Mărimea adimensională δC a concentraţiei şi condiţia impusă
asupra acesteia poate fi exprimată matematic sub forma:
ρ A ( y ) − ρ A, S
≤ 0,99 .
ρ A,∞ − ρ A, S
Determinarea fluxului de masă schimbat prin convecţie, poate fi

făcută cu ajutorul unui coeficient de transfer masic convectiv KC,
având o formă matematică similară cu cea utilizată la calculul
câmpului termic. Relaţia de calcul, pentru transferul masic
convectiv are forma:
n A, y = K C ⋅ ( ρ A, ∞ − ρ A, S ) . (1.2.5)
In forma fluxului molar, se obţine:
N A, y = K C ⋅ (C A,∞ − C A, S ) . (1.2.6)
Ca şi în cazul fluxului termic convectiv, valoarea coeficientului de

transfer masic convectiv, KC depinde de caracteristicile curgerii
fluidului, de proprietăţile acestuia ca şi de geometria sistemului
fiind determinat experimental. In SI, KC se exprimă în [m/s].
1.3. Curgerea fluidului
După ce au fost prezentate aspectele fundamentale ale

transferului de căldură şi de masă, poate fi analizat şi înteles un
component mult mai complex, legat de transportul de fluid. In
literatura de specialitate, transportul fluidului se bazează pe
analiza impulsurilor volumelor infinitezimale care formează corpul
respectiv. Atunci când ne referim la un corp în mişcare, prin
impuls se întelege produsul dintre masa şi viteza acestuia. Deci,
în cazul unui fluid, viteza acestuia într-un punct dat, poate fi
determinată ca un raport între impulsul acestuia şi masa acestuia
în punctul considerat. Astfel definită curgerea unui fluid, variaţiile
vitezelor dintr-un mediu fluid, pot fi exprimate cu ajutorul
16
transportului impulsului, la fel ca în cazul determinarii temperaturii

şi concentraţiilor rezultate prin transportul de căldură şi masă.
In analiza curgerii fluidelor, se disting două regimuri importante
de curgere, curgerea laminară şi cea turbulentă. In cazul curgerii
laminare, mişcarea particulelor de fluid este o mişcare ordonată,
paralelă direcţiei de curgere fără să apară amestec între acestea.
Acest tip de curgere apare atunci când viteza de curgere este
mică, iar numărul Reynolds (Re) are valoare mică. Atunci când
viteza de curgere creste, ceea ce corespunde unui număr Re
mare, mişcarea particulelor de fluid devine neregulată şi apar
fluctuaţii în valoarea vitezei de curgere, ceea ce conduce la o
curgere turbulentă.
Tranziţia de la curgerea laminară la cea turbulentă a foast
studiată experimental de Reynolds în 1883. Pe baza observaţiilor
experimentale, Reynolds a constatat faptul că natura curgerii
depinde de următoarele mărimi, viteza fluidului (u), densitatea
acestuia (ρ), vâscozitatea (μ) şi diametrul conductei (D), fiind
definit cu relaţia:
ρ ⋅u ⋅ D
Re = . (1.3.1)
μ
Această mărime adimensională este numită numărul Re.

Valoarea critică a numărului Re la care are loc tranziţia de la
curgerea laminară la cea turbulentă este 2100 pentru majoritatea
aplicatiilor inginereşti legate de curgerea fluidului prin conducte
circulare.
1.3.1. Transferul vâscos al impulsului. Legea Newton a

vâscozităţii
Pentru a determina transportul de impuls, să considerăm o zonă

de fluid cuprinsă între două plane paralele, ca în figura 1.7. La
momentul t = 0 planul inferior este pus în mişcare cu viteza uS
prin aplicarea unei forţe Fx, iar planul superior se păstrează în
repaus. Cu mişcarea planului inferior, fluidul în contact cu acesta
se va deplasa şi el cu aceeaşi viteză. Acest fenomen este
cunoscut sub denumirea de condiţie de frontieră fără alunecare.
17
Viteza fluidului în contact cu planul superior, aflat în repaus, este

nulă. Cu trecerea timpului, mişcarea planului inferior conduce la o
creştere a vitezelor fluidului după direcţia ux aflat între cele două
plane de la zero la o valoare pozitivă oarecare, şi în final
distribuţia vitezelor în starea de echilibru, va fi ca în figura 1.7,
pentru t Æ ∞ . Acest lucru conduce la concluzia că impulsul
fluidului pe direcţia x este transportat pe direcţia y de la regiunea
inferioară către cea superioară ca o funcţie de gradient a vitezelor
din fluid.
Păstrarea planul inferior în mişcare cu viteza constantă uS, se va
face prin păstrarea unei forţe constante Fx, care poate fi
exprimată cu relaţia:
Fx u
=μ S , (1.3.2)
Ay Ly
unde Ly reprezintă distanţa dintre cele două plane, iar μ este o

constantă de proporţionalitate.
Raportul forţă pe aria unitară (Fx/Ay) este tensiunea de forfecare
atunci când forţa acţionează tangenţial pe aria plăcii Ay. La
echilibru, profilul vitezelor va fi liniar aşa cum rezultă din figura 1.7.
Expresia tensiunii tangenţiale va fi în acest caz:
du x
τ yx = − μ , (1.3.3)
dy
unde constanta de proporţionalitate μ este vâscozitatea fluidului.

Primul indice al tensiunii tangenţiale, reprezintă aria normală la
axa Oy pe care aceasta acţioneaxă (direcţia transportului
particulelor de fluid), iar cel de-al doilea indice indică direcţia pe
care tensiunea acţionează. In mod convenţional, semnul minus
reprezintă faptul că impulsul este transferat dinspre nivelul inferior
al fluidului spre cel superior, pe direcţia de descreştere a vitezei,
deci dux/dy este negativă.
Această relaţie empirică este cunoscută ca fiind legea Newton a
vâscozităţii, iar fluidele care respectă această lege se numesc
fluide Newtoniene.
18
Tensiunea se exprimă în SI în [P = kg/(m s)], iar vâscozitatea în

Ps.
In majoritatea problemelor inginereşti, se utilizează vâscozitatea
cinematică, ν, care este definită ca fiind raportul între
vâscozitatea fluidului şi densitatea acestuia,
μ
ν= . (1.3.4)
ρ
Vâscozitatea cinematică este exprimată în [m2/s] şi la fel ca şi

difuzivitatea masei, mărimea fiind numită şi difuzibilitatea
impulsului.
Figura 1.7. Procesul de stabilizare a profilului vitezelor ux(y) în cazul curgerii

iniţializate de mişcarea planului inferior cu viteza uS
19
1.3.2. Transferul convectiv al impulsului
Dacă există un gradient al vitezei pe direcţia de curgere a fluidului

(pe direcţia x în conformitate cu figura 1.3) atunci în acest sistem
pot fi considerate două tipuri de transfer de impuls;
- primul constă în transferul de impuls pe direcţia curgeri
acestuia prin conductă,
- al doilea apare între fluidul în miscare şi zona aflată în
imediata apropiere de pereţii conductei, zonă în care
fluidul este staţionar. Acest caz apare datorită diferenţei
de viteză.
a) Impulsul fluidului în interiorul domeniului
In mod similar cu fluxul termic şi cel de masă cauzat de curgerea

fluidului, fluxul impulsului pe direcţia x constă în două
componente, fluxul vâscos şi fluxul datorat curgerii. Fluxul datorat
vâscozităţii este dat de:
du x
τ xx = − μ .
dy
Fluxul impulsului produs de miscarea fluidului pe direcţia x poate

fi exprimat prin (ρ ux)ux.
Astfel fluxul total pe directia x poate fi exprimat ca o suma a celor
două fluxuri:
du x
π xx = − μ + (ρ ⋅ u x ) ⋅ u x . (1.3.5)
dx
Deoarece impulsul este un vector, în timp ce temperatura şi

concentraţia sunt scalari, devine posibil şi în acest caz să fie
definit un flux al impulsului după direcţia x produs de impulsul
mişcării pe direcţia y (ρ uy) ux.
b) Zona de frontieră pentru impuls
Pentru a defini zona de frontieră pentru fluxul termic şi cel masic,

a fost deja discutat cazul zonei limită pentru impuls. Acastă zonă
limită pentru impuls a fost introdusă pentru prima dată de Prandtl,
20
care a sugerat împărţirea acestei zone în două subzone, una

foarte putin extinsă, în apropierea suprafeţei solide, în care viteza
fluidului este redusă datorită vâscozităţii şi restul subzonei în care
viteza este uniformă, iar efectul vâscozităţii nu mai este atât de
important.
Să considerăm forma fluxului în subzona limită din apropierea
solidului. In această subzonă transferul de impuls se realizează
doar prin intermediul fluxului vâscos deoarece nu se consideră
mişcarea fluidului. Astfel fluxul impulsului prin zona interfeţei
fluid/solid este dată de:
∂u x
τ yx = −μ . (1.3.6)
y =0 ∂y y =0
In mod similar cu transferul convectiv de masă şi căldură poate fi

definit un coeficient privind transferul de moment după cum
urmează:
∂u x
−μ
τ yx y =0
∂y y =0
C 'f = = . (1.3.7)
u∞ − u x y =0
u∞ − u S
Fluxul convectiv al impulsului dintre suprafaţa solidă şi fluid poate

fi scris sub forma:
τ yx y =0
= C 'f (u ∞ − u S ) . (1.3.8)
Această relaţie este similară cu legea Newton a răcirii.
21
CAPITOLUL 2
ECUAŢIILE CE GUVERNEAZA FENOMENELE DE
TRANSPORT
Problemele legate de modelarea proceselor ce analizează

fenomenele din inginerie în general constau în determinarea
concentraţiei unor elemente, a temperaturilor şi a vitezelor unor
amestecuri lichide sau gazoase. Pentru a putea modela aceste
fenomene cu ajutorul metodelor matematice trebuie să le putem
exprima cu ajutorul ecuaţiilor ce le guvernează. Ecuaţiile ce
guvernează aceste procese pot fi determinate utilizând două
metode generale;
- pe baza legilor de conservare;
- prin exprimarea variaţiilor fluxurilor.
Fenomenele complexe care guvernează procesele inginereşti
analizate pot fi exprimate pe baza a trei legi constitutive:
- legea conservării masei;
- legea conservării impulsului, (legea a doua a mişcării a
lui Newton);
- legea conservării energiei (prima lege a termodinamicii).
Forma generală a ecuaţiei de tip conservare (balanţă) pentru un
sistem material poate fi exprimată sub forma:
⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫

⎪ acumulare ⎪ ⎪ patrundere a ⎪ ⎪ parasire a ⎪ ⎪ generare a ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬−⎨ ⎬+⎨ ⎬. (2.0.1)
⎪a marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪
⎪⎩analizate ⎪⎭ ⎪⎩analizate ⎪⎭ ⎪⎩analizate ⎪⎭ ⎪⎩analizate ⎪⎭
2.1. Ecuaţiile ce guvernează transferul de masă
2.1.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a masei
Să considerăm un volum elementar ipotetic, aflat undeva în

interiorul unui fluid care curge, ca în figura 2.1. Vom denumi acest
volum, “volum de control” şi suprafaţa care îl delimitează de restul
fluidului, “suprafaţă de control ” şi să o notăm cu Γ. Să analizăm
22
Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport
legea conservării masei în interiorul volumului de control, pentru

cazul unui fluid omogen în interiorul căruia nu se produc reacţii
chimice. Ecuaţia de balanţă a fluxurilor va avea forma:
⎧cantitatea de ⎫ ⎧cantitatea de ⎫
⎪masa ⎪ ⎪masa ce ⎪ ⎧cantitatea de ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬ − ⎨masa ce paraseste ⎬ . (2.1.1)
⎪acumulata in ⎪ ⎪ patrunde in ⎪ ⎪volumul de control ⎪
⎪⎩volumul de control ⎪⎭ ⎪⎩volumul de control ⎪⎭ ⎩ ⎭
Figura 2.1. Noţiuni privind calculul cu volume finite. Caracteristicile volumului

finit
Termenii ecuaţiei legii de conservare a masei pot fi evaluaţi după

cum urmează.
Cantiatatea de masă acumulată într-un element infinitezimal de
volum dΩ este ρdΩ. Obţinerea cantităţii totale de masă care se
găşeste în interiorul volumului de control poate fi realizată prin
integrarea peste elementele infinitezimale care îl alcătuiesc:
∂
∂t ∫∫∫Ω
ρ ⋅ dΩ . (2.1.2a)
Pentru analizarea masei care intră şi iese prin suprafaţa de

control, aceasta este împărţită în elemente infinitezimale de arie
dΓ.
23
Rata fluxului de masă ce părăseşte volumul de control prin aria

infinitezimală este dată de relaţia (ρ u) (dΓ cosθ), unde θ este
unghiul dintre vectorul vitezei u şi direcţia normalei exterioare, n
la suprafaţa infinitezimală dΓ. Utilizând expresia algebrei
vectoriale, se obţine relaţia de calcul:
r r r r
( ρ ⋅ u )(dΓ ⋅ cos θ ) = ρ ⋅ dΓ ⋅ u ⋅ n ⋅ cos(θ ) = ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ .
Deoarece n este vectorul normalei exterioare, cantitatea de masă

care intră în volumul de control prin unitatea de arie a acestuia
este –ρ(u n)dΓ, şi cantitatea de masă totală ce este schimbată cu
mediul exterior prin întreaga suprafaţă de control poate fi
exprimată prin însumarea pe întreaga suprafaţă Γ:
r r
− ∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ . (2.1.2b)
Γ
Inlocuind ecuaţiile (2.1.2a) şi (2.1.2b) în (2.1.1) se obţine forma

integrală a ecuaţiei conservării masei:
∂ r r
∫∫∫
∂t Ω
ρ ⋅ dΩ = − ∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ
Γ
sau sub formă mai cunoscută a conservării masei dintr-un volum

de control:
∂ r r
∫∫∫
∂t Ω
ρ ⋅ dΩ + ∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ .
Γ
(2.1.3)
2.1.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a masei.

Ecuaţia de continuitate
Aspectul diferenţial al ecuaţiei continuităţii poate fi obţinut pe

două căi distincte;
- printr-o procedură pur matematică, care constă în
transformarea cu ajutorul teoremei divergenţei lui
Gauss[7] a ecuaţiei integrale ce exprima conservarea
masei,
- aplicarea directa a conceptului conservării masei asupra
unui element diferenţial al volumului de control, ca în
24
figura 2.2. Prin această metodă, sunt obţinute cu

uşurintă formele diferenţiale ale ecuaţiei în coordonate
carteziene, cilindrice şi sferice, în funcţie de forma
elementului de volum diferenţial[8].
Figura 2.2. Simbolizarea fluxurilor prin suprafeţele unui volum de control

paralelipipedic
Prima metodă se bazează pe transformarea integralei de

suprafaţă din ec. (2.1.3) în integrală pe volum cu ajutorul
teoremei Gauss a divergenţei, după cum urmează:
r r r
∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∫∫∫ ∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ .
Γ Ω
(2.1.4)
Inlocuirea ecuaţiei 2.1.4 în ecuaţia 2.1.3 conduce la:
⎛ ∂ρ r ⎞
∫∫∫ ⎜⎝ ∂t
Ω
+ ∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) ⎟ ⋅ dΩ = 0 .
⎠
(2.1.5)
Deci, integrala trebuie să se anuleze pentru un volum de control

arbitrar Ω, iar integrantul reprezintă o funcţie continuă, rezultă că
integrantul trebuie să se anuleze. Se ajunge astfel la forma
diferenţială a legii de conservare a masei, după cum urmează:
∂ρ r
+ ∇ ⋅ (ρ ⋅ u ) = 0 . (2.1.6)
∂t
25
Această ecuaţie se numeşte ecuaţia de continuitate.

Pentru un fluid incompresibil, ecuaţia se reduce la:
r
∇ ⋅u = 0 . (2.1.7)
A doua metodă se bazează pe utilizarea conceptului de

conservare a masei pentru un volum de control infinitezimal,
prezentat în figura 2.2. Să considerăm cazul unor coordonate
carteziene.
Componenta stângă a ecuaţiei 2.1.1, cea care exprimă cantitatea
de masă acumulată în interiorul volumului de control ΔxΔyΔz,
poate fi exprimată cu relaţia:
∂
( ρ ⋅ Δx ⋅ Δy ⋅ Δz ) . (2.1.8a)
∂t
Partea deaptă a ecuaţiei 2.1.1 se descompune după cele trei

direcţii ale sistemului de coordonate astfel:
- fluxul masic net care va intra în volumul de control după
direcţia x, exprimat cu relaţia:
(ρ ⋅ u x x − ρ ⋅ ux x + Δx
)⋅ Δy ⋅ Δz , (2.1.8b)
- fluxul masic net care va intra în volumul de control după

direcţia y:
(ρ ⋅ u y y − ρ ⋅uy
y + Δy
)⋅ Δz ⋅ Δx , 2.1.8c)
- fluxul masic net care intră în volumul de control după

direcţia z:
(ρ ⋅ u z z − ρ ⋅ uz z + Δz
)⋅ Δx ⋅ Δy . (2.1.8d)
Ecuaţia 2.1.1 poate fi astfel exprimată cu ajutorul fluxurilor sub

forma:
26
∂
∂t
( )
(ρ ⋅ Δx ⋅ Δy ⋅ Δz ) = ρ ⋅ u x x − ρ ⋅ u x x + Δx ⋅ Δy ⋅ Δz
. (2.1.9)
(
+ ρ ⋅uy − ρ ⋅uy
y
) ( )
⋅ Δz ⋅ Δx + ρ ⋅ u z z + ρ ⋅ u z z + Δz ⋅ Δx ⋅ Δy
y + Δy
Prin împărţirea la ΔxΔyΔz a ecuaţiei 2.1.9 şi impunând ca Δx,Δy şi

Δz să tindă spre zero se obţine forma diferenţială a legii:
∂ρ ∂ ∂ ∂
+ (ρ ⋅ u x ) + (ρ ⋅ u y ) + (ρ ⋅ u z ) = 0 (2.1.10)
∂t ∂x ∂y ∂z
sau sub formă vectorială:
∂ρ r
+ ∇ ⋅ (ρ ⋅ u ) = 0 . (2.1.11)
∂t
2.2. Ecuaţiile ce descriu transferul impulsului
2.2.1. Forma integrală a ecuaţiei de echilibru pentru

impulsuri
Utilizând un volum de control, ca şi în cazul legii de conservare a

masei, se poate formula o lege ce defineste şi balanţa impulsului,
sub forma:
⎧cantitatea de ⎫ ⎧ fluxul de ⎫ ⎧ fluxul de ⎫

⎪impuls care se ⎪ ⎪ impuls care ⎪ ⎪impuls care ⎪
⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪
⎨ acumuleaza in =
⎬ ⎨ patrunde in −
⎬ ⎨ paraseste ⎬
⎪volumul de control ⎪ ⎪volumul de control ⎪ ⎪volumul de control ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭
(2.2.1a)
⎧suma fortelor ⎫
⎪care actioneaza ⎪
⎪⎪ ⎪⎪
+ ⎨in ⎬
⎪volumul de control ⎪
⎪ ⎪
⎩⎪(4) ⎭⎪
Primul şi al doilea termen din partea stingă a ecuaţiei pot fi

exprimaţi cu ajutorul fluxurilor convective şi de transfer de impuls
şi ecuaţia 2.2.1a poate fi exprimată sub forma:
27
⎧ fluxul convectiv⎫ ⎧ fluxul net ⎫

⎧cantitatea de ⎫ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎪ce patrunde in ⎪ ⎪de impuls ⎪
⎨impuls acumulata =
⎬ ⎨ −
⎬ ⎨ ⎬
⎪(1) ⎪ ⎪vol. de control ⎪ ⎪datorat viscozitatii ⎪
⎩ ⎭ ⎪(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭
⎩
⎧suma de ⎫ . (2.2.1b)
⎪ forte ce ⎪
⎪⎪ ⎪⎪
+ ⎨actioneaza pe⎬
⎪sistem ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩(4) ⎪⎭
In mod analog cu legea de conservare a masei, se obţine

următoarea forma integrală pentru termenii legii 2.2.1 pe volumul
de control Ω prezentat în figura 2.3.
Figura 2.3. Orientarea normalei la suprafaţă de control în cazul utilizării

formei integrale a legilor de modelare a fenomenelor de transport de
moment
(1) - Cantitatea de impuls acumulată:
∂ r
∫∫∫ ( ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ ;
∂t Ω
(2) - Fluxul net de convecţie al impulsului particulelor ce

pătrund în volumul de control:
28
r r r
− ∫∫ ( ρ ⋅ u ⋅ u ⋅ n ) ⋅ dΓ ;
Γ
(3) - Fluxul impulsului datorat vâscozitătii fluidului:

r
− ∫∫τ ⋅ n ⋅ dΓ ;
Γ
(4) – Suma forţelor ce acţionează asupra volumului de control

Ω, datorate presiunii fluidului ce acţionează pe suprafaţa de
control, P şi a forţelor interne fb cum ar fi forţa gravitaţională,
forţe centrifuge, forţe datorate câmpurilor magnetice şi
electrice, etc:
r
− ∫∫ P ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫∫ f b ⋅ dΩ .
Γ Ω
Expresia termenului (4) din ecuaţia balanţei fluxurilor ce

acţionează asupra volumului de control poate fi scrisă utilizând
teorema Gauss a divergenţei sub forma:
∫∫∫ ( f
Ω
b − ∇ P ) ⋅ dΩ . (2.2.2)
Legea de conservare a impulsului sub formă integrală va avea

aspectul:
∂
∫∫∫ (ρ ⋅ ur ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ (ρ ⋅ ur ⋅ ur ⋅ nr ) ⋅ dΓ − ∫∫Γ τ ⋅ nr ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω ( f b − ∇P ) ⋅ dΩ . (2.2.3)
∂t Ω
2.2.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a

impulsului. Ecuaţia mişcării fluidului
Ca şi în cazul ecuaţiei de conservare a masei sub formă

diferenţială, forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a
impulsului, numită şi ecuaţia mişcării, are următorul aspect:
r
∂ (ρ ⋅ u ) r r r
= −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ u ⋅ n ) − ∇ ⋅ τ − ∇ ⋅ P + f b . (2.2.4)
∂t
29
Dacă substituim legea Newton a vâscozităţii în ec. 2.2.4 şi

considerăm că vâscozitatea μ şi densitatea ρ sunt constante, se
obţine forma redusă a legii:
r
∂u r r r
ρ + ρ ⋅ u ⋅ ∇u = μ∇ 2 u − (∇P + f b ) . (2.2.5)
∂t
(1) (2) (3) (4)
Considerând doar forţa gravitaţională ca fiind unica forţă ce

acţionează în interiorul volumelor de control infinitezimale ce
alcătuiesc domeniul analizat, atunci fb = ρg şi se obţine ecuaţia de
mişcare pentru un fluid incompresibil, cunoscută sub numele de
Navier-Stokes.
Termenul (1) reprezintă cantitatea de impuls acumulată în
unitatea de timp în interiorul unui volum de control diferenţial,
termenii (2) şi (3) reprezintă cantităţile de impuls datorat
convecţiei şi vâscozităţii care intră şi părăsesc volumul de control
diferenţial prin feţele acestuia, iar termenul (4) reprezintă forţele
de presiune şi cele datorate forţei gravitaţionale. Ecuaţia mai este
exprimată şi utilizând derivata generalizată
D ∂ ∂ ∂ ∂
= + ux + uy + uz (2.2.6)
Dt ∂t ∂x ∂y ∂z
sub forma:
r
Du r
ρ = μ∇ 2 u − ∇P + f b . (2.2.7)
Dt
Ecuaţia (2.2.7) este de fapt o reprezentare a legii a doua a lui

Newton sub forma diferenţială. Termenul din partea stingă a
ecuaţiei reprezintă masa (ρ) x acceleraţia (Du/Dt), termen care
este egal cu suma forţelor datorate vâscozităţii (μ∇ 2 u ), a forţei de
r
presiune (− ∇P ) şi a forţei gravitaţionale (fb).
2.2.3. Condiţiile pe frontieră
Rezolvarea ecuaţiei de mişcare, pentru un domeniu cunoscut,

poate fi făcută doar dacă sunt impuse valorile iniţiale ale
mărimilor ca şi condiţiile pe frontiera acestui domeniu.
30
Condiţiile iniţiale se referă la valorile vitezelor, u, în momentul

începerii analizei (t = 0), pentru cazul unei analize nestaţionare în
timp ce condiţiile pe frontieră (sau la limită) se referă la valorile
vitezelor u, existente în anumite poziţii pe frontieră.
Condiţiile pe frontieră cele mai des întâlnite pentru ecuaţia
mişcării sunt:
1) Condiţii impuse pentru viteze la intrarea sau la ieşirea
fluidului. Fluidul intră în domeniul de analiză printr-o anumită
zonă în care sunt cunoscute vitezele acestuia sau părăşeste
domeniul analizat cu viteze cunoscute.
2) Condiţii de curgere liberă.
Aceste condiţii se referă la aducerea la zero a gradientului
vitezelor în interiorul lichidului pentru anumite condiţii speciale,
cum ar fi:
- pe planele sau axele de simetrie;
- pe interfeţele lichid-gaz, denumite şi suprafeţe libere.
3) Curgere fără alunecare.
Sunt condiţii întilnite pe interfeţele solid-fluid. Fluidul se
consideră staţionar pe suprafaţa solidă cu care este în contact,
deci pe aceste suprafeţe vitezele vor fi nule. Dacă suprafeţele
solide se găsesc în mişcare, atunci viteza fluidului pe acestea
se consideră egală cu viteza de mişcare a suprafeţei solide.
4) Pe interfeţele lichid-lichid, se pune condiţia ca fluxul
impulsului perpendicular pe interfaţă şi vitezele celor două
fluide să aibă o trecere continuă de la un lichid la celălalt.
2.3. Ecuaţia de conservare a energiei
2.3.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a energiei
Legea de conservare a energiei reprezintă primul principiu al

termodinamicii, putând fi exprimată pentru aplicaţiile inginereşti
sub forma ecuaţiei generale a căldurii:
⎧variatia ⎫ ⎧rata ⎫ ⎧rata ⎫ ⎧rata ⎫ ⎧rata ⎫

⎪energiei ⎪ ⎪de energie⎪ ⎪de energie⎪ ⎪de lucru ⎪ ⎪de caldura ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬−⎨ ⎬−⎨ ⎬+⎨ ⎬ (2.3.1)
⎪ acumulate ⎪ ⎪ intrata ⎪ ⎪ iesita ⎪ ⎪ mecanic ⎪ ⎪ generata ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭ ⎪⎩(4) ⎪⎭ ⎪⎩(5) ⎪⎭
31
Termenii (1),(2) şi (3) exprimă energia termică, cinetică şi

potenţială a unui volum de control cu fluid, având forma:
⎛ u2 ⎞
E = ρ ⋅ ⎜⎜ CV T + + energia potentiala ⎟⎟ .
⎝ 2 ⎠
Termenul (4) include lucrul mecanic efectuat de fluid asupra

mediului ce înconjuară volumul de control, incluzând lucrul
mecanic datorat presiunii şi vâscozităţii fluidului.
Termenul (5) reprezintă căldura generată, de exemplu prin efect
Joule prin transformare de fază, prin reacţii chimice, etc.
Deoarece în majoritatea aplicaţiilor legate de procesarea
metalelor sau analiza mediului, energia cinetică şi potenţială,
termenii (1) şi (3) sunt neglijabili în comparaţie cu energia termică,
se va analiza doar forma particulară a energiei termice, ec. 2.3.1
se va reduce la:
⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫

⎪termice ⎪ ⎪termice ⎪ ⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬ − ⎨termice iesite⎬ + ⎨termice generate⎬ .(2.3.2a)
⎪acumulate ⎪ ⎪ introduse ⎪ ⎪(3) ⎪ ⎪(4) ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭
Termenii (2) şi (3) reprezintă rata de energie schimbată cu

exteriorul prin suprfaţa Γ a volumului de control prin convecţie şi
prin conducţie şi deci este mai convenabilă exprimarea sub forma:
⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫

⎧rata energiei⎫ ⎪ ⎪ ⎪termice ⎪ ⎧rata caldurii⎫
⎪termice ⎪ ⎪termice ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ generate ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬ = ⎨schimbate ⎬ − ⎨schimbate ⎬+⎨ ⎬ . (2.3.2b)
⎪acumulate ⎪ ⎪ prin convectie⎪ ⎪ prin conductie⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎩(4) ⎪⎭
⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭
Forma integrală a ecuaţiei 2.3.2b poate fi scrisă pentru un volum

de control Ω, ca în figura 2.4, similar cu cea a ecuaţiei de
conservare a masei:
∂
∫∫ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ (ρ ⋅ CV ⋅ T )(ur ⋅ nr ) ⋅ dΓ − ∫∫Γ (qr ⋅ nr ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω g& ⋅ dΩ . (2.3.3)
∂t Ω
(1) (2) (3) (4)
32
Termenul (1) reprezintă rata de energie acumulată în volumul Ω.

Termenii (2) şi (3) se referă la cantitatea de căldură schimbată
între volumul Ω şi mediul înconjurător prin suprafaţa de control Γ,
prin fenomenul de convecţie (2) şi conducţie (3). Din această
cauză acestea mai sunt numite şi “fenomene de suprafaţă”.
Termenul (4) reprezintă căldura generată în interiorul volumului
de control.
Figura 2.4. Forma fluxurilor termice prin suprafața de control
2.3.2. Forma diferenţială a ecuaţiei conservării energiei

termice
Folosind una dintre cele două căi de obţinere a formei diferenţiale,

fie din legea sub formă integrală prin transformarea integralelor
de suprafaţă în integrale pe volumul delimitat de aceă suprafaţă,
fie prin utilizarea volumelor de control diferenţiale se obţine legea
de conservare a căldurii sub forma generală:
∂
(ρ ⋅ CV ⋅ T ) = −∇ ⋅ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) − ∇ ⋅ qr + g& + Ψ . (2.3.4)
∂t
In ecuaţia 2.3.4 Ψ reprezintă căldura disipată datorită vâscozităţii,

fiind influenţată de mărimea vâscozităţii şi a tensiunilor
tangenţiale. Acest termen devine semnificativ în cazul curgerii
fluidelor cu viteze mari, caz întâlnit la zonele în care este depaşită
viteza sunetului prin fluidul respectiv, zone în care gradienţii
vitezelor sunt foarte mari şi în care şi vâscozitatea fluidului creşte
33
semnificativ. Pentru majoritatea proceselor acest fenomen este

neglijabil.
Prin înlocuirea termenului (3) cu expresia fluxului de căldură de
conducţie (Ec. 1.1.1) şi considerând λ şi CV constante, rezultă
forma generală a legii căutate:
∂T r
ρ ⋅ Cv = − ρ ⋅ CV ⋅ u ⋅ ∇T + λ ⋅ ∇ 2T + g& . (2.3.5a)
∂t
(1) (2) (3) (4)
Termenii (1),(2),(3) şi (4) reprezintă forma diferenţială a

termenilor (1)...(4) din ecuaţia 2.3.2b. Dacă se utilizează
operatorul de derivare D/Dt şi ec. 2.3.5a se pune sub forma:
⎡ ∂T r ⎤
ρ ⋅ CV ⎢ + u ⋅ ∇T ⎥ = λ ⋅ ∇ 2T + g& , (2.3.5b)
⎣ ∂t ⎦
se obţine o formă aproximativă legii a doua a lui Newton:
DT
ρ ⋅ CV = λ ⋅ ∇ 2T + g& . (2.3.6.)
Dt
2.3.3. Condiţiile iniţiale şi la limită
Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale care guvernează transferul termic

se poate face doar dacă se impun condiţiile iniţiale şi cele pe
frontiera domeniului.
Condiţiile iniţiale constau în introducerea temperaturii la
momentul iniţial al calculului, şi constau în impunerea unei
temperaturi constante pe intreg domeniul de calcul sau prin
utilizarea unei funcţii ce depinde de variabilele spaţiale:
T = T0 sau T = T0 ( x, y, z ) pentru t = 0 . (2.3.7)
Condiţiile pe frontieră cele mai des întâlnite în analiza de

temperatură sunt de forma:
1) – Temperatura impusă pe frontieră:
T = Tb pe x = xb ; y = y b ; z = z b , (2.3.8)
34
unde Tb reprezintă temperatura impusă punctelor de pe frontieră

(x = xb, y = yb,z = zb).
2) – Fluxul termic prescris pe frontieră:
∂T
−λ = q xb
∂x x = xb
∂T
−λ = q yb . (2.3.9)
∂y y = yb
∂T
−λ = q zb
∂z z = zb
Atunci când există o simetrie termică, pe planul de simetrie q x = 0, b
dacă simetria este faţă de planul Oyz, etc.
3) - Convecţie (în acest caz sunt impuse valorile h∞ ; T∞ ):
∂T
−λ = hx∞ (T∞ − TxS )
∂x x = xb
∂T
−λ = h y∞ (T∞ − T yS ) , (2.3.10)
∂y y = yb
∂T
−λ = hz∞ (T∞ − TzS )
∂z z = zb
unde TxS, TyS şi TzS sunt temperaturile suprafeţei solide ce

mărgineşte volumul de control diferenţial dΩ.
4) – Radiaţia ( ε, hr şi Tinc trebuie introduse pe suprafaţă):
∂T
−λ = hr (Tinc − TS ) , (2.3.11)
∂x x = xb
unde TS este temperatura suprafeţei şi Tinc este temperatura

peretilor incintei, iar hr este “coeficientul de transfer termic prin
radiaţie” fiind determinat cu relaţia:
(
hr = ε ⋅ σ (Tinc + TS ) Tinc2 + TS2 . ) (2.3.12)
35
2.4. Ecuaţiile ce descriu difuzia elementelor
2.4.1. Forma integrală a conservarii masei pentru un

component A al unui amestec
Să considerăm un volum de control Ω mărginit de o suprafată de

control Γ străbătut de un fluid format din două componente, A şi B,
ca în figura 2.5. Dacă se urmăreşte descrierea legii de
conservare a componentei A din amestec atunci vor trebui luaţi în
consideraţie şi termenii care guvernează generarea acestui
component ca şi dispariţia sa datorită reacţiilor chimice care pot
avea loc în interiorul volumului Ω.
Legea care descrie fenomenul are aspectul:
⎧rata in care ⎫ ⎧rata modificarii ⎫ ⎧rata modificarii ⎫ ⎧rata generarii ⎫

