Scurta caracterizare a Caucazului nu poate trece în revistă toate conflictele potenţiale din

această regiune. Marea sa fragmentare etnică, situarea între blocul confesional ortodox din nord şi
cel musulman din sud, precum şi frontirerele trasate arbitrar care au unit populaţii diferite
sau care au separat populaţii asemănătoare, au constituit de-a lungul timpului surse potenţiale
de tensiuni, unele dintre acestea izbucnind violent în condiţiile prăbuşirii constrângerilor
ideologice şi a afirmării identităţilor naţionale (1989-1991). Majoritatea acestora sunt încă
nerezolvate, fiind îngheţate într-un echilibru instabil. Altele s-au rezumat doar la declaraţii şi
/ sau manifestaţii de protest, însă pot degenera oricând. Numai în Daghestan sunt posibile
circa 10 potenţiale secesiuni pe baza etniilor „autohtone” (Tabelul 4), c are pot fi, probabil,
atenuate prin federalizarea / confederalizarea republicii; la fel, separarea karaceailor de
cerchesi şi a kabarzilor de balkari în cele două republici bi-etnice, concomitent cu crearea
unor autonomii cosace (ruse) şi alipirea acestora ţinuturilor din nord (Krasnodar şi
Stavropol). Similar, populaţia rusă din Adâgheia şi-a exprimat intenţia separării de
republica autonomă şi de unire cu kraina rusă Krasnodar. Separatismele din Georgia ar
putea fi probabil atenuate prin federalizarea / confederalizarea ţării, iar în Azerbaidjan nu
sunt de neglijat tendinţele centrifugale ale talechilor şi kurzilor.
Tendinţele centrifugale (separatiste) pot fi însoţite de mişcări centripete: de exemplu,
crearea unei confederaţii a popoarelor din Caucaz prin asocierea karaceailor, balkarilor,
kabarzilor, cecenilor, abhazilor, cerkesilor etc., după desprinderea acestora de Federaţia
Rusă, respectiv de Georgia. Consecinţa acestora, de natură etnică, dar mai ales umanitară,
ar fi migraţiile de reîntoarcere a populaţiilor „alohtone”: ruşi, georgieni, azeri etc. din zonele
de conflict. Acestea s-au manifestat deja puternic deja conflictuale: plecarea ruşilor din
Cecenia şi Daghestan, a georgienilor din Abhazia şi Osetia sau a azerilor din Nagornâi-
Karabah. De asemenea, afirmarea identităţilor naţionale pot crea premisele unor migraţii de
reîntoarcere: de exemplu, reîntoarcerea turcilor georgieni în Mesketia (Georgia), după
independenţa statului georgian.
Schimbările de frontiere au afectat mai puţin regiunea. În sud, limite altădată
administrative s-au transformat în frontiere statale (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia), tensiunile
intrastatale căpătând dimensiuni internaţionale (conflictul armeano-azer în privinţa regiunii
Nagornâi-Karabah). Alte schimbări de frontiere sunt revendicate în interiorul Federaţiei, în
zona popoarelor „filo-ruse”: de exemplu, reintegrarea unor zone din Osetia de Nord în
Inguşetia sau micşorarea Adâgheiei prin cedarea zonelor cu majoritate rusă.

Ce fac azerii din Iran? Dimensiunea iraniană a conflictului din Nagorno-Karabah

Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan vine într-un moment deosebit de neplăcut pentru
Iran. Pe plan intern Republica Islamică se confruntă cu o situaţie economică extrem de dificilă
datorită sancţiunilor americane, iar pe plan extern este implicat în multiple aventuri geopolitice
neterminate în lumea arabă – din Irak până în Siria şi nu numai – acţiuni în care a investit
considerabil în ultimii ani.
Deşi i-ar plăcea să se implice în conflictul din Caucazul de Sud, unde a mai jucat rolul de
mediator, capacitatea Teheranului în acest sens este considerabil mai mică decât ar putea sugera
apropierea sa geografică de conflict. Mai mult, Teheranul nu se mai bucură de independenţa
diplomatică pe care o avea la începutul anilor 1990, când luptele dintre Armenia şi Azerbaidjan
pentru teritoriul disputat din Nagorno-Karabakh au izbucnit ultima dată la această scară şi când
iranienii au putut colabora mai eficient cu cele două părţi. În schimb, de data aceasta, Teheranul
trebuie să ocupe un loc în spatele Rusiei, Turciei şi al Occidentului, pe măsură ce aceste puteri
modelează traiectoria conflictului. Şi totuşi, graţie minorităţii considerabile a azerilor din Iran,
există o posibilitate reală ca conflictul armeano-azer să se extindă şi să prezinte un risc serios
pentru securitatea internă iraniană. Context Există o puternică percepţie publică conform căreia
Iranul este un stat persan şiit relativ omogen. Cu toate acestea, doar aproximativ 50-60% din
populaţia Iranului se conformează acestei percepţii. În aceste momente, când la uşa sa s-a
reaprins fostul conflict îngheţat dintre Armenia şi Azerbaidjan, stabilitatea internă a Iranului este
extrem de importantă. Alături de presiunea economică şi politică, fractura dintre grupurile etnice
şi sectare din Iran vor fi unele dintre riscurile-cheie pentru regimul vizat de inamicii Teheranului.
Având în vedere importanţa lor potenţială pentru stabilitatea viitoare a emergentei puteri
regionale, merită examinată în detaliu cea mai importantă minoritate iraniană precum şi
potenţialul ei punct de fractură cu guvernul iranian.
Context
 Există o puternică percepţie publică conform căreia Iranul este un stat persan şiit relativ
omogen. Cu toate acestea, doar aproximativ 50-60% din populaţia Iranului se conformează
acestei percepţii. În aceste momente, când la uşa sa s-a reaprins fostul conflict îngheţat dintre
Armenia şi Azerbaidjan, stabilitatea internă a Iranului este extrem de importantă. Alături de
presiunea economică şi politică, fractura dintre grupurile etnice şi sectare din Iran vor fi unele
dintre riscurile-cheie pentru regimul vizat de inamicii Teheranului. Având în vedere importanţa
lor potenţială pentru stabilitatea viitoare a emergentei puteri regionale, merită examinată în
detaliu cea mai importantă minoritate iraniană precum şi potenţialul ei punct de fractură cu
guvernul iranian.
