Epistola către Filimon este una personală, în care vedem cum înţelegea apostolul Pavel în secolul

I să lupte, în mod indirect, cu instituţia ruşinoasă a sclaviei, folosind Evanghelia lui Hristos. Este,
dacă vreţi, misiunea unei soluţii de turnesol despre care am învăţat la chimie, în şcoala generală,
că poate influenţa o reacţie chimică, dar fără să intre în contact cu elementele acelui proces. Aşa
mă gândesc eu că s-ar putea descrie contribuţia creştinului la viaţa politică a Cetăţii. Apostolul
Pavel nu s-a luat la trântă cu sistemul sclaviei ţinând, de exemplu, nişte discursuri politice în
Senatul roman cu privire la dezumanizarea individului pe care o provoacă acest sistem sclavagist.
Dar, folosindu-se de dragostea creştină pe care i-o nutrea în mod sigur prietenul său Filimon din
Colose, şi-a putut permite să-i trimită acestuia o scrisoare personală în care să-l roage să-l
reprimească în familia lui pe sclavul Onisim, care fugise de acasă. Între timp, Onisim se pocăise
când l-a întâlnit pe apostolul Pavel. Revoluţia transformatoare pe care o realizează Evanghelia
într-un om păcătos începe cu mintea şi inima sa. Onisim a făcut o alegere greşită atunci când a
fugit, cu vreo sumă de bani sau cu vreun alt lucru de valoare, de la stăpânul său Filimon.
Dumnezeu însă a condus împrejurările în aşa fel încât Onisim l-a întâlnit pe apostolul Pavel, care
i-a predicat Evanghelia mântuirii şi l-a ajutat să-l primească în inimă pe Isus Hristos. Auzind
întreaga poveste a tânărului, Pavel l-a sfătuit pe acesta să se întoarcă la fostul său stăpân. Cu
acest prilej, apostolul îi cere lui Filimon să-l reprimească pe Onisim, dar nu ca pe un sclav, ci ca
pe un frate în Hristos. Credem că Filimon era în faţa unui test important al credinţei şi dragostei
creştine. Pavel face acest apel urmând exemplul Domnului Isus care mijloceşte pentru cei
păcătoşi. Sunt cel puţin trei doctrine în această epistolă: doctrina justificării, a imputării şi a
iertării. Pavel i-a scris lui Filimon cu privire la Onisim: „Primeşte-l ca pe mine însumi!” Cu alte
cuvinte Filimon avea datoria să-l ierte şi să-l primească pe Onisim. În versetele 18 şi 19 Pavel se
angajează să plătească el însuşi paguba făcută de Onisim: „Şi dacă ţi-a adus vreo vătămare sau
îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel „voi plăti”. În Imperiul Roman
legea sclaviei era o lege acceptată. Sclavii nu erau trataţi ca oameni, ci doar ca nişte „mărfuri”.
Sclavii puteau fi vânduţi şi cumpăraţi. N-aveau libertate şi drepturi asemenea celorlalţi oameni.
Din alte texte biblice se poate vedea sensibilitatea apostolului Pavel faţă de sclavii creştini, aşa
cum a fost şi Onisim, pe care l-a numit „inima mea”. Sclavii nu erau îndemnaţi de Biserică să se
ridice împotriva stăpânilor lor, ci să-i asculte şi, dacă e posibil, să-şi câştige libertatea în mod
legal. Evanghelia predicată şi trăită de Biserica primară a distrus până la urmă instituţia socială a
sclaviei. Epistola către Filimon arată în mod clar nu numai dragostea apostolului Pavel pentru
prietenul său şi pentru Onisim, ci şi modul cum harul lui Dumnezeu poate schimba viaţa unui om
şi a unei întregi familii. În mod sigur Pavel a înţeles că adevărata soluţie împotriva sclaviei este
găsită atunci când bărbaţii şi femeile îşi vor preda inimile lui Hristos. Legea romană cerea ca un
sclav răzvrătit să plătească cu viaţa sa păcatele făcute faţă de stăpân. Vedem în această scurtă
epistolă imaginea Calvarului. Noi eram ca nişte robi ai păcatului care fugeam de Dumnezeu, după
cum spune un profet din vechime: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul
lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53.6) Isus
Hristos a murit pe cruce şi ne-a plătit integral datoria noastră înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu.
Aceasta este doctrina imputării, care înseamnă „a pune în socoteala cuiva” datoria unei persoane
insolvabile. Când am crezut în Hristos păcatele noastre au fost puse în socoteala Lui şi
neprihănirea Sa ne-a fost socotită nouă. Ce har minunat! Ce iubire ne-a arătat Dumnezeu în
jertfa Fiului Său de pe Golgota! David proclamă în Psalmul 32.2 următoarea fericire: „Ferice de
omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea.” (Ps. 32.2) Să ne imaginăm cum a ajuns în
ceruri tâlharul mântuit prezentat Tatălui ceresc căruia Hristos I-a zis: „Primeşte-l ca pe Mine
însumi!” Tâlharul pocăit în ultima clipă pe lemnul crucii a beneficiat de iertarea Domnului Isus şi
de îndreptăţirea Lui. Având în vedere câte i-a dat Hristos lui Filimon, Pavel era convins că acesta
va merge şi „a doua milă” şi va face chiar mai mult decât i s-a cerut. În finalul epistolei ni se
arată speranţa apostolului că va fi eliberat, datorită rugăciunilor lui Filimon şi ale celorlalţi fraţi şi
surori din Biserica sa, şi în acest caz el va găsi găzduire în familia aceea. Trăim astăzi într-o
societate extrem de bolnavă, în care industria urii şi a criticii face multe victime în jurul nostru. Ca
Biserică avem menirea nobilă să fim lumina ţării şi sarea acestui pământ românesc, care este un
martor tăcut al tuturor necazurilor noastre. În aprecierea deosebită faţă de un bun prieten
precum Filimon, apostolul Neamurilor doreşte ca faptele noastre bune să arate acestei lumi
zbuciumate care ne înconjoară „tot binele ce se face între noi în Hristos”. (vers. 6) Să nu uităm că
adevărata dragoste zugrăvită în 1 Corinteni 13.4-7 „este îndelung răbdătoare, este plină de
bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”