⎪se acumuleaza⎪ ⎪componentei A ⎪ ⎪componentei A ⎪ ⎪componentei A⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬+⎨ ⎬+⎨ ⎬ (2.4.1)
⎪componenta A ⎪ ⎪ prin convectie ⎪ ⎪ prin difuzie ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭ ⎪⎩(4) ⎪⎭
Figura 2.5. Aplicarea fluxurilor pe suprafata de control în cazul transferului

de masă
Aplicând ecuaţia 2.4.1 volumului Ω se obţine ecuaţia integrală:
∂ r r r r
∂t ∫∫∫Ω ∫∫Γ ∫∫Γ j A ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω rA ⋅ dΩ .
ρ A dΩ = − ρ A u ⋅ n ⋅ dΓ − (2.4.2)
Ecuaţia este forma integrală sau forma utilizând volumele de

control a ecuaţiei de conservare a componentelor unei soluţii.
36
2.4.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a

componentelor chimice
Urmărind acelaşi raţionament cu cel folosit la exprimarea legii

diferenţiale a ecuaţiei căldurii se obţine forma diferenţială a
ecuaţiei 2.4.2:
∂ρ A r r
= −∇ ⋅ (ρ A ⋅ u ) − ∇ ⋅ j A + rA , (2.4.3a)
∂t
sau sub forma:
∂ (ρ ⋅ ω A ) r r
= −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ ω A ) − ∇ ⋅ j A + rA . (2.4.3b)
∂t
Dacă se consideră constante ρ şi DAB şi se înlocuieşte legea de

difuzie Fick în ecuaţia 2.4.3 se obţine:
∂ρ A r
+ u ⋅ ∇ρ A = D AB ∇ 2 ρ A + rA . (2.4.4)
∂t
(1) (2) (3) (4)
Termenii (1)...(4) exprimă forma diferenţială a aceloraşi termeni ai

ecuaţiei (2.4.1). DAB reprezinta coeficientul de difuzie a
componentului A în soluţia formată din componentele A şi B.
Ecuaţia 2.4.4 poate fi exprimată utilizând operatorul de derivare
generalizată D/Dt conducând la următoarea expresie:
Dρ A
= D AB ∇ 2 ρ A + rA . (2.4.5)
Dt
2.4.3. Condiţiile iniţiale şi pe frontieră
Aşa cum a fost subliniat şi în cazul câmpului termic, rezolvarea

ecuaţiei necesită impunerea condiţiilor iniţiale şi pe frontierele
domeniului.
Condiţiile iniţiale constau în impunerea concentraţiei
componentelor în momentul de start al procesului de calcul.
Concentraţia iniţială poate fi egală cu o constantă sau exprimată
37
cu ajutorul unei funcţii care să descrie concentraţia în fiecare

punct al domeniului de calcul, după cum urmează:
ρ A = ρ A0 sau ρ A = ρ A0 ( x, y, z ) la t = 0 . (2.4.6)
Cele mai des întâlnite condiţii pe frontieră în procesele de transfer

de masă sunt:
1) – Concentraţie impusă:
ρ A = ρ A,b in x = xb , (2.4.7)
unde pe frontieră, în punctul x=xb se impune concentraţia ρA,b.
2) – Flux masic impus:
∂ρ A
− D AB = j A ,b . (2.4.8)
∂x x = xb
unde jA,b reprezintă fluxul masic al componentului A în punctul de

frontieră x=xb.
3) – Transferul convectiv de masă ( KC şi ρA,inf sunt impuse):
∂ρ A
− D AB = K C (ρ A,∞ − ρ A, S ), (2.4.9)
∂t x = xb
unde KC şi rA,inf sunt coeficientul de transfer masic convectiv şi

respectiv concentraţia componentei A în interiorul fluidului, iar rA,S
este concentraţia componentei A în fluidul ce spală suprafaţa
solidă.
38
Similarităţi ale celor trei fenomene de transport
CAPITOLUL 3
SIMILARITĂŢI ALE CELOR TREI FENOMENE DE
TRANSPORT
În primele două capitole, au fost prezentate succint mecanismele

fenomenelor de transfer a masei, impulsului şi energiei termice ca
şi ecuaţiile care le descriu. Se observă cu uşurinţă că există
similitudini între aceste fenomene, similitudini care sunt întâlnite
şi între ecuaţiile ce le descriu. În consecinţă, înţelegerea şi
rezolvarea unuia dintre aceste fenomene poate conduce la
înţelegerea şi rezolvarea celorlalte fenomene de transport, ceea
ce uşurează procesul de modelare. Pentru a putea face cu
uşurintă acest lucru este foarte importantă înţelegerea
similitudinilor şi a diferenţelor dintre aceste trei tipuri de fenomene
de transport pentru a putea rezolva problemele practice legate de
modelarea proceselor din inginerie.
Scopul acestui capitol constă în analizarea similitudinilor care
există între cele trei fenomene de transport. Aceste similitudini
vor fi analizate pentru fluxurile difuzive, pentru transferul
convectiv şi pentru ecuaţiile care guvernează aceste procese[1,6].
3.1. Legile de bază pentru difuzia fluxurilor
În primul capitol s-au analizat aspectele fundamentale ale

problemelor legate de propagarea căldurii, a masei şi a impulsului
prin prisma problemelor ridicate de ingineria materialelor în
general ca şi modul de tratare numerică a acestora.
39
Figura 3.1. a) Transportul pe direcţia 0y. b) Transferul unei componente. c)

Transferul impulsului. d) Transferul căldurii
Pentru a uşura înţelegerea acestor probleme se reprezintă grafic

în figura 3.1 fluxul de conducţie, fluxul masic al unui component A,
(ρA) ca şi cel al impulsului (ρ ux) care apar pe direcţiile
descrescătoare ale temperaturii, concentraţiei si vitezei, (T, ρA
sau CA respectiv ux). Cele trei fluxuri au următoarea formă:
- Transferul de căldură (Legea Fourier a conducţiei)
dT
q y = −λ y . (3.1.1)
dy
- Transferul de masă (Legea Fick a difuziei)

Pentru expresia în funcţie de concentraţia masică
dρ A
j A, y = − D AB . (3.1.2a)
dy
Pentru expresia în funcţie de concentraţia molară
dC A
J A, y = − D AB . (3.1.2b)
dy
- Transferul impulsului (Legea Newton a vâscozităţii)

40
du x
τ yx = − μ . (3.1.3)
dy
În aceste expresii λ, DAB şi μ specifică coeficienţi ai mărimilor de

transport, iar T, ρA (sau CA) şi ux reprezintă mărimile transportate.
Dacă unităţile de măsură ale acestor coeficienţi vor fi unificate
atunci aceste ecuaţii pot fi complet analoage. Aşa cum a fost deja
specificat, unitatea de măsură pentru difuzia masei şi a impulsului
sunt în SI m2/s. Rămâne deci să căutăm un mod de a defini
coeficientul ce descrie fluxul termic. Se poate utiliza astfel
difuzibilitatea termică, coeficient ce are forma:
λ
α= , (3.1.4)
Cp ⋅ ρ
unde, în acst caz, difuzibilitatea termică, a se exprimă în SI cu

următoarea unitate de măsură, [m2/s]. Cp reprezintă căldura
specifică la presiune constantă. În acest mod, expresiile fluxurilor
pot fi rescrise sub forma:
1) Fluxul termic de conducţie:
d (ρ ⋅ C p ⋅ T )
q y = −α . (3.1.5)
dy
2) Transferul masei:
d (ρ ⋅ ω A )
j A, y = − D AB (3.1.6a)
dy
sau
d (Cx A )
J A, y = − D AB . (3.1.6b)
dy
3) Transferul impulsului:
d (ρ ⋅ u x )
τ yx = −υ . (3.1.7)
dy
41
Termenii (ρ Cp T), ρ ωA (sau CxA) şi ρ ux se referă la energie,

masă şi impuls şi sub această formă legile care exprimă fluxurile
pot avea o formă unitară:
{ flux} = −{difuzibili tatea}× {gradientul concentratiei}. (3.1.8)
S-a obţinut astfel o analogie între căldură, masă sau impuls şi

toate aceste fluxuri pot fi exprimate cu aceeaşi relaţie. Această
observaţie face posibilă abordarea fenomenelor de transport cu
ajutorul unor coeficienţi de transport (difuzivităţi) şi a unor mărimi
ce exprimă potenţialele (sau concentraţiile). În acest mod, o
soluţie cunoscută pentru una dintre mărimile de transport poate fi
cu uşurinţă transformată pentru a studia celelalte mărimi.
3.2. Transferul convectiv
În cadrul rezolvării problemelor de transport, trebuie să estimăm

fenomenele ce se produc pe suprafeţele de separaţie dintre lichid
şi solid, ceea ce de fapt reprezintă o frontieră între faze.
Descrierea proceselor ce au loc în aceste zone sunt descrise prin
fluxuri de convecţie legate de mişcarea fluidului care coexistă cu
fluxurile difuzive, guvernate de un proces deja analizat în
paragraful precedent.
Ecuaţiile fluxurilor pentru căldură, masă şi impuls pot fi puse sub
forma:
1) Transferul de căldură convectiv:
⎛ ∂T ⎞
⎜ −λ ⎟
⎜ ∂y y =0 ⎟
ρ y y =0 ⎜ ≡ ⎟ = h ⋅ (T∞ − TS ) . (3.2.1)
⎜ T∞ − TS ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
2) Transferul de masă convectiv:
42
⎛ ∂ρ ⎞
⎜ − D AB A ⎟
⎜ ∂y y =0 ⎟
n A, y y = 0 ⎜ ≡ ⎟ = Κ C ⋅ (ρ A,∞ − ρ A, S ) . (3.2.2)
⎜ ρ A,∞ − ρ A, S ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
3) Transferul convectiv al impulsului:
⎛ ∂u ⎞
⎜ −μ x ⎟
τ yx y =0 ⎜ ≡ ∂x ⎟ = C 'f ⋅ (u ∞ − u S ) , (3.2.3)
⎜ u∞ − u S ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
unde h, KC şi C’f sunt coeficienţii convectivi pentru căldură, masă

şi impuls între un fluid şi o suprafaţă solidă care o mărgineşte.
Termenii din paranteză descriu diferenţa de potenţial dintre fluidul
în mişcare şi fluidul aflat în imediata vecinătate a suprafeţei solide.
Astfel ecuaţiile ce descriu transferul convectiv, pot fi puse sub o
forma unitară,
⎧ fluxul ⎫ ⎧coeficientul ⎫ ⎧diferenta ⎫

⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ pe zona ⎬ = − ⎨de ⎬ × ⎨de ⎬. (3.2.4)
⎪de frontiera ⎪ ⎪transfer ⎪ ⎪ potential ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭
3.3. Ecuaţiile de guvernare
Să considerăm forma integrală a ecuaţiilor constitutive:
(conservarea masei)
∂ r r
∫∫∫ ( ρ ) ⋅ dΩ = − ∫∫ (ρ ⋅ u ) ⋅ n ⋅ dΓ + {0} + {0}, (3.3.1)
∂t Ω Τ
(conservarea impulsului)
∂ r rr r r
∫∫∫ ( ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ = − ∫∫ (ρ ⋅ u u ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫ (τ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ ( f b − ∇P ) ⋅ dΩ , (3.3.2)
∂t Ω Γ Γ Ω
(conservarea căldurii)
43
∂ r r r
∫∫∫ ( ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dT = − ∫∫ (ρ ⋅ u ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫ (ρ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g& ⋅ dΩ ,(3.3.3)
∂t Ω Γ Γ Ω
(conservarea componentelor)
∂ r r
∫∫Γ j A ⋅ n )⋅ dΓ + ∫∫∫Ω rA ⋅ dΩ .
(
r r
( ) ( )
∂t ∫∫∫Ω ∫∫Γ
ρ ⋅ ω A ⋅ dΩ = − ρ ⋅ u ⋅ ω A ⋅ n ⋅ dΓ − (3.3.4)
Ecuațiile (3.3.1)...(3.3.4) au o formă similară şi pot fi reduse la

forma generală:
⎧rata ⎫ ⎧rata fluxurilor ⎫ ⎧rata fluxurilor ⎫ ⎧rata ⎫

⎪acumularilor ⎪ ⎪convective ⎪ ⎪difuzive sau ⎪ ⎪ generarilor ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬+⎨ ⎬+⎨ ⎬. (3.3.5)
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪viscoase ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭ ⎪⎩(4) ⎪⎭
Pentru ecuaţia de continuitate rata fluxurilor difuzive ca si rata

generarii sunt nule.
Ecuaţia (3.3.5) poate fi exprimată sub o formă unitară prin
introducerea mărimilor ce definesc parametrii generali Φ, fΦ şi gΦ:
∂ r r r r
( )
∂t ∫∫∫Ω ∫∫Γ ∫∫Γ Φ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω g Φ ⋅ dΩ .
ρ ⋅ Φ ⋅ dΩ = − ( ρ ⋅ u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ − ( f (3.3.6)
(1) (2) (3) (4)
Termenii (1)...(4) din ecuaţia 3.3.6 definesc formele integrale ale

termenilor (1)...(4) din ecuaţia (3.3.5).
Să considerăm ecuaţiile sub formă diferenţială pentru
conservarea masei, a impulsului, a căldurii şi a concentraţiei:
(conservarea masei)
∂ρ r
= −∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) + {0} + {0}, (3.3.7)
∂t
(conservarea impulsului)
r
∂( ρ ⋅ u ) rr r
= −∇ ⋅ ( ρ ⋅ u u ) − ∇ ⋅ τ + ( f b − ∇P) , (3.3.8)
∂t
(conservarea căldurii)
44
∂ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) r r
= −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ CV ⋅ T ) − ∇ ⋅ q + g& , (3.3.9)
∂t
(conservarea componentelor amestecurilor)
∂ (ρ ⋅ ω A ) r r
= −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ ω A ) − j A + rA . (3.3.10)
∂t
În mod similar cu expresia sub formă integrală a acestor legi,

utilizând parametrii Φ, fΦ şi gΦ se obţine forma generală a legilor
de conservare:
∂ (ρ ⋅ Φ ) r r
= −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ Φ ) − ∇ ⋅ f Φ + g Φ . (3.3.11)
∂t
(1) (2) (3) (4)
Termenii (1)...(4) din ecuaţia 3.3.11 descriu forma diferenţială a

aceloraşi termeni din ecuaţia 3.3.5.
45
CAPITOLUL 4
METODA DIFERENŢELOR FINITE
În capitolele 1, 2 şi 3 s-au analizat aspectele fundamentale ale

masei, căldurii şi impulsului ca şi legile integrale şi diferenţiale ale
ecuaţiilor care le descriu. În acest capitol ne vom ocupa de
aspectele privind metodele de rezolvare numerică a acestora,
utilizând metode derivate din metodele bazate pe diferenţe finite.
4.1. Introducere
În majoritatea problemelor legate de optimizarea proceselor

inginereşti, în care distribuţia temperaturii, a concentraţiilor unor
componente a modului de curgere şi a vitezelor componentelor
trebuie să fie cunoscute pentru a putea efectua procesul de
optimizare. Pentru a putea rezolva aceste probleme este
necesară stabilirea unui sistem de ecuaţii cu derivate parţiale şi
de condiţii pe frontieră care trebuie satisfăcute în interiorul
domeniului şi pe frontiera acestuia. Aceste metode matematice
vor fi incluse în termenul mai general “formularea matematică” a
problemei.
Formularea matematică a unui proces tehnologic specific
conduce astfel la obţinerea unui sistem de ecuaţii diferenţiale
care trebuie rezolvate. Pot exista de regulă două moduri de
soluţionare a formulării matematice, în funcţie de metodele de
rezolvare utilizate. Există astfel metode analitice sau numerice
care pot fi utilizate pentru rezolvarea problemei tehnice transpusă
în formulare matematică.
Metodele analitice pentru rezolvarea ecuaţiilor cu derivate
parţiale au fost dezvoltate pentru problemele legate de transferul
de căldură şi masă prin metoda separării variabilelor,
transformărilor Laplace, etc., [15,16] metode care conduc la
obţinerea soluţiilor sub formă de formule matematice, serie de
puteri etc. Aceste soluţii satisfac ecuaţiile diferenţiale în fiecare
punct al mediului. În procesul de rezolvare, se consideră de
regulă un corp infinit sau o placă semiinfinită în care proprietăţile
materialului sunt aceleaşi indiferent de temperatură şi de poziţia
punctului din corp. De regulă soluţiile obţinute cu aceste ecuaţii
46
Metoda diferenţelor finite
sunt mult mai complicate atunci când se urmăreşte şi

considerarea unor procese de schimbare de fază.
Din această cauză se consideră că metodele numerice au un
potenţial mult mai ridicat deoarece pot rezolva şi cazuri în care
pot apare şi neliniarităţi pe anumite zone ale domeniului.
Metodele numerice pot fi clasificate în funcţie de algoritmii de
rezolvare în
- metode bazate pe diferenţe finite;
- metode bazate pe elemente finite;
- metode bazate pe elemente de frontieră.
Metoda diferenţelor finite (Finite Difference Method) a fost

dezvoltată de Dusinberre[17] şi se bazează pe utilizării seriilor
Taylor.
Metoda oferă avantaje mari prin prisma formulării algoritmilor
numerici, a pregătirii datelor şi al timpului de calcul, dar nu
permite abordarea problemelor având complexitate geometrică
ridicată din cauza restricţiilor impuse asupra formei celulelor.
Metoda elementelor finite (Finite Element Method) a fost iniţial
dezvoltată pentru rezolvarea problemelor legate de rezistenţa
materialelor (obţinerea tensiunilor şi deformaţiilor în structuriile cu
geometrie complexă) dar a fost ulterior extinsă şi la analize de
câmp termic[18] şi la schimbări de fază[19].
Metoda elementelor de frontieră (Boundary Element Method) se
bazează pe combinarea metodei ecuaţiilor integrale şi a metodei
reziduurilor a fost utilizată de asemenea la analiza termică[20] şi la
probleme legate de schimbarea de fază şi solidificare[21].
Recent a fost dezvoltată şi a fost utilizată cu succes în abordarea
problemelor de transport pentru configuraţii complexe şi interfeţe
între mai multe medii o nouă metodă bazată pe metoda FDM.
Această metodă se numeşte metoda volumelor finite, (Finite
Volume Method). Această metodă este utilizată în ultimul timp la
rezolvarea problemelor de câmp termic, transfer de masă,
curgere de fluide compresibile şi incompresibile[22] ca şi la analiza
plasmei. În metoda volumelor finite, ecuaţiile cu diferenţe finite
sunt obţinute prin constrângerea formei integrale a ecuaţiilor ce
guvernează procesul analizat la un volum finit de control şi
conservarea energiei, masei, constituenţilor chimici şi a
47
impulsurilor pe acest element de control şi pe suprafeţele ce îl

mărginesc.
În acest capitol vom căuta să ne familiarizăm cu metoda
diferenţelor finite.
4.2. Metoda diferenţelor finite
În grupul de metode care poartă acest nume se găsesc metode

destul de deosebite între ele, cum ar fi:
- metodele bazate pe descompunere în serii Taylor;
- metoda integrală;
- metoda volumelor finite sau a volumelor de control.
4.2.1. Formularea cu serii Taylor
A) Dezvoltarea în serii Taylor
Figura 4.1 prezintă un grid după o singură direcţie destinat

dezvoltării în serii Taylor.
Figura 4.1. Parametrii discretizării pentru o analiză unidimensională
Dacă definim derivata unei funcţii Φ(x,y) în punctul x = x0 şi y = y0

sub forma:
∂Φ Φ ( x0 + Δx, y 0 ) − Φ ( x0 , y 0 )
= x lim 0 (4.2.1)
∂x Δx
48
şi dacă Δx este suficient de mic, dar finit astfel ca eroarea de

aproximate a derivatei să fie rezonabilă, atunci derivata poate fi
aproximată cu primul termen al dezvoltării Taylor al funcţiei Φ în
jurul punctului x0:
∂Φ ∂ 2Φ (Δx) 2 ∂ 3 Φ (Δx) 3
Φ ( x0 + Δx) = Φ ( x0 ) + ⋅ Δx + 2 + 3 + ... (4.2.2)
∂x x0 ∂x x0
2! ∂x x0
3!
∂Φ ∂ 2Φ (Δx) 2 ∂ 3 Φ (Δx) 3
Φ ( x0 − Δx) = Φ ( x0 ) − ⋅ Δx + 2 − 3 + ... . (4.2.3)
∂x x0 ∂x x0
2! ∂x x0
3!
Cele două expresii reprezintă modul de bază al exprimării

∂Φ ∂ 2Φ
derivatelor şi 2 într-un punct curent x0.
∂x ∂x
B) Aproximaţia cu diferenţe finite pentru prima derivată
Privind ecuaţiile anterioare, se constată faptul că neglijând

derivatele de ordinul 2 putem obţine formula cu diferenţe finite
atât pentru metoda înainte cât şi pentru metoda înapoi. Cele două
expresii vor fi:
∂Φ Φ ( x0 + Δx) − Φ ( x0 )
= + Err (Δx) (metoda înainte) (4.2.4)
∂x x0 Δx
∂Φ Φ ( x0 ) − Φ ( x0 − Δx)
= + Err (Δx) (metoda înapoi). (4.2.5)
∂x x0 Δx
Err(Δx) reprezintă eroarea de trunchiere, eroare care descrie

diferenţa dintre valoarea exactă a derivatei şi cea obţinută
utilizând diferenţiala. Această eroare depinde de mărimea pasului
discretizării, Δx. Cu cât Δx va fi mai mic, cu atât precizia va fi mai
mare.
Dacă vom face diferenţa dintre cele două derivate se va obţine o
eroare mai mică pentru valoarea derivatei. Expresia derivatei în
punctul x0 va depinde de valorile funcţiei în punctele x0+Δx şi x0-
Δx, conform relaţiei:
49
∂Φ Φ ( x + Δx) − Φ ( x − Δx)
= + Err (Δx 2 ) (diferenţe centrate). (4.2.6)
∂x x0 2 ⋅ Δx
Se observă că ordinul de mărime al erorii de trunchiere

(aproximare) se exprimă funcţie de Δx2, şi cum Δx este în
aplicaţiile practice subunitară, rezultă că eroarea va fi mult mai
mică decât cea obţinută prin metodele înainte sau înapoi.
Pentru a simplifica abordarea şi a ne apropia de metodele
numerice de calcul, să atribuim indicele i punctului de pe grid
care corespunde poziţiei x0. Atunci i+1 va corespunde punctului
de pe grid x+Δx iar i-1 va corespunde punctului x-Δx. Dacă vom
utiliza aceste notaţii şi vom neglija eroarea de trunchiere, atunci
expresiile derivatelor de ordinul I obţinute prin diferenţe finite vor
fi:
∂Φ Φ − Φi
= i +1 (înainte) (4.2.7)
∂x i Δx
∂Φ Φ − Φ i −1
= i (înapoi) (4.2.8)
∂x i Δx
∂Φ Φ − Φ i −1
= i +1 (centrată). (4.2.9)
∂x i 2 ⋅ Δx
C) Aproximarea cu diferenţe finite a derivatei de ordinul II
Se pot utiliza seriile Taylor cu expresiile (4.2.2). şi (4.2.3) pentru a

obţine expresia derivatei de ordinul II a funcţiei Φ în punctul x0,
dar este mult mai comodă utilizarea relaţiei acestei derivate în
funcţie de diferenţialele centrate. Obţinerea acesteia se face cu
uşurinţă prin însumarea celor două serii Taylor şi eliminarea
derivatelor de ordin par mai mari decât 2. Se obţine expresia:
∂ 2Φ Φ ( x0 − Δx0 ) − 2 ⋅ Φ ( x0 ) + Φ ( x0 + Δx 0 )
= + Err (Δx 2 ) (4.2.10)
∂x 2 x0
(Δx) 2
sau sub formă simplificată:
∂ 2Φ Φ i −1 − 2 ⋅ Φ i + Φ i +1
= . (4.2.11)
∂x 2 x0
Δx 2
50
D) Aplicarea aproximării cu diferenţe finite
Ca un exemplu simplu, să considerăm un exemplu de ecuaţie cu

diferenţe finite în expresie unidimensională. Fie aceasta ecuaţia
unui proces de transport nestaţionat ce conţine atât termenii
convecţiei cât şi pe cei ai difuziei:
∂Φ ∂Φ ∂Φ 2
= −u +λ 2 . (4.2.12)
∂t ∂x ∂x
(1) (2) (3)
Termenul (1) descrie variaţia în timp a parametrului considerat în

timp ce termenii (2) şi (3) descriu fluxurile convective respectiv
difuzive.
Aplicând diferenţele înainte pentru derivata de ordinul I în funcţie
de timp şi diferenţe centrate pentru derivatele de ordinul I şi II în
raport cu spaţiul, se obţine următoarea ecuaţie cu diferenţe finite:
Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti −1 Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1
= −u +λ . (4.2.13)
Δt 2 ⋅ Δx Δx 2
În ecuaţia ce descrie procesul, t reprezintă nivelul de timp curent

iar t+Δt nivelul de timp viitor. Rezolvarea problemei constă în
determinarea Φit+Δt în funcţie de valorile deja cunoscute, deci cele
care depind doar de t. Rezolvarea acestei probleme nu este chiar
simplă deoarece mai trebuie îndeplinite şi condiţiile de stabilitate
a soluţie. Aceste constrângeri vor fi studiate mai târziu.
Dacă în ecuaţia 4.2.12 termenul (2) care crează cele mai mari
probleme de stabilitate şi conduce la micşorarea Δt şi Δx.
Evitarea acestui lucru poate fi făcută prin utilizarea diferenţelor
înapoi pentru exprimarea derivatelor în raport cu timpul şi
obţinerea unui alt tip de ecuaţie cu diferenţe finite. Acest tip de
discretizare conduce la o schema explicită de calcul în timp ce
evitarea constrângerilor amintite conduce la o schemă de tip
implicit.
51
4.2.2. Metoda integralelor
Ca şi în cazul dezvoltării în serii Taylor, să considerăm cazul

rezolvării ecuaţiei 4.2.12 folosind o altă metodă.
Pentru integrarea ecuaţiei cu derivate parţiale în funcţie de
variabile independente (în cazul nostru x şi t) pe o celulă a
gridului aflată în jurul punctului (x,t) ca în figura 4.2 va trebui să
ne folosim de asemenea de expresii ale ecuaţiilor în diferenţe
finite.
Figura 4.2. Parametrii discretizarii pentru un model 2D
Dacă integrăm ambii termeni ai ecuaţiei pe intervalul t la t+Δt şi

între suprafeţele ce delimitează celula gridului, Γvest şi Γest, vom
avea:
t + Δt t + Δt t + Δt
∂Φ ∂Φ ∂ 2Φ
∫ ∫
Ωi t
∂t
dt dΩ i = −u ∫
Ωi
∫
t
∂x
dt dΩ i + λ ∫
Ωi
∫
t ∂x 2
dt dΩ i . (4.2.14)
În cazul unui domeniu dreptunghiular pentru sistemul

unidimensional, domeniul poate fi considerat cuprins între
suprafetele ΓW şi ΓE.
Ecuaţia (4.2.14) se simplifică la forma:
ΓE t + Δt Γ t + Δt Γ t + Δt
∂Φ E
∂Φ E
∂ 2Φ
∫ ∫
ΓW t
∂t
dt dx = −u ∫
ΓW
∫
t
∂x
dt dx + λ ∫
ΓW
∫ t ∂x 2
dt dx . (4.2.15)
(1) (2) (3)
52
Să evaluăm termen cu termen ecuaţia (4.2.15).

Temenul (1) conduce la:
Δx
x+
ΓE t + Δt
∂Φ
( )
2
t + Δt
∫ ∫ dt dx = ∫ Φx − Φ x dx = Φ tx+ Δt − Φ tx ⋅ Δx . (4.2.16)
t
ΓW t
∂t Δx
x−
2
Termenul (2) conduce la:

ΓE t + Δt
∂Φ
−u ∫ ∫ dt dx =
ΓW t
∂x
Δx
x+
t + Δt Δx
2
∂Φ t + Δt x+ ∂Φ
−u
Δx
∫ ∫t
∂x
dt dx = −u ∫
t ∫ x−
2
Δx
2
∂x
dx dt = . (4.2.17a)
x−
2
t + Δt
− u∫ Φ x + Δx − Φ x − Δx dt
t
2 2
În continuarea integrării, se consideră valoarea medie a mărimii

Φ integrate, sub forma:
x + Δx
∫ f (Φ) ⋅ dx ≅ f (Φ ) unde Φ ∈ [x, x + Δx ) .

x
Cu aceste consideraţii, integrarea pe timp conduce la:
t + Δt
− u∫ Φ x + Δx − Φ x − Δx dt = −u Φ x + Δx 2 − Φ x − Δx 2 ⋅ Δt . (4.2.17b)
t t
t
2 2
Dacă însumăm termenii din nodurile vecine atunci putem scrie:
Φ x ± Δx =
t 1⎛ t t ⎞ 1 t
⎜ Φ x ± Δx + Φ x ⎟ = Φ i ±1 + Φ i .
2⎝
t
( ) (4.2.17c)
2 2 ⎠ 2
Înlocuind ecuaţia (4.2.17c) în (4.2.17b) se obţine termenul (2)

căutat:
∂Φ
− u∫
ΓW
ΓE
∫
t + Δt
t ∂x
1
(
dt dx = −u Φ ti +1 − Φ ti −1 ⋅ Δt .
2
) (4.2.18)
53
Să determinăm expresia termenului (3) al ecuaţiei integrale pe

celula (x,t):
Δx
ΓE t + Δt ∂ 2Φ x+ t + Δt ∂ 2Φ
λ∫ ∫ dt dx = λ ∫ Δ2x ∫ dt dx
ΓW t ∂x 2 x−
2
t ∂x 2
Δx
t + Δt x+ ∂ 2Φ
= λ∫ ∫ 2
Δx dx dt
t x−
2
∂x 2
. (4.2.19a)
t + Δt ∂Φ ∂Φ
= λ∫ − dt
t ∂x x+
Δx ∂x x−
Δx
2 2
λ ⎛⎜ ∂Φ ∂Φ
⎞
t t
⎟
= −
Δx ⎜⎜ ∂x x+
Δx ∂x x−
Δx ⎟
⎟
⎝ 2 2 ⎠
Dacă se aplică acum diferenţele finite modul de calcul înainte

pentru cele două derivate de ordinul I se poate scrie:
Φ x − Φ x − Δx
t t
∂Φ
t
= 2
∂x x−
Δx Δx
2 (4.2.19b)
1 ⎛ t ⎞
= ⎜ Φ x − Φ t Δx ⎟
Δx ⎜⎝ x− ⎟
2 ⎠
Φ x + Δx − Φ x
t t
∂Φ
t
= 2
∂x x+
Δx Δx (4.2.19c)
2
=
1
Δx
(Φ ti+1 − Φ ti )
şi integrala va avea forma:

ΓE
t + Δt ∂ 2Φ Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1
λ∫ ∫ dt dx = λ . (4.2.20)
ΓW
t ∂x 2 Δx 2
Prin înlocuirea termenilor (1), (2) şi (3) în ecuaţie se obţine forma

integrală a legii dorite, ceea ce reprezintă chiar forma cu diferenţe
finite:
54
Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti −1 Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1
= −u +λ . (4.2.21)
Δt 2 ⋅ Δx Δx 2
4.2.3. Metoda volumelor finite. Soluţionarea cu ajutorul

volumelor de control
În metodele bazate pe dezvoltarea în serii Taylor ca şi în metoda

integrală s-a utilizat forma diferenţială a legilor de guvernare a
proceselor analizate. Obţinerea soluţiei s-a făcut utilizând metode
matematice pentru dezvoltatrea în volume finite. În abordarea cu
volume finite, forma matematică bazată pe ecuaţii cu derivate
parţiale, nu mai este absolut necesară, fiind utilizată legea
generală a conservării masei, impulsului şi energiei pentru fiecare
volum finit care aparţine domeniului analizat. Astfel, utilizarea
metodei volumelor finite conferă o apropiere mai bună de
fenomenul fizic decât metoda diferenţelor finite.
Figura 4.3. Modul de reprezentare in teoria volumelor finite pentru un grid 1D
Ca un exemplu, să considerăm o problemă nestaţionară

convectiv-difuzivă analizată şi pentru celelelalte metode:
∂Φ ∂Φ ∂ 2 Φ
= −u + , (4.2.22a)
∂t ∂x ∂x 2
ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma integrală:
55
∂ r r r r
∫∫∫ Φ ⋅ dΩ = − ∫∫ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ . (4.2.22b)
∂t Ω Γ
Γ
(1) (2) (3)
sau forma generală:
⎧rata potentialului ⎫ ⎧ fluxul total al ⎫ ⎧ fluxul total al ⎫