Azerii sunt de departe cea mai mare minoritate etnică din Iran. Conform diferitelor
estimări, există între 12 şi 22 de milioane de azeri care trăiesc pe teritoriul Republicii Islamice,
reprezentând până la un sfert din populaţia totală a Iranului. Într-un sondaj efectuat de Centrul de
Statistică al Iranului în 2002, 23,3% dintre iranieni au răspuns că „turca azeră” („Encyclopedia of
Stateless Nations: Ethnic and National Groups around the World”, James B. Minahan, 2016) era
limba lor regională. Majoritatea populaţiei azere locuieşte în provinciile nord-vestice ale Iranului
care se învecinează cu Turcia, Armenia şi Irak. Potrivit diferitelor estimări, un sfert până la o
treime din populaţia Teheranului este formată din imigranţi de origine azeră şi descendenţii lor
din prima sau a doua generaţie. Astfel, Teheranul, un oraş cu aproximativ 13 milioane de
locuitori în zona sa metropolitană, este adesea menţionat ca având populaţia azeră cea mai mare
de pe pământ în afara Azerbaidjanului. Având în vedere numărul lor mare şi reprezentarea lor
corespunzătoare în rândul membrilor elitei iraniene, precum şi a concentrării lor teritoriale,
loialitatea azerilor iranieni faţă de guvernul de la Teheran este de o importanţă cheie pentru
păstrarea regimului şi menţinerea integrităţii teritoriale a Republicii Islamice. Tendinţele
naţionaliste în creştere, federaliste şi, în cazuri extreme, chiar separatiste – care caută crearea unui
Azerbaidjan independent în provinciile majoritar azere ale Iranului – sau iredentiste – care caută
unirea republicii post-sovietice Azerbaidjan cu Turcia – tendinţele în interiorul minorităţii azere
sunt considerate de guvernul iranian din ce în ce mai mult ca fiind o ameninţare la adresa
securităţii naţionale, necesitând o atenţie sporită. Etno-naţionalismul azer: un potenţial semnal de
alarmă pentru Iran Prin Tratatul de la Turkmenchay semnat la 10 februarie 1828 (încheiat între
Iranul condus de dinastia Qajar şi Imperiul Rus, care a pus capăt războiului ruso-persan dintre
1826 şi 1828), Iranul a fost obligat să îşi cedeze hanatele sale de la nord de râul Aras Rusiei.
Populaţia majoritară atât a Azerbaidjanului de Nord (ruso-sovietic), cât şi a celui de sud
(iraniană) aparţin aceluiaşi grup etnic din familia lingvistică turcească. Mulţi azeri au tendinţa de
a nu face diferenţa între Republica modernă şi Azerbaidjanul iranian; ei îi consideră pe azerii
iranieni ca fiind „prieteni şi rude”. De fapt, mulţi azeri au de fapt o familie de cealaltă partea
graniţei. Denumirile Azerbaidjanului de Nord şi de Sud sunt, de fapt, o modalitate de a afirma că
cele două zone aparţin împreună; râul Aras, care în timpul existenţei Uniunii Sovietice era o
frontieră închisă ermetic, simbolizează prăpastia artificială care străbate naţiunea azeră. Azerii
iranieni au fost consideraţi istoric cea mai loială minoritate etno-lingvistică a Iranului. În mod
predominant şiită, religia fiind cea mai importantă sursă de identitate colectivă, azerii turcofoni
au oferit până în anii 1920 numeroase dinastii tronurilor persane. De la Seljuk la Qajar, au rămas
în avangarda imeriilor persane şi i-au ferit de marele rival sunnit, Imperiul Otoman. Însă apariţia
naţionalismului în secolul al XX-lea a umbrit treptat imaginea azerilor iranieni ca fiind aceea a
unei comunităţi perfect loială. Pentru un mic grup de intelectuali azeri, născuţi în Iran, în primele
decenii ale secolului trecut, (re)descoperirea identităţii etno-lingvistice, distinctă de cea persană, a
ridicat populaţiile din Caucaz şi Anatolia la statutul de fraţi. Acest lucru a stârnit îngrijorări la
Teheran cu privire la soarta nord-vestului strategic în cazul în care cea mai mare comunitate etno-
lingvistică a Iranului ar căuta separarea de restul ţării. Aceste temeri s-au accentuat în 1945, când
regiunile azere din Iran au fost oficial consacrate ca Guvernul Popular din Azerbaidjan, condus
de Moscova. Lipsită de sprijin popular, această republică-marionetă a fost un stat secesionist de
scurtă durată, nerecunoscut, cu capitala la Tabriz, ce nu a reuşit să supravieţuiască retragerii
sovietice şi s-a dezintegrat cu mult înainte de intervenţia armatei iraniene. Doar un an (noiembrie
1945 – decembrie 1946) de intermezzo al statului de facto al Azerbaidjanului iranian a determinat
monarhia iraniană să îşi adapteze eforturile pentru a se asigura că nord-vestul ţării rămâne parte
integrantă a Iranului. Politicile asimilatoare s-au intensificat în deceniile postbelice. Acestea erau
destinate atât membrilor potenţial neloiali ai comunităţilor etnice, dar mai ales azerilor. Masele de
azeri iranieni au fost asimilate în cotidianul persan. Acest lucru s-a datorat migraţiei interne a
milioane de azeri spre Teheran şi în celelalte zone industriale ale ţării, lipsei de educaţie în limba
lor maternă şi anumitor stigmatizări care rezultau din a fi azer turcofon în Iran.
Revoluţia islamică din 1979 a adus iniţial atenuarea naţionalismului persan impus de stat.
Acesta a fost în cele din urmă înlocuit de religia comună, islamul şiit, ca fundament ideologic al
Republicii emergente. Cu toate acestea, situaţia s-a schimbat treptat în anii 1980 şi 1990, iar
naţionalismul persan şi politicile de asimilare au revenit în prim-planul politicilor de stat. Cu
toate acestea, situaţia din provinciile azere din Iran a început deja să se schimbe dramatic de la
începutul anilor 1990. Acest lucru a fost în mare parte determinat de evoluţiile din afara Iranului.
