Modalități innovative în procesul de predare

Animarea elevilor în procesul de predare este tot ce își doreste un cadru didactic, dar
mai ales o participare activă a acestora. În acest context, dacă am apela la un pic de
imaginație, am reuși să ieșim din cotidian – și voi expune mai departe modalități prin care
acest lucru e posibil.
Cu un pic de dăruire și profesionalism, reușim să descifram, să înțelegem, să
aplicam și să ne bucuram de oportunitățile pe care metodele interactive le oferă în
beneficiul copiilor și al nostru în egală măsură.
Copiii noștri trebuie învățați cum să învețe, depășind barierele dictatului și tocitului.
Îi putem convinge stimulându-i să colaboreze în găsirea soluțiilor, să emită păreri
personale, să identifice probleme, să se bucure de fiecare reușită, iar noi, cadrele
didactice, să le punem la dispoziție cât mai mult ”material didactic”, cât mai multe
exemple practice, situații variate în care să experimenteze, să (re)gândească, să dezbată și
să afle ei înșiși.
Metodele interactive se prezintă mai degrabă ca niște ”jocuri” construite pentru
învățare, distractive și nu ca activități de concentrare a atenției pe un conținut dat.
Favorizează dezvoltarea de abilități, capacități și competențe, lăsând în plan secund
informația și memorarea informației.
Desigur, pentru proiectarea situațiilor de învățare de tip constructivist și pentru
utilizarea la clasă a metodelor interactive este nevoie de timp, diversitate de idei,
implicare, descoperirea unor noi valori, responsabilitate didactică și multă, multă
creativitate. Însă, odată ce realizați o primă unitate de învățare prin utilizarea metodelor
interactive și a lucrului pe grupe, invitându-i la participare, la învățare autentică, punând
la lucru imaginația și creativitatea fiecăruia, cu siguranță veți observa rezultatele și avea
parte de aprecierea elevilor, care vor observa ascensiunea spre nou, spre construirea
cunoașterii ca drum către devenire, ca efort în scopul dezvoltării personale, util pentru
sine.
Elemente ale tehnologiei didactice, ca și metode, mijloace, forme de organizare ale
activităţii si evaluarea, pot dezvolta la elevi o conduită de responsabilitate, creativitate,
gândire critică, învăţare aplicată, cerinţe ale învăţământului modern dar şi al societăţii
contemporane
Metodele de învăţământ sunt căile de care le folosește profesorul pentru a sprijini
elevii în descoperirea vieții, a lumii, a lucrurilor, a ştiinţei. Ele sunt totodată mijloace prin
care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a
acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi
interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea.
Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de
învăţământ precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura,
funcţiile, clasificarea metodelor de învăţământ, precum şi caracterizarea, descrierea lor,
cu precizarea cerinţelor de utilizare.
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în
strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De
aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode
de învăţământ specific.

1
 Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale
acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor.
În ceea ce privesc metodele inovative de predare – învățare – evaluare centrate pe
elev, în şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care metodele de învăţământ
sunt considerate inovative este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să
declanşeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze
motivaţia, capacităţile cognitive şi creatoare.
Aceste metode inovative se numesc metodele interactive centrate pe elev, acele
modalităţi moderne de stimulare a învăţării şi dezvoltării personale încă de la vârstele
timpurii, instrumente didactice care favorizează interschimbul de idei, de experienţe, de
cunoştinţe.
Interactivitatea presupune o învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o confruntare de
idei, opinii şi argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe disponibilitatea şi
dorinţa de cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă şi activă, pe influenţa reciprocă din
interiorul microgrupurilor şi interacţiunea socială a membrilor unui grup. Implementarea
acestor instrumente didactice moderne presupune un cumul de calităţi şi disponibilităţi
din partea cadrului didactic: receptivitate la nou, adaptarea stilului didactic, mobilizare,
dorinţă de autoperfecţionare, gândire reflexivă şi modernă, creativitate, inteligenţa de a
accepta noul şi
o mare flexibilitate în concepţii.
Uneori considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea e mai importantă
decât schimbarea. Devine însă evident că trăim într-un mediu a cărui mişcare este nu
numai rapidă ci şi imprevizibilă, chiar ambiguă. Nu mai ştim dacă ceea ce ni se întâmplă
este “bine” sau “rău”. Cu cât mediul este mai instabil şi mai complex, cu atât creşte
gradul de incertitudine.
Datorită progresului tehnologic şi accesului sporit la cunoaştere şi la resurse ne putem propune şi
realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi.
E bine ca profesorul să modeleze tipul de personalitate necesar societăţii
cunoaşterii, personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: gândire critică, creativă,
capacitate de comunicare şi cooperare, abilităţi de relaţionare şi lucru în echipă, atitudini
pozitive şi adaptabilitate, responsabilitate şi implicare.
Un învăţământ modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi
creativitatea copiilor, dar şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi
valenţe, depăşind optica tradiţională prin care era un furnizor de informaţii.
În organizarea unui învăţământ centrat pe copil, profesorul devine un coparticipant
alături de elev la activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează copilul pe drumul spre
cunoaştere.
Utilizarea metodelor interactive de predare – învăţare în activitatea didactică
contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv - educativ, având un caracter
activ – participativ .
În concluzie putem spune că inovarea didactică este un proces progresist, în
derulare, și se poate continua şi în alte ocazii. În aceast sens elevul trebuie pus permanent
în situaţia de a face, a judeca, a coopera, a da răspunsuri, a avea păreri pentru a deveni
responsabil şi creativ. De asemenea, pentru a realiza un învăţământ de calitate şi pentru a
obţine cele mai bune rezultate trebuie să folosim atât metodele clasice de predare-
învăţare-evaluare cât şi metodele moderne.