⎪Φ ⎪ ⎪ potentialului Φ ⎪ ⎪ potentialului Φ ⎪
⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪⎪
⎨ acumulata in Ω =
⎬ ⎨ schimbat prin +
⎬ ⎨ schimbat prin ⎬. (4.2.22c)
⎪ ⎪ ⎪convectie ⎪ ⎪difuzie ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩(1) ⎪⎭ ⎪⎩(2) ⎪⎭ ⎪⎩(3) ⎪⎭
Termenul (1) reprezintă mărimea cu care potenţialul Φ creşte sau

scade în interiorul volumului Ω în unitatea de timp.
Termenii (2) şi (3) reprezintă cantitatea de potenţial Φ care intră
şi iese din volumul Ω prin suprafaţa de control Γ prin fenomenul
de conducţie respectiv difuzie. De menţionat faptul că relaţia
(4.2.22c) este valabilă pentru orice formă geometrică oricât de
complicată.
Dacă se va aplica relaţia integrală (4.2.22b)[22] sau cea generală
(4.2.22c)[23] pentru o anumită zonă a domeniului Ω, zonă pe care
o definim “volum de control” vom obţine ecuaţia în diferenţe finite
pentru acea zonă. Să analizăm termenul (1) al legii sub formă
generală. Pentru a defini cât mai corect acest lucru, se consideră
valoarea potenţialului Φ în punctul (x) ca fiind valoarea medie a
volumului de control (i) dezvoltat în jurul punctului (x) şi creşterea
totală a acestuia în intervalul de timp t Æ t+Δt în volumul de
control va fi:
∂ ( )
Φ ti + Δt − Φ ti
∂t ∫∫∫Ω
Φ ⋅ dΩ = × Vi . (4.2.23)
Δt
Unde cu Φi s-a notat valoarea potenţialului în nodul i al reţelei şi

s-a considerat că aceasta este constantă pe întreg volumul Vi al
celulei reţelei. Termenul (2) din ecuaţia generale reprezintă fluxul
total schimbat de volumul de control cu mediul înconjurător prin
suprafaţa care îl delimitează prin convecţie. Forma integrală a
acestuia este:
56
r v
( )
− ∫∫ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ = −u ∫∫ Φ ⋅ dΓ = −u ∫∫ Φ ΓE × AΓE − Φ ΓW × AΓW . (4.2.24)
Γ Γ Γ
Unde AΓE şi AΓW reprezintă ariile ce mărginesc volumul de control

pe direcţia est (E) şi vest (W), iar valorile ΦΓE şi ΦΓW reprezintă
chiar valoarea potenţialului în celulele vecine est şi vest.
Termenul (3) din ecuaţia generală reprezintă fluxul schimbat prin
difuzie de volumul de control cu mediul înconjurător prin
suprafaţa laterală şi are expresia:
r r
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = −(q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW ) . (4.2.25)
Γ
Prin înlocuirea ecuaţiilor (4.2.23), (4.2.24) şi (4.2.25) în ecuaţia

sub formă integrală se obţine:
(Φ t + Δt
i − Φ ti ) ( ) ( )
× Vi = −u Φ ΓE × AΓE − Φ ΓW × AΓW − q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW . (4.2.26)
Δt
Pentru un sistem de coordonate unidimensional şi împărţirea sa

în volume de control rectangulare, (în acest caz vor fi segmente
de dreaptă) valoarea volumului acestuia va fi Δx iar valoarea
ariilor laterale ΓE şi ΓW se consideră unitare. Ecuaţia (4.2.26) se
va scrie în acest caz sub forma:
(Φ t + Δt
i − Φ ti ) ( ) (
× Δx = −u Φ ΓE − Φ ΓW − q ΓE − q ΓW . ) (4.2.27)
Δt
Se exprimă în continuare fluxurile convective şi difuzive prin

feţele ΓE şi ΓW. Să considerăm valorile potenţialelor ΦΓE şi ΦΓW ca
fiind media dintre valoarea potenţialului din volumul de control din
est (poziţia x+Δx indice i+1) şi cel curent (x sau i) respectiv dintre
volumul de control din vest (x-Δx indice i-1) şi cel curent. Se
poate deci scrie:
Φ ti +1 + Φ ti
Φ ΓE =
2 . (4.2.28)
Φ i −1 + Φ ti
t
Φ ΓW =
2
Se obţine deci fluxul prin convecţie sub forma:

57
r r Φ ti +1 − Φ ti −1
− ∫∫ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ = −u . (4.2.29)
Γ
2
În cazul fluxurilor difuzive, qΓE şi qΓW, estimarea acestora trebuie

făcută pe baza considerării legii difuziei, cum ar fi legea Fourier,
legea Fick sau Newton a vâscozităţii. Ca şi în celelalte exemple
să considerăm prima lege a lui Fourier a conducţiei:
∂Φ
q ΓE = −λ
∂x ΓE
. (4.2.30)
∂Φ
q ΓW = −λ
∂x ΓW
Să exprimăm gradienţii potenţialului cu ajutorul unei scheme cu

diferenţe de tipul înainte pentru expresiile acestora din ecuaţia
(4.2.30):
∂Φ Φ ti +1 − Φ ti
t
=
∂x ΓE Δx E
. (4.2.31)
∂Φ Φ t − Φ ti −1
t
= i
∂x ΓW ΔxW
Pentru a simplifica ecuaţia căutată şi pentru a putea compara

expresia acesteia indiferent de metoda de obţinere să
considerăm că ΔxE = ΔxW = Δx, deci volumele de control au aceaşi
dimensiune şi acelaşi volum. Din aceleaşi motive să considerăm
că potenţialul din volumul de control din vest ΦW este mai mare
decât cel din volumul de control din est (ΦE) ceea ce conduce la
un flux difuziv pe direcţia vest est (W Æ E, respectiv, în
simbolizarea cu indici, i-1 Æ i) Se obţine astfel următoarea
expresie matematimatică a fluxului difuziv prin suprafaţa laterală
a volumului de control aflat la poziţia x (indicele i):
r r
(
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = − q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW )
Γ
. (4.2.32)
Φ ti +1 − Φ ti Φ ti − Φ ti −1
=λ −λ
Δx Δx
58
Prin înlocuirea în ecuaţia generală a balanţei fenomenului se

obţine:
Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1
⋅ Δx = −u +λ . (4.2.33a)
Δt 2 Δx
Sau împărţind cu Δx,
Φ ti + Δt − Φ ti Φ t − Φ ti Φ t − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1
= −u i +1 + λ i −1 . (4.2.33b)
Δt 2 ⋅ Δx Δx 2
Se observă că utilizând cele trei metode de calcul, pentru aceaşi

expresie a ecuaţiei diferenţiale parţiale se obţine același rezultat.
Cu toate acestea, metoda volumelor finite are un grad mult mai
mare de generalitate atât în ceea ce priveşte posibilităţile de
împărţire a domeniului în volume de control cât şi în descrierea
fenomenului fizic care se analizează. Din această cauză, în ultimii
ani a cunoscut o foarte rapidă dezvoltare.
59
CAPITOLUL 5
CONDUCŢIA CĂLDURII ÎN REGIM STAŢIONAR
În capitolele anterioare s-au studiat metodele numerice bazate pe
descompunerea în elemente finite de rezolvare a ecuaţiilor
diferenţiale cu derivate parţiale care definesc fenomenele de
transport pentru masă, impuls şi căldură. În acest capitol ne vom
axa pe rezolvarea cu ajutorul metodei volumelor finite a ecuaţiilor
ce descriu fenomenele de difuzie. Din cauza similitudinii între
căldură şi transportul de masă pentru cazul amestecurilor, este
suficientă studierea unui singur tip de probleme. Se consideră
astfel problema conducţiei termice în regim staţionar. Regimul
staţionar este regimul în care desfăşurarea proceselor analizate
nu depinde de timp deci termenii ce descriu rata acumulărilor din
ecuaţiile generale de guvernare se neglijază.
5.1. Fundamentarea matematică
5.1.1. Ecuaţiile ce guvernează procesul
Aşa cum a fost prezentată în capitolul 2, forma integrală a

ecuaţiei ce guvernează procesele de conducţie în regim staţionar
în cazul în care proprietăţile fizice ale materialului sunt constante
în funcţie de temperatură are expresia:
r r
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g& ⋅ dΩ = 0 . (5.1.1)
Γ Ω
În timp ce forma diferenţială este:
d ⎛ dT ⎞
⎜λ ⎟ + g& = 0 , (5.1.2)
dx ⎝ dx ⎠
unde T este temperatura, λ coeficientul de difuzie

(conductibilitatea termică) şi g& reprezintă rata de generare a
căldurii.
În capitolul 4 s-a prezentat modul de tratare cu diferenţe finite şi
cu volume finite a unor legi de conservare sub formă integrală.
60
Conducţia căldurii în regim staţionar
5.1.2. Condiţii la limită (pe frontiere)
Cel mai des întâlnite condiţii pe frontieră pentru cazul propagării

căldurii au fost deja tratate în capitolul 2. În metoda volumelor
finite, condiţiile pe frontieră sunt în general expresia unor fluxuri
impuse pe suprafaţa exterioară a domeniului. De asemenea, în
această metodă, întregul domeniu analizat este împărţit în
volume de control care sunt delimitate de suprafeţe de control. În
cazul propagării căldurii, aceasta se propagă prin suprafeţele de
control de la un volum finit la altul, indiferent dacă suprafaţa de
control delimitează două volume de control vecine (suprafeţe de
control interioare) sau este o zonă de contact între un volum de
control şi frontiera exterioară a domeniului (suprafeţe de control
exterioare).
Rezolvarea problemei matematice necesită determinarea
cantităţii de căldură care trece în unitatea de timp atât prin
suprafeţele exterioare cât şi prin cele interioare. Pot fi introduse
astfel şi condiţii pe frontieră pentru două sau mai multe regiuni
aflate în stare solidă şi care au coeficienţi de conducţie termică,
densităţi şi călduri specifice diferie.
În figura 5.1 este descris un domeniu de calcul cu două
subdomenii şi sunt prezentate şi notaţiile pentru diferite tipuri de
condiţii pe frontieră:
Figura 5.1. Modul de impunere a condiţiilor limită pentru un domeniu de

calcul alcătuit din două subdomenii având proprietăţi termice diferite
61
• temperaturi impuse ( condiţii de tip Γ0)

r
T = TΓ0 , (5.1.3a)
• flux termic între două volume de control separate de o

frontieră comună domeniului analizat (condiţii Γ1)
∂T
q Γ1 = −λ , (5.1.3b)
∂x
• flux termic impus (condiţii Γ2)
⎛ ∂T ⎞
q Γ2 ⎜ = −λ ⎟ = qΓ , (5.1.3c)
⎜ ∂x ⎟ 2
⎝ Γ2 ⎠
• convecţie, se impun hinf şi Tinf (condiţii de tip Γ3)
⎛ ∂T ⎞
q Γ3 ⎜ = −λ ⎟ = h∞ (T∞ − T ) , (5.1.3d)
⎜ ∂x ⎟
⎝ Γ3 ⎠
• radiaţie, se impun ε şi Tsur (condiţii Γ4)
⎛ ∂T ⎞
q Γ4 ⎜ = λ
⎜ ∂x ⎟
(
⎟ = ε ⋅ σ ⋅ (Tsup + T ) Tsup
2
+T 2 , ) (5.1.3e)
⎝ Γ4 ⎠
• transferul de căldură între două solide cu rezistenţă

termică diferită (Γ5)
⎛ ∂T ⎞
q Γ5 ⎜ = −λ ⎟ = hin ⋅ (TΩ1 − TΩ 2 ) , (5.1.3f)
⎜ ∂x ⎟
⎝ Γ5 ⎠
unde hin este coeficientul de schimb termic pe interfaţă între două

solide şi TΩ1 şi TΩ2 sunt temperaturile volumelor de control
separate de cele două suprafeţe.
62
5.2. Metoda volumelor finite pentru cazul staţionar
5.2.1. Calculul gridului
Să considerăm un caz unidimensional pentru conducţia termică,

aşa cum este prezentat în figura 5.2, în care sunt definite
volumele de control şi suprafeţele de control ale acestora.
Figura 5.2. Modul de împărţire al domeniului Ω în volume finite egale
Prima operaţie de pregătire a domeniului în scopul calculării

soluţiilor numerice a ecuaţiei sub formă generală constă în
împărţirea acestuia în volume de control finite. În acest scop vor fi
definite un număr de noduri (puncte nodale) aflate în interiorul
domeniului, cuprinse între nodurile aflate pe suprafaţa exterioară
a acestuia (ΩW şi ΩE din figura 5.2.
În figura 5.3 este descrisă o reprezentare schematică a
discretizării în elemente de volum finite pentru un domeniu
unidimensional. Pentru acest tip de domenii, fiecare nod interior
(punct nodal i ) se găseşte între două noduri vecine (i-1 respectiv
i+1) şi pot fi generate două suprafeţe de control ce împart
segmentele ce leagă punctele nodale în două părţi egale.
Suparfeţele de control aflate la vest şi la est de punctul nodal sunt
63
notate în figura 5.3 cu ΓW respectiv ΓE. Distanţa dintre nodurile (i-

1) şi (i) este notată cu ΔxW, iar cea dintre nodurile (i) şi (i+1) este
notată cu ΔxE. Dimensiunea volumului de control ce conţine
punctul curent (i) este Δx.
Figura 5.3. Modul de numerotare şi simbolizare a volumelor finite pentru

cazul unidimensional
5.2.2. Obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite
Aşa cum a fost prezentat în capitolul 4, primul pas în obţinerea

ecuaţiilor cu diferenţe finite utilizând metoda elementelor finite
constă în aplicarea formei integrale asupra legii generale ce
descrie procesul asupra volumului de control.
Să aplicăm forma integrală asupra volumului de control (i) din
figura 5.2. Ecuaţia (5.1.1) are forma:
r r
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g& ⋅ dΩ = 0 .
Γ Ω
1) Metoda convenţională de discretizare
Metoda a fost utilizată în capitolul 4 pentru o ecuaţie generală

care descrie un caz nestaţionar de transport convectiv şi difuziv.
În cazul de faţă metoda se va aplica asupra ecuaţiei ce defineşte
termenul de difuzie a ecuației 5.1.1 şi conduce la următoarea
abordare:
64
r r
{( ) (
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = − q ΓE × AΓE − qΓW × AΓW )}
( ) (
= q ΓW × AΓW − q ΓE × AΓE ) . (5.2.1a)
Ti −1 − Ti T − Ti +1
= AΓW × λ − AΓE × λ i
ΔxW Δx E
În descompunerea pe fluxuri a ecuaţiei 5.2.1a se consideră că

temperatura din volumul de control i-1 (Vest) este mai mare decât
cea din volumul de control i+1 (Est) şi deci fluxul de căldură prin
conducţie va intra în volumul de control analizat (i) prin faţa ΓW şi
va părăsi acest volum prin faţa de control ΓE, ca în figura 5.4(a).
Termenul care defineşte sursa termică internă din volumul de
control va fi:
∫∫∫ g& ⋅ dΩ = g& ⋅ Δx .

Ω
(5.2.1b)
Înlocuind în ecuaţia (5.1.1) se obţine forma cu diferenţe finite a

ecuaţiei dorite:
Ti −1 − Ti T − Ti +1
λ ⋅ AΓ − λ ⋅ AΓE i + g& ⋅ Δx = 0 . (5.2.2a)
W
ΔxW Δx E
Dacă, pentru simplificare se consideră pentru cazul

unidimensional:
AΓW = AΓE = 1
.
ΔxW = Δx E = Δx
Ceea ce înseamnă caz unidimensional şi discretizare uniformă,

rezultă aceeaşi formă ca şi cea cu diferenţe finite:
Δx 2
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = g& . (5.2.2b)
λ
Ecuaţiile 5.2.2a ca şi cazul său particular 5.2.2b pot fi aplicate

doar asupra volumelor de control care au toate suprafeţele de
control dispuse în interiorul domeniului de calcul. În cazul în care
cel puţin o suprafaţă de control se găseşte pe frontiera
65
domeniului, asupra acesteia vor acţiona fluxuri exterioare, fluxuri

care vor fi determinate în conformitate cu tipul de condiţii pe
frontieră impuse asupra acestei suprafeţe de control.
Figura 5.4. Modul de reprezentare a fluxurilor termice în cazul

unidimensional. a) Cazul clasic utilizat în metoda diferenţelor finite (MDF).
b) Fluxurile termice incidente volumul finit (i) prin suprafeţele de control ΓW şi
ΓE. (Metoda generală de discretizare)
2) Metoda generală de discretizare
Să considerăm acum o formă mai generală de discretizare a

ecuaţiilor destinate rezolvării problemelor legate de propagarea
prin conducţie a căldurii.
Termenul care defineşte conducţia din integrala 5.1.1 descrie
totalitatea fluxurilor care intră şi ies din volumul de control prin
suprafaţa laterală a acestuia, suprafaţă numită în acest caz
suprafaţă de control. Aceste fenomene fizice au fost numite în
capitolul 2, “fenomene de suprafaţă” şi se referă la totalitatea
schimburilor ce au loc prin flux termic între volumul de control pe
care îl mărginesc şi vecinătăţile acestuia. În subcapitolul
precedent s-au dezvoltat ecuaţiile cu metoda volumelor finite şi s-
a particularizat cazul diferenţelor finite doar pentru suprafeţele
66
interioare domeniului analizat, ceea ce corespunde cazului Γ1

(fluxuri schimbate prin conducţie). Fenomenele de suprafaţă pot
include şi fluxuri schimbate prin convecţie şi radiaţie ca în
ecuaţiile (5.1.3a)...(5.1.3f).
Pe baza acestor observaţii se poate scrie primul termen al
ecuaţiei integrale sub forma:
r r
( ) (
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = qˆ ΓW × AΓW + qˆ ΓE × AΓE ,) (5.2.3)
Γ
unde cu qˆ Γ şi qˆ Γ s-au definit toate fluxurile care intră în volumul

W E
de control prin volumul de control prin suprafeţele ΓW şi ΓE, aşa

cum s-a reprezentat în figura 5.4b.
Ecuaţia (5.2.3) poate fi scrisă acum pentru cazul unui domeniu
oarecare sub forma generală:
r r
( )
Ncs
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∑ qˆ Γm × AΓm , (5.2.4)
Γ m =1
unde:
Ncs numărul suprafeţelor de control care mărginesc
volumul de control (i),
m indicele curent al suprafeţei de control,
AΓm aria suprafeţei de control cu indicele m
qˆ Γ
m
fluxul net prin suprafaţa de control ce intră în volumul
de control.
Pot fi astfel dezvoltate volume de control având forme geometrice
mai complexe şi care să acopere domenii bidimensionale şi
tridimensionale.
Trebuie menţionat faptul că fluxurile sunt doar difuzive şi nu
includ componenta convectivă cauzată de curgerea unui fluid prin
volumul de control.
Cel de-al doilea termen al ecuaţiei (5.1.1) este dat de ecuaţia:
∫∫∫ g& ⋅ dΩ = g& ⋅ V

Ω
i , (5.2.5)
unde Vi reprezintă forma volumului de control cu indicele i.
67
Ecuaţia generală pentru rezolvarea problemelor legate de

convecţia staţionară a căldurii poate fi scrisă sub forma:
∑ (qˆ )
Ncs
Γm × AΓm + g& ⋅ Vi = 0 . (5.2.6)

m
Ecuaţia (5.2.6) poate fi aplicată oricăror tipuri de coordonate,

carteziene, cilindrice, sferice sau generalizate.
Condiţiile pe frontieră au fost exprimate în subcapitolul (5.1.2) cu

ajutorul relaţiilor (5.1.3a)...(5.1.3.f) atât pentru suprafeţele de
control interioare cât şi pentru suprafeţele de control exterioare.
Observând şi forma generală la care s-a ajuns prin utilizarea
metodei volumelor de control modificată (5.2.6) se observă că se
poate exprima cu uşurinţă fluxul net al căldurii prin toate volumele
de control care definesc domeniul de calcul, existând o singură
formulare matematică pentru toate condiţiile exterioare pe
suprafeţele de control.
Conform acestei metode modificate, fluxurile pe suprafeţele de
control au expresiile:
0) Temperaturi impuse pe suprafaţa de control (Γ0):
Ti = TΓ0 . (5.2.7a)
1) Fluxul de căldură datorat conducţiei pentru suprafeţe de

control interioare (Γ1):
TVecin − Ti
qˆ Γ1 = λ , (5.2.7b)
ΔxVecin
unde TVecin reprezintă temperatura din volumul de control vecin

(indici i-1 sau i+1) volumului curent (indice i). Distanţa ΔxVecin
reprezintă distanţa dintre poziţia volumului de control vecin (x(i+1)
sau x(i-1) şi cel curent x(i)).
2) Flux de căldură impus pe suprafaţa de control (Γ2):
qˆ Γ2 = q Γ2 . (5.2.7c)
68
3) Flux schimbat între supafaţa de control aflată pe frontiera

domeniului şi mediul înconjurător prin intermediul
convecţiei pe suprafaţă (Γ3):
qˆ Γ3 = h∞ ⋅ (T∞ − Ti ) . (5.2.7d)
4) Transfer de căldură prin radiaţie pe suprafaţa de control

a volumului finit (Γ4):
(
qˆ Γ4 = hr ⋅ (TSup − Ti ) = ε ⋅ σ ⋅ (TSup + Ti ) ⋅ TSup
2
)
+ Ti 2 . (5.2.7e)
5) Flux de căldură schimbat pe o suprafaţă de control ce

defineşte două subdomenii aflate în stare solidă, care au
conductivitate termică diferită (Γ5):
qˆ Γ5 = hin ⋅ (TVecin − Ti ) . (5.2.7f)
Modul de reprezentare a fluxurilor generalizate ce străbat

suprafeţele de control poate fi ilustrat cu ajutorul figurii 5.5.
Pentru situaţia domeniilor bidimensionale, reprezentarea fluxurilor
generalizate şi a condiţiilor pe frontieră este dată în figura 5.5.a.
69
Figura 5.5.a. Temperatură impusă pe frontiera de est a domeniului Ω.

Ecuaţia de echilibru pentru volumul finit notat cu C
Figura 5.5.b. Flux de căldură datorat conducţiei prin suprafeţele interioare
70
Figura 5.5.c. Condiţie pe frontiera estică constând din flux termic impus
Figura 5.5.d. Condiţii pe frontieră în cazul convecţiei pe frontiera vestică
71
5.2.3. Rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare
Ecuaţia (5.2.6) poate fi aplicată pentru toate punctele nodale

aflate în domeniul de calcul. Se generează astfel un sistem
algebric de ecuaţii liniare care poate fi rezolvat cu metodele
standard de rezolvare. Fie metodele exacte bazate pe metoda
Gauss a eliminării fie cu metode iterative de calcul, cum ar fi
Gauss-Seider. Soluţiile acestui sistem vor fi chiar temperaturile
din punctele nodale. În cazul propagării căldurii, matricea
coeficienţilor sistemului de ecuaţii algebrice este o matrice
tridiagonală în care pe diagonala principală sunt dispuşi toţi
coeficienţii diferiţi de zero. Această formă particulară a sistemului
de ecuaţii conduce la simplificarea metodei Gauss a substituţiei,
simplificare cunoscută sub numele de algoritmul Thomas sau
Algoritmul Matricelor Tridiagonale (TDMA).
5.3. Rezolvarea problemelor pentru cazuri multidimensionale
5.3.1. Probleme bidimensionale
Cazul unidimensional, care a condus la obţinerea ecuaţiei cu

diferenţe finite (5.2.6), poate fi extins cu uşurinţă pentru domenii
bidimensionale şi tridimensionale. Să notăm aceste cazuri cu 1D,
2D şi respectiv 3D.
În cazul 2D au fost dezvoltate volume de control cu 3, 4 sau 6
suprafeţe de control. Pentru simplificare să considerăm cazul
general în care sunt utilizate volume de control dreptunghiulare
deci cu 4 suprafeţe de control. În acest caz, ecuaţia 5.2.1a poate
fi scrisă sub forma:
∑ (qˆ )
4
Γm × AΓm + g& ⋅ Vi = qˆ ΓW ⋅ AΓw + qˆ ΓE ⋅ AΓE + qˆ ΓS ⋅ AΓS + qˆ ΓN ⋅ AΓN + g& ⋅ Vi . (5.3.1)

m =1
În această ecuaţie, qˆ Γ , qˆ Γ , qˆ Γ şi qˆ Γ reprezintă fluxul net prin

W E S N
suprafeţele de control dinspre vest (simbol W), indice (i-1,j), est

(simbol E) indice (i+1,j), sud (simbol S) indice (i,j-1) şi respectiv
nord (simbol N) indice (i,j+1). Ariile reprezentând valorile
lungimilor laturilor pe care fluxurile sunt definite. Pentru o
discretizare carteziană acestea sunt:
72
AΓW = ΔyW
AΓE = Δy E
.
AΓS = Δx S
AΓN = Δx N
Pentru un grid regulat (dreptunghiular),
ΔxS = ΔxN = Δx respectiv ΔyW = ΔyE = Δy.

AΓW = AΓE = AΓS = AΓN =Δx Δy.
Pentru un grid unitar,
Δx = Δy = Δz = h.
Volumul Vi reprezintă în acest caz chiar aria cprinsă între

suprafeţele de control având pentru un grid neregulat liniar
următoarea formă:
1 x(' i +1, j −1) y (' i +1, j −1) 1 x(' i +1, j −1) y (' i +1, j −1)
1 1
Vi = 1 x (' i +1, j +1) y (' i +1, j +1) + 1 x(' i −1, j +1) y (' i −1, j +1) .
2 2
1 x(' i −1, j +1) y (' i −1, j +1) 1 x(' i −1, j −1) y (' i −1, j −1)
În cazul gridului regulat:
Vi = Δx Δy
sau pentru un grid unitar
Vi = h2.
5.3.2. Cazul 3D
În cazul unui grid în spaţiul cu trei dimensiuni relaţia de calcul

(5.2.6) rămâne valabilă şi conduce la forma generală:
∑ (qˆ )
Nsc
Γm × AΓm = qˆ ΓW ⋅ AΓW + qˆ ΓE ⋅ AΓE + qˆ ΓS ⋅ AΓS + qˆ ΓN ⋅ AΓN + qˆ ΓJ ⋅ AΓJ + qˆ ΓU ⋅ AΓU + g& ⋅ Vi .

m =1
73
În acest caz cu qˆ Γ şi AΓm s-au notat fluxurile pe suprafeţele de

m
contact şi respectiv ariile pe care acestea sunt distribuite.
În cazul unui grid dreptunghiular structurat:
AΓW = AΓE = Δy ⋅ Δz
AΓS = AΓN = Δz ⋅ Δx
AΓJ = AΓU = Δx ⋅ Δy
Vi = Δx ⋅ Δy ⋅ Δz
sau pentru un grid dreptunghiular unitar:
Δx = Δy = Δz = h
.
AΓW = AΓE = AΓS = AΓN = AΓJ = AΓU = h 2
Vi = h 3
5.4. Exemple de calcul
Se vor considera aplicaţii ale metodei volumelor finite pentru

cazuri ce privesc propagarea prin conducţie a căldurii pe domenii
1D şi 2D pentru diverse condiţii pe frontieră. În cazul 1D fiecare
volum de control are două suprafeţe de control, exprimate prin ΓW
şi ΓE. Ecuaţia (5.2.6) poate fi scrisa sub forma:
∑ (qˆ ) [ ]
Ncs
Γm ⋅ AΓm + g& ⋅ Vi = qˆ ΓW ⋅ AΓW + qˆ ΓE ⋅ AΓE + g& ⋅ Vi = 0 , (5.2.1)

m =1
unde s-au notat fluxurile nete prin suprafeţele de control ale

volumului finit (i) cu: qˆ Γ şi respective qˆ Γ , iar ariile celor două
W E
suprafeţe de control, ( ΓW respective ΓE ) cu AΓ şi respectiv AΓ . W E
Dacă se utilizează un sistem de coordonate cartezian atunci în

cazul 1D ariile sunt egale cu unitatea, iar volumul Vi = Δxi = Δx.
Acest fapt conduce la o expresie a ecuaţiei (5.2.6) sub o formă
mult redusă:
(qˆ ΓW )
+ qˆ ΓE + g& ⋅ Δx = 0 . (5.2.2)
74
Valorile fluxurilor nete pot fi determinate utilizând ecuaţiile

(5.2.7a)..(5.2.7f) în funcţie de condiţiile pe frontieră specifice
fiecărui tip de frontieră.
Exemplul 5.1
Se consideră cazul unui câmp termic staţionar dezvoltat în

interiorul unei bare metalice străbătute de curent electric.
Geometria barei metalice este dată în figura 5.8(a,b), iar energia
termică dezvoltată la trecerea curentului electric prin unitatea de
volum este g& = 10 5 W m 3 . Conductivitatea termică a materialului
barei este λ = 50W (m ⋅0 K ) .
Dacă temperatura în suprafaţa de frontieră ΓA (capătul A) este
constantă şi egală cu 100 °C, (TA = 100 °C) şi pe suprafaţa de
frontieră ΓB se consideră bara izolată termic (în capătul B nu are
loc nici un schimb de căldură, deci fluxul termic ce străbate
această suprafaţă de control este zero) atunci să se obţină
ecuaţiile cu diferenţe finite ce descriu câmpul termic din bară şi să
se determine distribuţia de temperatură din aceasta.
Se menţionează că pe suprafaţa exterioară a barei nu are loc nici
un schimb de căldură, suprafaţa laterală a barei fiind izolată
termic.
75
Figura 5.8.a,b. Dimensiunile geometrice, condiţiile pe frontieră şi modul de

discretizare în volume finite
Rezolvarea problemei
A. Discretizarea
Reprezintă împărţirea domeniului în volume finite. Pentru

simplificarea problemei se aleg elemente finite identice ca volum
(fiind o problemă 1D, volumul este Δx). Se alege un număr de 5
volume finite, astfel încât Δx = 0,04m. Modul de împărţire în
volume finite este reprezentat în figura 5.8.
B. Impunerea condiţiilor pe frontieră şi determinarea ecuaţiilor de

echilibru ale volumelor finite care au cel puţin o suprafaţă de
control comună cu frontiera domeniului
- Se separă volumele finite care au cel puţin o suprafaţă

de control comună cu frontiera domeniului mărginit de ΓA
şi ΓB. În cazul de faţă acestea sunt 1 şi 5.
76
- Se determină suprafaţa de control comună cu frontiera şi

tipul de condiţie pe frontieră impus. Astfel, pentru
volumul finit 1, suprafaţa de control comună cu frontiera
domeniului (ΓA) este cea din vest, iar tipul de condiţie
limită (pe frontieră) este temperatură impusă (TA=100 °C),
deci Γ0. Pentru volumul finit cu numărul 5, suprafaţa de
control comună cu frontiera domeniului (ΓB) este cea din
est, iar tipul de condiţie limită este flux cu valoare impusă
(qB=0 W/(m2 oK), deci Γ1.
- Se exprimă ecaţiile de echilibru pentru volumele finite
astfel determinate.
Pentru volumul finit 1, vecinătăţile şi condiţiile limită sunt

reprezentate în figura 8.5.c.
Figura 5.8.c. Condiţiile limită pentru volumul finit 1
Expresia fluxului net pe suprafaţa de control din vest, este:
T0 − T1 T −T
qˆW = λ ⋅ AΓW = λ A 1 ⋅ 1
Δx1 Δx .
Expresia fluxului net pe suprafaţa de control din este, este:
T2 − T1 T − T1
qˆ E = λ ⋅ AΓE = λ 2 ⋅1
Δx 2 Δx .
Expresia energiei generate în interiorul elementului finit la

trecerea curentului electric este:
77
g& 1 ⋅ V1 = g& 1 ⋅ Δx1 ⋅ A1 = g& ⋅ Δx ⋅ 1 .
Ecuaţia de echilibru energetic pentru volumul finit în cazul

staţionar este:
T A − 2 ⋅ T1 + T2
λ ⋅ 1 + g& ⋅ Δx ⋅ 1 = 0
Δx
şi deci ecuaţia primului volum finit care se scrie în sistemul de

ecuaţii este:
Δx 2
− 2T1 + T2 = −T A − g& .
λ
Pentru volumul finit numărul 5, condiţiile limită sunt date în figura