Dizolvarea Uniunii Sovietice a dus la înfiinţarea unui Azerbaidjan independent la nord de râul
Aras – o sursă de îngrijorare imensă pentru autorităţile iraniene, în special în lumina războiului
armean-azer din Nagorno-Karabakh. Acest război a ameninţat că va pune în pericol securitatea
Republicii Islamice, având potenţialul de a se răspândi în provinciile cu majoritate azeră din Iran.
Războiul a servit şi ca sursă de inspiraţie pentru masele de azeri iranieni dornici să-şi redescopere
„fraţii din nord” după decenii de izolare reciprocă. Mai mult, când Abulfaz Elchibey, primul
preşedinte post-sovietic al Azerbaidjanului, a susţinut în mod deschis iredentismul, iranienii au
fost cu adevărat alarmaţi. Prin urmare, s-au hotărât să-şi păstreze noul vecin din nord mic şi
neputincios. De asemenea, ascensiunea economică şi politică a Turciei i-a determinat pe mulţi
azeri iranieni să îşi redescopere rădăcinile etno-lingvistice şi culturale şi să-şi reconsidere
moştenirea turcească ca pe o sursă de mândrie. Drept urmare, în aproximativ ultimii 30 de ani,
mulţi etnici azeri au devenit mai mândri de moştenirea lor culturală unică. De la începutul anilor
2000, în Azerbaidjanul iranian a apărut un grup mic, dar vizibil de seculari (ultra-naţionalişti).
Acest grup a fost concentrat în marile oraşe, în special în Tabriz, Urmiye şi Ardabil. Adesea
asociaţi cu clubul de fotbal Tabriz Tractor Sazi, membrii acestui grup au pus la îndoială în
diferite ocazii statutul Azerbaidjanului de Sud în Iran, manifestându-şi hotărârea de a se separa de
Republica Islamică şi de a adera la Republica Azerbaidjan şi / sau Turcia. Opinii similare
explicite pan-turcice şi anti-persane au fost propagate de diferite grupuri iraniene din diaspora
azeră. Aceste organizaţii locuiesc în afara Iranului în Europa de Vest şi America de Nord şi, într-
o măsură mai mică, în Republica Azerbaidjan. Acesta din urmă încearcă, în general, să se
distanţeze de exprimarea sprijinului formal faţă de lupta azerilor iranieni şi, de asemenea, de
retorica anti-iraniană a unora dintre reprezentanţii lor stabiliţi în străinătate. Influenţa acestor
grupuri în mijlocul azerilor iranieni bazată pe diaspora rămâne neclară, la fel ca şi impactul lor
asupra desfăşurării evenimentelor din Iran.
În anul 2003, activistul şi disidentul Mahmudali Chehregani, un fost profesor al
Universităţii Tabriz, care a fost trimis la închisoare pentru scurt timp în anii 2000 în Iran şi care
în prezent locuieşte în Statele Unite, a declarat că că un puternic sentiment al naţionalismului azer
creşte în Iran, prezicând posibilitatea unor tulburări conduse de azeri, cu excepţia cazului în care
cerinţele acestei „mişcări” ar fi fost îndeplinite. El a prezis „schimbări radicale” în Iran în termen
de trei până la cinci ani, sugerând că aceste schimbări ar putea emana din neliniştea populaţiei
azere mari a Iranului. Susţinătorii lui Chehregani din Turcia şi din Republica Azerbaidjan au
sugerat şi au declarat public că, comunitatea azeră iraniană ar trebui să se unească cu
Azerbaidjanul, o viziune care nu are practic niciun sprijin în rândul azerilor iranieni. Deşi cei
cinci ani prezişi de fostul profesor universitar iranian s-au scurs, în condiţiile create de
reaprinderea conflictului regional dintre Armenia şi Azerbaidjan, Teheranul ar trebui să ia serios
în considerare eventuale mai vechi sau mai noi tendinţe separatiste care ar putea fi resuscitate în
nordul Iranului, la graniţa cu Republica Azerbaidjan. Neliniştile din această regiune a Republicii
Islamice au fost adesea alimentate de rivalităţile geopolitice cu Turcia şi Azerbaidjan, care îşi
folosesc influenţa asupra azerilor iranieni ca pârghie strategică împotriva Teheranului. Cu toate
acestea, situaţia s-a răcit în ultimii ani, pe măsură ce guvernul Azerbaidjanului şi-a temperat
atitudinea faţă de azerii iranieni, pentru a stabili relaţii cordiale cu vecinii săi şi a construi noi
legături economice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ankara. Turcia este una dintre puţinele
puteri din Orientul Mijlociu care are relaţii relativ stabile cu Iranul, în ciuda conflictelor de
interese din Siria. De asemenea, oficialii guvernului turc au condamnat rapid decizia Casei Albe
de a renunţa la JCPOA (Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune), iar regimul lui Recep Tayyip
Erdoğan nu pare interesat de nicio ipotetică alianţă anti-Iran condusă de SUA. În general, este
puţin probabil ca minoritatea azeră să provoace singure probleme grave regimului iranian. Cu
toate acestea, dacă stabilitatea în Iran se deteriorează în general, acest grup mare ar putea simţi o
oportunitate de a formula noi cereri care ar trece dincolo de drepturile politice şi culturale.
Dimensiunea securitară Relaţia dintre Republica Islamică şi Azerbaidjan este un exemplu util în
ceea ce priveşte importanţa naturii transnaţionale a grupurilor etnice în discursul de securitate al
Iranului. Relaţia iraniano-azeră este probabil reprezentativă pentru relaţiile internaţionale ale
Teheranului, dar şi pentru politica etnică internă. Beligeranţa Iranului faţă de Azerbaidjan nu se
evidenţiază ca o excepţie. Mai degrabă oferă un exemplu viu şi aproape invariabil aplicabil al
modului în care grupurile etnice transnaţionale care locuiesc în Iran pot afecta securitatea şi
politica internaţională a Republicii Islamice.
Dezintegrarea URSS şi apariţia statelor etno-naţionale în regiune au ridicat îngrijorări de
securitate pentru Teheran. Regimul, nesigur, la acea vreme, asupra implicaţiilor unei astfel de
schimbări pentru grupurile sale etnice, a fost reticent în a încuraja menţinerea relaţiilor paşnice cu
aceste ţări nou înfiinţate. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a creat o nouă dinamică regională. Noua
independenţă a republicilor Azerbaidjan şi Turkmenistan a sporit intensitatea politicii de
identitate în rândul grupurilor etnice din Iran. Răspunsul Teheranului la prăbuşirea URSS şi la
înfiinţarea republicilor autonome a demonstrat conştientizarea faptului că înfiinţarea de state
etnice la graniţa sa de nord ar putea avea un impact puternic asupra grupurilor etnice din Iran.