2
 A vorbi, în societatea cunoașterii, despre pedagogia muzeală și importanța
integrării activităților specifice muzeelor în activitatea didactică, este o adevărată
provocare. Pentru o societate nativ digitală, muzeele sunt niște mărturii ale trecutului care
însă nu își mai dovedesc utilitatea în condițiile în care internetul, oferă aparent toate
sursele de informare posibile. Cu toate acestea, emoția pe care ți-o transmit exponatele
muzeale, încărcate de emoție și de istoria unui trecut, nu le poate transmite mediul
virtual.
Geografia sau Istoria sunt discipline cu un puternic caracter aplicativ. Locul
geografului este pe teren, iar muzeul poate deveni un adevărat teren geografic, atâta timp
cât reușești să-i valorifici potențialul. Muzeul este o sursă de informare și de formare prin
relația pe care o stabilește cu școala. Este expresia vie a unei realități trecute ce poate fi
valorificată din plin prin activități cu caracter geografic. Muzeul este un rezervor de
resurse educaționale care trebuie să completeze educația formală, să întărească elevilor
ideile dobândite în școală și care oferă continuitatea învățării pe tot parcursul vieții.
Predarea acestor discipline în sălile de muzeu oferă posiblitatea cunoașterii unei
realități trecute și greu de intuit. Se facilitează astfel, formarea unor reprezentări clare și
corecte. De asemenea, în cadrul muzeelor elevii trăiesc ei înșiși emoția unei experiențe de
învățare inedite, iar atunci când profesorul reușește să valorifice exponatele muzeale,
lecția este primită cu entuziam și cu bucurie.
Astfel, în cadrul lecțiilor de Geografie susținute în parteneriat cu muzeul, elevii pot
analiza diferite exponate, de exemplu minerale și roci la Muzeul de mineralogie, pot
realiza experimente sau urmării modul în care se produc anumite fenomene, cum ar fi
urmărirea unor demonstrații la Planetariu sau Observatorul Astronomic. În cadrul
muzeelor de artă și tradiții populare sau în casele memoriale obțin informații despre
culturi și civilizații trecute, iar în urma unor vizite realizate la o termocentrală și o
hidrocentrală, de exemplu, pot vedea diferența dintre sursele de energie poluante și cele
nepoluante. Muzeele de Stiințe ale Naturii sunt cele care transmit cel mai fidel realitatea
geografică și pot fi considerate un teren geografic veritabil, iar Grădinile Botanice sau
Zoologice le oferă posibilitatea elevilor de a analiza biodiversitatea la ea acasă, facilitând
cunoașterea unor specii de plante sau animale nemaiîntâlnite în orizontul local.

BIBLIOGRAFIE
1. Oprea, Crenguţa - Lăcrămioara – Strategii didactice interactive , ed. a III-a, EDP, Bucureşti,
2008
2.Cerghit., I. − Metode de învățământ. Ediția a IV-a revizuită și adăugită. Ed. Polirom. București,
2006.
3. Breben Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Fulga Mihaela, Metode și tehnici interactive de
grup , sursa www. scribd.com
4. Hadrian V. Conțiu, Andreea Conțiu (2013) – Posibilități de optimizare a predării și învățării
Geografiei prin integrarea muzeelor cu specific de Științe ale Naturii, în Tendințe
actuale în predarea și învățarea geografiei, volumul 12, Ed. Presa Universitară clujeană,
pp. 276-279