5.8.d.
Figura 5.8.d. Condiţiile limită pentru volumul finit nr. 5
Expresia fluxului net prin suprafaţa de control de la vest este:
T4 − T5 T − T5
qˆW = λ ⋅ AΓW = λ 4 ⋅1 .
Δx 4 Δx
Expresia fluxului net prin suprafaţa de control aflată la est este

cea dată de condiţia limită impusă pe suprafaţa ΓB. Deci:
qˆ E = q B = 0 .
Energia disipată în volumul finit este:
78
g& 5 ⋅ V5 = g& 5 ⋅ A5 ⋅ Δx5 = g& ⋅ Δx ⋅ 1 .
Balanţa energetică a volumului finit 5 este:
T4 − T5
λ + 0 + g& ⋅ Δx = 0 .
Δx
Deci ecuaţia ce corespunde acestui volum finit în sistemul de

ecuaţii va fi:
Δx 2
T4 − T5 = − g& ⋅ .
λ
C. Determinarea ecuaţiilor de echilibru pentru volumele finite

interioare
Volumele finite interioare se pot reprezenta grafic în cazul 1D

conform figurii 5.8.e.
Figura 5.8.e. Distribuţia fluxurilor nete pentru volumele interioare domeniului
În cazul problemei abordate de noi pentru n = 5 volume finite

egale, în interiorul domeniului sunt volumele finite 2, 3, şi 4.
Pentru acestea ecuaţiile de echilibru ale temperaturii au forma
generală:
Ti −1 − Ti T − Ti
qˆW = λ ⋅ 1 = λ i −1
Δxi Δx
Ti +1 − Ti T − Ti
qˆ E = λ ⋅ 1 = λ i +1
Δxi Δx
g& ⋅ Vi = g& ⋅ Δxi ⋅ 1 = g& ⋅ Δx
79
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1
λ + g& ⋅ Δx = 0
Δx
şi deci sub formă generală ecuaţia temperaturii din volumul finit

curent este:
Δx 2
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = − g& .
λ
Particularizând pentru volumele finite 2, 3, şi 4 se obţin ecuaţiile:
Δx 2
T1 − 2 ⋅ T2 + T3 = − g&
λ
Δx 2
T2 − 2 ⋅ T3 + T4 = − g& .
λ
Δx 2
T3 − 2 ⋅ T4 + T5 = − g&
λ
D. Formarea sistemului de ecuaţii pentru întregul domeniu
Se scrie sistemul de ecuaţii de echilibru pentru volumele finite în

care a fost discretizat domeniul.
⎧ Δx 2 ⎫
⎪− g& − TA ⎪
⎪ λ ⎪
⎡− 2 1 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎪ Δx 2 ⎪
⎢ 1 −2 1 0 0 ⎥ ⎪T ⎪ ⎪ − g& λ ⎪
⎢ ⎥ ⎪⎪ 2 ⎪⎪ ⎪ Δx 2 ⎪
⎢0 1 −2 1 0 ⎥ ⋅ ⎨T3 ⎬ = ⎨ − g& ⎬.
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ λ ⎪
⎢0 0 1 − 2 1 ⎥ T4 Δx 2 ⎪
⎪ ⎪ ⎪
⎢⎣ 0 0 0 1 − 1⎥⎦ ⎪⎩T5 ⎪⎭ ⎪ − g& λ ⎪
⎪ Δx 2 ⎪
⎪ − g& ⎪
⎩ λ ⎭
Prin înlocuirea datelor se obţine:
Δx 2 0.04 2
g& = 10 5 = 3,2 0 C
λ 50
T A = 100 0 C ,
80
rezultând sistemul:
⎡− 2 1 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎧− 103,2⎫
⎢ 1 −2 1
⎢ 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪T2 ⎪⎪ ⎪⎪ − 3,2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢0 1 −2 1 0 ⎥ ⋅ ⎨T3 ⎬ = ⎨ − 3,2 ⎬ .
⎢ ⎥
⎢0 0 1 − 2 1 ⎥ ⎪T4 ⎪ ⎪ − 3,2 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢⎣ 0 0 0 1 − 1⎥⎦ ⎩⎪T5 ⎭⎪ ⎩⎪ − 3,2 ⎭⎪
Soluţiile sistemului sunt:
T T = [115,8 128,6 138,2 144,6 147,8] .
Reprezentarea grafică a temperaturii în bară pentru condiţiile

limită date este prezentată în figura 5.8.f.
F. Reprezentarea grafică şi interpretarea rezultatelor
O problemă importantă o constituie reprezentarea grafică a

rezultatelor şi obţinerea pe baza acesteia a temperaturilor în
punctele domeniului.
Prin natura sa, metoda volumelor finite, ca şi metoda diferenţelor
finite consideră temperatura constantă în fiecare volum finit
analizat. Astfel, pentru a se obţine o cât mai bună precizie a
soluţiei este necesară împărţirea domeniului într-un număr cât
mai mare de volume finite. De regulă doar zonele în care
gradienţii de temperatură sunt mari vor fi acoperite cu un număr
mare de volume finite în timp ce zonele în care gradienţii de
temperatură sunt mici pot fi acoperite cu volume finite având
dimensiuni mai mari. Se consideră că valoarea mărimii fizice
calculate cu metoda volumelor finite (în acest caz temperatura)
are precizia cea mai mare în centrul de greutate al volumului finit.
Deci repartiţia temperaturii în orice punct din volumul finit se
poate calcula prin interpolare în funcţie de temperaturile din
centrele volumelor finite vecine.
81
Figura 5.8.f. Repartiţia temperaturilor obţinută în urma calculului cu volume

finite pentru problema 5.1. Cu linie groasă valoarea temperaturilor în interioul
volumelor finite şi curba cu linie subţire contină reprezintă corecţia
temperaturilor obţinută prin interpolare cu funcţii spline cubice
Exemplul 5.2
Se consideră o placă de oţel cu grosimea de 0,05m şi lungimea

respectiv lăţimea foarte mari. Aceasta are una dintre feţe
menţinută la o temperatură constantă de 900 °C şi cea de-a doua
faţă protejată de un strat ceramic cu grosimea de 0,08m. Dacă
domeniul oculat de oţel îl notăm cu Ω1 şi domeniul ocupat de
placa ceramică cu Ω2 ştiind că între cele două domenii are loc un
transfer termic având hin = 500 W/(m2 °K) şi cealaltă faţă a plăcii
ceramice se află în contact cu aerul, având Taer = 25 °C şi haer =
50W/(m2 °K), să se determine utilizând metode numerice
distribuţia temperaturii în cele două medii.
Se cunosc:
W
λΩ = λ1 = 50
1
m⋅0 K
W
λΩ = λ 2 = 0,5 0
2
m⋅ K
82
Rezolvarea problemei
Consideraţii generale
Având în vedere că cele două plăci sunt în cazul staţionar, deci
nu au loc modificări în timp ale temperaturilor şi nici ale condiţiilor
pe frontieră se presupune că problema poate fi redusă la o
problemă în care doar distribuţia temperaturii pe grosimile plăcilor
este importantă. Această distribuţie va fi aceeaşi pentru orice
normală care străbate cele două medii. Se reduce astfel extrem
de mult volumul de calcul şi rezultatele obţinute conferă precizia
dorită.
În figura 5.9.a este reprezentată problema conform enunţului.
Figura 5.9.a. Detaliul asupra geometriei problemei
Reducerea la cazul unidimensional conduce la geometria de

calcul din fig. 5.9.b.
83
Figura 5.9.b. Reprezentarea domeniilor problemei pentru reducerea la cazul

1D a problemei generale
Figura 5.9.c. Discretizarea) problemei şi impunerea condiţiilor pe frontieră în

conformitate cu enunţul din exemplul 5.2
A. Discretizarea
Reprezintă împărţirea domeniului în volume finite. Pentru
simplificarea problemei se aleg elemente finite identice pentru
fiecare subdomeniu în parte.
Astfel pentru subdomeniul metalic, Ω1, se utilizează un număr de
5 volume finite egale, Δx1 = 0,01m.
84
Pentru subdomeniul ceramic, Ω2, se utilizează un număr de 4

volume finite egale, deci Δx2 = 0,02m.
Numărul total de volume finite în care este împărţit corpul devine
astfel 9 şi deci va rezulta un sistem de nouă ecuaţii cu nouă
necunoscute a cărui soluţie va fi temperatura din centrul fiecărui
volum finit.
O reprezentare schematică a procesului de discretizare se
prezintă în figura 5.9.c.
B. Impunerea condiţiilor pe frontieră şi determinarea ecuaţiilor de

echilibru ale volumelor finite care au cel puţin o suprafaţă de
control comună cu frontiera domeniului
- Se separă volumele finite care au cel puţin o suprafaţă

de control comună cu frontiera domeniului mărginit de
ΓA , ΓB şi ΓC. În cazul de faţă acestea sunt 1, 5, 6 şi 9.
- Se determină suprafaţa de control comună cu frontiera şi
tipul de condiţie pe frontieră impus. Astfel:
• Pentru volumul finit 1, suprafaţa de control comună cu
frontiera domeniului (ΓA) este cea din vest, iar tipul de condiţie
limită (pe frontieră) este temperatură impusă (TA=900 °C),
deci Γ0.
• Pentru volumul finit cu numărul 5, suprafaţa de control
comună cu frontiera domeniului (ΓB) este cea din est, iar tipul
de condiţie limită este flux interfazic, (hin = 500 W/(m2 °K), deci
Γ5.
• Pentru volumul finit cu numărul 6, primul volum finit din
subdomeniul ceramic, suprafaţa comună cu frontiera dintre
domenii (ΓB) este cea vestică şi tipul de condiţie limită este
flux termic interfazic,(hin = 500 W/(m2 °K), deci Γ5.
• Pentru volumul finit cu numărul 9, aflat în subdomeniul
ceramic, suprafaţa comună cu frontiera este cea estică, iar
schimbul termic se face prin convecţie, deci condiţia pe
frontieră este de tipul Γ3.
- Se exprimă ecaţiile de echilibru pentru volumele finite
astfel determinate.
85
Subdomeniul Ω1
Pentru volumul 1, ecuaţia va fi identică cu cea din cazul
precedent, cu observaţia că nu avem căldură produsă sau
transformată în interiorul acestuia, deci ultimul termen devine
zero:
Δx 2
− 2T1 + T2 = −T A − g&
λ
deci:
− 2T1 + T2 = −T A .
Pentru volumul 5, ecuaţia temperaturii poate fi determinată

utilizănd figura 5.9.d.
Figura 5.9.d. Detaliul geometric pentru calculul ecuaţiei temperaturii în

volumul finit cu numărul 5
T4 − T5
qW ⋅ AW = −λ1 ⋅1
Δx1
q E ⋅ AE = − hin (T6 − T5 ) ⋅ 1
Ecuaţia generală pentru volumul finit 5 devine:

2
∑ qˆ
m
m ⋅ Am + g& 5 ⋅ V5 = 0 ,
iar pentru cazul particular, g& 5 = 0
T4 − T5
∑ qˆ ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx 1 = λ1 + hin (T6 − T5 ) = 0
Δx1
.
⎛ Δx ⎞ Δx
T4 − ⎜⎜1 + hin 1 ⎟⎟ ⋅ T5 + hin 1 T6 = 0
⎝ λ1 ⎠ λ1
86
Subdomeniul Ω2
Pentru volumul finit 6, calculul este asemănător cu cel al
volumului finit 5, modul redus de schematizare fiind prezentat în
figura 5.9.e.
Figura 5.9.e. Modul de determinare a ecuaţiei temperaturii din volumul finit 6
Fluxurile ce sunt schimbate prin suprafeţele de control între

volumul finit 6 şi vecini sunt:
q w ⋅ AW = − hin (T5 − T6 ) ⋅ 1
T7 − T6 .
q E ⋅ AE = −λ 2 ⋅1
Δx 2
Ecuaţia temperaturii în volumul finit 6 este:

2
∑ qˆ
m =1
m ⋅ Am + g& 6 ⋅ V6 = 0 ,
2
T7 − T6
∑ qˆ ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx 2 = hin (T5 − T6 ) + λ 2
Δx 2
m
m =1
.
⎛ λ2 ⎞ λ2
T5 − ⎜⎜ + 1⎟⎟ ⋅ T6 + T7 = 0
⎝ Δx 2 ⋅ hin ⎠ Δx 2 ⋅ hin
Pentru volumul finit 9, modul de reprezentare al fluxurilor ce sunt
schimbate prin suprafeţele de control este reprezentat în figura
5.9.f.
87
Figura 5.9.f. Fluxurile nete prin suprafeţele de control ale volumului finit 9 din
domeniul ceramic
Expresia fluxurilor prin suprafeţele de control sunt:
qW ⋅ AW = −haer (Taer − T9 ) ⋅ 1
T8 − T9 .
q E ⋅ AE = −λ 2 ⋅1
Δx 2
Ecuaţia temperaturii în volumul finit 9 este:

2
∑ qˆ
m =1
m ⋅ Am + g& 9 ⋅ V9 = 0 ,
2
T8 − T9
∑ qˆ ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx 2 = λ 2 + haer (Taer − T9 )
Δx 2
m
m =1
.
⎛ Δx ⎞ Δx
T8 − ⎜⎜ haer 2 + 1⎟⎟ ⋅ T9 + haer 2 Taer = 0
⎝ λ2 ⎠ λ2
C. Determinarea ecuaţiilor de echilibru pentru volumele finite

interioare
Volumele finite interioare se pot reprezenta grafic în cazul 1D

conform figurii 5.9.g.
88
Figura 5.9.g. Distribuţia fluxurilor nete pentru volumele interioare domeniului
În cazul problemei abordate de noi pentru subdomeniul Ω1, n1 = 5

volume finite egale. În interiorul domeniului sunt volumele finite 2,
3, şi 4. Pentru acestea ecuaţiile de echilibru ale temperaturii au
forma generală:
Ti −1 − Ti T −T
qˆW = λΩ1 ⋅ 1 = λ i −1 i
Δxi Δx1
qˆ E = λΩ1 ⋅ 1 = λ i +1
Δxi Δx1
g& ⋅ Vi = g& ⋅ Δxi ⋅ 1 = g& ⋅ Δx1 = 0
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1
λ1 =0
Δx1

curent este:
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = 0 .
Particularizând pentru volumele finite 2, 3, şi 4 se obţin ecuaţiile:
T1 − 2 ⋅ T2 + T3 = 0
T2 − 2 ⋅ T3 + T4 = 0 .
T3 − 2 ⋅ T4 + T5 = 0
Subdomeniul Ω2, este acoperit cu n2 = 4 volume finite. Interioare

acestui subdomeniu fiind volumele finite cu numerele 7 şi 8.
Expresiile fluxurilor nete prin suprafeţele de control sunt:
89
Ti −1 − Ti T −T
qˆW = λΩ 21 ⋅ 1 = λ i −1 i
Δxi Δx 2
qˆ E = λΩ 2 ⋅ 1 = λ i +1
Δxi Δx 2
g& ⋅ Vi = g& ⋅ Δxi ⋅ 1 = g& ⋅ Δx 2 = 0
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1
λ2 =0
Δx 2

curent este:
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = 0 .
Particularizând pentru volumele finite 7, şi 8 se obţin ecuaţiile:
T6 − 2 ⋅ T7 + T8 = 0
.
T7 − 2 ⋅ T8 + T9 = 0
D. Formarea sistemului de ecuaţii pentru întregul domeniu
Se scrie sistemul de ecuaţii de echilibru pentru volumele finite în

care a fost discretizat întregul domeniu:
⎡− 2 1 0 0 0 0 0 0 0 ⎤
⎢ 1 −2 1 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 1 −2 1 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 1 −2 1 0 0 0 0 ⎥
⎢0 Δx Δx1 ⎥
0 0 1 − 1 − hin 1 hin 0 0 0
⎢ λ1 λ1 ⎥ = [ A]
⎢ λ2 λ2 ⎥
⎢0 0 0 0 1 −1− 0 0 ⎥
⎢ Δx 2 ⋅ hin Δx 2 ⋅ hin ⎥
⎢0 0 0 0 0 1 −2 1 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 1 −2 1 ⎥
⎢0 Δx 2 ⎥
0 0 0 0 0 0 1 − 1 − haer
⎢⎣ λ2 ⎥⎦
[T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7 T8 T9 ] = [T ]
T
90
T
⎡ Δx 2 ⎤
⎢− T A 0 0 0 0 0 0 0 − haer Taer ⎥ = [C ] .
⎣ λ2 ⎦
Sistemul de ecuaţii fiind:
[A] ⋅ [T ] = [C ] .
Prin înlocuirea datelor se obţin termenii matricelor:
Δx1 0,01
− 1 − hin = −1 − 500 = −1 − 0,1
λ1 50
λ2 0,5
−1− = −1 − = −1 − 0,05
Δx 2 ⋅ hin 0,02 ⋅ 500
Δx 2 0,02
− 1 − haer = −1 − 50 = −1 − 2
λ2 0,5
Δx 2 0,02
− haer Taer = −50 25 = −50
λ2 0,5
T A = 900 0 C .
se obţine sistemul:
⎡− 2 1 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎧− 900⎫
⎢ 1 −2 1
⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪T2 ⎪⎪ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎢0 1 −2 1 0 0 0 0 0 ⎥ ⎪T3 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢0 0 1 −2 1 0 0 0 0 ⎥ ⎪T4 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
0 0 1 − 1,1 0,1 0 0 0 ⎥ ⋅ ⎨T5 ⎬ = ⎨ 0 ⎬ .
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 1 − 1,05 0,05 0 0 ⎥ ⎪T6 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢0 0 0 0 0 1 −2 1 0 ⎥ ⎪T7 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢0 0 0 0 0 0 1 − 2 1 ⎥ ⎪T8 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢0 0 0 0 0 0 0 1 − 3⎥⎦ ⎪⎩T9 ⎪⎭ ⎪⎩ − 50 ⎪⎭
⎣
Soluţiile sistemului sunt:
T T = [898,8 897,6 896,3 895,1 893,9 881,6 636,9 392,1 147,4] .

T
91
Reprezentarea grafică a temperaturii în bară pentru condiţiile

limită date este prezentată în figura 5.9.h.
Figura 5.9.h. Distribuţia temperaturii pe grosimea celor două plăci
92
Propagarea în regim nestaţionar a căldurii
CAPITOLUL 6
PROPAGAREA ÎN REGIM NESTAŢIONAR A CĂLDURII
Procesul de propagare a căldurii şi a masei în regim nestaţionar

are numeroase aplicaţii în majoritatea ramurilor inginereşti. În
capitolul 5 s-a studiat cazul rezolvării cu ajutorul volumelor finite a
problemelor de propagare a căldurii prin conducţie sau de difuzie
a componentelor unui amestec în regim staţionar. În acest capitol
vom analiza metodele de rezolvare cu volume finite a problemelor
în care temperatura sau concentraţia dintr-un domeniu finit
variază în funcţie de poziţia din domeniul respectiv (coordonatele
x,y,z), dar şi în funcţie de timp. Deoarece există similitudine între
legile care guvernează cele două fenomene, este suficient să
considerăm doar problemele legate de conducţia de căldură.
6.1. Formularea matematică
6.1.1. Ecuaţiile care guvernează procesul
Forma integrală a ecuaţiei propagării căldurii în regim nestaţionar

pe care se bazează exprimarea ecuaţiilor diferenţiale ale
volumelor finite este:
∂
∫∫∫ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = − ∫∫ (qr ⋅ nr ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g& ⋅ dΩ . (6.1.1)
∂t Ω Γ Ω
În cazul în care proprietăţile fizice ale mediului se consideră

independente de temperatură forma diferenţială a ecuaţiei este:
∂T
ρ ⋅ CV = λ∇ 2T + g& pentru t > 0 pe Ω , (6.1.2)
∂t
unde:
T temperatura;
CV căldura specifică;
ρ densitatea;
λ conductivitatea termică;
g fluxul de căldură generat în interiorul corpului.
93
6.1.2. Condiţiile iniţiale şi la limită (pe frontieră)
În cazul problemelor legate de propagarea nestaţionară a căldurii,

masei sau impulsului sunt necesare impunerea unor date iniţiale,
date care cuprind distribuţia spaţială a temperaturii, concentraţiei
sau a impulsului la momentul de pornire a analizei (t=0), după
cum urmează:
T (Ω) = T0 (Ω)
ρ A (Ω ) = ρ A ( Ω )
0
la t = t 0 . (6.2.3)
r r
[ ρ A ⋅ u ](Ω) = [ ρ A0 u 0 ]
T0, ρA0 sau [ρA0 u0] sunt considerate de obicei constante pe

domeniul de analiză Ω, dar există şi cazuri în care acestea au o
distribuţie cunoscută, de regulă exprimată printr-o funcţie care
depinde de coordonatele domeniului fiind independentă de timp.
Condiţiile pe frontieră cel mai des întâlnite sunt cele discutate
deja în capitolele 2 şi 5.
6.2. Calculul cu volume finite pentru probleme nestaţionare
6.2.1. Stabilirea discretizării (Gridul de calcul)
Metodologia de rezolvare a problemelor de transport, cu ajutorul

volumelor finite, ce descriu regimul nestaţionar constă în esenţă
în aceleaşi etape ca şi pentru cazul staţionar descris în Capitolul
5. Se împarte domeniul în volume finite având forme şi
dimensiuni prestabilite. Să considerăm cazul unidimensional în
care domeniul este împărţit în volume de control având suprafeţe
de control atât interioare cât şi exterioare.
6.2.2. Derivarea ecuaţiilor cu diferenţe finite
Ca şi în Capitolul 5, se porneşte de la forma integrală pe

volumele de control (volume fininite) a ecuaţiei căldurii în regim
tranzitoriu şi se caută obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite
pentru aceste volume discrete. Se consideră că temperatura din
volumul de control cu indicele (i) la momentul t este Ti şi atunci se
caută expresia temperaturii la momentul t+Δt din acest nod.
94
Pentru aceasta se porneşte de la primul termen al ecuaţiei (6.1.1)

care poate fi scris sub forma:
∂ Ti t + Δt − Ti t
(ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = ρ ⋅ CV ⋅ Vi
∂t ∫∫∫
, (6.2.1)
Ω
Δt
unde Vi este volumul volumului de control indice (i), Tt+Δt şi Tt

reprezintă temperaturile la momentul t+Δt şi respectiv t.
Termenul care exprimă fenomenele de suprafaţă din ecuaţia
(6.1.1.) are aceeaşi formă cu cel obţinut în capitolul anterior, deci:
r r
( )
Nsc
− ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∑ qˆ Γtimp
m
× AΓm , (6.2.2)
Γ m =1
unde Nsc reprezintă numărul suprafeţelor de control în care a fost

divizat volumul indice (i), iar m indicele de însumare pe
suprafeţele de control care pot fi atât interioare cât şi exterioare.
Termenul qˆ Γtimp reprezintă fluxul net de căldură ce este schimbat
m
de volumul finit cu exteriorul prin suprafaţa Γm în intervalul de timp

tÆt+Δt. Termenul ce descrie cantitatea de căldură generată sau
pierdută în interiorul volumului de control are aceeaşi expresie cu
cel din capitolul 5:
∫∫∫ g& ⋅ dΩ = g& ⋅ V

Ω
i . (6.2.3)
Prin înlocuirea formei cu diferenţe finite în forma integrală se

obţine ecuaţia cu diferenţe finite a volumului de control:
Ti t + Δt − Ti t Nsc timp
ρ ⋅ CV ⋅ Vi
Δt
(
= ∑ qˆ Γm × AΓm + g& ⋅ Vi . ) (6.2.4)
m =1
6.3. Metode de rezolvare
∑ (qˆ )
Nsc
Să considerăm evoluţia termenului timp
Γm × AΓm din ecuaţia (6.2.4)
m =1
în care fluxul generalizat poate fi exprimat cu ajutorul ecuaţiilor

(5.2.7a…5.2.7f) depinzând de tipul de condiţii pe frontieră
95
specifice volumului de control. Fluxul generalizat prin suprafeţele

de control depinde de temperatură şi cum aceasta nu este
constantă în timp nici fluxul generalizat nu va putea fi. Din
această cauză va trebui să exprimăm forma fluxului generalizat în
intervalul de timp t, t+Δt. Se poate face acest lucru prin utilizarea
succesivă a valorii fluxului generalizat pentru momentele t şi
respectiv t+Δt sau prin căutarea unei expresii a acestuia în funcţie
de valoarea sa la momentul t şi t+Δt. Se alege cea de-a doua cale
şi se caută expresia fluxului generalizat cu ajutorul unui
parametru (W) având valoarea cuprinsă între 0 şi 1. Se obţine
astfel următoarea expresie a fluxurilor:
∑ (qˆ ) ( ) ( )
Nsc Nsc Nsc
timp
Γm × AΓm = W ⋅ ∑ qˆ Γt +mΔt × AΓm + (1 − W ) ⋅ ∑ qˆ Γt m × AΓm , (6.3.1)
m =1 m =1 m =1
unde W ∈ [0 1] .
Să considerăm ecuaţia cu diferenţe finite pentru o suprafaţă de
control interioară de tip Γ1 pentru un volum de control cu indicele
(i) într-un domeniu unidimensional. Prin înlocuirea formei obţinută
cu ajutorul ecuaţiei (6.3.1) şi ecuaţia (6.2.4) rezultă:
Ti t + Δt − Ti t ⎡ T t + Δt − Ti t + Δt + Ti +t +1Δt Ti t−1 − Ti t + Ti t+1 ⎤

= α ⎢W i −1 + (1 − W ) ⎥. (6.3.2)
Δt ⎣ Δx 2 Δx 2 ⎦
În funcţie de valoarea parametrului W vom avea trei tipuri de

ecuaţii cu diferenţe:
• Dacă W=0 atunci numai temperaturile de pe nivelele “vechi”
vor fi utilizate pentru a determina temperatura în nodul
curent pe nivelul de timp “nou”. Aceste metode de calcul se
numesc metode în totalitate explicite sau pe scurt explicite.
• Dacă W=1 atunci doar termenii care conţin valorile
temperaturii pentru nivelul “nou” de timp sunt utilizaţi pentru
a calcula valoarea temperaturii în nod.
• Dacă W=1/2 atunci vor fi utilizate temperaturile de pe
ambele nivele de timp în ponderi egale.
Ecuaţia (6.3.2) prin simplitatea ei va fi utilizată pentru a putea
exemplifica aceste metode şi a scoate în evidenţă limitele şi
avantajele acestora.
96
6.3.1. Metodele explicite
Pentru a simplifica înţelegerea metodei să considerăm un volum

de control unidimensional, indice i, mărginit de două suprafeţe
interioare având condiţii pe suprafaţă de tip Γ1. Dacă în ecuaţia
(6.3.1) se introduce valoarea ponderii W = 0 atunci termenii
fluxului generalizat ce exprimă momentul t+Δt se anulează şi
rezultă ecuaţia cu diferenţe finite de forma:
Ti t + Δt − Ti t Nsc t
ρ ⋅ CV ⋅ Vi
Δt
( )
= ∑ qˆ Γm × AΓm + g& ⋅ Vi . (6.3.3)
m =1
Astfel volumul de control are două suprafeţe de control (Nsc=2)

de tipul Γ1, notate cu ΓW şi ΓE. Putem scrie ecuaţia de balanţă
pentru acesta sub forma:
t + Δt
− Ti t
(Vi ⋅ ρ ⋅ CV ) Ti
Δt
( )
= qˆ Γt W × AΓW + qˆ Γt E × AΓE + g& ⋅ Vi . (6.3.4)
Prin înlocuirea ecuaţiei (5.2.7a) în ecuaţia (6.3.4), respectiv:
Ti −t 1 − Ti t
qˆ t
ΓW × AΓW = λ ⋅ AΓW
ΔxW
Ti +t 1 − Ti t
qˆ × AΓE
t
ΓE = λ ⋅ AΓE
Δx E
şi dacă se consideră un grid regulat şi uniform, ΔxW = ΔxE = Δx

atunci se obţine următoarea ecuaţie cu diferenţe finite:
Ti t + Δt − Ti t
(Vi ⋅ ρ ⋅ CV )
Δt
Tt Tt Tt
( )
= λ ⋅ AΓW i −1 + λ ⋅ AΓE i +1 − λ AΓW + AΓE i + g& ⋅ Vi .(6.3.4a)
Δx Δx Δx
sau prin împărţirea cu (Vi ρ CV)/Δt şi trecerea termenilor care nu

exprimă temperatura în volumul de control cu indicele i la
momentul t+Δt :
⎛
Ti t + Δt =
α ⋅ Δt
Vi ⋅ Δx
AΓW ⋅ Ti t−1 +
α ⋅ Δt
Vi ⋅ Δx
AΓE Ti t+1 + ⎜⎜1 −
α ⋅ Δt
AΓW + AΓE ( )⎞⎟⎟ ⋅ T t
+
Δt
CV ⋅ ρ
g& .
⎝ Vi ⋅ Δx
i
⎠
97
Ecuaţie cunoscută sub numele de metoda explicită în diferenţe

finite pentru propagarea căldurii pe o singură direcţie în regim
nestaţionar. Se observă că această metodă permite exprimarea
temperaturii volumelor finite aflate la momentul t+Δt în funcţie de
temperaturile acestora la momentul t [22]. În relaţie intervin de
asemenea şi temperaturile vecinilor apropiaţi ceea ce conduce la
posibilitatea definirii unor operatori relativ simplii pentru
rezolvarea problemelor de transfer termic în regim nestaţionar cu
această metodă.
Temperatura dorită Tit+Δt poate fi exprimată cu ajutorul
temperaturilor deja cunoscute ale vecinilor Ti+1t, Tit, Ti-1t . Dacă se
neglijază căldura generată sau disipată în interiorul volumului de
control şi se consideră că proprietăţile termofizice ale materialului
nu depind de temperatură, atunci ecuaţia poate fi redusă la forma
mai simplă:
Ti t + Δt − Ti t T t − 2 ⋅ Ti t + Ti t+1
= α i −1 (6.3.6a)
Δt Δx 2
sau sub forma mai simplă:
α ⋅ Δt α ⋅ Δt ⎞ t
Ti t + Δt =
Δx 2
(T t
i −1 ) ⎛
+ Ti +t 1 + ⎜1 − 2
Δx 2 ⎠
⎟ ⋅ Ti . (6.3.6b)
⎝
Să vedem care sunt condiţiile impuse asupra pasului de timp Δt

pentru a putea exprima temperatura pentru noul nivel de timp fără
a fi generate fluctuaţii asupra valorilor acesteia sau chiar erori
inadmisibile.
Se observă că există următorii factori de proporţionalitate între
temperaturi:
α ⋅ Δt
γ1 =
Δx 2 .
γ 2 = 1− 2 ⋅γ1
Deoarece γ1+γ2=1 şi din considerente legate de mărimile fizice

atât γ1 cât şi γ2 trebuie să fie pozitivi, rezultă că γ2 > 0 şi deci:
γ 2 > 0 → 0 < γ1 ≤ 1 2. (6.3.7a)
98
Se ajunge astfel la condiţia de stabilitate a algoritmului cunoscută

şi din calculul clasic cu diferenţe finite:
Δx 2
Δt ≤ . (6.3.7b)
2 ⋅α
În cazul în care volumele finite în care a fost divizat domeniul nu

sunt egale, atunci condiţia de stabilitate rezultă tot din impunerea
pozitivităţii coeficientului care înmulţeşte termenul Tit, deci se
poate scrie:
α ⋅ Δt
Δx ⋅ Vi
(A
ΓW )
+ AΓE ≤ 1 . (6.3.8a)
In consecință:
Vi ⋅ Δx
Δt ≤ . (6.3.8b)
α ( AΓW + AΓE )
Aceste criterii de stabilitate asigură doar determinarea intervalului

de timp Δt pentru suprafeţele de control interioare, dar pe baza
aceloraşi considerente poate fi determinat şi pasul de timp pentru
celelalte tipuri de condiţii pe frontieră. În final, pasul de timp la
care se va face analiza trebuie să fie minimul paşilor de timp
calculaţi pentru toate tipurile de condiţii pe frontieră aflate în
domeniul a cărui temperatură se analizează.
6.3.2. Metoda implicită
Deoarece mărimea maximă a pasului de timp pentru cazul

rezolvării problemei prin metoda explicită este de multe ori foarte
mic şi se poate ajunge la creşterea timpului de calcul în unele
cazuri, s-au dezvoltat metode implicite de calcul, metode la care
acest criteriu poate fi evitat.
În cazul în care în ecuaţia (6.3.1) W = 1, aceasta se reduce la:
Ti t + Δt − Ti t Nsc t + Δt
ρ ⋅ CV
Δt
(
= ∑ qˆ Γm × AΓm .) (6.3.9)
m =1
99
Aplicând un mod de calcul similar ca şi în cazul metodei explicite,

se ajunge la următoarea ecuaţie cu diferenţe finite pentru un
volum de control mărginit de două suprafeţe de control interioare:
Ti t + Δt − Ti t Ti t−+1Δt − 2 ⋅ Ti t + Δt + Ti t++1Δt
=α . (6.3.10)
Δt Δx 2
Această ecuaţie se numeşte implicită deoarece toate

temperaturile necunoscute pentru fiecare pas de timp trebuie
rezolvate simultan. Dacă în domeniul de calcul sunt N volume de
control atunci pentru fiecare pas de timp va trebui rezolvat un
sistem de N ecuaţii algebrice. În această metodă nu sunt restricţii
impuse de stabilitatea metodei asupra pasului de timp.
6.3.3. Metoda Crank-Nicolson
În cazul în care W = 1/2 în ecuaţia (6.3.1) se ajunge la

următoarea formă:
t + Δt
− Ti t 1 ⎛ Nsc t + Δt
( ) ⎞
( )
Nbc
(Vi ⋅ ρ ⋅ CV ) Ti = ⎜ ∑ qˆ Γm × AΓm + ∑ qˆ Γt m × AΓm ⎟ + g& ⋅ Vi . (6.3.11)
Δt 2 ⎝ m =1 m =1 ⎠
Pentru o discretizare în volume de control regulate şi uniforme se

ajunge la aceeaşi formă a ecuaţiei ca şi cea obţinută prin
utilizarea diferenţelor finite:
Ti t + Δt − Ti t α ⎛ Ti t−+1Δt − 2Ti t + Δt + Ti +t +1Δt Ti −t 1 − 2 ⋅ Ti t + Ti +t 1 ⎞ g&

= ⎜⎜ + ⎟+
⎟ . (6.3.12)
Δt Δx Δx ⎠ ρ ⋅ CV
2 2
2⎝
Această ecuaţie este de asemenea o formă implicită deoarece

toate temperaturile necunoscute pentru fiecare moment de timp
trebuie rezolvate simultan. Deci se ajunge din nou la rezolvarea
unui sistem de ecuaţii algebrice pentru fiecare interval de timp.
Restricţiile impuse pasului de timp pentru a se asigura stabilitatea
metodei sunt mult mai puţine şi această metodă admite cei mai
mari paşi de timp. Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare este
făcută în subcapitolul 6.4.
100
6.4. Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare – Metoda von

Neumann
Calculele numerice sunt supuse în general la patru tipuri de erori,

acestea putând fi:
- erori de problemă,
- erori de metodă,
- erori de trunchiere,
- erori de rotunjire.
Erorile de problemă apar la trecerea de la modelul fizic la cel
matematic.
Erorile de metodă sunt introduse prin discretizarea modelului
matematic. Eroarea de discretizare reprezintă diferenţa dintre
soluţia analitică a ecuaţiei diferenţiale pentru un mediu continuu şi
cea obţinută în urma aplicării metodei numerice de calcul. În
acest ultim caz, există un număr finit de volume de control. Cu cât
domeniul este divizat în mai multe volume de control cu atât
această eroare este mai mică, dar şi numărul de operaţii
matematice creşte semnificativ, deci şi eroarea de rotunjire va
creşte.
Erorile de truchiere provin din natura infinită a unor procese care
descriu soluţia problemei. Deci este diferenţa dintre valoarea
ideală a ecuaţiei cu diferenţe finite şi cea obţinută efectiv în urma
calculului numeric.
Erorile de rotunjire sunt obţinute datorită folosirii aritmeticii în
virgulă mobilă în calculatoare. Erorile de rotunjire reprezintă
eroarea dintre rezultatele operaţiilor matematice făcute cu un
număr infinit de zecimale (calculator ideal) şi cea obţinută pe un
calculator real, cu un număr finit de zecimale şi în urma rotunjirii
ultimei zecimale.
Se poate astfel considera că eroarea dintre soluţia analitică şi cea
obţinută utilizând metodele numerice este o sumă a erorilor de
discretizare şi a erorilor de rotunjire. Dacă aceste erori nu sunt
controlate pentru metoda numerică adoptată se ajunge la situaţia
în care soluţia devine instabilă. Problema stabilităţii unei metode
numerice poate fi privită ca o analiză a creşterii erorilor de calcul
dintr-o procedură numerică pe măsură ce se efectuează calculul.
101
Există mai multe metode de analiză a stabilităţii[25] cum ar fi

analiza discretă a perturbaţiilor, metoda matricială, metoda von
Neumann, etc. În analiza discretă a perturbaţiilor, se introduce o
perturbaţie într-un punct al domeniului şi se evaluează modul de
propagare a acesteia în punctele vecine. Dacă pe parcursul
calculelor diferenţa dintre valorile obţinute fără perturbaţia
introdusă şi cele obţinute în urma perturbaţiei scad atunci se
consideră că metoda este stabilă, dacă în schimb acestea se
amplifică atunci metoda este instabilă[26].
Analiza stabilităţii bazată pe metoda von Neumann se bazează
pe descompunerea în serii Fourier a soluţiei ecuaţiei cu diferenţe
finite. Rata de scădere sau de creştere a amplitudinii indică dacă
metoda este stabilă sau nu. Metoda permite şi analiza propagării
erorilor pentru paşi de timp succesivi. Trebuie subliniat că
această metodă se aplică doar cazului în care coeficienţii ecuaţiei
diferenţiale sunt constanţi şi nu permite analiza decât pentru
suprafeţe de control interioare. Ca punct de pornire al analizei se
consideră ecuaţia conducţiei pentru direcţia x:
∂T ∂ 2T
=α 2 . (6.4.1)
∂t ∂x
Metoda explicită conduce la următoarea formă a ecuaţiei cu

diferenţe finite:
Ti n +1 − Ti n T n − 2 ⋅ Ti t + Ti +n1
= α i −1 . (6.4.2)
Δt Δx 2
În această formă soluţia numerică (N) poate fi exprimată ca o

sumă dintre soluţia exactă (E) şi un termen ce defineşte eroarea
(ε) sub forma:
N = E +ε . (6.4.3)
Soluţia numerică astfel exprimată trebuie să satisfacă ecuaţia cu

diferenţe finite, (6.4.2), deci se înlocuieşte în aceasta şi se obţine:
Ein +1 + ε in +1 − Ein − ε in Ein−1 + ε in−1 − 2 Ein − 2ε in + Ein+1 + ε in+1