Pe de altă parte, capitala azeră Baku, în ciuda populaţiei predominant şiite, a rămas
precaută în relaţia sa cu Teheranul, iar acesta, la rândul său, a tratat cu prudenţă noua republică
independentă, din cauza relaţiilor sale strânse cu Turcia, Statele Unite şi Israel şi, de asemenea,
datorită grupărilor din Azerbaidjan care au susţinut ideea reunificării celor două regiuni azere. În
schimb, unii naţionalişti iranieni cred că Republica Azerbaidjan ar trebui, de fapt, să fie anexată
de Iran. Un reprezentant al Majlis (Parlamentul iranian) a avertizat că „Baku nu ar trebui să se
gândească la anexarea provinciilor azere, ci mai degrabă ar trebui să-şi dea seama că
Azerbaidjanul ar trebui să se întoarcă în Iran pentru a îndeplini visul azerbaidjanilor din Iran”.
Nasib Nasibzade (fost ambasador al Azerbaidjanului în Iran) susţine că Teheranul a încercat
frecvent să influenţeze Republica Azerbaidjan pentru a reduce influenţa potenţial periculoasă a
acesteia asupra azerilor iranieni. Medierea. Eforturi şi oferte Primul război în regiunea Nagorno-
Karabakh a izbucnit la sfârşitul anilor 1980, ducând la pierderea a 20% din teritoriul
Azerbaidjanului în favoarea Armeniei. Teheranul a depus, la acea vreme, un efort susţinut pentru
a obţine o încetare a focului în 1992, doar pentru a o vedea încălcată de miliţia armeană în câteva
ore, discreditând rolul Iranului de mediator. Teheranul nu mai este acum în poziţia de a media, în
special având în vedere propria relaţie turbulentă cu Baku, precum şi sensibilitatea internaţională
asupra creşterii influenţei regionale a Iranului. Singurul motiv pentru care Iranul îşi repetă oferta
de mediere este să confirme Armeniei şi Azerbaidjanului – şi minorităţilor etnice şi susţinătorilor
respectivi din interiorul Iranului – că Teheranul rămâne neutru. O astfel de neutralitate este
importantă pentru stabilitatea internă a Iranului.
Având o religie şiită comună şi un trecut civilizaţional împărtăşit, Iranul ar fi putut fi
aliatul natural al Azerbaidjanului – mai ales că Armenia este o ţară non-musulmană. Dar
abordarea expansionistă constantă a Azerbaidjanului faţă de teritoriile iraniene, de la
independenţa sa încoace, face ca o astfel de alianţă să fie extrem de improbabilă, indiferent de
cine conduce Iranul. Azerbaidjanul a făcut investiţii semnificative în promovarea ideilor
separatiste în rândul iranienilor de etnie azeră şi şi-a menţinut apetitul pentru integrarea
provinciilor iraniene din Azarbaijanul de Est şi de Vest în republică. Acesta a fost unul dintre
principalele motive pentru care teocraţia şiită guvernantă a Iranului este reticentă să ia partea
Azerbaidjanului, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei azere este de asemenea şiită.
Parteneriatele încheiate de Baku cu SUA şi Israel, precum şi guvernul său laic, cu o rezistenţă
fermă la orice influenţă din Iran, sporesc, la rândul lor, ezitarea Republicii Islamice de a sprijini
Azerbaidjanul.  Armenia, pe de altă parte, nu a demonstrat nicio politică expansionistă faţă de
teritoriile iraniene. Nici nu a dezvoltat relaţii cu Nemesisul Iranului – SUA, sau cu Israelul şi
Arabia Saudită – într-o măsură care să submineze relaţiile sale cordiale cu Teheranul. Totuşi, nu a
fi natural pentru teocraţia şiită iraniană să se alieze în mod deschis cu o republică creştină
împotriva unei alte ţări cu majoritate şiită. Acesta este motivul pentru care cea mai bună opţiune
pentru protejarea securităţii şi stabilităţii Iranului este ca Teheranul să îşi menţină poziţia neutră,
sprijinind în acelaşi timp iniţiativele internaţionale de soluţionare a conflictului. Liderul suprem
al Iranului, Ali Khamenei, el însuşi un iranian cu origini azere, nu a făcut încă niciun comentariu
cu privire la viitoarea poziţionare a Teheranului, însă un număr de reprezentanţi ai săi din nord-
vestul Iranului, cu populaţie majoritar azeră, au emis o declaraţie prin care şi-au declarat sprijinul
pentru Azerbaidjan în conflict. Semnatarii petiţiei sunt reprezentanţii lui Khamenei în provinciile
Ardabil, Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest şi Zanjan. Mai mult, reprezentantul lui
Khamenei în Republica Azerbaidjan, Ali Akbar Ajagnejad, a declarat în timpul unui discurs din 3
octombrie că este gata să meargă în Nagorno-Karabakh şi să lupte alături de tinerii azeri până
când va fi martirizat.

IDENTITATEA ETNICĂ ŞI CONŞTIINŢA ETNICĂ ÎN CONDIŢIILE

CONSOLIDĂRII SOCIETĂȚII CIVILE Summary
In the article the author accentuates the fact that ethnic consciousness and ethnic identity
are two allied but not at all identical notions. Ethnic identity is a primordial factor in formation of
self-consciousness, an ethnic subject, a one of basic levels of development of ethnic
consciousness. European Union eastward enlargement and belonging to this so wide community
in essence is a proof of peaceful coexistence in Europe of some multiidentical space with a
pronounced idea of European unity in general. European integration of our country finally
presupposes affirmation of its identity via the adjustment of all spheres of social life to the level
of the European community standards. The information, in particular, the contribution of civil
society in the development of consciousness and becoming identity in terms of ethnic under the
conditions of democratic reforms.
