Testament

Poezia este o artă poetică în care scriitorul pune accentul pe rolul poetului în societate și
prezintă o viziune originală asupra evoluției poeziei, spunând că pentru a crea ceva nou este mai întâi
nevoie să ai cunoștință de cele create până la acel moment.
Titlul poeziei sugerează o moștenire spirituală, o dorință a poetului ca cititorii să se vadă pe sine ca
urmași ai săi și cu adevărat să ia aminte de conținutul de idei al textului și să răspundă îndemnului
autorului.
Tema o reprezintă creația ca proces dependent de istoria artei. Poetul propune viziunea ca artiștii
să ducă mai departe ce înaintașii lor au realizat. El vede o continuitate a procesului creator și culmi
tot mai înalte ale frumosului, ale adevărului pot fi atinse doar dacă se pleacă de la o culme anterior
atinsă. Poezia vorbește și despre puterea cuvântului, de impactul pe care tumultul și nemulțumirile
multora odată prinse într-o singură cuvântare îl pot avea asupra vieții unui popor. Este prezentată
creația ca împletire a „slovei de foc” cu cea „făurită”. Aceastea simbolizează inspirația harică,
misterioasă, neînțeleasă, lucrurile care se fac deodată lămurite, respectiv truda scriitorului de a găsi
acele nuanțe, acele ajustări fine care duc la perfecționarea formei, care ajută ca mesajul să fie cât mai
bine transmis.
Poezia începe cu o adresare directă față de cititor, considerat un fiu spiritual, în care eul liric îi
precizează că moștenirea pe care i-o lasă este opera sa adunată de-a lungul timpului. Înțelegem din
aceasta că autorul conferă prioritate moștenirii intelectuale, averea sau simplele lucruri fiind
efemere. În continuare cititorul este îndemnat să își proiecteze viitorul după ce și-a conștientizat
trecutul. Poetul vorbește despre „seara răzvrătită” presărată cu „râpi și gropi adânci”, acestea fiind
obstacole și momente de impas pe care și cititorul va trebui să le treacă dacă va voi să ducă pe o
culme mai sus creația. Autorul se consideră depozitarul înțelepciunii acumulate până la el și de aceea
numește opera sa „hrisovul vostru cel dintâi”, pentru a întări urmașilor artiști conștiința raportării la
trecut înainte de a se apuca de propria muncă creatoare.
Poetul descrie ce consideră că a agonisit în materie intelectuală, spirituală. Vorbește despre
meșteșiugirea limbii, care din „îndemnuri pentru vite” a ajuns să fie „leagăne urmașilor stăpâni”,
adică o adevărată desfătare pentru suflet. În același sens „veninul” transformat în „miere” sugerează
forța transformatoare a artei, cum frumosul poate fi scos la iveală din ce se credea a fi urât.
Amintirea străbunilor, faptele lor constituie o temelie lucrării autorului după cum însuși observă.
„Cenușa morților din vatră” transformată în „Dumnezeu de piatră” sugerează cât de important este
să-ți iei ca reper trecutul, atunci când vrei să îți proiectezi viitorul. Este transmis îndemnul de a fi
mereu conectat la istorie, pentru ca niciodată în loc de evoluție, creația să însemne involuție.
Poetul aduce în atenție și forța purificatoare a artei. „Durerea surdă și amară” grămădită „pe-o
singură vioară” sugerează cum nemulțumirile mai multor oameni, odată adunate în aceeași voce, a
operei, capătă puterea de a înlătura asupririle. Astfel „țapul înjunghiat” este un posibil conducător
care este clătinat de pe scaunul său atunci când vocile multora se fac una singură.
În final, ni se înfățișează arta ca rezultat a două procese: inspirația misterioasă, nemăsurabilă și
munca truditoare de perfecționare a formei, ilustrate cele două proce prin „slova de foc” și „slova
făurită”. Aceeași idee este exprimată și de „fierul cald îmbrățișat în clește” – fondul și forma unei
poezii. Fondul este focul, sentimentele, ideile înalte, iar forma o reprezintă textul propriu-zis,
îndelung trudit și rectificat. Poezia se încheie prin reprecizare legăturii continue a creației poetului cu
cea a înaintașilor săi lucrători asupra cuvântului.
Poezia este structurată în cinci strofe de mărime inegală. Putem considera fiecare strofă ca
reprezentând o secvență poetică. Astfel, prima strofă reprezintă prezentarea moștenirii spirituale, a
doua constituie îndemnul raportării la trecut, a treia arată forța transformatoare a artei care ivește
frumosul din urât, a patra dovedește puterea purificatoare a artei, iar a cincia este o expresie a
concepției despre cum se naște o operă.
Prima secvență cuprinde imaginea vizuală „prin râpi și gropi adânci”, care constituie împreună cu
metafora „seara răzvrătită” o expresie alegorică a amplitudinii muncii ce va trebui depuse de cei ce
vor să se facă următorii eului liric. A doua secvență prezintă opera poetului ca fiind „hrisovul vostru
cel dintâi” (metaforă). Ideea luării aminte privind opera lui este întărită de imaginea alegorică
„osemintele vărsate-n mine”, prin care poetul se pronunță ca depozitarul înțelepciunii adunate de
veacuri. Următoarea strofă aduce o serie de exemple care vin să întărească aceeași idee, forța
transformatoare a artei. Poetul precizează că din „îndemnuri pentru vite” a ivit „cuvinte potrivite”,
din „venin” a făcut „miere”, din „zdrențe”, „muguri și icoane”. Cea mai reprezentativă transformare o
este că din „cenușa morților din vatră” autorul face „un Dumnezeu de piatră”, sugerând aceste
metafore cum conștientizarea trecutului, a faptelor și realizărilor străbunilor constituie temelia
proiectării viitorului.
Penultima strofă și în același timp penultima secvență cuprinde ideea puterii purificatoare a artei
în trei ipostaze care nu se diferențiază prin înțeles, ci se succedă pentru a întări ideea că arta, creația
are puterea de a elibera de sub jugul suferinței dacă adună într-o singură voce nemulțumirile
multora. Astfel „durerea(...) surdă și amară” transpusă în artă face ca „stăpânul” să joace ca „un țap
înjunghiat”. În același sens „Biciul răbdat” (suferința) prin intermediul artei face ca dreptatea să
capete putere. A treia ipostază este că „ramura obscură” iese „la lumină”, sugerând că prin arta
adevăruri negrăite, păstrate tăinuite ies în văzul lumii.
Ultima secvență se remarcă prin metaforele „slova de foc” și „slova făurită” care simbolizează
inspirația și meșteșugul poetului. Fondul și forma poeziei sunt sugerate de o alta metaforă „Ca fierul
cald îmbrățișat în clește”. Poezia se încheie prin precizarea raportului autor – cititor, anume rob –
domn, sugerându-se că artistul slujește cititorului, acestuia din urmă îi dăruiește truda sa.
Poezia „Testament” este o artă poetică în care este prezentată ipostaza artistului întodeauna
raportat la înaintașii săi. Poetul susține cu tărie importanța continuității procesului creator, pentru că
doar prin înlănțuirea operelor se poate urca de la o culme la alta mai înaltă.