=α . (6.4.4)
Δt Δx 2
102
Cum soluţia exactă (E) satisface ecuaţia cu diferenţe va trebui ca

şi erorile să o satisfacă, deci:
ε in +1 − ε in ε in−1 − 2ε in + ε in+1
=α (6.4.5)
Δt Δx 2
sau sub forma:
Δt n α ⋅ Δt ⎞ n
ε in +1 = α ( ⎛
)
ε i −1 + ε in+1 + ⎜1 − 2 ⎟ ⋅εi . (6.4.6)
Δx 2
⎝ Δx 2 ⎠
α ⋅ Δt
Se notează numărul Fourier, γ = .
Δx 2
Pentru a determina propagarea erorilor se va exprima eroarea ε
în următoarea serie Fourier cu un singur termen:
ε in = A n ⋅ e j⋅k ⋅Δx .
x
(6.4.7)
unde An reprezintă amplitudinea la pasul de timp n, kx reprezintă

numărul undei pe direcţia x, lungimea de undă fiind Λ = 2 ⋅ π k x , iar
j = − 1 . Dcă se defineşte unghiul fazei θ = k x Δx forma expresiei
erorii devine:
ε in = A n ⋅ e j⋅θ ⋅i . (6.4.8)
Similar pentru εin+1, εi-1n şi εi+1n se obţine:
ε in +1 = A n +1 ⋅ e j⋅θ ⋅i
ε in−1 = A n ⋅ e j⋅θ ⋅(i −1) . (6.4.9)
ε in+1 = A n ⋅ e j⋅θ ⋅(i +1)
Se înlocuiesc expresiile erorii în ecuaţia (6.4.6) şi rezultă:
( )
A n +1 ⋅ e j⋅θ ⋅i = A n ⋅ γ e j⋅θ ⋅( i −1) + e j⋅θ ⋅( i +1) + (1 − 2 ⋅ γ ) ⋅ A n ⋅ e j⋅θ ⋅i . (6.4.10)
Se împarte cu e j⋅θ ⋅i şi rezultă forma în amplitudini ale erorilor

dintre paşii de timp n şi n+1:
( )
A n +1 = A n ⋅ γ e − j⋅θ + e j⋅θ + (1 − 2 ⋅ γ ) ⋅ A n (6.4.11)
103
sau notând:
e − j⋅θ + e j⋅θ
cos θ =
2
n +1
. (6.4.12a)
= 1 − 2 ⋅ γ (1 − cos θ )
A
An
Prin introducerea factorului de amplificare a erorii sub forma

G=An+1/An acesta va avea expresia:
G = 1 − 2γ (1 − cos θ ) . (6.4.12b)
Pentru ca o soluţie să fie stabilă trebuie ca valoarea absolută a

factorului de amplificare să fie mai mică decât unitatea pentru
toate valorile lui θ. Astfel,
− 1 ≤ 1 − 2γ (1 − cos θ ) ≤ 1 . (6.4.13)
se obţine condiţia de stabilitate a metodei explicite de calcul cu

diferenţe finite. Cum γ este întotdeauna o valoare pozitivă şi (1-
cosθ) de asemenea, inegalitatea din partea dreaptă este
întotdeauna satisfăcută. Problema asigurării unui factor de
creştere subunitar constă în rezolvarea inecuaţiei:
− 1 ≤ 1 − 2γ (1 − cos θ ) . (6.4.14)
Deoarece valoarea maximă a expresiei (1-cosθ) este obţinută

când cosθ = -1 rezultă:
1
− 2 ≤ −4γ → γ ≤
2
deci . (6.4.15)
Δx 2
Δt ≤
2 ⋅α
Această condiţie este identică cu (6.3.7) impune condiţia de

stabilire a pasului după timp a analizei în funcţie de difuzibilitatea
termică (α) şi de mărimea pasului reţelei Δx. Dacă această
condiţie nu este îndeplinită apar rezultate care nu au sens fizic.
104
Pentru cazul metodei implicite, forma cu diferenţe pentru ecuaţia

(6.4.1) este dată de:
Ti n +1 − Ti n Ti −n1+1 − 2 ⋅ Ti n +1 + Ti +n1+1
=α (6.4.16)
Δt Δx 2
şi făcând aceleaşi raţionamente ecuaţia erorilor devine:
ε in +1 − ε in ε in−+11 − 2 ⋅ ε in +1 + ε in++11
=α . (6.4.17)
Δt Δx 2
Dacă se înlocuiesc expresiile erorilor cu expresiile lor în serie

Fourier, ecuaţiile (6.4.8-6.4.9) rezultă factorul de amplificare de
forma:
A n +1 1
G= = . (6.4.18)
A n
1 + 2 ⋅ γ − 2 ⋅ γ ⋅ cos θ
Se poate utiliza identitatea trigonometrică (1-cosθ) = 2sin2(θ/2) şi

se obţine factorul G sub forma mai simplă:
1
G= . (6.4.19)
⎛θ ⎞
1 + 4 ⋅ γ ⋅ sin ⎜ ⎟
2
⎝2⎠
Condiţia de stabilitate G ≤ 1 este în acest caz satisfăcută

indiferent de valoarea lui γ. Din punct de vedere al analizei
stabilităţii soluţiei în acst caz nu există limitări ale mărimii pasului
de timp. Cu toate acestea, din cauza erorilor de trunchiere,
aceste limitări se impun totuşi.
Pentru cazul metodei Crank-Nicolson, expresia factorului de

aproximare este:
1 − γ (1 − cos θ )
G= (6.4.20)
1 − γ (1 + cos θ )
şi la fel ca şi pentru cazul metodei implicite condiţia de stabilitate

a metodei este asigurată indiferent de valoarea lui γ.
105
6.5. Probleme multidimensionale
În cazul problemelor ce necesită rezolvarea pe domenii plane sau

spaţiale volumele de control au mai mult de două suprafeţe de
control. Cu toate acestea relaţia de calcul (6.3.1) rămâne valabilă.
Pentru un volum de control dreptunghiular sau prismă cu baza un
dreptunghi, numărul de suprafeţe de control este 4 respectiv 6.
Majoritatea cazurilor în care metoda volumelor finite este utilizată
în aplicaţii inginereşti utilizează această formă pentru volumele de
control. Se întâlnesc însă din ce în ce mai multe abordări bazate
pe geometrii diferite.
În continuare se va dezvolta metoda explicită pentru un domeniu
bidimensional şi condiţii generale pe frontieră. Domeniul fizic este
divizat în (N,M) volume de control, iar forma generală a ecuaţiei
cu diferenţe finite pentru un volum de control indice (i,j) este:
Ti ,t +j Δt − Ti ,t j
(ρ ⋅ C ⋅ Vi , j ) ( )
Nsc
= ∑ qˆ Γt m × AΓm + g& ⋅ Vi , j
V
Δt m =1 . (6.5.1)
= qˆ Γt W ⋅ AΓW + qˆ Γt E ⋅ AΓE + qˆ Γt S ⋅ AΓS + qˆ Γt N ⋅ AΓt N + g& ⋅ Vi , j
Pentru cazul 2D şi un grid regulat, cu volume de control

dreptunghiulare, dimensiunile vor fi:
Vi , j = Δx ⋅ Δy
AΓW = AΓE = Δy .
AΓS = AΓN = Δx
Valorile sau expresiile matematice ale fluxurilor generalizate se

evaluează pentru cazul general cu relaţiile (5.2.7a….5.2.7f) în
funcţie de tipul de suprafaţă de control în parte şi de condiţiile pe
frontierele domeniului pe care se face analiza.
Pentru cazul spaţial, relaţia de calcul generală este aceeaşi, dar
în schimb mai apar încă două suprafeţe de control pentru prisme
cu baza dreptunghiulară. În această situaţie, volumele de control
şi suprafeţele de control se calculează cu relaţiile matematice ce
definesc chiar volume şi arii.
106
6.6. Exemplul 6.1
Se cere analiza variaţiei în timp a temperaturii într-un domeniu a

cărui geometrie este conform figurii 6.1, dacă temperatura iniţială
a subdomeniului ΩA este de 1500 °C, a subdomeniului ΩB este
de 40 °C şi a subdomeniului ΩC de 20°C.
Figura 6.1. Dimensiuni în mm ale zonei analizate
Valorile difuzibilitătii termice şi a temperaturii iniţiale pentru cele

trei domenii sunt:
a T0 h
[m2/s] [oK] [W/m2/oK]
ΩA 9,7487x10-6 1773
ΩB 7,70148x10-6 313
ΩC - 293 2.0x10-7
Intre domeniul ΩB si domeniul ΩC schimbul termic se face prin

convecţie, coeficientul de convecţie fiind h = 2,0x10-7. Se cere
107
determinarea evolutiei în timp a temperaturii din domeniile ΩA și

ΩB pâna în momentul în care în domeniul ΩA s-a atins
temperatura de 1454 °C.
Discretizarea:
Se acoperă domeniul analizat cu un grid uniform, Δx = Δy = 1 mm
şi se obţine figura 6.2.
Figura 6.2. Aspectul domeniului acoperit cu un grid uniform
In scopul analizei matematice a câmpului termic s-a utilzat un

program elaborat în Visual C/C++ pe baza metodei de calcul cu
volume finite, a carei fundament matematic a fost prezentat in
capitolul curent. S-a utilizat modulul TempExp_2D al programului
destinat analizei fenomenelor de transport, modul dezvoltat pe
baza metodei explicite de rezolvare a problemei. Rezultatele au
fost portate spre postprocesorul Tecplot 8.0 al firmei AMerican
TECchnology. In continuare va fi afişată variaţia temperaturii din
domeniul de studiu obtinută pentru un pas de timp Δt = 0,01 s.
Salvarea datelor s-a efectuat din 50xΔt în 50xΔt şi procesul s-a
încheiat atunci când temperatura maximă din domeniul ΩA a atins
valoarea impusă.
108
Figura 6.3. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 0,5

secunde

secunde
109

secunde

secunde
110

secunde

secunde
111

secunde

secunde
112
Figura 6.11. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru pentru

Δt = 10,5 secunde
Concluzii
9 Metoda de calcul utilizată permite analizarea unui domeniu

cu cu o complexitate geometrică des întâlnită în practică, iar
precizia de calcul este mult sporită faţă de metodele clasice.
9 Viteza de calcul a fost sub 2 secunde, fară a fi necesară
utilizarea paralelizării algoritmului.
9 Aceasta viteza de calcul este net superioara procesului fizic
analizat, ceea ce în multe împrejurări reprezintă un avantaj
major în optimizarea procesului tehnologic.
113
CAPITOLUL 7
MODELAREA MODIFICĂRILOR DE FAZĂ
Procesele ce au loc în ingineria materialelor sunt procese

deosebit de complexe, procese în care au loc curent modificări
ale fazei datorită proceselor de vaporizare, condensare sau topire.
Procesele de transport afectează semnificativ dezvoltarea
acestor procese şi astfel distribuţia noilor faze ca şi calitatea
materialelor sau a compuşilor obţinuţi. Dintre procesele de
transformare de fază de o mare importanţă se bucură
transformările ce au loc la topirea şi solidificarea materialelor.
Acestea sunt prezentate ca probleme ale transferului termic fiind
descrise pe scurt câteva metode de rezolvare a acestora.
7.1. Introducere
Problemele care descriu topirea sau solidificarea unei topituri

sunt cunoscute în general sub denumirea de probleme de
schimbare de fază fiind denumite şi probleme Stefan. Majoritatea
procedeelor de sudură se bazează pe topirea materialului de
bază şi de adaus, amestecul acestor două materiale în baia de
sudură şi solidificarea băii sudate. Se obţine astfel o îmbinare
nedemontabilă a celor două piese. Alte ramuri tehnice care se
bazează pe descrierea cât mai exactă a procesului de
transformare de fază sunt, creşterea cristalelor, turnarea
metalelor, turnarea continuă, tehnologia pulberilor, tehnologia de
retopire şi aliere a suprafeţelor metalice, etc.
În pocesul de solidificare a aliajelor trebuie considerate trei
procese importante:
9 majoritatea aliajelor se contractă în timpul solidificării, ceea
ce conduce la posibilitatea obţinerii de defecte de formă pe
lângă care se adaugă şi modificarea curgerii fazei lichide în
apropierea cristalelor care se dezvoltă fiind generate şi
formarea de segregaţii;
9 căldura latentă de solidificare este eliberată în vecinătatea
zonei de demarcaţie lichid/solid ceea ce afectează viteza de
solidificare ca şi microstructura rezultantă;
114
Modelarea modificărilor de fază
9 în cazul aliajelor, componentele care formează aliajul sunt

rejectate sau absorbite de faza solidă care se dezvoltă ceea
ce poate conduce la apariţia de microsegregaţii sau
macrosegregaţii.
În figura 7.1 sunt prezentate distribuţiile de căldură şi concentraţie
în zona de contact dintre solid şi lichid. Ecuaţiile care guvernează
această zonă sunt balanţele energetice şi masice pentru cele
două faze:
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞
⎜ λL ⎟ + ρ ⋅ H f ⋅ Rn = ⎜ λ S ⎟ (7.1.1)
⎝ ∂n ⎠ L ⎝ ∂n ⎠ S
⎛ ∂C L ⎞ ⎛ ∂C S ⎞
⎟ + C L (1 − k 0 )Rn = ⎜ DS ⎟ . (7.1.2)
*
⎜ DL
⎝ ∂n ⎠ L ⎝ ∂n ⎠ S
Figura 7.1.a). Aspectul câmpului termic în vecinătatea zonei ce se solidifică.

b) Variaţia concentraţiei pe interfaţa solid-lichid în timpul solidificării
In relațiile precedente λL reprezintă conductivitatea termică a

fazei lichide, λS conductivitatea termică a fazei solide, CL
concentraţia componentului în faza lichidă, CS concentraţia
aceluiaşi component în faza solidă, DL constanta de difuzie a
componentului în faza lichidă, DS constanta de difuzie a acestuia
în faza solidă, C*L reprezintă concentraţia de echilibru a
componentului în faza lichidă, k0 raportul dintre concentraţiile de
echilibru ale componentului în cele două faze, Rn raza normalei la
frontul de solidificare.
115
7.2. Metodele de rezolvare a modificării de fază
Se vor descrie metodele numerice utilizate pentru a trata căldura

latentă de topire eliberată în procesul de solidificare. Modul de
abordare a acestor metode depinde de tipul de material ce se
solidifică. Pentru metalele pure, transformarea are loc la o
temperatură fixă, numită şi temperatură de solidificare în timp ce
întrun aliaj acest proces se desfăşoară într-un interval cuprins
între temperatura lichidus şi cea solidus. Morfologia solidificării,
pentru cazul în care se generează cristale columnare sau
echiaxiale influenţează de asemenea căldura latentă de
solidificare. Căldura latentă din interiorul volumelor finite care
îmbracă zona de interfaţă dintre solid şi lichid este introdusă în
procesul de calcul în două moduri:
• când întregul volum finit a trecut din starea lichidă în cea

solidă, deci s-a atins temperatura solidus;
• când se cunoaşte cantitatea de lichid care s-a transformat
în solid în intervalul de timp al analizei câmpului termic;
această cantitate raportată la volumul finit se numeşte
fracţie solidă şi va fi notată în continuare cu fS.
Proprietăţile fizice cum ar fi conductibilitatea termică, căldura

specifică şi densitatea se consideră funcţii de temperatură. Acest
fapt conduce la obţinerea unei probleme neliniare a căror soluţii
analitice sunt extrem de dificile şi au o arie restrânsă de
aplicabilitate.
Au fost raportate soluţii analitice ale problemelor de solidificare
pentru spaţiul cu o singură dimensiune pentru prima dată de către
Carslaw & Jaeger [15] şi Schwarz[27]. De altfel problemele legate
de topirea şi solidificarea materialelor pentru majoritatea
aplicaţiilor întâlnite în practică se cosideră ca fiind probleme
multidimensionale şi multicomponente caz în care soluţiile
analitice sunt inexistente. Din această cauză au fost dezvoltate
metode numerice destinate descrierii procesului de modificare a
frontierei dintre cele două faze[28]. Toate aceste metode au
propriile limite de aplicare cu excepţia cazului unidimensional.
116
7.2.1. Metode numerice
Cele mai utilizate metode de analiză a procesului de transformare

de fază pot fi grupate în trei mari categorii:
1) metode care utilizează griduri fixe,
2) metode ce utilizează griduri variabile,
3) metode ce utilizează griduri transformate.
1) Metodele ce utilizează griduri fixe se bazează pe împărţirea

domeniului într-un număr fix de celule uniforme, care nu se
mai modifică pe parcursul calculului. Căldura latentă
generată de procesul de transformare de fază este
încorporată în ecuaţiile ce guvernează câmpul termic sub
forma unor surse termice volumice. Astfel au fost dezvoltate
metodele căldurii specifice echivalente, metoda redistribuirii
temperaturii sau metoda entalpiei. Aceste metode vor fi
descrise în continuare. Specificul acestor metode constă în
faptul că poziţia interfeţei solid/lichid este determinată printr-
un proces de interpolare a distribuţiei temperaturilor
calculate. Metodele bazate pe gridul fix sunt în general
utilizate în modelarea unor procese tehnologice complexe
cum ar fi turnarea, sudarea, precipitarea unor compuşi
chimici pentru probleme multidimensionale şi
multicomponente cu sau fără considerarea curgerii de fluid.
2) Metodele bazate pe griduri variabile consideră fixate o parte
dintre caracteristicile gridului, cum ar fi pasul dimensional
(Δx) sau cel temporar (Δt) celelalte caracteristici ale gridului
putând să ia valori în aşa fel încât frontiera aflată în mişcare
să rămână întotdeauna în aceleaşi puncte ale gridului.
Metoda descrisă de Murray şi Landis [29] propune păstrarea
constantă a pasului de timp Δt şi a numărului de celule ale
gridului în timp ce se modifică dimensiunile acestor celule
(cresc sau scad) pe măsură ce frontul interfeţei solid/lichid
se deplasează. Acelaşi lucru poate fi obţinut dacă se
consideră fixate dimensiunile geometrice ale gridului şi se
lasă să varieze pasul de timp în aşa fel încât interfaţa
solid/lichid să rămină pe puncte determinate ale gridului [30].
Aceste metode se bazează pe o metodă de estimare a
energiei termice la interfaţa solid/lichid ce se deplasează
117
care să ia în considerare şi căldura latentă de transformare.

Metoda permite o evaluare exactă a interfeţei solid/lichid.
Aplicaţiile făcute cu această metodă s-au limitat însă la
probleme unidimensionale şi substanţe pure.
3) Metodele bazate pe transformările gridului. Recent, s-au
dezvoltat metodele bazate pe griduri adaptive[31,32] sau pe
transformarea gridului prin utilizarea metodelor de
transformare în coordonate conforme[33] a domeniilor cu
geometrii complicate. Se permite în acest fel rezolvarea
problemei definite pe un domeniu cu geometrie compexă pe
un domeniu cu geometrie simplă utilizând un grid regulat şi
uniform. După rezolvarea problemei, soluţiile obţinute vor fi
transformate înapoi pe domeniul cu geometrie complexă.
Metoda necesită generarea gridului pentru fiecare pas de
timp ceea ce impune o creştere semnificativă a timpului de
calcul. De asemenea cazul în care există un număr mare
de interfeţe solid/lichid este greu de abordat cu această
metodă[34]. Cu toate acestea metoda a luat un considerabil
avânt în ultimul timp.
7.2.2. Solidificarea aliajelor
În cazul analizei topirii şi solidificării aliajelor, procesul are loc într-

un interval de temperatură care este de regulă destul de mare.
Zonele lichide şi solide sunt separate de o zonă relativ întinsă, în
care cele două faze coexistă. În literatura de specialitate în limba
engleză, această zonă se numeşte “mushy zone”. Pentru această
situaţie, metode cum ar fi cele bazate pe griduri variabile sau pe
griduri adaptive şi care se bazează pe modelarea unei singure
faze devin greu de aplicat. Singurele metode care sunt
preponderent utilizate pentru acest caz sunt cele bazate pe grid
fix. În aceast subcapitol, se vor descrie metodele destinate
calculului solidificării sau topireii unor aliaje pentru sisteme de
coordonate multidimensionale. Pentru simplificare, nu se va
considera cazul curgerii lichidului care se solidifică.
1) Ecuaţia care descrie căldura latentă

Aşa cum a fost amintit în capitolul 2, ecuaţia diferenţială a
echilibrului termic pentru cazul în care este eliberată căldura
latentă de solidificare este:
118
∂T ∂f
ρ ⋅ CV = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) + ρ ⋅ QL S . (7.2.1)
∂t ∂t
Unde fS este proporţia în care faza solidă ocupă volumul finit în

care are loc transformarea, QL este căldura latentă eliberată de
faza lichidă care s-a dolidificat. Prin reformularea termenului ce
exprimă energia generată prin solidificare, se obţine:
∂f S ∂f ∂T
ρ ⋅ QL = ρ ⋅ QL S . (7.2.2)
∂t ∂T ∂t
Prin introducerea expresiei energiei generate în interiorul

volumului finit se obţine:
⎛ ∂f S ⎞ ∂T
ρ ⎜ CV − QL ⎟ = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) . (7.2.3)
⎝ ∂T ⎠ ∂t
Pentru a rezolva numeric ecuaţia (7.2.3) trebuie să putem

exprima variaţia fracţiei solide în funcţie de temperatură şi nu
funcţie de timp ca în ecuaţia (7.2.1).
2) Fracţia solidă şi temperatura
Relaţia dintre fracţia solidă şi temperatură depinde de tipul de

aliaj care se solidifică. Pentru a o putea exprima trebuie
cunoscută diagrama de transformare a aliajului respectiv. Astfel
fracţia solidă poate lua valori între 0 şi 1 în funcţie de temperatura
la care se găseşte aliajul în volumul de control analizat. Dacă
temperatura acestuia este superioară temperaturii de lichidus
atunci fS = 0, dacă temperatura este inferioară sau egală cu
temperatura solidus atunci fS = 1. Se disting astfel următoarele
trei domenii în care se face estimarea fracţiei solide:
⎧ fS = 0 T ≥ TL
⎪
⎨ f S ∈ (0,...,1) T ∈ (TL ,..., TS )
⎪ f =1 T ≤ TS
⎩ S
119
Figura 7.2. Diagrama fazelor şi expresia coeficientului de echilibru
Aşa cum se arată în figura 7.2, temperatura lichidus este o funcţie

de concentraţia componenţilor soluţiei în lichid, concentraţie ce
depinde de modul de redistribuire a componenţilor soluţiei între
faza solidă şi cea lichidă[35]. Dacă se consideră că temperatura
lichidus poate fi exprimată cu o lege liniară în funcţie de
concentraţie, atunci:
TL = Tm + m L ⋅ C L , (7.2.4)
unde Tm este temperatura de topire a componentului pur şi mL

este panta liniei lichidus.
Dintre metodele utilizate pentru a evalua relaţia dintre fracţia
solidă şi temperatură sunt mai des utilizate în practică
următoarele:
(i) Cazul regulii nivelelor (cunoscut şi sub numele de modelul
solidificării). Modelul consideră că solidificare are loc în
condiţiile în care componentele soluţiei sunt perfect solubile
atât în faza lichidă cât şi în faza solidă. Fracţia părţii solide
se poate exprima ca o funcţie de concentraţia soluţiei sau de
temperatură ca în figura 7.2:
C L − C0 TL − T
fS = = . (7.2.5)
C L (1 − k 0 ) (1 − k 0 )(Tm − T )
120
Exprimând fS funcţie de T se obţine:
∂f S QL T − Tm
− QL = ⋅ L , (7.2.6)
∂T (1 − k ) (Tm − TL ) 2
unde C0 este concentraţia iniţială a soluţiei.
(ii) Modelul Scheil [36]. Calculează amestecul componentelor în

lichid, iar pentru faza solidă se consideră că nu există un
amestec în aceleaşi proporţii ale componentelor ca şi în
starea lichidă. În acest caz fracţia volumică a fazei solide
poate fi exprimată ca o funcţie de temperatură cu relaţia:
1 1
⎛ C ⎞ k −1 ⎛ T −T ⎞ k −1
f S = 1 − ⎜⎜ S ⎟⎟ = 1 − ⎜⎜ m ⎟⎟ (7.2.7)
⎝ k ⋅ C0 ⎠ ⎝ Tm − TL ⎠
similar cu cazul solidificării la echilibru vom avea:

1
∂f Q 1 ⎛ T − Tm ⎞ k −1
− QL S = L ⋅ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ . (7.2.8)
∂T 1 − k T − Tm ⎝ TL − Tm ⎠
(iii) Modelul Brody-Fleming [37]. Modelul permite calculul

amestecurilor în anumite proporţii atât în faza lichidă cât şi în
faza solidă. Expresia fracţiei solide în funcţie de temperatură
este:
⎡ 1
⎤
⎛ T − TL ⎞ 1− k ⎥
f S = (1 − α ⋅ k ) ⎢1 − ⎜⎜ m ⎟⎟ , (3.2.9)
⎢ ⎝ Tm − T ⎠ ⎥⎥
⎢⎣ ⎦
unde α este constanta Brody-Fleming şi exprimă difuzia în

starea solidă. Expresia sa este funcţie de coeficientul de
difuzie al atomilor componentului ce se dizolvă în faza solidă
(DS), timpul în care are loc solidificarea în volumul de control
analizat (tf) şi distanţa dintre ramurile dendritelor (λa):
4 ⋅ DS ⋅ t f
α≅ .
λa
121
Similar cu cazurile precedente:

1
∂f Q ⋅ (1 + α ⋅ k ) (Tm − TL )1− k
− QL S = L ⋅ 2− k
. (7.2.10)
∂T 1− k (Tm − T ) 1−k
(iv) Distribuţia liniară a căldurii latente de solidificare între TL şi

TS. Atunci când fracţia volumică a părţii solide nu poate fi
evaluată ca o funcţie de temperatură din cauza necunoaşterii
diagramei fazelor pentru aliajul obţinut, se poate considera
că între temperatura solidus şi cea lichidus căldura latentă
are o distribuţie liniară. Astfel se poate estima fracţia solidă
cu relaţia:
TL − T
fS = . (7.2.11)
TL − TS
Se ajunge la:
∂f S QL
− QL = . (7.2.12)
∂T TL − TS
3) Utilizarea în algoritmii calcului numeric a căldurii latente de

solidificare.
(i) Metoda redistribuirii temperaturii în zona afectată de

transformarea structurală [21]
Metoda se bazează pe introducerea unei temperaturi echivalente

obţinute prin împărţirea căldurii latente printr-o căldură impusă.
Temperaturile volumelor de control sunt determinate în absenţa
căldurii latente de transformare şi după fiecare pas de timp, în
volumele de control care au temperaturile sub temperatura de
solidificare şi se găsesc pe frontul de solidificare temperaturile
sunt aduse la valoarea temperaturii de solidificare până când
întregul volum de control se solidifică.
În această metodă, eliberarea căldurii latente de solidificare ΔQL
ce are loc într-un pas al timpului de calcu Δt se evaluează cu
122
ajutorul unui increment al fracţiei solide ΔfS pentru acest interval

de timp:
ΔQL = ρ ⋅ CV ⋅ Vi ⋅ ΔT = ρ ⋅ QL ⋅ Vi ⋅ Δf S , (7.2.13)
unde cu Vi s-a notat mărimea volumul de control curent şi cu ΔT

diferenţa dintre temperatura obţinută fără considerarea eliberării
de energie în acesta. Deci ΔT reprezintă diferenţa dintre
temperatura calculată fără a se ţine seama de QL şi temperatura
de solidificare. Fracţia solidă pentru un volum elementar se va
obţine după ce acesta va trece în totalitate în stare solidă, deci
după mai multe intervale de timp Δt:
f S = ∑ Δf S . (7.2.14)
Procesul se va repeta până la solidificarea completă, deci fS = 1.

Această metodă de calcul a fost dezvoltată pentru a analiza
solidificarea metalelor pure, caz în care temperatura de topire şi
cea de solidificare coincid, dar este utilizat şi pentru cazul în care
diferenţele dintre temperatura lichidus şi solidus sunt mici.
Pentru cazul în care între temperatura lichidus şi temperatura
solidus există o diferenţă semnificativă, metoda de redistribuire a
temperaturii a fost îmbunătăţită de C.P. Hong, T. Umeda şi Y.
Kimura [21].
Se consideră un volum de control în care temperatura se găseşte
în intervalul de solidificare, ca în figura 7.3 şi 7.4. Determinarea
temperaturii pentru fiecare pas de timp pentru volumul analizat
poate fi făcută în două etape.
Etapa 1
Se analizează cazurile în care temperatura din volumele finite
este superioara temperaturii de solidificare prin utilizarea căldurii
latente de solidificare, cazuri reprezentate grafic în figura 7.3.
a)...d).
Etapa 2
Se analizează temperatura din volumele de control fără a se ţine
seama de căldura latentă de solidificare. Situaţie reprezentată în
figura 7.3.e)...g).
123
Astfel, de regulă, temperatura obţinută prin utilizarea pasului 2

este mai mică decât cea obţinută prin utilizarea pasului 1. De
asemenea se poate exprima căldura latentă pentru cele două
etape după cum urmează:
Figura 7.3 . Modul de aproximare a temperaturii in cazul solidificarii aliajului
Figura 7.4. Modul de aproximare al temperaturilor pentru cazul topirii zonelor

încălzite de arcul de sudură
∂T ∂f
t2 T 2 T 2
QL _ Etapa1 = ∫ ρ ⋅ CV dt + ΔQ L = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL S dT , (7.2.16)
t1
∂t T1 T1
∂T
124
∂T
t2 T
2
QL _ Etapa 2 = ∫ ρ ⋅ CV dt = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT . (7.2.17)
t1
∂t T1
Dacă se consideră egalitatea celor două energii termice pe

intervalul Δt atunci temperatura T’2 poate fi determinată prin
combinarea celor două relaţii.
Pentru cazul 7.3.a rezultă:
T2'
∂f S
T2 T2
∫ ρ ⋅C
T1
V ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL
T1 T1
∂T
dT . (7.2.18)
Pentru cazurile 7.3 b şi 7.3 c rezultă:
T2'
∂f S
T2 T2
∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL
T1 TL TL
∂T
dT . (7.2.19)
Pentru cazul 7.3 d rezultă:
T2'
∂f S
T2 TS
∫ ρ ⋅C
T1
V ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL
T1 T1
∂T
dT . (7.2.20)
Se observă că metoda poate fi aplicată atât pentru solidificarea

substanţelor pure cât şi pentru solidificarea aliajelor.
(ii) Metoda căldurii specifice echivalente [38][39]
Această metodă este una dintre cele mai des întâlnite metode
utilizate la calculul temperaturilor atunci când apar transformările
de fază. În intervalul de temperatură în care au loc transformările
de fază, valoarea căldurii specifică a materialului este afectată
prin introducerea unui termen ce include căldura latentă de
transformare.
Expresia de calcul a căldurii specifice echivalente astfel introduse
este:
∂f S
C E = CV m QL . (7.2.21)
∂T
125
Evaluarea termenului ce conţine căldura latentă de transformare

se face cu una dintre relaţiile (7.2.5)…(7.2.12). Ecuaţia cu care se
face calculul devine:
∂T
ρ ⋅ CE = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) . (7.2.22)
∂t
Soluţia acesteia putând fi obţinută cu ajutorul volumelor finite ca

şi în cazul propagării căldurii în regim nestaţionar. În cazul în care
metalele pure sau aliajele se topesc la aceeaşi temperatură,
metoda nu poate fi utilizată deoarece TL-TS=0 şi fS devine infinită.
Pentru a se evita acest neajuns se consideră că TL-TS are valoare
finită, 0,1 sau chiar 1 grad Celsius.
a) b) c)
Fig. 7.5. Moduri de redistribuire a căldurii latente
Pentru cazul în care aliajele au un interval de solidificare restrâns

există pericolul ca în cazul unui pas de timp prea mare, să nu se
poată determina volumele finite afectate de transformarea
structurală şi să se facă corecţia căldurii specifice. Evitarea
acestui inconvenient poate fi făcută cu ajutorul metodei
redistribuirii căldurii latente pentru unul dintre cele trei cazuri
posibile prezentate în figura 7.5.
Cazul a) indică faptul că CE determinată la nivelul de timp t se
consideră egală cu cea a lichidului pentru cazul în care
temperatura din volumul finit este aproximativ egală cu cea de
topire. În acest caz nu să se utilizeze nici o compensare
energetică. Ca efect al acestei abordări rezultă un timp de
solidificare mai mic decât cel real. În acest caz temperatura reală
T2 la sfârşitul intervalului de timp (t+Δt) poate fi evaluată utililizând
ecuaţia de conservare a energiei,
126
T2' T2
∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ C E ⋅ dT .
TL TL
(7.2.23)
Ecuaţia (7.2.23) poate fi utilizată de asemenea şi pentru cazl b).