În literatura de profil noţiunea de „conştiinţă etnică” uneori este înlocuită cu noţiunea de
„identitate etnică”. Deşi aceste două noţiuni sunt foarte apropiate prin conţinut, totuşi ele nu sunt
similare întocmai. Identitatea etnică reprezintă sentimentul de apartenenţă la o anumită
comunitate etnică după anumiţi parametri ai etnogenezei: biologici, de rasă (rădăcinile de neam),
teritorial-climaterici (teritoriul istoric) şi socioculturali (istoria poporului său, simbolurile etnice
ale culturii şi religiei etc.) care s-au constituit pe parcursul dezvoltării istorico-culturale a
comunităţii în cauză. Conştiinţa etnică se constituie ca rezultat al identificării largi, care include
în sine atât identitatea etnică, cât şi alte forme de identitate (teritorială, culturală, de limbă,
religioasă, de ritual, de rasă, antropologică, psihologică ş.a.), care corespund obiecţiilor mediului
sociocultural polimorf existent şi care înglobează semnificaţii etnice proprii. Din cele relatate mai
sus, rezultă că identitatea etnică şi conştiinţa etnică sunt două noţiuni înrudite, dar nu pe deplin
identice. Totodată individul nu numai că percepe apartenenţa faţă de o anumită seminţie etnică,
dar şi este conştient de ataşamentul său subiectiv social-psihologic faţă de componentele realităţii
etnice, existente în mod obiectiv, determinându-şi, în consecinţă, locul său în spaţiul etnicului şi
formându-şi astfel imaginea „eului său – a subiectului etnic”, reprezentant al unei anumite
comunităţi etnice. Aşadar, identitatea etnică se prezintă ca un factor esențial în constituirea
conştiinţei de sine, ca subiect etnic, ca unul din nivelurile de bază în devenirea conştiinţei etnice.
De remarcat este atitudinea individului faţă de etnia sa şi faţă de apartenenţa sa etnică, care poate
fi atât pozitivă, cât şi negativă. În cazul atitudinii pozitive sunt posibile astfel de fenomene ca
etnocentrismul, etnofanatismul, în forme excesive – naţionalismul şi fascismul. În acest context
nu poate fi neglijată abordarea față de alte etnii. Pentru atitudinea negativă faţă de etnia în cauză
este utilizat termenul „etnonegativism”. Un rol important în problematica ce ţine de domeniul
conştiinţei etnice şi identităţii etnice îl ocupă aşa-numitul conflict cultural, în cadrul căruia
individul este expus concomitent sau succesiv unei influenţe ce provine din partea mai multor
etnii. În acest caz apar consecințe de forme precum: segregaţia (separaţia, discriminarea rasială),
asimilarea, marginalizarea şi altele. Conştiinţa etnică şi identificarea poartă un pronunţat caracter
social, fiind, însă, legate indisolubil şi cu alte aspecte ale identificării individuale şi de grup. De
menţionat că majoritatea cercetătorilor evidenţiază îndeosebi aspectele culturale ale identităţii
etnice, şi anume – limba, tradiţiile culturale, religia, specificul comportamentului, cunoaşterea
istoriei etniei sale. În plus, se menţionează în special rolul activ al individului în constituirea
identităţii etnice. Antrenarea individului în viaţa socială şi în practica culturală a grupului propriu
etnic reprezintă un indicator al identităţii etnice, utilizat mai frecvent. Se indică, de asemenea, şi
rolul deosebit al aşa-numitului caracter naţional, precum şi trăsăturile asemănătoare ale chipului
exterior. Totuşi, caracterul naţional (mentalitatea) nu este inclus întotdeauna în componenţa
particularităţilor de bază ale etnicităţii. Latura dinamică a particularităţilor etnopsihologice se
dezvăluie în starea de spirit, în sentimente, interese, obiective interetnice, autostereotipuri,
eterostereotipuri ş.a. Actualmente factori consolidatori ai etniilor devin în special statul, ţara în
care locuim, limba, modul de viaţă, confesiunea, tradiţiile şi obiceiurile populare. Este necesar de
menționat în continuare că unii specialiști promovează existeța a două tipuri de identitate:
identitate etnică şi identitate naţională. Identitatea etnică este conştiinţa apartenenţei la un grup
etnic, care se relevă atât în relaţiile interindividuale, cât şi în propriul for interior al celor care
aparţin grupului. Este un proces ontogenetic ce presupune construirea individuală a identităţii
etnice de-a lungul formării sale umane şi culturale, şi un proces istoric, pentru că implică ideea că
fiecare generaţie preia din trăsăturile comune trunchiului din care provine şi, la rândul ei, adaugă
altele noi. Păstrarea identităţii în evoluţia evenimentelor semnifică menţinerea unităţii de sine, a
integrităţii personalităţii pe fondul celor mai profunde schimbări, având ca suport valorile general
umane, ce au asigurat şi asigură perpetuarea speciei umane. Identitatea etnică nu este un proces
încheiat o dată şi pentru totdeauna, ci este un proces deschis, ce continuă cu fiecare individ şi
generaţie; aceasta sugerează interacţiunea dintre identitatea individuală şi cea colectivă, într-un
proces psihosocial ce conservă trăsături esenţiale din ambele procese. În raport cu identitatea
etnică, identitatea naţională semnifică conştiinţa apartenenţei la o naţiune şi deopotrivă adoptarea,
împărtăşirea şi manifestarea unor trăsături comune cu membrii acesteia, exprimate în cultură,
limbă, religie, obiceiuri şi tradiţii. Având în centru naţiunea, statul-naţiune şi sentimentul
naţional, identitatea naţională este puternic legată de un teritoriu şi are o conotaţie politică. Se
construieşte pe matricea câmpului de valori şi modele culturale specifice conduitelor colective
de-a lungul istoriei. Conceptul de identitate naţională are un conţinut mai nou decât cel de
identitate etnică, pentru că el a apărut odată cu naţiunea – realitate socioistorică a secolului al
XIX-lea, corelată cu existenţa statului pe un teritoriu delimitat politic. Ca atribut al individului
identitatea naţională este o opţiune, în sensul că individul are dreptul să opteze pentru o identitate
naţională ce nu decurge automat din identitatea etnică. În acest fel rezultă că în tratarea
problematicii în cauză, în literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere, deşi, de
regulă, diferă mai mult modul, maniera de a trata aceste noţiuni, iar conceptul propriu-zis
rămâne, în fond, cam acelaşi, cu excepţia unor nuanţe mai mult sau mai puţin importante.