În cazul c) căldura specifică echivalentă CE la momentul (t), care
include şi căldura latentă de solidificare, este utilizată chiar dacă
procesul de solidificare a fost încheiat, ceea ce conduce la o
mărire a timpului calculat de solidificare şi apropierea de cazul
real. Ecuaţia de conservare a energiei pentru acest caz este:
T2' TS T2
∫ ρ ⋅C
T1
E ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ C E ⋅ dT + ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT .
T1 TS
(7.2.24)
(iii) Metoda entalpiei [40][41]
Metoda de calcul se bazează pe observarea faptului că entalpia

este o funcţie continuă şi are variaţii mici pe întregul domeniu de
temperatură în care are loc solidificarea. Prin entalpie se înţelege
integrala produsul dintre densitate şi căldura specifică pentru un
domeniu de temperaturi. Astfel, chiar dacă există un salt
accentuat al căldurii specifice în momentul în care se trece de la
faza lichidă la cea solidă, produsul dintre căldura specifică şi
densitate prezintă o trecere mult mai lină.
În cazul general, expresia entalpie în momentul schimbării stării
de agregare a unui amestec este mult mai complexă, intervenind
pe lângă temperatură şi condiţiile de răcire ca şi concentraţiile
elementelor din amestec, etc. În multe modele de calcul bazate
pe această metodă, se consideră că în zona dintre temperaturile
Lichidus (TL) şi Solidus (TS) entalpia este doar o funcţie de
temperatură.[17]
În figura 7.5 se prezintă variaţia cu temperatura a entalpiei în
cazul solidificării unui metal pur sau a unui aliaj eutectic (cazul a),
pentru substanţe amorfe şi aliajelor cum ar fi oţelurile cu puţin
carbon (cazul b), sau a unui aliaj la formarea căruia apare numai
reacţie eutectică (cazul c).
Expresia ecuaţiei entalpiei în cazul analizei schimbării de fază în
care se consideră doar efectul temperaturii este:
127
T
H = H 0 + ∫ ρ ⋅ C v ⋅ dT + (1 − f S ) ⋅ ρ ⋅ QL , (7.2.25)
T0
unde cu H0 s-a notat entalpia la o temperatură oarecare (T0).

Diferenţiind ecuaţia 7.2.25 în funcţie de T se obţine:
∂H ∂f
= CV − QL S . (7.2.26)
∂T ∂T
Deoarece ecuaţia (7.2.3) are expresia:
∂H
ρ = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) . (7.2.27)
∂T
Ecuaţia (7.2.27) este viabilă pe întreg domeniul de temperaturi,

incluzând atât domeniul ocupat de fazele solidă şi lichidă ca şi de
zona cuprinsă între temperaturile TS şi TL. Metodele numerice de
rezolvare a ecuaţiei (7.2.27) au o mare varietate, fiind utilizate
atât metoda diferenţelor finite, a volumelor finite sau a
elementelor finite. [40][41][42][43]
Dacă se consideră un caz unidimensional, în care constantele
termofizice nu variază cu temperatura, se poate considera
ecuaţia ce descrie procesul de solidificare de forma:
∂H ∂ 2T
ρ =λ 2 în domeniul 0< x < L şi t > 0. (7.2.28)
∂t ∂x
Rezolvarea acestei probleme poate fi făcută atât prin metode de

tip implicit cât şi explicit. La fel ca şi în capitolul 6, (ecuația 6.3.2),
se poate utiliza forma generală pentru calculul cu diferenţe finite,
care în cazul de faţă conduce la:
H it + Δt − H it ⎛ Ti t−+1Δt − Ti t + Δt + Ti +t +1Δt ⎞ T t − Ti t + Ti +t 1
ρ = λ ⎜⎜W ⎟ + (1 − W )λ i −1 , (7.2.29)
Δt Δx 2 ⎟ Δx 2
⎝ ⎠
unde W este un parametru. Funcţie de valorile posibile ale

parametrului W, ecuaţia poate avea următoarele aspecte:
• pentru W=0 se obţine forma explicită a ecuaţiei entalpiei:
128
H it + Δt − H it Ti −t 1 − Ti t + Ti +t 1
ρ =λ , (7.2.30)
Δt Δx 2
• pentru W=1 se obţine forma implicită:
H it + Δt − H it T t + Δt − Ti t + Δt + Ti +t +1Δt
ρ = λ i −1 . (7.2.31)
Δt Δx 2
• pentru W=0,5 se obţine forma Crank-Nicolson pentru

rezolvarea ecuaţiei cu diferenţe finite.
În continuare se va analiza doar metoda explicită de calcul a
entalpiei, metodă ce conduce la următoarea formă a ecuaţiei cu
diferenţe finite:
λ Δt t
H it + Δt = H it +
ρ Δx 2
(Ti −1 − 2 ⋅ Ti t + Ti +t 1 ), (7.2.32)
iar condiţia de stabilitate impusă asupra parametrilor discretizării

devine:
Δt ρ ⋅ CV
η= ≤ . (7.2.33)
Δx 2
2⋅λ
Această condiţie este echivalentă cu cea obţinută pentru ecuaţia

de propagare a câmpului termic în regim nestaţionar, dată de (ec.
6.3.7):
α ⋅ Δt 1
γ = ≤ .
Δx 2
2
Modul de rezolvare a ecuaţiei (7.2.32) urmăreşte etapele:
- se porneşte de la valorile iniţiale, la momentul t=0, ale

entalpie şi temperaturii ;
- se determină valorile Hi şi Ti pentru toate volumele finite
( 0 <= i <= M) pentru un nivel cunoscut al timpului ti;
129
- se calculează valorile Hi pentru nivelul de timp t+Δt

pentru toate volumele finite din domeniu cu ajutorul ec.
(7.2.32);
- se determină valoarea temperaturilor pentru nivelul de
timp t+Δt cu ajutorul funcţiei de distribuţie entalpie-
temperatură conform fig. 7.5;
- se repetă sucesiunea de calcule pentru fiecare interval
de timp până la terminarea solidificării sau a topirii.
7.3. Exemplul 7.1
Sa analizam procesul de solidificare a metalului lichid aflat în

domeniul ΩA din figura 6.1 dacă acesta are intervalul de
solidificare cuprins între TL = 1454 °C şi TS = 1399 °C şi
următoarele caracteristici termo-fizice:
Domeniul Densitatea Căldura Conductivitatea Căldura

specifică termică latentă de
[kg/m3] [J kg-1 0K-1] [W m-1 oK-1] solidificare
[J/kg]
ΩA 7689,6 418,725 31,38 267.519,6
ΩB 7200 497,93 27,642 -
Condiţiile de răcire, respectiv convecţia pe suprafeţele frontierei

dintre domeniile ΩB şi ΩC şi conducţia căldurii în interiorul
domeniilor ΩA şi ΩB rămân neschimbate ca şi cele din exemplul
6.1, astfel încât procesul de solidificare să apară ca şi o
continuare a procesului de răcire analizat în exemplul la care se
face referirea. Acest lucru permite utilizarea temperaturilor
obţinute în exemplul precedent ca şi condiţii iniţiale ale procesului
de solidificare analizat. In exemplul 6.1 s-a analizat de fapt
răcirea unei topituri care ocupa domeniul ΩA de la temperatura de
1500 °C la temperatura lichidus a acesteia, TL = 1454 °C. Astfel,
temperaturile initiale sunt date în figura 7.6, iar modul de
rezolvare a problemei de solidificare s-a bazat pe generalizarea
algoritmului bazat pe metoda redistribuirii temperaturii în zona
afectată de transformările structurale[21]. Modificarea algoritmului
s-a făcut prin introducerea condiţiilor legate de procesul de topire
130
a materialului metalic, condiţii prezentate grafic în figura 7.4.

Rularea a fost facută cu ajutorul aceluiaşi modul dezvoltat în
Visual C/C++ şi afişarea grafică a rezultatelor a fost făcută cu
postprocesorul Tecplot 8.0. Rezultatele sunt prezentate sub
formă grafică în continuare.
Figura 7.6. Graficul temperaturilor iniţiale din domeniul ΩA
131
Figura 7.7. Distributia temperaturii dupa 4 secunde de răcire
Figura 7.8. Distribuţia temperaturii după 8 secunde de răcire
132
133
Figura 7.11. Distribuţia temperaturii după 30,5 secunde de răcire
134
Figura 7.13. Distribuția temperaturii în zona frontului care se solidifică
Concluzii
• Metoda de analiză propusă permite determinarea zonelor în

care începe procesul de solidificare. Acest lucru face posibil
controlul procesului de solidificare şi permite luarea
măsurilor tehnologice capabile să conducă la asigurarea
unor proprietăţi mecanice cât mai bune pieselor turnate.
• Se poate astfel trece la controlarea şi chiar dirijarea
granulaţiei aliajelor turnate şi chiar la etapa de nano
granulaţie.
• Se vizualizează cu uşurinţă frontul de solidificare, ca în
figura 7.12 în care a fost reprezentată distribuţia de
135
temperaturii în zona frontului de solidificare după 8 secunde

de la începerea procesului de solidificare, în zona cu
solidificarea cea mai rapidă.
• Metodele matematice dezvoltate în scopul modelării
fenomenelor fizice extrem de complexe au permis o
dezvoltare accelerată a ştiinţei materialelor, dezvoltare cu
repercursiuni majore asupra societăţii moderne.
136
Curgerea fluidelor incompresibile
CAPITOLUL 8
CURGEREA FLUIDELOR INCOMPRESIBILE
Majoritatea aplicaţiilor tehnologice din ingineria materialelor

implică procese în care un material topit trebuie să asigure
umplerea unor forme având de multe ori o complexitate ridicată
sau moduri de comportare la curgere mult diferite faţă de
ipotezele care au stat la baza obţinerii ecuaţiilor ce descriu
transportul impulsului. O întelegere cât mai bună a modului de
curgere şi proprietăţilor acestor materiale topite poate conduce la
alegerea celei mai bune metode de calcul numeric. Scopul
acestui capitol este chiar rezolvarea unei astfel de
probleme.[44],[50][51][52]
Obiective:
1. Stabilirea modelului matematic al problemei ce va fi studiată.
In particular, se introduce conceptul ecuaţiei constitutive a
unui fluid, astfel spus, relaţia care face legătura dintre
gradienţii vitezelor şi tensorul tensiunilor. Vor fi analizate
condiţiile pe frontieră.
2. Vor fi prezentate metodele de discretizare specifice
diverselor metode de rezolvare numerică. Analizând prin
prisma formulării „viteză-presune” formularea care este cea
mai uşor de abordat prin prisma tratării generale a
problemelor 3D, se vor prezenta metodele FDM şi FVM.
Deoarece termenul de advecţie s-a dovedit a fi dominant în
cazul acestor ecuaţii, suntem interesaţi în modelele
prezentate în metodele de tip upwind[54],[55].
3. Ca exemplu s-au propus câteva aplicaţii pentru a prezenta
metodele propuse. In multe procese ce au loc în tehnologia
materialelor, acestea se găsesc sub forma fluidă.
Exemplele constau în topirea metalului, turnarea şi
producerea semifabricatelor în cuptoare Czochralski sau
Bridgman, turnarea sticlei şi laminarea acesteia, industria
polimerilor, obţinerea materialelor plastice, a fibrelor,
sudarea, etc.[55..67].
137
4. Pentru a simplifica problema ne vom limita doar la cazul

fluidelor incompresibile. Acest fapt excluze toate aplicaţiile
de aerodinamica externă (aeroplane, etc) şi aerodinamică
internă (combustia în motoare, curgeri prin turbinele de gaz ,
etc.).
8.1. Ecuaţii constitutive

Consideraţii generale
Utilizând teoria mediilor continue este posibilă definirea legilor

constitutive care descriu deformaţiile mediului fluid. Aceste legi, la
care se adaugă principiile generale privind conservarea introduse
în cap. 3, pentru sistemele de ecuaţii diferenţiale cu derivate
parţiale a căror număr este egal cu numărul necunoscutelor din
sistem. Considerând fluidul incompresibil, (ࢾ=constant), atunci
legea conservării masei are forma:
r
∇v = 0 . (8.1)
r
In consecinţă câmpul vitezelor, v pentru un fluid incompresibil
r
trebuie să aibă divergenţa liberă. Notaţiile vitezelor v pe directiile
Ox,Oy,Oz vor fii: u, v, w atunci când sunt utilizate coordonatele
carteziene. Curgerea fluidelor vâscoase şi incompresibile poate fi
impărţită în 2 clase principale: fluide Newtoniene şi fluide ne-
Newtoniene.
∂u
Dacă reprezentarea tensiunii σ xy în funcţie de gradientul γ =
∂y
este liniară, fluidul se considera Newtonian, deci vâscozitatea μ
este constanta. Dacă μ nu este constantă atunci fluidul nu este
Newtonian.
Dacă fluidul analizat este dispus între două planuri, profilul
vitezelor obţinute în fluid în urma deplasării planului mobil cu
viteza V=Vx şi pastrarea planului inferior fix se prezintă ca în
figura 8.1. Diagrama de viteze din fluid este specifică curgerii
planare Couette.
138
Figura 8.1. Stabilirea vitezelor fluidului pentru curgerea Couette
Acest experiment permite determinarea tensiunilor tăietorare σ xy

ca fiind funcţie de variaţia vitezei faţă de distanţa de la planul aflat
în mişcare ∂u ∂y , notată cu γ& . Dacă dependenţa ∂u ∂y este liniară,
conform curbei (a) din figura 8.2, atunci lichidul se defineşte
Newtonian.
Figura 8.2. Determinarea experimentală a tensiunii σ xy în funcţie de

gradientul vitezei ∂u ∂y . a) fluide Newtoniene b) fluide ne-Newtoniene
Dacă însă gradientul vitezei u, ∂u ∂y = γ& este neliniar, conform

curbei (b) din figura 8.2, atunci fluidul se defineşte ca fiind ne-
Newtonian. In cazul lichidelor Newtoniene, vâscozitatea dinamică
este constantă, deci μ = cons , în timp ce pentru cazul în care
139
vâscozitatea acestuia are forma μ = μ(γ&) se consideră că lichidul

este ne-Newtonian.
O altă experienţă constă în urmărirea jetului format la curgerea
unei coloane cilindrice verticale de fluid. Dacă aceasta are
aspectul din figura 8.3.a. atunci fluidul se consideră Newtonian, în
caz contrar dacă are aspectul din figura 8.3.b atunci acesta poate
fi ne-Newtonian.
Figura 8.3. Aspectul jetului la ieşirea dintr-un ajutaj.

a) fluid Newtonian. b) fluid ne-Newtonian
Comportarea Newtoniana a unui fluid poate fi făcută şi prin

examinarea formei pe care o ia un fluid aflat între două suprafeţe
cilindrice concentrice. Dacă suprafaţa exterioară este fixă şi cea
interioară se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω atunci
putem avea o suprafata liberă de forma celei din figura 8.4.
Ridicarea fluidului pe cilindrul rotitor în cazul lichidelor ne-
Newtoniene se numeşte efectul Weissenberg. Atât creşterea
sectiunii lichidului la părăsirea unui ajutaj cât şi efectul
Weissenberg se datoreaza stării de ne-echilibru a diferenţelor
tensiunilor normale, N1 = σ xx − σ yy ≠ 0 şi N 2 = σ yy − σ zz ≠ 0 ceea ce
conduce la mărirea secţiunii de curgere în cazul jetului sau la
140
acumularea lichidului în jurul cilindrului care se roteste în cazul

Weissenberg.
Figura 8.4. Forma suprafeţei libere în cazul curgerii Couell circulare pentru
lichide Newtoniene şi ne-Newtoniene
Unele fluide ne-Newtoniene prezintă şi efecte de memorie. Acest

tip de fluide sunt definite şi “fluide vâsco-elastice” pentru care
tensiunile la un moment dat depind de istoria deformaţiilor
fluidului. Sub influenţa unor şocuri puternice aceste fluide se
comportă ca nişte materiale solide elastice în timp ce în cazul
unor solicitări foarte lente, comportarea lor este asemenea unui
fluid vâscos. Intre aceste situaţii aceste fluide se comportă ca
nişte fluide vâsco-elastice. O altă particularitate a unor fluide cu
memorie o constitue “modificarea memoriei” sau “fading
memory” proprietate ce constă în răspunsul mai puternic al
acestor fluide la evenimentele mai recente faţă de cel înregistrat
în cazul unor evenimente mai îndepărtate în timp.
Fluidele vâsco-elastice se caracterizează de asemenea şi prin
fenomenul de relaxare a tensiunilor ceea ce se exprima astfel:
pentru menţinerea unei deformaţii constante în acest fluid trebuie
aplicată o forţă ce trebuie să scadă în timp (mai mult acest lucru
se observă în metodele experimentale).
Aceste fluide mai prezinta şi efectul “creep”, efect care produce o
deformaţie ce variază în timp atunci când se aplică o forţă
constantă. Astfel ne explicăm de ce ferestrele marilor catedrale
au sticla mai groasă la bază decât spre vârf, rezultând o
tensiunea constantă pe secţiunea acestora.
141
In sfârşit, ecuaţiile constitutive ce descriu aceste fluide trebuie să

respecte legile termodinamicii, în special cel de-al doilea principiu
sub forma inegalităţii Clausius-Duhem, care exprimă faptul că
orice proces termodinamic este posibil dacă conduce la o
creştere a entropiei.
8.1.1. Lichide Newtoniene
Ecuaţiile ce guvernează lichidele Newtoniene s-au obţinut pe

baza următoarelor consideraţii:
• în repaus acestea respectă legile staticii;
• ecuaţiile comportării fluidului nu depind de sistemul de
referinţă;
• tensorul tensiunilor σ este o funcţie de tensorul gradienţilor
vitezelor, fiind deci o funcţie izotropă de tensorul
deformatiilor d; de asemenea σ nu depinde de tensorul
ratei de rotaţie ω;
• fluidul este un mediu izotrop, proprietăţile acestuia
nedepinzând de sistemul de coordonate.
Pornind de la aceste ipoteze, ecuaţiile comportării fluidelor
Newtoniene incompresibile sunt:
r
σ = −p⋅ I + 2⋅ μ⋅d , (8.2)
unde I este tensorul unitar iar d este definit cu relaţia:
1 ⎡ ∂v ∂v j ⎤
( )
r 1 r vT
d = ∇ ⋅ v + (∇v ) ; d ij = ⎢ i + ⎥, (8.3)
2 2 ⎢⎣ ∂x j ∂xi ⎥⎦
conform figurii 8.5.
142
Figura 8.5. Convenţiile de notare a greutăţii reduse în centrul unui

volum elementar ΔV şi a forţelor pe feţele volumului, T
Dacă, în conformitate cu figura 8.5, dimensiunile Δx şi Δy sunt

suficient de mici pentru a putea aproxima diferenţele prin derivate,
atunci ecuaţia de echilibru pentru elementul de volum ΔV are
forma:
⎡ ∂σ xx ∂σ xy ∂σ xz ⎤ ⎡ ∂v x ∂v x ∂v x ⎤
⎢ + + ⎥ ⎢ ∂x
⎢ ∂x ∂y ∂z ⎥ ∂y ∂z ⎥
⎢ ⎥
r ⎢ ∂σ yx ∂σ yy ∂σ yz ⎥ v ⎢ ∂v y ∂v y ∂v y ⎥
div σ = ⎢ + + grad v = . (8.4)
∂x ∂y ∂z ⎥ ⎢ ∂x ∂y ∂z ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ∂v
⎢ ∂σ zx + ∂σ zy + ∂σ zz ⎥ ∂v z ∂v z ⎥
⎢ z ⎥
⎢⎣ ∂x ∂y ∂z ⎥⎦ ⎢⎣ ∂x ∂y ∂z ⎥⎦
Se poate defini astfel expresia tensorului σ şi a vectorului viteză

v în forma:
⎡σ xx σ xy σ xz ⎤ ⎡v x ⎤ ⎡ u ⎤
⎢ ⎥
σ = ⎢σ yx σ yy σ yz ⎥ : v = ⎢⎢v y ⎥⎥ = ⎢⎢ v ⎥⎥ . (8.5)
⎢ σ zx σ zy σ zz ⎥⎦ ⎢⎣ v z ⎥⎦ ⎢⎣ w⎥⎦
⎣
143
Forma ecuaţiilor tensorilor, a vectorilor, a divergenţelor şi

gradienţilor acestora poate fi simplificată dacă se utilizează
notaţiile Einstein în care repetarea indicilor reprezintă sumele
după aceştia. Putem astfel scrie pentru sistemul de coordonate
cartezian:
∂σ ij r ∂vi
(div σ )i = şi (grad v )ij = . (8.6)
∂x j ∂x j
Trebuie subliniat faptul că (div σ)i este un vector în timp ce (grad

v)ij este un tensor.
Astfel gradientul poate fi descris prin doi noi tensori :
‐ un tensor simetric al gradientului vitezelor; d,
‐ un tensor antisimetric al gradientului vitezelor, tensor ce
cuprinde rata de rotaţie al gradientului vitezei, ω:
d=
1
2
[
(grad vr ) + (grad vr )T ] d ij =
1 ⎛⎜ ∂vi ∂v j
+
⎞
⎟,
2 ⎜⎝ ∂x j ∂xi
⎟
(8.7)
⎠
ω=
1
2
[
(grad vr ) − (grad vr )T ] 1 ⎛ ∂v
ωij = ⎜ i −
∂v j ⎞
⎟
2 ⎜⎝ ∂x j ∂xi ⎟⎠
(8.8)
şi astfel, gradientul vitezelor are forma:
∂vi
(grad vr )ij = = d ij + ωij . (8.9)
∂x j
Această nouă metodă de introducere a ecuaţiilor momentului

posedă avantajul unui grad de universalitate foarte ridicat. Astfel,
ecuaţia de continuitate sub forma generală:
r
⎡ ∂v r r⎤ r
ρ ⋅ ⎢ + (grad v ) ⋅ v ⎥ = Fv + (div σ ) , (8.10)
⎣ ∂t ⎦
descrie momentele ce apar atât în faza solidă cât şi lichidă sau

gazoasă, fiind o consecinţă a conservării momentelor unghiulare.
Prin impunerea condiţiilor specifice asupra tensorului tensiunilor
se obţine forma particulară aplicabilă pentru fiecare stare de
agregare în parte.
144
Dacă se consideră faptului că μ este constant rezultă ecuaţiile

Navier-Stokes sub forma:
r
dv r r r
ρ = −( grad p ) + μΔv + FV , (8.11)
dt
unde s-a făcut notaţia clasică:

r r
dv ∂v r r
= + ( grad v ) ⋅ v (8.12)
dt ∂t
şi cu Δ s-a notat operatorul Laplace

r r
Δv = (div (grad v )) . (8.13)
Aducerea ecuaţiei Navier-Stokes sub forma adimensională se

poate face utilizând numărul Reynolds. Acest lucru poate fi
realizat pentru o lungime de referinţă, L şi o viteză caracteristică
U prin utilizarea timpului inerţial:
L
τ in = , (8.14)
U
unde:
L- este mărimea domeniului pe direcţia de curgere;
U- viteza caracteristică trecerii de la curgerea laminară la cea
turbulentă.
Fiind o caracteristică a fluidului variabilele fluidului devin:
X U Fv
p ′ = ( p − p0 ) ⋅
1
X′ =ξ = ; t ′ = τ in = ⋅t ; ; Fv′ = ⋅L
L L ρU 2 ρU 2
şi
ρUL UL
Re = = , (8.15)
μ μc
μ
unde μc = reprezintă vâscozitatea cinematică.
ρ
Sub formă adimensională ecuaţia Navier-Stokes este:
145
r
dv 1 r r
= − grad p + ⋅ Δv + FV (8.16)
dt Re
şi în momentul în care Re → ∞ se obţine următoarea formulare

a ecuaţiei N-S:
r r
dv
= − grad p + FV , (8.17)
dt
care reprezintă chiar ecuaţia lui Euler pentru descrierea mişcării

fluidelor perfecte, imiscibile şi incompresibile.
Având formula mult redusă, această ecuaţie poate fi utilizată la
descrierea miscării fluidelor în interiorul maşinilor şi acţionărilor
hidraulice sau în cazul umplerii formelor. Este utilizată şi pentru
descrierea curgerii în jurul unor obiecte. In aceste cazuri se
consideră neglijând efectul de turbulenţă şi numărul Re extrem de
mare, de ordinul milioanelor.
Atunci când viteza fluidului este foarte mică , Re → 0 ecuaţia
astfel obţinută nu mai poate fi utilizată. De asemenea pentru
efectul de alunecare trebuie analizată şi vâscozitatea fluidului.
Să definim:
L
p ′ = ( p − p0 ) ⋅
V
t ′ = τ in = ⋅t Fv = 0 ,
L2 şi μU (8.18)
din care se neglijează inerţia fluidului.

Rezultă astfel ecuaţia:
r
∂v r r r r
+ Re⋅ ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + Δv (8.19)
∂t
şi punând condiţia ca Re = 0 se obţine euaţia Stokes sub forma

adimensională:
r
∂v r r
= −( grad p ) + Δv . (8.20)
∂t
146
Ecuaţia Stokes este liniară (orice combinaţie a soluţiei este ea

însăşi soluţie) şi de asemenea parabolică, în timp ce ecuaţia
Euler este neliniară si hiperbolică, având şi un termen eliptic, dat
de gradientul de presiune.
In final ecuaţia Navier-Stokes sub forma de mai sus este
parabolică atunci când este exprimată sub forma advecţie –
difuzie. Dacă ne referim la modelul fizic, ecuaţia Laplace (de
exemplu difuzia staţionară) este eliptică, în timp ce ecuaţia
difuziei în regim nestaţionar este parabolică. Ecuaţia undelor este
hiperbolică.
Curgerea care corespunde numerelor Re foarte mici sau chiar
zero este o curgere laminară. De exemplu, Re< 10 apare în cazul
amestecării topiturii de sticlă într-un cuptor de topire sau la
injectarea metalului semi-solid.
Viteza sticlei pe suprafata lichidă este ≈ 5⋅10-2 m/s, lungimea
caracteristică corespunde lungimii topite de sticle, ≈1m şi
vâscozitatea cinematică ≈5⋅10-2 m2/s (pentru aer νaer=10-5 m/s2
sau νapa=10-6 m/s2).
Curgerea laminară este simplă (şi de regulă staţionară), iar
valorile câmpului de viteze asociate cu ea sunt influenţate de
codiţiile pe frontieră şi configuraţia geometrică a acesteia.
Tuburile de fluid se deplasează pe traiectorii regulate şi
amestecul dintre acestea se face lent, planele de fluid părând a
se deplasa unul deasupra celuilalt.
Pe masură ce numărul Re creşte, atunci când se atinge valorea
critică, Recr, apar modificări majore în regimul de curgere al
fluidului. Curgerea acestuia devine mult mai complicată apărând
efecte nestaţionare complexe, histerezisuri şi rearanjări spaţiale
noi ale particulelor de fluid.
Prin creşterea numărului Re, apar alte modificări şi schimbări ale
direcţiei de deplasare a particulelor de fluid, care pas cu pas
conduc spre regimul turbulent.
Acest regim este caracterizat prin următoarele manifestări:
• curgerea devine complet tridimensională;
• acest regim depinde de timp, dar are un caracter puternic
aleator;
147
• este un regim disipativ şi deci termenii ce conţin

vâscozitatea din ecuaţia Navier-Stokes nu mai pot fi
neglijaţi, chiar şi când numărul Re devine foarte mare;
• curgerea este difuzivă – având capacitatea să asigure
amestecarea rapidă a componentelor din lichid şi
omogenizarea acestuia. Curgerea turbulentă este utilizată
astfel la omogenizarea amestecurilor.
Trecerea de la regimul laminar de curgere la regimul turbulent se
face printr-o succesiune rapidă de modificări ale direcţiilor de
curgere ale particulelor de fluid.
Acest mod de transfer este bine exemplificat de curgerea
Coullette între doi cilindri concentrici. Cilindrul cu raza R1 se
roteste cu viteza unghiulara ω în timp ce cilindrul exterior, cu raza
R2 este păstrat fix.
Redefinind numărul Reynolds cu relaţia:
ω ⋅ R1 ⋅ (R2 − R1 )
Re = (8.21)
γ
R1 [46]
şi pentru = 0,87 în cazul apei se obţine pentru
R2
Re < 41,5 o curgerea staţionară laminară, descrisă prin:
B
Vθ = A ⋅ r + (8.22)
r
unde:
ωR12 ωR12 ⋅ R22

A= ; B= . (8.23)
R22 − R12 R22 − R12
La valoarea Re=42 are loc prima tranziţie spre vârtejurile Taylor.

Vârtejurile Taylor în secţiune verticală, ω=constant, sunt
prezentate în figura 8.6.
148
Figura 8.6. Formarea turbioanelor în cazul experimentului Taylor
Prin creşterea vitezei de rotaţie a cilindrului interior, pentru Re=66

apare o noua distribuţie a vitezelor fluidului, ceea ce conduce la
deformarea vârtejurilor Taylor, circumferinţa acestora devenind
eliptică.
Următoarea tranziţie conduce la mărirea numărului de vârtejuri şi
la deformarea acestora. Pentru fiecare caz în parte, tranziţia de la
o stare la alta are loc foarte rapid. Un exemplu tipic constă în
faptul că la curgerea printr-o conductă circulară, pentru un numar
Re de ordinul 2000, tranziţia de la curgerea laminară la cea
turbulentă devine aproape instantanee.
Pentru a descrie curgerea turbulentă ecuaţiile Navier-Stokes aşa
cum sunt obţinute în ecuaţiile de mai sus sunt suficiente.
Rezolvarea acetora poate fi făcută cu metoda numerica directă
(DNS). Dar din cauza capacităţii limitate a calculatoarelor, analiza
numerica a regimurilor de curgere peste Re≈20000 devine
prohibitivă din punct de vedere al timpului de calcul. Modul de
rezolvare pentru regimul turbulent de curgerea va fi dezvoltat în
subcapitolul următor.
149
8.2. Modelarea turbulenţei
Procesul de elaborare sau pregătire pentru turnare a aliajelor

metalice sau a materialelor în general necesită o fază în care
acestea sunt în stare lichidă. Deoarece vâscozitatea acestora
este foarte mică (pentru topiturile metalice este de ordinul a 100
ori mai mare decat vâscozitatea apei) numarul Re este foarte
mare şi curgerea poate deveni turbulentă. Astfel, deoarece se pot
întâlni cazuri în care numarul Re este de ordinul 106, se utilizează
medierea statistică[52][70].
Aceasta consta în descompunerea tuturor mărimilor în mărimi
avand valori medii şi fluctuaţii. Câmpul de viteze reprezintă suma
celor două mărimi:
r r r
v = v + vi , (8.24)
r r
unde v este viteza medie şi v ' este fluctuaţia în jurul valorii medii.
O abordare identică este utilizată pentru presiune. Viteza medie
dintr-un punct, fie el notat cu X, este definită utilizând medierea
de-a lungul intervalului de timp Δt:
Δt
−t +
r 1 2r
v= ∫ (δ )dδ .
v
Δt t + Δt
(8.25)
2
Utilizând această definiţie a vitezei medii, în relaţia de mai sus

este uşor de observat faptul că în cazul turbulenţelor viteza medie
este nulă. Prin aplicarea procesului de mediere asupra ecuației
(div vr ) = 0 (8.26a)
şi a ecuaţiei
r
∂v r r r r
ρ⋅ + ρ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + μΔv + FV (8.27b)
∂t
se obţine ecuaţia Navier-Stokes cu valori mediate de Reynolds

(Reynolds averaged Navier-Stokes, notate prescurtat RANS în
150
literatura de specialitate). Dacă se neglijează forţele volumice

atunci se poate scrie:
r
d r
(div vr ) = 0 r
ρ v = div(σ + R) , (8.28)
dt
unde:
r r
σ = − pI + 2 μd , (8.29)
r 1
2
[r r
d = grad v + ( grad v ) T . ] (8.30)
Medierea derivatei vitezei medii implică modificarea acesteia în

ecuaţia de transport:
r r
d r ∂v r r
v= + ( grad v ) ⋅ v . (8.31)
dt ∂t
Se poate observă faptul că prin medierea unui termen nelinar, în

r r r r
cazul de faţă (grad (grad v ) ⋅ v ) scris sub forma (div (v × v )) , aceasta
poatev fir privită ca o contribuţie a termenilor vitezelor medii
(grad v ) ⋅ v şi un nou termen legat de fluctuaţiile medii în jurul
acestor viteze (div(v '× v ')) . Dacă notăm mărimile termenilor daţi de
r r
R
divergenţe cu atunci se obţine tensorul Reynolds al tensiunilor
δ
din zonele cu turbulenţă din fluid, având componentele:
r r
Rij = − ρ ⋅ v;'i ⋅ v j' . (8.32)
Prin analogie cu σ , R poate fi privit ca tensorul ce descrie

contribuţia la turbulenţă adusă de vitezele medii de curgere.
Se observă ca ecuaţiile constitutive (8.26a) si (8.27b) sunt
formate din patru ecuaţii în care intră zece necunoscute:
• presiunea medie;
• trei componente ale vitezei medii;
• şase componente ale tensiunilor Reynolds.
151
Pentru a putea rezolva sistemul va trebui să folosim încă şase

ecuaţii. In cazul nestaţionar, dacă sunt scrise ecuaţiile ce descriu
tensorul Reynolds, se constată că vor apărea pentru R ≡ Rij
r r r
corelaţii triple de forma v 'i v ' j v ' k , care vor introduce şi mai multe
necunoscute decât ecuaţiile pe care le avem.
Din punct de vedere matematic problema turbulenţelor devine
foarte greu de rezolvat, iar modul de definire a ecuaţiilor care se
vor adăuga sistemului este cunoscut ca metodă de închidere a
modelării turbulenţei. Exista mai multe metode de rezolvare a
acestor tipuri de probleme, dar nu toate modelele matematice
dezvoltate de-a lungul timpului au fost folosite pâna în prezent în
aplicaţiile inginereşti.
Metoda cea mai utilizată se bazează pe introducerea a două noi
ecuaţii suplimentare în sistem. Aceste ecuatii sunt:
-energia cinetica a turbulenţei, notata cu k si exprimată pe
unitatea de masă a fluidului:
r r
vi' ⋅ vi'
k= , (8.33)
2
-rata medie de disipare a acestei energii, notata cu ε:

r r
r ∂vi' ∂vi'
ε=v . (8.34)
∂x j ∂x j
Urmând metoda mecanici mediilor continue, închiderea

sistemului se bazează pe tensorul Reynolds (corelaţiile de ordinul
doi) ca o funcţie de viteza medie (corelaţie de ordinul întâi) prin
ecuaţia constitutivă:
2 r
R = δkI + 2 μT d , (8.35)
3
în care μT reprezintă turbulenţa vâscoasă, introdusă pentru prima

dată de Boussinesq în 1877. Va trebui să tinem cont şi de faptul
că analogia între μT şi μ nu este de natură fizică, turbulenţa
nefiind o caracteristică a materialului, ci mai curând a curgerii.
Atunci când expresia energiei ε este introdusă în ecuaţia
152
constitutivă (8.27b) înlocuind tensorul Reynolds, termenul

izotropic din ecuaţia tensorului Reynolds se va adăuga la cel al
presiunii medii şi va conduce la modificarea presiunii, în timp ce
termenul ce conţine vâscozitatea turbulentă μT se va adauga la
termenul vâscozitatii moleculare μ.
Astfel, modelarea turbulenţei are ca efect mărirea turbulenţei
locale, ceea ce măreşte şi stabilitatea metodei de rezolvare. Cu
toate acestea, metoda descrisă nu permite modelarea
fenomenului de curgere turbulentă în întreaga sa complexitate.
Sistemul de ecuaţii ce descrie fenomenul poate fi exprimat, în
urma înlocuirilor, sub forma:
(div ρ ) = 0
r
d r
ρ ⋅ v = div(σ + R )
dt
2 r
R = − ρkI + 2 μT d . (8.36)
3
r
d r r r 2 r
ρ v = div(− pI + 2 μd − ρkI + 2 μT d )
dt 3
r
d r r 2 r
ρ v = div(− I ( p + ρk ) + 2d ( μ + μT )
dt 3
Prin analiza dimensională, vâscozitatea turbulentă are forma:
k2 ⎡ kg ⎤
μT = C μ ρ
ε ⎢⎣ m ⋅ s ⎥⎦ , (8.37)
unde C μ este o constantă cu valoarea 0,09, valoare stabilită pe

baza unor încercări experimentale făcute pentru cazuri relativ
simple de curgere. Se consideră astfel că această constantă are
mai mult o natură empirică şi în numeroase aplicaţii pentru
această constantă sunt utilizate valori diferite.
Ecuaţia medie a impulsurilor este obţinută din ecuatia Navier-
Stokes sub forma:
dV
ρ = − grad . p + μΔV + FV , (8.38)
dt
153
în care se neglijează forţele volumice, (FV = 0). Se obţin ecuaţiile

care guvernează modificările fluctuaţiilor vitezelor pentru fiecare
direcţie a spatiului i=1,3:
∂vii ∂ ∂ ∂ ' ' 1 ∂p ′ ∂ 2 vi'

+
∂t ∂x j
( '
)
v j ⋅ vi = −
∂x j
(
vi ⋅ v j −
i
)
∂x j
(
vi ⋅ v j − v i ⋅ v j −
' '
ρ ∂xi
) + v 2 . (8.39)
∂x j
Ecuatiia este înmulţită cu vi' şi apoi mediată. In urma efectuării

operaţiilor algebrice rezultă derivata energiei cinetice medii
disipate (k):
d ' ∂v i
∂vi' ∂v j' ∂
k = −vi ⋅ v j
'
−μ − Jj, (8.40a)
dt ∂x j ∂x j ∂x j ∂X j
1 1 ∂k
Jj = p ′v j' δij + vi' vi' v j' − μ . (8.40b)
ρ 2 ∂x j
Astfel, s-au generat noi corelaţii care ne permit închiderea

sistemului de ecuaţii. Metoda utilizată face posibilă înlocuirea
relaţiilor dintre presiune şi viteze ca şi cele dintre viteze cu un
termen ce exprimă din punct de vedere fizic chiar difuzie energiei
cinetice:
⎛1 1 ⎞ μ ∂k
− ⎜⎜ p ' v j' δij + vi' vi' v j' ⎟⎟ = T , (8.41)
⎝ρ 2 ⎠ ρ ⋅ σ k ∂x j
unde σk reprezintă o constantă.