Bunăoară, în perioada sovietică, în literatura de domeniu erau mai frecvente noţiunile de
„conştiinţă naţională”, „identitate naţională”.În timpul de faţă autorii ruşi utilizează noţiunea
de „conştiinţă etnică”, „identitate etnică”, iar aceasta din urmă nu este divizată în „identitate
etnică” şi „identitate naţională”, iar autorii români separă şi definesc noţiunea de „identitate
etnică” şi „identitate naţională”.
Este un lucru firesc că în calea spre explorarea adevărului există diverse opinii, pe care,
comparându-le, contrapunându-le, integrându-le, vom constata, în consecinţă, că fiecare din ele
merită atenţia cuvenită, deşi unele teze sau viziuni în ansamblu pot fi contrar opuse. Noi, după
cum rezultă din text, operăm cu noţiunile de „conştiinţă etnică” şi „identitate etnică”, căci ele
includ în sine atât „etnicul”, care e mai străvechi, cât şi „naţionalul”, care e mai nou, mai tânăr,
din punct de vedere istoric. Important în acest caz este faptul că atât conştiinţa etnică, cât şi
identitatea etnică, într-un fel sau altul, se includ vădit şi simţitor în realităţile existente, ca şi în
actualitatea de ultimă oră, prin intermediul activismului uman, aducând cu sine în existenţa
socială coloritul irepetabil al „eului” naţional, care dăinuie peste timpuri, vorbind despre o anume
personalitate, popor, civilizaţie. Dezbaterile politice actuale privind structurarea unor mari
ansambluri sociopolitice şi culturale ridică semnificative probleme privind raportul naţional-
universal în cultură, de exemplu. Riscul pierderii specificului cultural al statelor naţionale în
procesul integrării în structurile suprastatale activează problematica identităţilor naţionale.
Conflictele ideologice şi economice sunt însoţite în prezent şi de conflicte culturale. Acest tip de
conflicte va defini politica mondială în anii următori. Soluţia propusă de S.P.Hungtington constă
tocmai în recunoaşterea şi menţinerea identităţilor naţionale. Occidentul va trebui să ajungă la o
mai bună înţelegere a convingerilor religioase şi filosofice fundamentale care constituie substratul
altor civilizaţii şi, totodată, la o mai bună înţelegere a modului în care membrii acestor civilizaţii
îşi concep propriile interese. Profundele schimbări social-politice au adus în atenţie problema
identităţilor religioase, etnice, culturale. Studiul identităţilor culturale, etnice, naţionale se
centrează pe asemănările de grup şi, implicit, pe diferenţierile dintre grupurile sociale, tocmai
pentru a facilita comunicarea interculturală, realizată prin respectarea particularităţilor culturale
de grup, clase sociale, popoare, naţiuni, civilizaţii etc. În această ordine de idei, extinderea spre
Orient a Uniunii Europene presupune nu numai o colaborare fructuoasă şi multilaterală în cele
mai diverse domenii de activitate cu statele membre ale UE, dar, în acelaşi timp, în acest proces
ar fi necesar să fie ocolite tendinţele unificatoare ale globalizării. Este de dorit a nu se admite o
sinteză deplină şi asimilare în modul de viaţă al oamenilor, de a nu se neglija cultura naţională a
popoarelor, identitatea lor etnică, de a nu fi ştirbită conştiinţa lor etnică şi demnitatea naţională.
Este important, ținându-se cont de condiţiile şi specificul mediului social al ţărilor, de a
determina o configuraţie proprie a noilor relaţii, reieşind din interesele geopolitice ale fiecărui
stat şi popor.
În opinia cercetătorului francez René Girault, trei factori majori au contribuit pentru a se
ajunge la o conştientizare şi identificare a unei părţi a Europei ca un tot întreg, guvernabil în mod
unitar, atât în domeniul economic, cât şi social şi politic. Este vorba mai întâi de existenţa unei
veritabile societăţi vest-europene coerente, în ciuda nuanţelor regionale. O idee-forţă i-a marcat
pe locuitorii Europei Occidentale: realizând unificarea pieţei vest-europene artizanii construcţiei
europene au deschis calea unei ameliorări (sau accelerări) a creşterii economice. Identitatea
Europei occidentale se defineşte, aşadar, printr-o dezvoltare rapidă, datorată eficacităţii,
productivităţii sectoarelor de producţie şi de distribuţie, tehnologiei de vârf. Acest ansamblu
distinct îşi bazează reuşita pe o cultură economică aparte. În al treilea rând, crearea Europei unite
a permis asigurarea păcii între popoare, care au fost istovite secole de-a rândul de războaie
interne. Anume aceşti factori decisivi au condus în mod radical la o conştientizare europeană
propriu-zisă, la constituirea identităţii europene, a conştiinţei europene şi a idealului european
unitar. Pe de altă parte se întrezăreşte aici şi o identitate europeană difuză, care în anumite
circumstanţe îi cuprinde pe indivizi aproape fără voia lor, în cadrul unei conştiinţe europene, care,
dimpotrivă, nu poate fi decât rezultatul şi produsul unui demers voluntar. E de menţionat şi faptul
că în ce priveşte identitatea europeană este vorba, mai întâi, de nişte trăsături ale unei civilizaţii
specifice, clădite în timp, de un patrimoniu cultural care se exprimă prin intermediul unor
referinţe comune la Antichitatea clasică greco-romană, la creştinătatea medievală sau la „Europa
Luminilor”, cu tot ceea ce aceste referinţe poartă în ele ca valori, îndeosebi în termeni de drepturi
civice. Şi totuşi, nivelul naţional şi cel european nu se pot exclude reciproc. Erupţia regiunilor pe
scena europeană apare poate ca o garanţie a unei Europe care-şi respectă propria diversitate. Ea
ne îndeamnă, în orice caz, să nu ocolim problema identităţilor multiple. Fără nici o îndoială, la
această oră, conştiinţa europeană rămâne încă fragilă şi fragmentară. Trebuie, deci, să o
încurajăm, să o dezvoltăm, dacă vrem să consolidăm cel puţin beneficiile reale, pe care le putem
trage de pe urma Uniunii Europene, ca, de pildă, creşterea economică şi pacea intereuropeană. În
acelaşi context, autorii autohtoni Nicolae Enciu şi Valentina Enciu afirmă că Uniunea Europeană
pare a fi o astfel de entitate care are ca obiectiv constituirea caracterului supranaţional al Europei,
pornind de la acel adevăr că un prim document asupra identităţii europene a fost adoptat în
decembrie 1973 de către miniştrii de Externe ai Comunităţii Europene, în care se menţiona despre
necesitatea elaborării unei viitoare definiţii a identităţii europene pentru desfăşurarea relaţiilor cu
alte ţări ale lumii. Cu douăzeci de ani mai târziu, Tratatul de la Maasticht a definit şi a introdus în
circuit conceptul de identitate europeană. Astfel, Uniunea Europeană se impune ca o entitate