Termenul care descrie interacţiunea dintre tensiunile Reynolds şi
gradientul vitezelor medii devine astfel:
∂vi μ
− vi' v j' ⋅ = 2 T d ij d ij . 8.42)
∂x j ρ
Pentru a scrie ecuaţia de mai sus s-a utilizat expresia termenilor

tensorului Reynolds, ecuaţia Rij şi ecuaţia (8.35).
Expresia lui k devine astfel:
154
⎛⎛ ⎞ μ
d
dt
μ ⎞
( r rT
)( r
)
rT
k = div⎜⎜⎜⎜ μ + T ⎟⎟(gradk )⎟⎟ + 2 T (gradv ) + (gradv ) : (gradv ) + (gradv ) − ε .(8.43)
ρ ⋅ σk ⎠ ρ
⎝⎝ ⎠
Ecuaţia pentru ε este mult mai dificil de obţinut. Putem considera

că acesta se deduce pe baza energiei cinetice medii disipate prin
ε
înmulţirea cu
k
d ⎛⎛ μ ⎞ ⎞ μ r r ε ε2
ε = div⎜⎜ ⎜⎜ μ + T ⎟⎟( grad ε )⎟⎟ + 2 T ⋅ d : d ⋅ C ε1 − C ε2 , (8.44)
dt ⎝⎝ σε ⋅ ρ ⎠ ⎠ ρ k k
unde constantele sunt :

Cε1 = 1,44;
Cε 2 = 1,92;
σ k = 1,0;
σ ε = 1,3.
S-au obţinut astfel două ecuaţii cu derivate parţiale care descriu

starea de turbulenţă.
In ultimul timp s-au dezvoltat modele neliniare k-ε, care
încorporează şi valorile de neechilibru ale tensiunilor normale
turbulente. Aceste modele au o fost dezvoltate pe baza modului
de rezolvare a ecuaţiilor care descriu curgerea fluidelor ne-
Newtoniene.
Aceste metode neliniare pot descrie şi genera curgeri turbulente
secundare pe secţiunea transversală a ţevilor cilindrice în timp ce
modelul liniar nu descrie decât turbulenţele longitudinale, fară a
putea modela şi turbulenţele transversale.
In 1991 Speziale propune dezvoltarea termenilor tensorului
Reynolds prin utilizarea tensorilor de ordin superior. Astfel
pornind de la expresia extra-tensorilor T larg utilizaţi în curgerile
ne-Newtoniene:
dT r rT
T = − ( grad v ) ⋅ T − T ⋅ ( grad v ) . (8.45)
dt
Se obţine o ecuaţie generală de forma:
155
k2 2 k ⎛ ⎞
3
1 3 1
Rij = − k ⋅ δ ij + C μ d ij + 4C D ⋅ C μ 2 ⎜ d ij ⋅ d kj − d mn ⋅ d mn ⋅ δ ij ⎟ +
ρ 2 ε ε ⎝ 3 ⎠
, (8.46)
2 k ⎛ ⎞
3
1
+ 4C E ⋅ C μ 2 ⎜ d ij − d mnδ ij ⎟
ε ⎝ 3 ⎠
unde CD = CE = 1,68.
Se observă astfel că există o mare asemănare conceptuală între
modelarea lichidelor ne-Newtoniene şi modelele matematice ce
descriu curgerea în regim turbulent a lichidelor.
Astfel, forma generală a ecuaţiei ce guvernează curgerea
lichidelor ne-Newtoniene este:
TV1 = 2 μd − 2Ψ1,0 d + 4Ψ2, 0 d d

N1
Ψ1.0 =
γ2
. (8.47)
N
Ψ2.0 = 22
γ
γ 2 = 4 ⋅ d ij ⋅ d ij
Comparaţiile între ecuaţia ce guverneaza curgerea lichidelor ne-

Newtoniene şi cea care descrie turbulenta pune în evidenţă
apropierea dintre cele doua modele.
8.3. Condiţii iniţiale şi pe frontieră
8.3.1 Condiţii iniţiale[51][54][55]
In mecanica fluidelor Newtoniene, fluidul poate fi iniţial în repaus,

cu viteză şi presiune nulă:
r
v0 = 0
. (8.48)
p0 = 0
Prin prisma ecuaţiei de continuitate însă trebuie asigrată şi

r
condiţia div(v0 ) = 0 , ceea ce conduce la efecturea unor calcule
suplimentare, care vor fi prezentate în tratarea curgeri Stokes. Să
ne amintim că ecuaţia este liniară şi parabolică, deci presiunea
este determinată până la o constantă. Valoarea constantei se
156
determină impunând presiunea într-un punct sau pe întregul

domeniu de calcul.
Pentru fluidele ne-Newtoniene, tensiunile externe sunt nule:
TV = 0 . (8.49)
In final, pentru curgerea turbulentă, tensorul tensiunilor Reynolds

se consideră iniţial zero:
R =0. (8.50)
Condiţiile iniţiale pot fi considerate ca un prim pas al unui proces

iterativ care conduce la o soluţie staţionară atunci când soluţia
converge sau către o soluţie primitivă dacă se urmăreşte
dezvoltarea calculelor, caz în care starea staţionară nu mai este
obligatorie.
8.3.2. Condiţii pe frontieră
8.3.2.1. Perete solid
In cazul fluidelor Newtoniene[50][53][54][55][61], condiţiile cele mai

generale se referă la lipsa alunecării între lichid şi peretele solid.
Acest fapt consta în impunerea egalităţii vitezelor lichidului cu cea
a peretului solid:
r r
v = vn , (8.51)
r
unde cu v n s-a notat viteza impusă peretelui. Domeniul în care se
face calculul nu trebuie să fie neapărat liniar şi continuu.
157
Figura 8.7. Problema bidimensională în cazul curgerii fluidului într-o formă
Pentru a se vedea cum se stabilesc condiţiile pe frontieră pentru

o problemă simplă, să considerăm cazul din figură 8.7. Aici cu
r
r r r r r ⎛i ⎞
v s-a notat vectoul v = u ⋅ i + v ⋅ j sau prescurtat v = (u v ) ⋅ ⎜⎜ r ⎟⎟ . Pe
⎝ j⎠
segmentele domeniului (AF; BC; DE) vitezele sunt nule, viteza
pereţilor domeniului fiind nulă, deci:
AF; u = v = 0;
BC; u = v = 0; (8.52)
CD; u = v = 0;
DE; u = v = 0.
Pe segmentul AB, segmentul prin care lichidul pătrunde în

domeniul de curgere, se impune aspectul curgerii Poiseuille
pentru viteze:
Pe AB: u=
4
(h + H − y )( y − H )u max . (8.53)
h2
Pe EF fiind secţiunea de ieşire, nu se impun restricţii asupra
vitezelor u şi v, în schimb se pune condiţia ca tensiunile normale
să se anuleze:
∂u
σ xx = − p + 2 μ =0, (8.54)
∂x
158
La care se adaugă şi condiţia generală:
∂u ∂v
+ = 0. (8.55)
∂y ∂x
Astfel, dacă se consideră faptul că secţiunea de ieşire este

suficient de distanţată faţă de cea de intrare şi pe secţiune vom
avea tot o distribuţie Poiseuille a vitezelor deci v = 0 şi se
consideră că u=u(y) va conduce la anularea în ecuaţia lui σxx a
∂u
derivatei vitezei pe Ox şi a presiunii, deci = 0 şi p = 0.
∂x
In cazul fluidului ne-Newtonian problema este mai dificilă
deoarece natura hiperbolică a ecuaţiei constitutive necesită
impunerea unor tensiuni vâscoelastice pentru mărimile de intrare.
Pentru contactul cu un perete solid, condiţiile impuse vitezelor
sunt identice cu cele generale, deja prezentate. Există cazuri
când pentru unii polimeri sau soluţii ce conţin polimeri este
preferată considerarea alunecării acestora în curgerea cu frecare
de pereţii domeniului. O astfel de condiţie are forma:
r p ff −1 r
Tτ = − a v S vS , (8.56)
unde Tτ este vectorul tensiunilor de forfecare, vS fiind viteza cu

care fluidul alunecă pe peretele domeniului. Coeficienţii a şi pff
depind de natura fluidului şi de rugozitatea suprafeţei. Pentru
cazul modelării extrudării tuburilor din PVC: a = 105 kg/m2s şi pff =
0,2.
In cazul curgerii turbulente condiţiile legate de lipsa frecării pe
pereţi vor genera de regulă curgeri cu numere Reynolds mici.
Astfel la curgerea între două plane paralele se disting patru zone
în apropierea pereţilor plani:
‐ o subzonă cu curgere laminară în care vâscozitatea moleculară
este dominantă (zona 1);
‐ o subzonă de tranziţie în care efectele curgerii vâscoase sunt
comparabile cu ale curgerii turbulente (zona 2);
‐ o subzonă complet turbulentă, în care curgerea vâscoasă este
complet neglijabilă (zona 3);
‐ zona centrală (zona 4).
159
Fig. 8.8. Profilul vitezelor în apropierea unui perete plan în cazul curgerii
turbulente
Atunci când numărul Reynolds este mare, primele 2 subzone

sunt foarte restrânse. Astfel pentru curgerea între 2 plane
paralele distanţate la 20 cm şi cu numarul Reynolds de ordinul
105, grosimea zonelor 1 şi 2 este de 4 mm. Pentru a nu face o
discretizare foarte fină în apropierea pereţilor, în care să punem
condiţiile de curgere vâscoasa pe perete şi cu zona în care să
punem conditiile legate de curgere turbulente, atunci condiţiile de
tip turbulentă vor fi puse direct pe zona turbulentă şi nu pe
subzona curgerii vâscoase, curgere care de regula este neglijată.
Din această cauză mai de graba se consideră zona turbulentă şi
se pun condiţiile limită pentru aceasta. Această metodă utilizează
“funcţiile de perete”.
Poate fi considerat, pe baza ipotezei că tensiunile tangenţiale
sunt constante în subzonele de frontieră şi egale cu cele de pe
perete, faptul ca profilul vitezelor în subzonele frontierei are o
formă logaritmică[51][53]:
u δ⎛ u y ⎞
= ⎜ ln ∗ − ln β ⎟ . (8.57)
u k⎝ v ⎠
Unde viteza de frecare u* este definită de realţia:
Tδ = ρ ⋅ u∗2 . (8.58)
160
u∗ y
Mărimea este notată cu y+ şi defineşte distanţa fată de perete.
v
Constanta k = 0,4 fiind denumită constanta von Karman.
Valoarea coeficientului p este de ordinul 10-1. Relaţia (8.57) a fost
obţinută pe baza ipotezei că Tδ este constantă pe frontieră şi că
este egală cu valoarea tensiunilor de forfecarea Tδ de pe perete.
Utilizand (8.57) şi (8.58) poate fi determinată valoarea pentru k şi
cea pentru ε pentru subzonele turbulente.
După calcule simple, utilizând ecuaţia (8.37) şi (8.57) şi
considerând că între producerea turbulenţelor şi disiparea
acestora există un echilibru, k şi ε au valorile:
u∗2
k=
Cμ
. (8.59)
u3
ε= ∗
ky
Aceste valori sunt impuse pe pereţi pentru a se calcula valorile pe

frontieră ale lui k şi ε (condiţii Dirichlet) pentru valorile vitezei pe
perete, de exemplu u, determinarea sa se face cu ajutorul
ecuaţiei (8.58)
In zona de intrare a fluidului, distribuţia secţională pentru k şi ε se
obţine prin rezolvarea unei probleme unidimensionale. In zona de
ieşire, se utilizează de regulă condiţiile Newmann:
∂h ∂ε
= = 0. (8.60).
∂n ∂n
8.3.2.2. Interfeţe
O interfaţă este o zonă din spaţiu în care doua fluide imiscibile

sunt în contact direct. In cazul unei curgeri 2D, interfaţa este o
linie curbă în timp ce în 3D aceasta devine o suprafaţă[46][54][55][70].
Un exemplu de interfaţă îl constituie producerea hârtiei
fotografice. Acest proces numit şi “curgere de acoperire” este
utilizat la depunerea de mai multe straturi de fluid care conţin
săruri de argint pe o coală de hârtie care trece cu viteză mare
prin băile de săruri, fig.8.9. Aceste straturi multiple reprezintă
161
baza realizării fotografiilor color [70]. Straturile fluide sunt obţinute

prin depunerea din tuburi de fluid ce curg vertical si care se
destind în zona de contact cu aerul. Fluidele vâscoase care
conţin toate substanţele chimice necesare impresionării hârtiei se
scurg încet peste suprafaţa înclinată a suportului.
Figura 8.9. Acoperirea cu straturi formate din mai multe fluide imiscibile
In figura 8.9 sunt prezentate două pelicule de fluid care se aşază

pe suprafaţa ce sa acoperă şi se formează o interfaţă între cele
doua fluide care se depun pe suport, unul peste altul. In zonele în
care cele două fluide sunt în contact cu aerul se formează alte
suprafeţe de delimitare numite “suprafeţe libere”.
Prin considerarea unei interfeţe ca în figura 8.10 se poate face
echilibrul forţelor de contact între lichidele 1 şi 2 pentru tensiunile
normale şi tangenţiale dezvoltate în cele două fluide.
162
Figura 8.10. Direcţiile interfeţei şi tensiunile de echilibru pentru interfaţa

dintre două lichide
Condiţia impusă este:

r r
T1 + T2 = 0 , (8.61)
unde T este definit cu:

r r
T =σ ⋅n sau Ti = σ ij n j . (8.62)
r r
In 8.61 se observă că n1 = −n2 , în consecinţă:
r r
σ 1 ⋅ n 2 = σ 2 ⋅ n1 , (8.63)
r
Prin proiectarea forţelor pe interfaţă pe normala n1 şi tangenta σ
rezultă:
r r r r
(σ 1 ⋅ n 1 ) ⋅ n 1 = (σ 2 ⋅ n I ) ⋅ n I , (8.64)
r r r r
(σ 1 ⋅ n 1 ) ⋅ τ = (σ 2 ⋅ n 1 ) ⋅ τ . (8.65)
Fluidele aflate în contact pot fi Newtoniene sau ne-Newtoniene.
163
8.3.2.3. Suprafeţe libere laminare[55][69][70]
Un caz particular foarte interesant şi util îl constituie suprafaţa

liberă fig. 8.11 în care un fluid vâscos în curgere laminară este în
contact cu un gaz ideal [55][69].
Figura 8.11. Caracteristicile geometrice ale suprafeţei libere
Considerând n normala exterioară la fluidul vâscos, ca o referinta

este:
σ 2 = − p gaz ⋅ I ,
presiunea gazului considerat ideal. Aerul este considerat fluid

fără vâscozitate. Indexul fluidului I este omis pentru a simplifica
modelul.
Condiţiile 8.64 şi 8.65 devin în acest caz:
(σ ⋅ nr ) ⋅ nr = − p gaz (nr ⋅ nr ) = − p gaz , (8.66)

r
(σ ⋅ nr ) ⋅ δ = 0 . (8.67)
Relaţia 8.67 indică faptul că forţa tangentă la suprafaţa liberă este

nulă deoarece gazul ideal nu este un fluid vâscos şi nu poate
prelua forţa de forfecare. Acest lucru indică faptul că fenomenele
164
legate de tensiunile superficiale vor fi neglijate. Ele au fost tratate

în capitolul 1.
Scriind ecuaţiile 8.66 şi 8.67 pentru o problemă planară şi notând
cu pvisc presiunea în fluidul vâscos, pentru a o deosebi de gazul
ideal, se obţine:
∂u 2 ⎛ ∂u ∂v ⎞ ∂v
− p visc + 2 μ n x + 2 μ⎜⎜ + ⎟⎟ ⋅ n x n y + 2 μ n y2 = − p gaz , (8.68)
∂x ⎝ ∂y ∂x ⎠ ∂y
⎛ ∂u ∂v ⎞ ⎛ ∂u ∂v ⎞
(
2 μn x n y ⎜⎜ − ⎟⎟ + μ⎜⎜ + ⎟⎟ ⋅ n y2 − n x2 = 0 .) (8.69)
⎝ ∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂y ∂x ⎠
Să observam că în cazul apariţiei suprafeţelor libere problema

condiţiilor pe acestea sunt îngreunate deoarece este necesară
cunoaşterea poziţiei şi a geometriei acestora. Obţinerea
geometriei domeniului fluidului devine astfel ea însăşi o problemă
cu grad mare de dificultate în urma soluţiei care generează datele
de intrare în ecuaţiile (8.68), (8.69).
Se va prezenta în continuare modul în care în simulare poate fi
simplificată obţinerea geometriei suprafeţei libere.
In primul rând trebuie să menţionăm faptul că în cazul curgerii
turbulente, tratarea suprafeţelor libere este mult mai complexă.
Trebuie astfel considerate componentele tensorului tensiunilor
Reynolds atât în fluidul turbulent cât şi în aerul înconjurător. Astfel
influenţa curgerii gazului de exemplu poate fi calculată prin
determinarea tensorului tensiunilor Reynolds pentru tensiunile de
forfecare produse de acesta la suprafaţa fluidului (cazul
fenomenului de hulă pentru nave, impactul cu jetul de gaz la
sudură, protecţia gazoasă a metaluli lichid, etc).
165
Figura 8.12. Aspecte ale suprafeţei libere. a) funcţie uniformă ce permite

folosirea ecuaţiei 8.70, b) forma ce nu permite folosirea ecuaţiei 8.70
In cazul în care, poate fi aproximată cu o funcţie de forma celei

din figura 8.12.a, suprafaţa liberă poate fi exprimată explicit printr-
o ecuaţie de forma:
F ( x, y , t ) = y − f ( x , t ) = 0 . (8.70)
Ceea ce înseamnă că suprafaţa liberă este uniformă şi netedă, la

fel ca cea a unei unde cu pante line fig. 8.12 atunci componentele
normalei n au forma:
1
nx =
(1 + f ′ 2 )1 / 2
, (8.71)
− f′
ny =
1 + f ′2
unde f’ este derivata funcţiei f în raport cu x.

Dacă problema este nestaţionară, suprafaţa liberă poate fi
stabilită cu ajutorul unor funcţii special alese (de regula
logaritmice) care să asigure faptul că suprafaţa liberă este
formată din aceleaşi particule de fluid indiferent de momentul de
timp. Astfel utilizând ecuaţia 8.70:
166
dF
=0
dt
. (8.72)
∂f r ∂f
+u =v
∂t ∂x
Atunci când tensiunile superficiale sunt importante, se ia în

considerare şi tensiunea superficială:
⎛ 1 1 ⎞
(σ ⋅ nr ) ⋅ nr = − p aeer − γ Supraf ⎜⎜ + ⎟⎟ , (8,73)
⎝ R1 R2 ⎠
unde R1 şi R2 sunt razele principale de curbură ale suprafeţei.

Atunci când curgerea este planară, se poate pune condiţia R1 = ∞
şi rezultă:
1 f ''
=−3 . (8.74)
R2 2
1 + f '2
⎛ 1 1 ⎞
Mărimile ⎜⎜ + ⎟⎟ reprezintă de fapt curbura medie a suprafeţei
⎝ R1 R2 ⎠
libere. Semnul depinde de concavitatea suprafetei (-) sau
convexitatea acesteia (+).
8.3.2.4. Tratarea numerică a suprafeţei libere
In ultimii ani între metodele cel mai des implementate în

programele care tratează astfel de probleme s-au consacrat două
metode, metoda celulelor marcate sau (MAC)[69][70] şi metoda
volumelor de fluid (VOF).[55][54]
Deoarece în aplicaţia cu volume finite care a foast dezvoltată în
Universitatea Transilvania în cadrul colectivului de la catedra
Ingineria materialelor şi sudării, a fost preferată metoda marcării
celulelor cu fluid (MAC) şi toate aplicaţiile prezentate sau la care
se fac referiri bibliografice în carte au fost dezvoltate prin
utilizarea acestei metode, în lucrarea de faţă ne vom referi numai
la această metodă. Ca o caracteristică a acestei metode se
remarcă faptul ca este extrem de compactă iar punctele din grid
în care se calculează vitezele sunt foarte aproape de cele în care
167
este discretizată presiunea fluidului. Un astfel de grid se numeşte,

grid alternant (“staggered”) şi evită toate neajunsurile gridurilor
compacte.
Diferenţa dintre cele două griduri poate fi prezentată în figura
8.13, asfel vectorul vitezelor şi cel al forţelor interne din fluid sunt
exprimate în punctele aflate la Δh/2, iar presiunile şi densităţile în
punctele dispuse la distanta Δh. Ecuaţiile pentru o curgere Stokes,
devin:
⎧ u 1 −u 1 v 1 −v 1
⎪ i+ , j
2
i− , j
2
+
i, j+
2
i, j −
2
=0
⎪ Δx Δy
⎪
⎪ ⎛ pi +1, j − pi −1, j ⎞
⎨− ⎜⎜ ⎟⎟ + μΔ 1 u 1 + F 1 = 0 . (8.75,8.76,8.77)
⎪ ⎝ Δ x ⎠ i+ , j i+ , j
2 2
x ,i + , j
2
⎪ ⎛ pi , j +1 − pi , j −1 ⎞
⎪− ⎜⎜ ⎟⎟ + μΔ 1 v 1 + F 1 = 0
⎪ ⎝ Δ y ⎠ i, j+ i, j + y ,i , j +
⎩
2 2 2
Figura 8.13. Gridul pentru pozitionarea presiunii si a vitezelor. a) grid cu

marimile asezate in centrul volumului finit. b) grid alternant[70]
Metoda se bazează pe marcarea celulelor cu fluid prin

introducerea unor markeri care ar putea fi vizualizaţi ca nişte
particule ce posedă masă şi care se deplasează cu viteza cu care
se deplasează lichidul. Pentru fiecare particulă în parte se rezolvă
sistemul de ecuaţia:
168
dX t ; x , y , τ
= vt , x , y , τ . (8.78)
dt
Care se integrează pentru toate particulele. Vitezele unei

particule sunt determinate printr-un proces de mediere al vitezelor
de pe fetele volumului finit pline cu lichid. Pentru a putea controla
procesul, celulele goale şi cele cu lichid sunt marcate. Daca vom
nota cu “G” celulele goale, cu “L” celulele cu lichid şi cu “S”
celulele care au ca vecini celule goale şi pline (deci celulele care
determină suprafaţa liberă), atunci putem stabili feţele pe care
celulele de pe suprafaţă sunt în contact cu gazul şi putem defini
componentele normalei la suprafaţa liberă pentru fiecare celulă
de pe suprafaţă în parte.
Pentru o configuraţie arbitrară a suprafeţei libere, de exemplu cea
din figura 8.14, metoda va conduce pentru volumul finit cu
markerul SN la normalele nx=0 si ny=1. In acest caz particular
ecuaţiile suprafeţei libere (8.68, 8.69) devin:
∂v
− p visc + 2 ⋅ μ = − p gaz , (8.79)
∂y
∂u ∂v
+ = 0. (8.80)
∂y ∂x
In mod similar se definesc toate celelalte posibilităţi pentru o

singură faţă a volumului finit care este în contact cu gazul, notate
în conformitate cu punctele cardinale SE,SW,SS.
Pentru volumele finite ale suprafeţei care au două faţe în contact
cu gazul, de exemplu SNE, volumul care are feţele din nord şi est
în contact cu gazul, putem scrie:
⎛ ∂u ∂v ⎞
− p visc + μ ⋅ ⎜⎜ + ⎟⎟ = − p gaz , (8.81)
⎝ ∂y ∂x ⎠
∂u
= 0, (8.82)
∂x
∂v
= 0. (8.83)
∂y
Programul dezvoltat permite abordarea suprafeţelor libere pâna

la nivelul desprinderii în picături de mărimea unui volum finit[65][57],
deci SNSEW.
169
In literatura de specialitate sunt descrise tehnici ce s-au desprins

din această metodă de bază şi care utilizează un număr mai
mare de puncte pe suprafaţa de contact – numite puncte ce
marchează suprafaţa. Se măreşte astfel precizia cu care sunt
reduse vitezele din celulele cu lichid. Aceste metode sunt
denumite SMAC deoarece utilizează particule aşezate pe
suprafaţa liberă. In alte cazuri, sunt utilizate interpolări spline ale
poziţiei particulelor de pe suprafaţă fiind definite mult mai precis
curburile suprafeţei libere. Scopul acestor interpolări rezidă din
necesitatea de a determina cu mai multă precizie efectele pe care
le are tensiunea superficială asupra proceselor de suprafaţă.
Făra a putea exprima aceste efecte, spre exemplu în cazul
sudurii, modelarea cusăturilor obţinute cu ajutorul surselor de
căldură concentrate nu este posibilă.
Figura 8.14. Modul de reprezentare a suprafeţei libere pentru metoda

markerilor în celule
170
8.4. EXEMPLUL 8.1
Este necesară analiza umplerii formei de turnare din figura 8.15.a,

astfel încât să se poată vizualiza zonele în care pot apărea
probleme în procesul de umplere a formei. Se cere determinarea
vitezelor, a presiunilor, a factorului de turbulenta ca şi energia
disipată datorită frecăriilor din fluidul care va umple domeniul ΩF.
Verificarea posibilităţilor de obţinere a frontierei libere sa va face
şi pentru cazul în care domeniul va fi umplut prin “turnare directă”
în conformitate cu figura 8.15.b. [65][64]
Figura 8.15. Geometria domeniului analizat in scopul modelarii umplerii

a) turnare inversă, b) turnare directă
Soluţie
Rezolvarea problemei s-a făcut utilizând un program scris în

Visual C/C++ bazat pe o dezvoltare a Metodei Volumelor Finite
pentru o schemă implicită la care s-a adăugat rezolvarea
suprafeţei libere pe baza metodei celulelor marcate (Marker And
Cell). Mărimile de intrare în program sunt reprezentate în figura
8.15, interiorul domeniului care va fi umput cu fluid fiind acelaşi cu
cele ale domeniului ΩA din figura 6.1.
Sistemul de ecuaţii analizat a fost:
(div ρ ) = 0 ,
r
∂v r r r r
+ Re⋅ ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + Δv ,
∂t
171
⎡ ∂T r ⎤
ρ ⋅ CV ⎢ + v ⋅ ∇T ⎥ = λ ⋅ ∇ 2T + g& .
⎣ ∂t ⎦
Condiţiile iniţiale impuse vitezei de intrare a fluidului în ΩF prin

zona de deschidere L3 s-au limitat la asigurarea unei umpleri cât
mai apropiate de cea ideala. Astfel s-a asigurat Re = 1 ceea ce a
mărit viteza de rezolvare a problemei. Pentru cimpul termic s-a
considerat schimbul termic prin convecţie şi conducţie în pereţii
formei ce limitează domeniul ΩF. Temperatura fluidului s-a
considerat initial constanta, T = 1500 °C, iar similar cu datele din
exemplul 7.1, respectiv TL=1454 °C şi TS=1399 °C. Scopul
analizei a constat într-o primă etapă în determinarea zonelor în
care răcirea fluidului poate să influenţeze procesul de solidificare,
aceste zone modificând în permanenţă domeniul ocupat de lichid
chiar în timpul umplerii formei. Acest pas de calcul fiind un pas
obligatoriu pentru fiecare interval de timp al analizei. Nu s-au
considerat probleme cu pereţi mobili şi nici probleme de
alunecare.
Datele iniţiale în momentul dezvoltării aplicaţiei sunt prezentate în
figura 8.16 pentru temperatură şi viteza de intrare a fluidului în
domeniul ΩF.
De asemenea, pentru fiecare pas de timp s-au determinat
vitezele, presiunile, temperaturile şi factorul de turbulentă al
celulelor din vecinatatea domeniului format din pereţi solizi.
a) b)
Figura 8. 16. a)Distribuţia iniţială a temperaturii în vâna de fluid.
b) Distribuţia iniţială a vitezei pe direcţia Ox
172
Rezultatele obţinute au fost reprezentate grafic în figurile de mai

jos:
a) b)
c) d)
Figura 8.17. Căldura disipată in fluid prin frecare vâscoasă în momentele de timp:
a) 4s, b) 8s, c) 12 s, d) 14 s
Vitezele obţinute în urma umplerii formei sunt prezentate în figura

8.18.
173
a) b)
c) d)
Figura 8.18. Viteza Vy de umplere a formei:

a) 4s, b) 8s, c) 12 s, d) 14 s
174
a) b)
c) d)
Figura 8.19. Distributia vitezelor Vx în timpul umplerii formei
175
a) b)
c) d)
Figura 8.20. Distribuţia temperaturii şi aspectul frontierei în timpul umplerii

antigravitaţionale a formei la momentele:
a) 4s, b) 8s, c) 10s, d) 14 s
176
a) b)
c) d)
Figura 8. 21. Aspectul distribuţiei liniilor de curgere pentru momentele:

a) 4s, b) 8s, c) 10s, d) 14s
177
a) b)
c) d)
Figura 8.22. Valorile factorului de turbulenţă în domeniul ce este umplut de fluid în funcţie
de momentul de timp analizat:
a) 4s, b) 8s, c) 10s, d) 12s
178
Figura 8.23. Aspectul liniilor de curgere în momentul umplerii a 95 % din

formă
Figura 8.24. Aspectul Vitezelor Vx în momentul umplerii a 95% din formă.

Rularea prin înjumătăţirea pasului discretizarii
179
Figura 8.25. Aspectul vitezelor Vx în momentul umplerii formei în cazul

dublării numărului de celule şi măririi preciziei de calcul
Figura 8.26. Aspectul distribuţiei valorii factorului de turbulenţă în interiorul

domeniului ΩA în momentul atingerii factorului de umplere de 100%
180
a)
b)
Figura 8.27. Comparaţii între rezultatele obţinute utilizând un grid format din
a) 60x80 celule şi b) 30x40 celule
181
a) b)
c) d)
182
e) f)
g) h)
183
i) j)
k) l)
184
m) n)
o) p)
Figura 8.28. Aspecte ale umplerii formei analizate în cazul în care curgerea
are loc ajutată de forţa gravitatională.
185
Concluzii
Rezultatele şi observaţiile cuprinse în acest exemplu se bazează

pe rezolvarea problemelor legate de curgerea fluidului şi
distribuţia de temperatură obţinute în procesul de umplere a
formei cu ajutorul metodei volumelor finite. Algoritmul utilizat a
fost de tipul markerilor şi celulelor, adaptat pentru o rezolvare cât
mai rapidă a ecuaţiilor Navier-Stokes pentru condiţiile dezvoltării
unor frontiere libere la umplerea şi solidificarea unor forme cu
geometrie complexă. Condiţiile pe frontieră sunt de convecţie atât
între fluid şi suprafaţa solidă ce delimitează domeniul formei cât şi
între suprafaţa formei şi aerul înconjurător.
Prin utilizarea programului elaborat pe baza algoritmului de calcul
descris mai sus se pot trage următoarele concluzii:
● în cazul unui număr Pr apropiat de unitate, ceea ce este
specific aliajelor metalice topite şi pentru numere Re mici, indicele
de apariţie a turbulenţei ζ este suficient de mic pentru a asigura o
modelare a curgerii metalului lichid fără să fie necesară utilizarea
unor algoritmi destinaţi analizei curgerii turbulente sau unor
metode mult mai greoaie de calcul, bazate pe griduri adaptive;
● caracteristicile principale ale curgerii metalului lichid în procesul
umplerii formei ca şi distribuţia temperaturii din lichid pot fi
vizualizate în orice moment al analizei, ceea ce oferă informaţii
extrem de utile în procesul de proiectare a formei de turnare;
● fluxul de căldură prin suprafaţa de separaţie dintre faza lichidă
şi solidă este analizat în funcţie de caracteristicile curgerii, ceea
ce conduce la îmbunătăţirea soluţiilor obţinute pentru câmpul
termic faţă de metodele clasice în care valoarea coeficientului de
convecţie termică este impus;
● modificările făcute faţă de metodele analitice sau numerice
anterioare conduc la oţinerea unor rezultate mai precise, ceea ce
poate asigura un proces superior de proiectare al tehnologiei de
turnare.
186
Anexe
ANEXA 1
ALGORITMUL TDMA PENTRU REZOLVAREA
PROBLEMELOR DE DIFERENTE ŞI VOLUME FINITE.
Algoritmul reprezintă o perticularizare a metodei de eliminare

Gauss destinată rezolvării sistemelor liniare de ecuatii obţinute în
urma aplicării metodei volumelor finite sau a metodei diferenţelor
finite[76][75] în varianta implicită sau Crank-Nicholson. Astfel pentru
problemele uni-dimensionale, specifice exemplelor din capitolul 5,
rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare de forma:
[A] ⋅ {x} = {d }, (9.1)
în care matricea A este tridiagonală şi are forma:
⎡ b1 c1 ⎤ ⎧ x1 ⎫ ⎧ d 1 ⎫
⎢a b2 c2 ⎥ ⎪x ⎪ ⎪d ⎪
⎢ 2 ⎥ ⎪ 2 ⎪ ⎪ 2 ⎪
⎢ . . . 0 ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢ . . . ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ . . . ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢ ai −1 bi −1 ci −1 ⎥ ⎪ xi −1 ⎪ ⎪ d i −1 ⎪
⎢. ai bi ci ⎥ ⋅ ⎨ x ⎬ = ⎨ d ⎬ .(9.2)
⎢ ⎥ ⎪ i ⎪ ⎪ i ⎪
⎢ . . . ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ . . . ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢ 0 . . . ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎢ a n −1 bn −1 c n −1 ⎥ ⎪ x n −1 ⎪ ⎪d n −1 ⎪
⎢⎣ an bn ⎥⎦ ⎪⎩ x n ⎪⎭ ⎪⎩ d n ⎪⎭
Rezolvarea sistemului poate fi facută în cazul în care matricea A

este scrisă sub forma unui produs de matrice, o matrice inferior
bidiagonală, notata de regula cu L şi una superior bidiagonală,
notată cu U, cu termenii:
[A] = [L] ⋅ [U ] , (9.3)
în care, matricele L şi U au forma:
187
⎡ β1 ⎤
⎢α β2 0 ⎥
⎢ 2 ⎥
⎢ . . ⎥
⎢ ⎥
α i −1 βi −1
L=⎢ ⎥, (9.4)
⎢ αi βi ⎥
⎢ ⎥
⎢ . . ⎥
⎢ 0 α n −1 β n −1 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ αn β n ⎥⎦
⎡1 γ1 ⎤
⎢ 1 γ2 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢ . . ⎥
⎢ ⎥
1 γi −1
U =⎢ ⎥. (9.5)
⎢ 1 γi ⎥
⎢ ⎥
⎢ . . ⎥
⎢ 0 1 γ n −1 ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 1 ⎦⎥
Daca identificăm termenii matricei A cu cei ai matricelor L şi U

rezultă sistemul de ecuaţii:
⎧ b1 = β1 ; c1 = γ1 ⋅ β1 i =1
⎪
⎨a i = α i ; bi = α i ⋅ γi −1 + βi ; ci = γi ⋅ βi i = 2,3,..., n − 1 . (9.6)
⎪ an = αn ; bn = α n ⋅ γ n −1 + β n i=n
⎩
Rezultă elementele matricelor L şi U de forma:
⎧ αi = ai ; i = 2,3,..., n
⎪ c
⎪ β1 = b1 ; γ1 = 1 ; i =1
⎪ b1
⎨ . (9.7)
c
⎪ βi = bi − αi ⋅ γi −1 ; γi = i ; i = 2,3,..., n − 1
⎪ βi
⎪⎩ β n = bn − α n ⋅ γ n −1 ; i=n
Dacă toți termenii diagonali din matricea L sunt diferiţi de zero,

atunci se poate scrie sistemul de ecuaţii sub forma:
[L] ⋅ ([U ] ⋅ {x}) = {d } . (9.8)
188
Anexe
Aceasta conduce la rezolvarea a două sisteme de ecuaţii cu

matrice bidiagonale;
⎧[L ] ⋅ {y} = {d }
⎨ . (9.9)
⎩[U ] ⋅ {x} = {y}
Rezultă prin identificarea termenilor din cele doua sisteme de

ecuaţii expresia termenilor xi şi yi;
⎧ d
⎪⎪ y1 = 1 ; i =1
β1
⎨ , (9.10)
d − α i ⋅ y i −1
⎪ yi = i ; i = 2,3,..., n
⎪⎩ βi
⎧ xn = y n ; i=n
⎨ . (9.11)
⎩ xi = y i − xi +1 ⋅ γi ; i = n − 1,...,1
Rezolvarea sistemului de ecuaţii (9.1) poate fi privită sub forma

unui proces care constă din doua etape:
• Etapa de factorizare, care constă în calculul elementelor
matricelor L, U şi y;
⎧ c d
⎪⎪ β1 = b1 ; γ1 = 1 ; y1 = 1 ; i =1
β1 β1
⎨ . (9.12)
c d − α i ⋅ y i −1
⎪ βi = bi − α i ⋅ γi −1 ; γi = i ; y i = i ; i = 2,3,..., n − 1
⎪⎩ βi βi
• Etapa substituţiei inverse, (retrosubstituţie) care constă în

determinarea soluţiilor x;
⎧ d − α n ⋅ y n −1
⎪ xn = n ; i=n
⎨ bn − α n ⋅ γ n −1 . (9.13)
⎪⎩ xi = y i − γi ⋅ xi +1 ; i = n − 1,...,1
Algoritmul de soluţionare a problemei poate fi sintetizat în figura

9.1.
189
u1,1 = a1,1 ; y1 = d1 Dacă se formează vectorii:

Ciclu pentru i = 2,n {B}→ bi = u i ,i i = 1,.., n
u i −1,i {A} → ai = u i ,i −1 i = 2,.., n; a1 = 0
u i ,i = ai ,i − ai ,i −1
u i −1,i −1 {C} → ci = u i ,i +1 i = 1,.., n − 1; c n = 0
y i = d i − ai ,i −1
y i −1 {Y } → yi = d i i = 1,.., n
u i −1,i −1 Atunci forma algoritmului devine:
Sfârşitul ciclului pentru i y1 = d 1
y Ciclu pentru i = 2,n
xn = n c
u n ,n bi = bi − ai i
Ciclu pentru i=n-1,1 bi −1
y i − u i ,i +1 ⋅ xi +1 y i −1
xi = y i = d i − ai
u i ,i bi −1
Sfârşitul ciclului pentru i Sfârşitul ciclului pentru i
Vectorul xi conţine soluţia y
xn = n
sistemului. bn
Ciclu pentru i=n-1,1
y − ci ⋅ xi +1
xi = i
bi
Sfârşitul ciclului pentru i
Vectorul xi conţine soluţia sistemului.
a) b)
Figura 9.1. Algoritmul TDMA (Tri-Diagonal Matrix Algorithm) in variantele
cele mai utilizate [76]
O implementare a algoritmului în limbajul C/C++ are forma:
/*----------------------------------------------------------------------------------
Functia TDMA_1D destinată rezolvării sistemelor de ecuatii liniare
tridiagonale
-Intrări: a[] – vectorul elementelor subdiagonale a2, a3,..,an
b[] – vectorul elementelor de pe diagonală, b1,..,bn
c[] – vectorul elementelor la dreapta diagonalei, c1,..,cn-1
d[] – vectorul termenului liber, d1,…,dn
x[] – vectorul necunoscutelor, x1,…,xn
-Soluţie:
x[] – vectorul soluţiei sistemului, x1,…,xn
---------------------------------------------------------------------------------- */
int TDMA_1D(float a[], float b[], float c[], float d[], float x[], int n)
{
190
Anexe
// alocare memorie pentru vectori de manevra
float *md1_float(int, int);
// eliberarea memoriei alocate la sfirsitul procedurii
void free_md1float(float *,int,int);

int i,j;
//
// Verificarea datelor de intrare
//
for (i=1;i<=n;i++)
{
printf("a[%i]=%f b[%d]=%f c[%d]=%f d[%d]=%f
x[%d]=%f\n " ,i,a[i],i,b[i],i,c[i],i,y[i],i,x[i]);
}
float bet,*gam;
gam = md1_float(1,n); // Un vector de manevra.
if (b[1] == 0.0) {
printf("Eroare de tip 1 in TDMA_1D");
getch();
exit(1);
}
/*
Daca pe diagonala principala primul element nu este Null atunci
se va rezolva sistemul pentru un set de N-1 ecuatii si se va evita
solutia nula
*/
x[1]=d[1]/(bet=b[1]);
// Descompunerea si substitutia inainte
for (j=2;j<=n;j++)
{
gam[j]=c[j-1]/bet;
191
bet=b[j]-a[j]*gam[j];
// Se verifica daca algoritmul conduce la eroare - Matrice singulara
if (bet == 0.0){
printf("/n Eroare tipul 2 in TDMA_1D /n");
getch();
exit(2);
}
x[j]=(d[j]-a[j]*x[j-1])/bet;
}
// Retrosubstitutia
for (j=(n-1);j>=1;j--)
x[j] -= gam[j+1]*x[j+1];
// Se elibereaza memoria
free_md1float(gam,1,n);
return n;
}
192
Anexe
ANEXA 2
SISTEME CU MATRICE BANDĂ
In cazul sistemelor generate de aplicaţiile 2D sau 3D ale metodei

volumelor finite, rezolvarea problemei se face prin generalizarea
algoritmului prezentat în cazul 1D, cu precizarea că vom avea un
număr mai mare de diagonale cu date deci o matrice bandă. In
continuare, se prezintă un modul de program dezvoltat pentru
astfel de aplicaţii [71][65][72].
Inmulţirea matricelor diagonale conform b = A · x, unde A este o
matrice bandă cu lăţimea de m1 rânduri sub diagonala principală
şi un număr de m2 rânduri peste această diagonală. Vectorul de
intrare x şi cel rezultat din calcul b sunt memoraţi astfel: x[1..n] şi
respectiv b[1..n]. Matricea A este memorata sub forma
a[1..n][1..m1+m2+1]. Elementele aflate pe diagonala principală
în a[1..n][m1+1]. Elementele aflate sub diagonală în zona
a[j..n][1..m1] (unde j > 1 este numărul de elemente aflate pe
fiecare subdiagonală a matricei A). Elementele aflate deasupra
diagonalei sunt memorate în zona a[1..j][m1+2..m1+m2+1] în care
j < n exprimă numărul de elemente aflate deasupra fiecărui
element de pe diagonala principală.
#include <math.h>
#define SWAP(a,b) {dum=(a);(a)=(b);(b)=dum;}
#define TINY 1.0e-20
#include "VOF-util.h"
void banda_inmultit(float **a, unsigned long n, int m1, int m2, float x[],
float b[])
{
unsigned long i,j,k,tmploop;
for (i=1;i<=n;i++) {
k=i-m1-1;
tmploop=LMIN(m1+m2+1,n-k);
b[i]=0.0;
for (j=LMAX(1,1-k);j<=tmploop;j++) b[i] += a[i][j]*x[j+k];
}
}
193
Utilizarea unui spatiu de memorie cât mai redus se face prin

memorarea elementelor matricei U într-o zonă ocupată de
elementele matricei A care au fost deja procesate şi stocarea
matricei L într-o zona separată de memorie de mărimea n x m1.
Elementele de pe diagonala principala se găsesc deci in matricea
U in prima coloana a acesteia.
DESCOMPUNEREA UNEI MATRICE BANDA A = L·U
Daca A este o matrice diagonală de tip bandă cu m1 rânduri

subdiagonală şi m2 rânduri deasupra diagonalei principale, care
este stocată în mod compact sub forma a[1..n][1..m1+m2+1]
conform descrierii din banda_inmultit(..). Descompunerea acestei
matrice sub forma compacta în matricea L şi matricea U se face
astfel.
Se stochează elementele matricei U în aceeaşi zonă ocupata de
matricea initială A, iar pentru matricea L se atribuie o zonă de
memorie al[1..n][1..m1]. Pentru memorarea poziţiei rândurilor care
sunt mutate în procesul de calcul se alocă o zonă variabilei
index[1..n]. In cazul în care numărul de rânduri care sunt în
procesul de calcul se modifică, se atribuie variabilei d semn
negativ sau pozitiv.
void banda_descomp(float **a, unsigned long n, int m1, int m2, float
**al, unsigned long indx[], float *d)
{
unsigned long i,j,k,l;
int mm;
float dum;
mm=m1+m2+1;
l=m1;
// Rearanjarea matricei memorate
for (i=1;i<=m1;i++) {
for (j=m1+2-i;j<=mm;j++) a[i][j-l]=a[i][j];
l--;
for (j=mm-l;j<=mm;j++) a[i][j]=0.0;
}
*d=1.0;
194
Anexe
l=m1;
//Pentru fiecare rand
for (k=1;k<=n;k++) {
dum=a[k][1];
i=k;
if (l < n) l++;
//Se cauta elementul aflat pe diagonala principala – pivotul
for (j=k+1;j<=l;j++) {
if (fabs(a[j][1]) > fabs(dum)) {
dum=a[j][1];
i=j;
}
}
indx[k]=i;
if (dum == 0.0) a[k][1]=TINY;
// Matricea este singulara, dar se poate utiliza un pivot cu valoare foarte

//mica, TINY
// Se schimba rindurile intre ele
if (i != k) {
*d = -(*d);
for (j=1;j<=mm;j++) SWAP(a[k][j],a[i][j])
}
// Se fac eliminarile
for (i=k+1;i<=l;i++) {
dum=a[i][1]/a[k][1];
al[k][i-k]=dum;
for (j=2;j<=mm;j++) a[i][j-1]=a[i][j]-dum*a[k][j];
a[i][mm]=0.0;
}
}
}
195
REZOLVAREA SISTEMULUI DE ECUATII IN CAZUL IN CARE

MATRICEA SISTEMULUI ESTE O MATRICE BANDA [70][71][73][75]
Având cunoscute variabilele a[][], al[][] şi index[] rezultate din

funcţia void banda_descomp(….) şi adăugând şi vectorul
termenilor liberi, b[1..n] se rezolvă sistemul de ecuații A · x = b.
Pentru îmbunătăţirea managementului memoriei vectorul x se va
scrie în zona vectorului b pe măsură ce termenii acestuia nu mai
sunt necesari procesului de calcul. Vectorii a[][], al[][], index[] nu
vor fi modificaţi, astfel încât după salvarea soluţiei obţinute, dacă
vom introduce noi valori pentru termenul liber, să putem obţine o
noua soluţie exact ca şi în cazul încărcarilor multiple din metoda
elementelor finite.
void band_solv(float **a, unsigned long n, int m1, int m2, float
**al,unsigned long indx[], float b[])
{
unsigned long i,k,l;
int mm;
float dum;
mm=m1+m2+1;
l=m1;
//Substitutia inainte permutind si rindurile
for (k=1;k<=n;k++) {
i=indx[k];
if (i != k) SWAP(b[k],b[i])
if (l < n) l++;
for (i=k+1;i<=l;i++) b[i] -= al[k][i-k]*b[k];
}
l=1;
// Substitutia Inapoi – Retrosubstitutia
for (i=n;i>=1;i--) {
dum=b[i];
for (k=2;k<=l;k++) dum -= a[i][k]*b[k+i-1];
b[i]=dum/a[i][1];
if (l < mm) l++;
}
}
196
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Fahien, R.W., Fundamentals of Transport Phenomena, McGraw-Hill,

New York, 1983.
2. Welty, J.R., Wicks, C.E., Wilson, R.E., Fundamentals of Momentum,
Heat and Mass Transfer, 3th ed., Wiley, New York, 1984.
3. Guthrie, R.I.L., Engineering in Process Metallurgy, Clarendon Press,
Oxford, 1989.
4. Gaskell, D.R., An introduction to Transport Phenomena in Materials
Engineering, Macmillan Pub. Co., 1992.
5. Poirier, D.R., Geiger, G.H., Transport Phenomena in Materials
Processing, TMS, 1994.
6. Kou, S., Transport Phenomena and Materials Processing, John Wiley &
Sons, Inc, 1996.
7. Sokolnikoff, I.S., Redheffer, R.M, Mathematics of Physics and Modern
Engineering, McGraw-Hill, 2nd ed., 1966.
8. Bird, R.B., Steward, W.E., Lightfoot, E.N., Transport Phenomena, Wiley,
New York, 1960.
9. Ceorapin, G.C., Ţierean, M., Roată, I.C., Metode Numerice. Lucrări de
laborator în MatLab, Editura Lux Libris, ISBN 978-973-131-000-8,
Braşov, 2007.
10. Ţierean, M., Baltes, L.S., Analysis of the stress induced in tubes by
metal coating, Second international conference „Mechanics and Machine
Elements”, Sofia, Bulgaria, ISBN 10: 954-323-180-X, pag. 44-47, 2005.
11. Ţierean, M., Baltes, L., Thermal behavior of valve rings during operation
in compressors, Bulletin of the Transilvania University of Brasov, Vol.
12(47) - series A, ISSN 1223-9631, pag. 297-302, 2005.
12. Ţierean, M., Eftimie, L., Baltes, L., C.F.D. in Reciprocating Compressor’s
Valves, Annals of DAAAM for 2007 & Proceedings of the 18th
International DAAAM Symposium, ISBN 3-901509-58-5, ISSN 1726-
9679, pp 382, Editor B. Katalinic, Published by DAAAM International,
Vienna, Austria 2007, pag. 757-758, 2007.
13. Ţierean, M., Baltes, L., Design of Valves Used in Reciprocating
Compressors, Recent Advances in Applied and Theoretical Mechanics,
Proceedings of the 5th WSEAS International Conference on Applied and
Theoretical Mechanics (MECHANICS '09), ISBN: 978-960-474-140-3,
Published by WSEAS Press, 2009, pag. 138-143, 2009.
14. Ţierean, M., Baltes, L., Simulation of Damage in Elastic-plastic Materials
Using the Fracture Mechanics Criteria, Metalurgia International, vol. XIV
(2009), special issue 2, ISSN 1582-2214, pag. 155-158, 2009.
15. Carslaw, H.S., Jaeger, J.C., Conduction of Heat in Solids, Oxford
University Press, Oxford, U.K., 1959.
197
16. Clank, J., The Mathematics of Diffusion, Oxford University Press,

Oxford, U.K., 1956.
17. Dusinberre, G.M., Heat Transfer Calculation by Finite Differences,
International Textbook Co., Scranton, 1961.
18. Zienkiewicz, O.C., Cheung, Y.K., Finite Elements in the solution of Field
Problems”, The Engineer, September 24th, 1965.
19. Comini, G., Del Guidice, S., Int. J. Num. Methods Engineerings, 8, pag.
712, 1974.
20. Brebia, C.A., Worbel, L.C., Recent Advances in Numerical Methods in
Fluids, Taylor Ed., Pineridge Press, Swanea,1980.
21. Hong, C.P., Umeda, T., Kimura, Y., Metall. Trans., Vol 15B, pag 91-101,
1984.
22. Roache, P.J., Computational Fluid Dynamics, Hermosa, Albuquerque,
New Mexico, 1972.
23. Tannehill, J.C., Anderson, D.A., Pletcher, R.H., Comp. Fluid Mec. and
Heat Transfer, Hemisphere Pub. Co., 1984.
24. Ohnaka, I., Tetsu-to-Hag., no.65, pag. 1737, 1979.
25. Richtmayer, R.D., Morton, K. W., Differerence Methods for Initial-Value
Problem, 2nd ed., Interscience Publishers, Wiley New York, 1967.
26. O’Brien, G.G., Himan, M.A., Kaplan, S., J. Mat. and Phys., vol. 29,
pag.223, 1950.
27. Schwarz, H.S., Z. Angew. Math. Mech., 13, pag. 202.
28. Crank, J., Free and Moving Boundary Problems, Clarendon Press,
Oxford, 1984
29. Murray, W. D., Landis, F., J. Heat Transfer, 81, pag. 106.
30. Gupta, R.S., Kumar, D., Int. J. Heat and Mass Transfer, 24, pag. 251.
31. Lacroix, M., Numerical Heat Transfer, B, vol. 15, pag.191.
32. Brackbill, J.U., Saltzmann, J.S., J. Computational Physics, vol 46, pag.
342.
33. Thompson, J.F., Computational Fluid Dynamics, W. Kollman ed.,
Hemisphere, Wasington D.C.
34. Lacroix, M., Voller, V.R., Numerical Heat Transfer, Part B, vol .17,
pag.25.
35. Flemings, M.C., Solidification Processing, McGraw-Hill, 1974.
36. Scheil, E., Z. Metallk., 34, pag. 70.
37. Broady, H.D., Flemings, M.C., Trans. AIME, 236, pag. 615.
38. Pashkis, V., Trans. AFS, 53, pag. 90.
39. Mizikar, E.A., Trans. AIME, 239, pag. 1747.
40. Sarjant, R.J., Slack, M.R., J. Iron Stell Ins., 177, pag. 425.
41. Swaminathan, C.R., Voller, V.R. ,Metall. Trans., 23B, pag. 651.
42. Comini, G., Del Giudice, S., Lewis, R.W., Ziewkiewicz, D.C., Int. J. Num.
Methods Eng., 8, pag. 613.
43. Thomas, B.G., Samarasekera, I.V., Brimacombe, J.K., Metall. Trans. B,
15B, pag. 307.
44. Agassant, J.F., Avens, P., Sergent, P., Carreau, P., Polymer Processing,
Principles and Modeling, Hanser Pub., Munich, 1991.
45. Aubert, X., Transformation de coordonne et schemas compacts au
differences fines appliques a la resolution des equations de Navier-
198
Bibliografie
Stokes. PhD These, Fac. Science Appliquees, Univ. Cat. Louvain.

Louvain-la-Neuve, 1983.
46. Coles, D., Transition in Circular Couette Flow, J. Fluid Mech., vol.21, pag.
385-425, 1965.
47. Germain, P., Cours de mecanique des milieux continus, tome 1, Theorie
generale, Masson, Paris, 1973.
48. Harlow, F.P., Welch, J.E., Numerical Calculation of Time-Dependent
Viscous Incompressible Flow of Fluid with Free Surface, Phys. Fluids,
vol. 8, pag. 2182-2189, 1965.
49. Joseph, D.D., Fluid Dynamics of Viscoelastic Liquids, Springer, New
York, 1990.
50. Pironneau, O., Finite Element Method for Fluids, J. Wiley, Chichester,
1989.
51. Ryhming, I.L., Dynamique des fluides, Presses Polytech. Et Univ.
Romandes, Lausanne, 1991.
52. Tennekes, H., Lumley, J.L., A first Course in Turbulence, MIT Press,
Cambridge, MA, 1972.
53. Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L., Fluid Dynamics, McGraw-Hill, New York,
2001.
54. Versteg, H.K., Malalasekera, W., Computation Fluid Dynamics. The
Finite Volume Mehod. Pearson Pentice Hall, 1995.
55. Patankar, S.V., Numerical Heat Transfer and Fluid Flow, Hemisphere
Pub. Corporation, Taylor and Francis Group, New York, 1980.
56. El-Kaddah, N., Arenas, M., Acoff, V.L., Heat transfer and fluid flow in stat.
GTA Welding of γ-TiAl based alloys: effect of thermocapillary flow. Conf.
of CFD in the Minerals and Process Ind. CSIRO, Melb. Australia, 1999.
57. Leoveanu I.S., Zgura G.H, Modelling the heat and fluid flow in the
welded pool from high power arc sources, Advanced Welding and Micro
Joining/Packaging for the 21st Centuryt MSF, Vol.580-582, pag. 443-
446, 2008.
58. Elmer, J.W., Palmer, T.A., Zhang, W, et al, Time resolved X-ray
diffraction observations of phase transformations in transient arc welds,
Science and Technology of Welding and Joining, Vol. 13, Issue: 3. pag.
265-277, 2008.
59. Amberg, G., Do-Quang, M, Thermocapillary convection and phase
change in welding, International Journal of Numerical Methods for Heat
& Fluid Flow, Vol. 18, Issue: 3-4, pag. 378-386, 2008.
60. Farzadi, A., Serajzadeh, S., Kokabi, A.H., Prediction of solidification
behaviour of weld pool through modelling of heat transfer and fluid flow
during gas tungsten arc welding of commercial pure aluminium,
Materials Science and Technology, Vol. 24, Issue:12, pag.1427-1432,
2008.
61. Rai, R., Kelly, S.M., Martukanitz, R.P., Debroy, T., A Convect. Heat-
Transfer Model for Partial and Full Penetration Keyhole Mode Laser
Welding of a Structural Steel, The Mines, Metals & Materials Society and
ASM International 2007, DOI 10.1007/s11661-007-9400-6, 2007.
62. Leoveanu, I.S., Studies of the effect of Laser beam mode considerate by
numerical simulation of welding performance for micro welding of thin
199
Aluminum sheet by Nd:YAG Laser, Buletinul AGIR 2009,

www.agir.ro/buletine/432.pdf .
63. Leoveanu, I.S., Optimizing the welding process for the structures with
complex geometry, Buletinul AGIR 2009, www.agir.ro/buletine/433.pdf.
64. Leoveanu, I.S, The Finite Volume Method used to the casting processes
analyze. Solidification of the molten alloys, Buletinul AGIR 2007, Vol. 4,
www.agir.ro/buletine/315.pdf .
65. Leoveanu, I.S., The Finite Volume Method used to the casting processes
analyze. Filling the molds with complexes geometry, Buletinul AGIR
2007, Vol. 4, www.agir.ro/buletine/307.pdf .
66. Farzadi, A., Do-Quang, M., Serajzadeh, S., Kokabi A.H., Amberg, G.,
Phase-field simulation of weld solidification microstructure in an Al–Cu
alloy, Modelling and Simulation in Materials Science and Engineering.
Online at stacks.iop.org/MSMSE/16/065005doi:10.1088/0965-
0393/16/6/065005.
67. Tian, D.W., Tian, Y.H., Wang C.Q., Hang, C.J., Three-dimensional
modelling of solder droplet impact onto a groove. Journal of Physics D:
Applied Physics doi:10.1088/0022-3727/41/24/245503.
68. Maksymova, S., Khorunov V., Zelinskaya, G., Structure of Cu-Ti brazing
filler metal in amorphous and crystalline states. Journal of Physics D:
Applied Physics doi:10.1088/1742-6596/98/1/012010.
69. Hudson, S.R., Reiman, A., Strickler, D., Brooks, A., Monticello, D.A.,
Hirshman, S. P., Free-boundary full-pressure island healing in stellarator
equilibria: coil-healing ,Plasma Phys. C. Fusion, Vol. 44.
70. Rappaz, M., Deville, M., Bellet, M., Num. Modeling in Mat. Sc. and Eng.,
Springer, Berlin, 2003.
71. Keller, H.B., Numerical Methods for Two-Point Boundary-Value
Problems (Waltham, A. Blaisdell), p. 74, 1968.
72. Dahlquist, G., Bjorck, A., Numerical Methods (Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall), Example 5.4.3, p. 166, 1974.
73. Ralston, A., Rabinowitz, P., A First Course in Numerical Analysis, 2nd ed.
(New York:McGraw-Hill), §9.11, 1978.
74. Wilkinson, J.H., Reinsch, C., Linear Algebra, vol. II of Handbook for
Automatic Computation (New York: Springer-Verlag), Chapter I/6. [1],
1971.
75. Golub, G.H., Van Loan, C.F., Matrix Computations, 2nd ed. (Baltimore:
Johns Hopkins University Press), §4.3, 1989.
76. Beu, T.A., Calculul numeric în C, Ed. Albastra, 1st ed, Cluj Napoca,
2000.
200

Metode Numerice Avansate Metal Modelling

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode Numerice Avansate Metal Modelling

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

© 2009 EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA BRAŞOV

Adresa: 500091 Braşov,

Toate drepturile rezervate

Editură acreditată de CNCSIS

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. ing. Cornel SAMOILĂ

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

METODE NUMERICE AVANSATE

1. Mecanismul fenomenelor de transport …………..…………………………….. 5

5. Conducţia căldurii în regim staţionar …………..………..……………………... 60

Analiza fenomenelor de transport în ingineria materialelor implică

1.1. Propagarea căldurii

Transferul termic apare atunci când există o diferenţă de

1.1.1. Conducţia. Legea Fourier a conducţiei

Fenomenul de conducţie poate fi definit ca fiind transportul de

moleculelor în cazul mediilor fluide. In majoritatea aplicatiilor

Temperatura în punctul x =0 este mai mare decât temperatura în

Fluxul termic qx care reprezintă

Figura 1.2. Modelul unidimensional

Energia poate fi transportată nu numai datorită gradientului termic,

Figura 1.3. Reprezentarea fluxurilor în procesul de transport printr-un tub

Se considera temperatura peretelui tubului ca fiind Ts.

a) Fluxul de căldură datorat curgerii fluidului

Să considerăm transferul de căldură efectuat pe directia curgerii,

- o componentă produsă de mişcarea fluidului, numită şi

Componenta convectivă a fluxului termic poate fi exprimată cu

b) Zona în care are loc schimbul termic dintre două medii

Să considerăm transferul de căldură care apare între un fluid în

Figura 1.4. Zonele limită pentru impuls, temperatură şi masă în cazul

Această zonă poate fi denumită şi zona de frontieră pentru viteză,

atunci când ux = 0, relaţia poate fi exprimată sub forma:

In mod similar, poate fi definită şi o zonă în care temperatura

Cu creşterea vitezei de curgere a fluidului atât zona limită pentru

In majoritatea aplicaţiilor inginereşti, fluxul termic ce apare între

Fluxul termic dintre o suprafaţă solidă şi un fluid poate fi

Dacă placa de oţel, din figura 1.1.a se găseşte într-o incintă

unde TS reprezintă temperatura absolută [K], iar σ este constanta

Fluxul termic emis de o suprafaţă reală aflată la temperatura TS

unde ε este emisivitatea suprafeţei reale fiind cuprins între 0 < ε

q r = ε ⋅ σ ⋅ (TI4 − TS4 ) . (1.1.6)

1.2. Transferul de masă

Ca şi in cazul transferului termic, dacă în mediul înconjurător

La suprafaţa plăcii de oţel aflată la temperatură ridicată, în

Acest fapt va conduce la reducerea concentraţiei carbonului la

1.2.1. Difuzia. Legea Fick a difuziei

La fel ca şi fenomenul de conducţie a căldurii, termenul difuzie

concentraţiile acestora sunt mari spre zonele în care

Figura 1.6. Difuzia printr-un perete pentru o singură dimensiune

In cazul în care se utilizează concentraţia masei, legea are

unde ρ reprezintă densitatea totală a amestecului binar ρ = ρA + ρB,

In cazul utilizării concentraţiei molare,

unde C este concentraţia molară a amestecului binar (C = CA +

Fluxul componentului A se exprimă în SI în [kg/(m2 s)] fiind definit

1.2.2. Transferul convectiv de masă

Pentru a putea analiza transferul de masă care are loc printr-un

La fel ca şi în cazul transferului termic, vor fi considerate două

peretele solid al conductei, respectiv pentru zona de fluid aflată la

a) transferul de masă pe direcţia curgerii fluidului datorită

a) Fluxul masic în interiorul fluidului

Se consideră ca ca şi pentru cazul transferului termic o

iar în cazul utilizării expresiei molare:

In acest caz, nA,x şi NA,x reprezintă fluxurile totale masice respectiv

b) Transferul de masă în zona de frontieră

Reprezintă transferul de masă între fluid şi suprafaţa solidă pe