diferenţiată în cadrul relaţiilor internaţionale. Acelaşi Tratat, fiind completat în anul 1997 prin cel
de la Amsterdam, încearcă crearea identităţii europene la nivel individual prin acordarea
cetăţeniei europene tuturor cetăţenilor statelor membre ale UE [10]. Însă, precum s-a menţionat şi
mai sus, integrarea politică, economică sau socială se desfăşoară într-un alt mod decât cea
culturală, dat fiind faptul că aceasta din urmă nu poate fi efectuată printr-o simplă decizie
politică, deoarece în cazul identităţilor naţionale populaţia rămâne în mod firesc mai ataşată de
ceea ce consideră a fi sistemul ei preferenţial principal. Aşadar, în măsura previzibilului, nu se
pune problema dispariţiei statului naţional, acesta rămânând unul dintre instrumentele principale
de asigurare a identităţii [11]. Şi totuşi, dacă ne referim, bunăoară, la fenomenul migraţiei, oricât
de puternice ar fi fost rezistenţele manifestate de factorul naţional – fie că e vorba de ataşamentul
îndelungat al migrantului faţă de pământul natal sau de entuziasta lui convertire la valorile noii
patrii – se pare că pentru un anumit număr de indivizi experienţa imigraţiei a favorizat
dezvoltarea unui sentiment de apartenenţă la o entitate ce transcende frontierele, şi anume -
identitatea europeană şi conştiinţa europeană fondate pe adeziunea la acelaşi sistem de valori,
contopind, într-o perspectivă transnaţională, democraţia, drepturile omului şi preocupările
sociale, conturându-se în profunzime un „europenism” de o cu totul altă esenţă, de o cu totul altă
coloratură, bazate, la rândul său, pe o cultură comună a popoarelor Europei, dar privilegind, în
consecinţă, alte valori specifice anumitor popoare, precum sunt tradiţiile naţionale, religia, rasa
etc. [12] Aşadar, apartenenţa la o comunitate atât de largă, precum este Uniunea Europeană, este,
în fond, o mărturie a coexistenţei paşnice în Europa a unui spaţiu multiidentitar, a câtorva
varietăţi de identitate şi conştiinţă: general-europeană, vest-europeană, est-europeană, regională,
autohtonă, cu o pronunţată idee a unităţii europene în ansamblu şi a unităţii în diversitate, fapt
care merită atenţie şi o apreciere aparte la ora actuală şi în perspectivă. Un rol considerabil în
devenirea identităţii etnice şi conştiinţei în condiţiile actuale de desfăşurare a reformelor
democratice în Republica Moldova îi revine societăţii civile. Societatea civilă dispune de diverse
modalităţi de a influenţa deciziile politice, economice sau de interes public, având rolul de a
monitoriza activitatea instituţiilor statului şi de a lua atitudine faţă de acele politici care vin în
contradicţie cu interesele cetăţenilor sau în caz de abuzuri de putere. Rolul principal al societăţii
civile este de a asigura o corectă supraveghere a modului în care factorii politici sau economici
respectă interesele majorităţii. Astfel, consolidarea societăţii civile în Republica Moldova poate
deveni ireversibilă doar în coordonatele abordării ei integratoare. Experienţa celor două decenii,
urmate după proclamarea independenţei Republicii Moldova, ne demonstrează în mod elocvent
despre necesitatea promovării unei strategii deosebite de edificare a societăţii civile, capabile să
scoată cetăţeanul din anonimatul politic şi social. Devine extrem de imperioasă necesitatea
instituţionalizării democratice a tuturor sferelor vieţii sociale, întronarea supremaţiei legii,
deetatizarea corpului societal şi, fără îndoială, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului [13],
inclusiv şi ocrotirea drepturilor etniilor conlocuitoare.
Prin urmare, Republica Moldova construieşte o societate democratică, bazată pe
principiul democraţiei participative, în care cetăţeanul activează în calitate de subiect al noilor
procese sociale şi politice. Este deosebit de greu de imaginat societatea civilă fără consultările
respective cu cetăţenii şi participarea lor (prin intermediul formelor organizate ale societăţii
civile) în procesul determinării, elaborării, monitoringului, aprecierii şi realizării politicilor
publice [14]. În linii generale, noţiunea de „societate civilă” concentrează totalitatea relaţiilor din
societate, şi anume a celor politice, economice, moral-spirituale, religioase, naţionale şi a altor
relaţii. Societatea civilă este sfera unei automanifestări a indivizilor liberi din punct de vedere
politic / şi economic / uniţi benevol în diverse organizaţii formate de cetăţeni, apărată prin legi
respective de intervenţia directă şi reglementarea arbitrară a activităţii acestora din partea
organelor puterii de stat [15]. În condiţiile actuale, cristalizarea societăţii civile este legată de
ireversibilitatea primenirilor democratice şi se manifestă în calitate de pilon portant al
transformărilor atotcuprinzătoare din Republica Moldova. În ultimă instanţă, soarta democraţiei
în ţară se determină prin afirmarea stării de maturitate a societăţii civile. Anume de aceea
problema creării unor instituţii respective ar garanta determinarea liberă a individului. Astfel se
recunoaşte primatul drepturilor şi libertăţilor omului în raport cu orice structuri politico-statale şi
stratificări sociale [16]. În această ordine de idei, în art. 18 al Legii Republicii Moldova cu privire
la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor
lor se menţionează că reprezentanţii minorităţilor etice au dreptul legitim să-şi realizeze interesele
şi aspiraţiile sale nu numai în mod individual, dar şi de a se uni, conform legii, în diverse
organizaţii obşteşti culturale, religioase, de binefacere ş.a. [17], care se bucură de sprijinul
multilateral al statului, inclusiv şi cel financiar în realizarea unui şir de programe şi proiecte
naţionale şi internaţionale în bază de concurs. Conform Legii în cauză, organizaţiile obşteşti ale
reprezentaţilor minorităţior etnice au dreptul de a primi diverse donaţii, efectuate de persoane
juridice şi fizice, precum şi de a colabora cu organizaţii şi departamente din alte ţări, în
competenţa cărora sunt incluse programe, care prezintă interes nemijlocit pentru organizaţiile
obşteşti ale minorităţilor etnice din ţara noastră [18]. În plan extern, consolidarea în continuare a
instituțiilor democratice şi a statului de drept, crearea şi dezvoltarea societăţii civile va fortifica
încrederea faţă de ţara noastră din partea societăţii mondiale progresiste, va facilita integrarea
Republicii Moldova în structurile europene şi, în ultimă instanţă, va accelera încadrarea ei în
Uniunea Europeană [19].
E de menţionat, în componenţa Biroului Relaţii Interetnice activează în calitate de organ
consultativ un Consiliu coordonator, în cadrul căruia sunt incluşi conducătorii asociaţiilor
etnoculturale. În competenţa Biroului Relaţii Interetnice se află Casa Naţionalităţilor, care
activează în calitate de centru cultural şi organizatoric al organizaţiilor etnoculturale din
republică. Conform datelor înregistrate, în aprilie 2010 existau peste optzeci de organizaţii ale
minorităţilor etnice din Republica Moldova acreditate pe lângă Biroul Relaţii Interetnice.
Concomitent activează un număr considerabil de organizaţii etnoculturale în raioanele Republicii
Moldova în ansamblu şi în Găgăuzia. În paralel cu organizaţiile etnoculturale ale minorităţilor
etnice din republică, pe lângă Biroul Relaţii Interetnice sunt acreditate un şir de alte organizaţii
obşteşti care elaborează diverse proiecte în cadrul republicii şi în afara hotarelor ei în domeniul
învăţământului, ştiinţei, medicinii, carităţii, istoriei meleagului natal, de ocrotire a drepturilor
personalităţii etc. O componenţă firească a societăţii civile o constituie asociaţiile obşteşti ale
cetăţenilor, cărora le revine un rol considerabil şi o importanţă semnificativă în consolidarea
relaţiilor cu structurile de stat, aplicând realmente dreptul inalienabil la asociere benevolă. Gradul
de interacţiune dintre puterea legală şi cea obştească dezvăluie nivelul real al participării politice
a cetăţenilor în general şi acţiunii politice în particular. Organizaţiile obşteşti favorizează
formarea unor diverse necesităţi individuale, a unor interese personale şi prin intermediul
asociaţiilor benevole ale cetăţenilor aceste necesităţi şi interese sunt realizate. Concomitent se
creează autoadministrarea în sens de autoorganizare şi începe participarea cercurilor largi ale
populaţiei la conducerea treburilor de stat prin participare la alegeri libere, la şedinţele colegiilor
ministeriale şi departamentale, expertiza actelor juridice, reprezentanţe, foruri regionale și
naţionale etc. [20] În plus, la desfăşurarea pe larg a activităţii organizaţiilor obşteşti contribuie şi
forurile naţionale sistematice, conferinţele, rezultatele sondajelor sociologice, proiectele
fondurilor naţionale şi străine ş.a. La dezvoltarea în continuare a societăţii civile şi ameliorarea
atmosferei social-economice, politice şi în special a celei interetnice au contribuit perfectarea în
continuare a legislaţiei, a activităţii Biroului Relaţii Interetnice, consolidarea societăţii civile în
autonomia ”Gagauz Eri”, iniţiativele permanente în vederea soluţionării prin compromis a
conflictului transnistrean etc.[21] În total pe republică, în 2009 erau înregistrate peste opt mii de
organizaţii neguvernamentale de diferit profil (nu numai în aspect etnic), fapt ce ne demonstrează
nivelul înalt al activismului cetăţenilor în soluţionarea problemelor de ordin general ce ţin de
destinele ţării şi a celor de ordin local, particular [22].
În fond, organizaţia neguvernamentală reprezintă o formaţiune benevolă, independentă,
autonomă, creată în baza manifestării voinţei libere a cetăţenilor, uniţi în baza comunităţii de
interese întru realizarea colectivă şi ocrotirea drepturilor civile, economice, sociale, culturale
[23], inclusiv şi a celor naţionale. Din cele relatate mai sus, reiese că societatea civilă din
Republica Moldova se află în procesul de trecere spre o prezenţă instituţională trainică la nivel
naţional şi local. Organizaţiile societăţii civile se manifestă tot mai sigur în calitate de parteneri
activi ai autorităţilor publice de toate nivelurile în soluţionarea multiplelor probleme ale societăţii
contemporane moldoveneşti, precum şi în promovarea şi aplicarea standardelor europene în
luarea de atitudini şi decizii privind soluţionarea problemelor stringente ale societăţii
contemporane în dezvoltare [24], inclusiv şi a celor legate de cimentarea şi consolidarea
conştiinţei şi identităţii etnice a tuturor etniilor conlocuitoare din republică. Aşadar, fiind
deopotrivă produs şi factor al schimbărilor sociale în derulare, fenomenul etnic şi componentele
sale - conştiinţa şi identitatea etnică, este antrenat nemijlocit şi multilateral în procesele
integrative, pe care le traversează Republica Moldova în aspiraţiile sale de aderare la
Comunitatea Europeană. Iar pe parcurs se reliefează perspectivele, efectele şi semnificaţiile,
şansele egale şi potenţialul multilateral de încadrare atât a etniei titulare, cât și a reprezentanţilor
minorităţilor etnice în procesul complex de dezvoltare şi consolidare a societăţii civile, care îşi
aduce aportul zi de zi la consolidarea coeziunii interetnice a etniilor conlocuitoare din ţară, dar şi
la cristalizarea şi dezvoltarea în continuare a conştiinţei şi identităţii lor etnice, fapt care
contribuie evident la propăşirea societăţii moldoveneşti în ansamblu.